“Vorbește‑mi, să audă tot pământul”

25-05-2018 Sublinieri

Provocare la dragoste

– în loc de prefață –

Nu mi-am închipuit vreodată că voi traduce un roman de dragoste, și nu orice fel de roman de dragoste, ci unul scris după scenariul unui film! Nici nu mi-am închipuit că se pot realiza seriale de succes inspirate de povețele unui sfânt!

Nimic neobișnuit în cartea asta – și totuși, atât de originală, nu prin povestea exterioară (banală, în definitiv, destul de tipică și cu un happy end plictisitor de ireal), ci prin povestea evoluției interioare, de la omul închis în sine la cel deschis să primească dragostea: a lui Dumnezeu, a iubitei, a propriului copil, a fraților, a prietenilor. Căci tragic, în existența noastră, nu este numai faptul că nu suntem în stare să dăruim dragoste, ci, mai mult chiar, nu suntem în stare nici să o recunoaștem când ni se înfățișează, nu suntem în stare să o vedem, să o primim și să o purtăm. Avizi după dragoste, clipă de clipă într-o goană nebună după ea, o căutăm, rătăcind pe căi străine, epuizându-ne zadarnic în strădanii absurde, și totuși, clipă de clipă, orbi și fără minte, o strivim, o alungăm din viața noastră, o sufocăm în propriul sine, prea plini de noi înșine.

Cum spuneam, nimic neobișnuit în cartea asta: de când e lumea și pământul, lucrurile se întâmplă, fără excepție, la fel. O tânără fată – suflet de artist, fragilă și ingenuă, purtând răni – adânci, care au închis-o în sine (sau, mai bine-zis, într-o lume lăuntrică pe care singură și-a zidit-o spre a se apăra de agresivitatea celei exterioare) – se îndrăgostește de un tânăr, și el artist, și el fragil și ingenuu, și el putând răni adânci, care l-au închis în aceeași lume ferm ridicată împrejurul propriului sine. Nici pe unul, nici pe celălalt erosul nu-i scoate din ei înșiși spre a se deschide unul altuia. Ea rămâne însărcinată, el nu vrea copilul, se teme să fie tată, se teme să-și întemeieze o familie, se teme de răspunderi – se teme, prea copleșit de greutatea insuportabilă a acestei vieți. Inițial, fata refuză avortul, dar, convinsă de șantajul emoțional al bărbatului („ori eu, ori copilul”), cedează resemnată. Tipic, tragic de tipic…

Și, de unde totul părea atât de tipic și de tragic, și atât de previzibil, lucrurile iau o turnură surprinzătoare. Apare o „a treia soluție, negândită”, cea despre care ne vorbește părintele Nicolae Steinhardt. Cu câteva clipe înainte de uciderea pruncului în pântece, intervine un personaj care salvează situația. Este o stareță – singura din toată povestea asta care știe ce este dragostea și cum se ajunge la ea. Cu o infinită discreție și răbdare, ea va aduce lumină în fortărețele întunecate ale inimilor personajelor, va descurca încrengătura de egoisme ce sufocau dragostea și va călăuzi totul către un happy end în care, nici nu se putea altfel, cei doi se vor căsători și vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți…

Pe cât de ireală pentru mentalitatea noastră de-sensibilizată și obișnuită cu tragediile cotidiene, pe atât de adevărată este povestea asta. Ea există, și el, de asemenea – povestea chiar s-a întâmplat, cândva, în Ciprul anilor ’90; a fost consemnată, cu anumite alterări și îmbogățiri narative, într-un scenariu de film, Vorbește-mi (Μίλα µου), de scenaristul, actorul și regizorul cipriot Iorgos Tsiakkas, cunoscând un succes remarcabil în Cipru și în Grecia în anii 2007-2009. Să precizăm aici că scenariul a fost scris sub povățuirea și atenta veghere a unui anume stareț Gavriil Cipriotul, supranumit și „Starețul dragostei”, care însă, desigur, nu a văzut niciodată filmul. În treacăt fie spus, starețul Gavriil a schimbat la 180 de grade viața scenaristului Iorgos Tsiakkas și a soției sale, Christina Pavlidou, interpreta rolului principal, făcând din acești tineri actori îndrăgostiți și visători niște adevărați mărturisitori ai lui Hristos în mediul actoricesc – un Romeo şi o Julietă a căror dragoste a rămas vie „și după douăzeci și cinci de ani”, după cum mărturisește Christina Pavlidou. Toate cuvintele și povățuirile duhovnicești din roman sunt autentice și îi aparțin starețului Gavriil, iar în personajul stareței harismatice este întruchipat tot el, după cum destăinuie scenaristul.

Ulterior, din interminabilul scenariu, întins pe 142 de episoade, scriitoarea Christina Theodótou extrage chintesența poveștii, concentrându-se pe evoluția interioară a eroinei principale, pe procesul (uneori atât de dureros) al șlefuirii ei duhovnicești, care, dintr-un om fragil și ascuns în spatele zidurilor propriului ego, iese din sine, iese în întâmpinarea adevăratei dragoste, se eliberează de propriile-i dileme și temeri, înfățișându-se înaintea lui Dumnezeu și înaintea morții ca un alt Iov. Și atunci primește totul înapoi.

În romanul acesta, scris în stil „realist romantic”, după mărturia autoarei, povestea este organizată în secvențe ca de film, definitorii pentru o stare de suflet sau alta. Urmând firul roșu al transformării lăuntrice a eroinei, narațiunea este un adevărat colaj de impresii și trăiri rezultate din diferitele interacțiuni cu oamenii și lumea, din lecturi, din audiții muzicale și vizionări de filme de cinematecă, care se înmagazinează una după alta în „depozitele” subconștientului eroinei, determinând ulterior anumite reacții. Nu lipsește nici psihanaliza, cu binecunoscutul complex al lui Oedip, în virtutea căruia el o alege pe ea fiind într-o perpetuă căutare a mamei. Iar ea, la rândul său, este modelată după matricea pe care mama i-a întipărit-o în subconștient, părând predestinată să urmeze același parcurs. Dar, dincolo de aceste determinări care, inevitabil, conduc firul narativ către impasuri tragice în notă antică, există momente în care Dumnezeu Își dă mâna cu omul, pentru că omul hotărăște să iasă din cercul vicios al propriului sine, cu toată încărcătura lui, și să se deschidă lui Dumnezeu, în a Cărui dragoste nu mai există tragic, nu mai există predestinări, nu mai există pierderi iremediabile, ci totul dobândește sens.

Cartea este concepută absolut simetric, pornind de la starea de dezintegrare a personalității între doi „poli” opuși – cel luminos și cel întunecat, între care se zbate eroina cu suflet „bipolar” – la unificarea și restaurarea personalității în Dumnezeu, prin dragostea ce nu mai caută „ale sale” (I Corinteni 13:5).

Romanul, o adevărată Cântare a Cântărilor rescrisă pentru omul contemporan, se desfășoară pe două planuri: cel omenesc, erotic, al ei, care parcurge un drum prea lung și prea dureros spre a-l găsi și a se nunti cu el, și cel mistic, al sufletului care, la fel, parcurge un drum lung și dureros spre a-L găsi pe El, pe Iubitul desăvârșit și pururea iubitor, cu Care nunta nu se sfârşeşte niciodată. Titlul însuși este un strigăt după celălalt – strigătul lui Adam după Cel preaiubit al său din Tânguirea Sfântului Siluan –, dar mai cu seamă este strigătul lui Dumnezeu după Adam, pe care Domnul îl îndeamnă să-I vorbească, să I se destăinuie, să-I cânte ca „să audă tot pământul” dragostea și dorul lui pentru El. Este strigătul prin care cel preaiubit, Adam, este chemat să iasă din ascundere, este provocat să răspundă, ca astfel dragostea să se facă auzită pretutindeni.

La vita e sfida, descoperă la un moment dat eroina scris pe un zid, viața e chemare, e provocare la dragoste – o dragoste atât de plină de durere adesea, că îți umple tot sufletul de răni. Dar mai cu seamă e o chemare la dragostea care depășește cercul strâmt al celor doi sau trei sau câțiva, puțini; o dragoste atât de cuprinzătoare, încât îmbrățișează întregul neam al lui Adam.

E dragostea ce, cu multă sudoare și migală, făurește din inima noastră de piatră o minunată cămară de nuntă cu Mirele.

Tatiana Petrache

***

înapoi în Cipru, cu o crisalidă

Pe marginea prăpastiei deznădejdii, se urni din loc și se duse. Se întorcea în Cipru cu o crisalidă în pântece, speriată și ghemuită în sacul ei amniotic. Prima oprire de urgență – la un izvor răcoritor, mănăstirea cea mică unde mergea odinioară cu mama ei. Un cuib de piatră pentru câteva suflete retrase din lume, împrejmuit de-o curte, grădină în floare și pământ udat, mustind de apă.

Venind la apusul soarelui, văzu lumină lină. Trecu pe cărarea ce traversa grădina de trandafiri, își plecă fruntea în fața intrării scunde și pătrunse înăuntru. În fundul bisericii era o strană de lemn; se așeză acolo. Mirosea a lumânări din ceară curată. Vocile încălzite, înalte. „Cel ce S-a născut în peșteră și în iesle a fost culcat pentru a noastră mântuire, Hristos adevăratul Dumnezeul nostru…” Era Vecernia Mare a Crăciunului.

Când se încheie rugăciunea de seară, un roi de purtătoare de negru se înclinară în fața chipurilor nemișcate de pe catapeteasma abia luminată. Cu o sărutare de mână, se plecară și în fața purtătoarei de negru cea mică de statură, apoi se pierdură fără zgomot. Rămase în strana de lemn să mai privească o clipă chipul ce căuta la cer al celei puțintele la trup, înfășurat în lumina străvezie, și purcese liniștit, ducându-se și îngenunchind în fața ei.

Anna mea, tu ești?… Ce mi te-aduce aici?” Glasul de lapte și miere se auzi din nou, cald, și ea își lăsă suspinele să se prelingă pe plăcile reci de piatră.

Indiferent ce s-a întâmplat, buna mea copilă, nu deznădăjdui, îi spuse acum purtătoarea de negru, și o ridică cu bunătate de la pământ, luând-o pe cea deznădăjduită în brațe. O conduse afară, pe cărare, îi culese trandafiri înrourați și câteva fire de iasomie, o duse apoi în chilioara ei, aprinse o lumină ștearsă și o rugă să se așeze. Și începu să treacă florile de iasomie pe-un fir de ață, ca să-i facă fiicei îndurerate un colier asemenea celor ce-i plăceau răposatei ei mame. Anna vedea cum firul se albește, și ea se aprindea, deschizându-și timid una câte una cămările fără de soare ale sufletului ei către melifera cea prima în treaptă, ce fusese odinioară prima între privighetorile operei din Viena. Prietena cea iubită a mamei ei și singurul confident al patimilor ei ascunse.

Nu mai pot îndura despărțirea… Doar legătura cu acel om îmi alina durerea morții mamei. Fără el, viața mea nu mai are nici o bucurie, nici un sens…

Durerea prin care treci acum nu-i decât urma primei sfâșieri pe care a suferit-o omul atunci când s-a despărțit de Făcătorul și Părintele său. Rădăcina a toată durerea omenească acolo este, în prima despărțire. Avem cu toții nostalgia legăturii paradisiace, a unirii desăvârșite, de aceea ne doare, de aceea suferim… Sunt multe astfel de urme în viața noastră, și durerea este întotdeauna mare. Vindecarea vine numai atunci când tămăduim acea primă sfâșiere.

Nu mai am curaj, maică stareță… Viața mea nu mai poate îndura depărtarea de el. În mine toate sunt întunecate…

Te lupți cu întunericul, și lupta-i inegală. Nu-ți pierde nădejdea, copila mea…

Nu pot trăi fără el.

De vreme ce el a spus «moarte omizii sau despărțire», înseamnă că nu ți-a lăsat nici o altă opțiune, și tu, din clipa în care ai ales viața, ești datoare să respecți voința lui liberă. «Cine voiește», a spus Hristos. Libertatea ne-a fost dată mai presus decât orice, și o libertate atât de mare, încât Îl putem tăgădui încă și pe Făcătorul nostru.”

Și cum să-mi asum singură responsabilitatea unui copil, când n-am puterea să mă ridic nici pe mine?

Ceea ce omida numește sfârșit al lumii, fluturele numește viață, a spus un înțelept. Uită-te la florile astea de iasomie cât sunt de gingașe. Dacă atât de puține flori pot să aducă atâta frumusețe, gândește-te câte bucurii și binecuvântări îți va aduce fluturele ce se va dezbrăca de întunericul pântecelui tău. E ceva măreț să aduci pe lume un suflet. Dumnezeu ne-a dat privilegiul să devenim împreună-creatori cu El. «Nădejde tare, credință vie, dragoste lucrătoare», spunea mereu răposatul meu stareț. Să te rogi, să faci răbdare, și vei vedea cum, într-o zi, te vei bucura că lucrurile au fost așa cum sunt.

(din: Christina Theodótou, Vorbește‑mi, să audă tot pământul, Editura Sophia, 2018)

Legaturi:

 

PLANGEREA LUI ADAM – de Sfantul Siluan Athonitul (fragment)

MARTURIA UNEI TINERE din zilele noastre despe INTALNIREA VIE CU HRISTOS: “Ma simteam singura, aveam nevoie de dragostea cuiva si asteptam un baiat, dar cand L-am cunoscut pe Dumnezeu, am inteles că El era Mirele asteptat”

Parintele Rafail Noica: OMUL, INTRE MINCIUNA PACATULUI si IMPLINIREA IN DRAGOSTEA CRUCII

Arhimandritul Simeon Kraiopoulos despre FORTAREATA EULUI BOLNAV sau despre INCAPATANAREA DE A NE APARA DE DUMNEZEU SI A NE REFUZA IZBAVIREA

“Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă”. RAZBOIUL SI PACEA OMULUI CU SINE INSUSI SI CU DUMNEZEU. Konstantin Zorin despre nevrozele omului contemporan, fuga de singuratate si mijloacele de inabusire a constiintei

“Omului ii este frica de iubire…”

“EU SUNT PRIETENUL TĂU, capul tău, sunt fratele tău, soră, mamă, TOATE, şi nu voiesc alta decât să fii şi tu prietenul Meu. Tu eşti Mie totul… Ce doreşti mai mult? PENTRU CE TE TRAGI ÎNDĂRĂT DE LA ACEL CE ATÂT DE MULT TE IUBEȘTE? Pentru ce torni tu apă într-un vas fără fund? Pentru ce alergi în zadar?”

OCHII LUI DUMNEZEU. Motivele pentru care nu ne sunt ascultate intotdeauna rugaciunile si pentru care AVEM NEVOIE de dureri si necazuri ca sa (re)descoperim adevarul vietii noastre. DRAGOSTEA RANITA A LUI HRISTOS PE CARE O IGNORAM SI CARE CAUTA SA SE ODIHNEASCA INTRU NOI


Categorii

Avort, Minuni si convertiri, Recomandari

Etichete (taguri)

, , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la ““Vorbește‑mi, să audă tot pământul”

  1. “Acum ca ai devenit mama, lupta-te sa ai dragoste de mama pentru toti. Asta e totul.”

    De muuulta vreme n-am mai citit o carte care sa-mi mearga la suflet precum aceasta…
    Am cumparat-o pentru ca zilele trecute am vazut ca o recomandati dvs. Multumiri ! Iara si iara, multumiri 🙂

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate