UN SFANT CONTEMPORAN: Fericitul Parinte NICOLAE GURIANOV (al Zalitului): “Aflati simplitatea fata de voi insiva si veti dobandi binecuvantarea”. PROFETIA DESPRE PUTIN SI VENIREA UNUI TAR ORTODOX

24-08-2009 Sublinieri

100 de ani de la nastere si 7 ani de la mutarea in Imparatia cerurilor

nikolay_psk_iconpreview.jpg

“Părintele Nikolai Gurianov este cunoscut şi apreciat în Rusia de către credincioşi ca fiind unul dintre stareţii ultimului secol al Bisericii Ortodoxe. S-a născut în 1909 undeva lângă Sankt Petersburg, a fost prigonit de comunişti făcând şapte ani de lagăr, a slujit ca preot în statele baltice iar din 1958 s-a retras pe insula Zalit unde a petrecut retras 42 de ani într-o modestă căsuţă de lemn, fiind cercetat aici de mulţi pelerini din întreaga lume. De la mijlocul anului 1999 stareţul nu a mai primit pelerini (…).



În ultimul an de viaţă, în ciuda bolilor sale, a primit pe toţi cei care îl cercetau pentru a-i instrui şi întări în credinţă. Pe 24 august 2002, la 92 de ani, părintele a murit fiind îngropat pe insula unde a trăit retras. Din viaţa părintelui am reţinut câteva momente… În 2002 întrebat de un grup de preoţi şi mireni dacă va mai avea Rusia un Ţar, părintele a răspuns: “Un Ţar vine!”. În septembrie 1997, un grup de zece pelerini l-au vizitat pe părintele Nikolai la coliba sa de lemn. El a ieşit să binecuvinteze oamenii şi o femeie a întrebat: “Părinte Nikolai, cine va fi după Elţin?”. El a răspuns : “După el va fi un militar… Puterea lui va fi scurtă. Vârsta sa va fi mică precum el însuşi… După acesta va fi un ţar ortodox”. Femeia a întrebat: “Noi îl vom vedea pe acesta?” Bătrânul a binecuvântat-o şi i-a spus: “Tu, da”. 

El a devenit cunoscut mai ales dupa ce un marinar supravieţuitor unui naufragiu a venit în pelerinaj şi a recunoscut în dânsul pe bătrânul care i-a apărut şi l-a ajutat în timpul accidentului. Marinarul venise pe insula pentru a vedea un om înţelept, numai după aceea l-a recunoscut. Mulţi dintre cei care l-au cunoscut spun că întâlnirea cu dânsul a însemnat pentru ei începutul unei noi vieţi în Hristos. (…).

Extras din articolul de la: fantana.wordpress.com

***

11.jpg

Staretul Nicolae de la Zalit

de Ieromonah Nestor

(fragmente)

“Pe 24 august 2002 s-a dus către Domnul Sta­reţul Protoiereu Nicolae Gurianov.

“Odihneşte Dumnezeule cu drepţii pe robul Tău şi îl aşează în rai, unde feţele Sfinţilor Tăi, Doamne, şi drepţii ca luminătorii strălucesc..”.

Acum este încă devreme să vorbim despre acel rol în viaţa Bisericii din zilele noastre, ce a fost încredinţat de către Pronia Dumnezeiască Părintelui Nicolae, cel care s-a nevoit vreme de peste 40 de ani în ostrovul Zalit. Prea puţin timp a trecut. Însă chiar de acum se poate spune, şi cu toată hotărârea, că el a fost dăruit Bisericii noastre într-una din perioadele cele mai de restrişte ale existenţei Sale.

Desigur, este caracteristic căii duhovniceşti a acestui nevoitor faptul că ea corespunde cu totul direcţiei tradiţiei comune patristice, în cadrul căreia dintru început a decurs slujirea Stareţului. Aceasta este adevărata hrănire duhovnicească a turmei: în­tărirea religiozităţii ei, susţinerea întru ea a râvnei de a plăcea lui Dumnezeu, păstrarea în sufletul omului a căldurii iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de poruncile Lui, vestirea voii lui Dumnezeu acelora care o caută, tămăduirea neajunsurilor morale ale oamenilor, grija pentru dezvoltarea firească a sufle­tului creştinului, sprijinirea duhovnicească necesa­ră acelora care se află în scârbe sau boli. Într-un cu­vânt, Stareţul este acela care, prin nevoinţa perso­nală atingând nepătimirea, hrăneşte şi adapă po­porul binecredincios şi îi modelează credinţa. El îm­plineşte o misiune înaltă şi de mare însemnătate.

În vremea actuală, de cea mai mare slăbănogire du­hovnicească, a cumplitei întunecări a duhului, stăreţia apare ca un dar de nepreţuit pentru omul ce pătimeşte, care năzuieşte să-şi păzească credincioşia faţă de Adevărul Evanghelic în lumea de azi. Şi către ea sunt chemaţi tocmai acei prea rari aleşi ai lui Dumnezeu, care sunt capabili să-şi întocmească viaţa ca o neîncetată mucenicie. Datorită acestui fapt, un stareţ al vremurilor noastre, fie şi numai prin însuşi faptul existenţei sale, în virtutea acestei activităţi a lui, se face vrednic de o adâncă cinstire şi de dreptul păstrării amintirii lui din partea întregii Biserici a lui Hristos, a întregului popor al lui Dum­nezeu.

Totuşi, în cazul evaluării slujirii Stareţului Nicolae de la Zalit, ea se delimitează de o caracteri­zare generală, prin acea uriaşă, excepţională putere de influenţare, pe care el o avea asupra tuturor celor ce veneau la el.

(…)

3.jpg

S-a născut la 26 mai, în anul 1910, în satul Samolva Gdoskului din gubernia Petersburgului, în familia unui proprietar particular de pământ. În anul 1926 termină şcoala pedagogică din Gatcin, iar în 1929 primeşte o parţială pregătire pedagogică la Institutul din Leningrad, din care a fost exclus pen­tru că la o şedinţă s-a pronunţat împotriva închiderii uneia din Bisericile din apropiere. După aceasta a fost supus represiunilor şi a petrecut şapte ani în Sâktâvkar în detenţiune.

Ieşind din închisoare, Ni­colae a lucrat ca învăţător în şcolile din raionul Tosnensk, căci înscrierea la Leningrad îi fusese refu­zată. În timpul războiului nu a fost mobilizat din cauza bolii de la picioare, pe care şi le vătămase la muncile din lagăr cu traversele. După aceea, când raionul Gdovska a fost ocupat de soldaţii nemţi, împreună cu alţi locuitori Nicolae a fost izgonit de nemţi în Pribaltica. Aici el devine student al Semina­rului Vilensk, deschis în anul 1942. Învăţând două semestre în acesta, el a fost hirotonit de către Mi­tropolitul Serghie (Voscresenski) în Catedrala Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos din Rija şi după aceea a slujit în diferite Biserici de mir din Pri­baltica. Între anii 1949-1951 Părintele Nicolae a stu­diat autodidact în cadrul sectorului de la fără frec­venţă al Seminarului din Leningrad, iar în 1951 a fost admis la întâiul curs al Academiei; însă deoa­rece aici nu era şi curs la fără frecvenţă, a făcut doar un an, după care nu şi-a mai continuat studi­ile. În anul 1958 a ajuns la ostrovul Zalit, în care a şi petrecut ceilalţi patruzeci şi patru de ani ai vieţii sale.

o14-18g.jpg

Prin această înşiruire de fapte ale biografiei sale, noi nu putem scoate la iveală nici lungimea rămâ­nerii sale în obştea Mănăstirească, nici continui­tatea hrănirii sale duhovniceşti de către un stareţ cu experienţă. Prin urmare, acele binecuvântate daruri pe care el le ascundea întru sine, le-a dobândit prin nemijlocita călăuzire a lui Dumnezeu. În istoria Bi­sericii au fost şi astfel de nevoitori, care au dobân­dit o reuşită duhovnicească fără povăţuitori văzuţi. Printre ei se pot enumera Cuvioşii Pavel Tebeul, An­tonie cel Mare, Maria Egipteanca şi alţii. Aceşti oa­meni, după cum adevereşte Cuviosul Paisie Velicikovski, “în mod minunat, printr-o deosebită pronie a lui Dumnezeu, au fost anume chemaţi către o ast­fel de viaţă, în care de unul singur te lupţi pentru desăvârşire şi nepătimire, şi pentru care trebuie tărie de înger”.

Totuşi, în fenomenul Stareţului de la Zalit minu­nat nu este numai acest lucru. El s-a format şi a început ca nevoitor de o forţă neobişnuită nu numai fără un povăţuitor necesar, “în chip minunat, după deosebita purtare de grijă a lui Dumnezeu”, dar şi în cea mai tragică perioadă a vieţii Bisericii noastre, în acel moment când în ţară fusese declanşată o cam­panie fără precedent pentru lichidarea ei. În jurul anului 1937 practic toate Mănăstirile ruseşti fuse­seră distruse, monahii şi monahiile împuşcaţi sau trimişi în lagăre, iar ceea ce scăpase intact pus sub asprul control al serviciului special. Prin aceste acţiuni ale puterii, tradiţia lucrării monahale a fost adânc desţelenită. Orice încercări de a păstra în taină regulile vieţii monahiceşti în condiţiile regimu­lui totalitar au fost condamnate.

Şi iată că, tocmai în acea vreme a stârnirii atâtor necazuri şi grozăvii din partea regimului luptător împotriva lui Dumnezeu, sub însăşi rădăcina vechii şi multsecularei Pravoslavii ruseşti, pe care încer­cau să o taie, în acea perioadă când întregul tineret al ţării, începând de la cei de vârstă fragedă, erau formaţi prin aspra ideologie a “culturalizării”, când pe necuprinsele întinderi ale Rusiei defila biruitor ateismul şi lipsirea de Dumnezeu, departe de toţi aceşti acaparatori şi acaparaţi în ţara „măsurilor”, în ţara unde fără de cruţare se dezrădăcinau rămă­şiţele religiozităţii care mai supravieţuiseră, pronia lui Dumnezeu îl crescu… pe Stareţ – personalitate de o amploare fără precedent şi de o excepţională putere a duhului. De ce şi pentru cine? Toate aces­tea pe atunci nimănui nu-i erau cunoscute şi se păstrau ca o taină a lui Dumnezeu.

5.jpg

Deosebit de interesant este şi faptul că acelea cu care era înzestrat Stareţul de la Zalit în acel mo­ment când despre el deodată aflată şi începură să vorbească toţi – nepătimirea, dragostea, clarviziu­nea, darul de a povăţui – fuseseră atinse de el cu mult timp înainte de ieşirea sa către popor. Maica Varvara, egumena Mănăstirii de la Piuhtiţk, care de mai mult de 30 de ani era conducătoarea unei în­semnate Mănăstiri, mărturisea într-una din convor­birile cu autorul acestor rânduri că, pe când era încă monahie la Mănăstirea Sfântului Duh din Vilensk, Părintele Nicolae, odată, pe când stăteau la masă după Liturghie, la un Praznic, i-a zis: „Maică, dar cum vă vor mai peţi!”. „Batiuşca, de ce vorbiţi aşa – răspunse aceea – eu numai ce am fost tunsă şi am dat Domnului făgăduinţele mele”. Dar Părin­tele Nicolae o repetă pe a sa, ca şi cum n-ar fi auzit obiecţia ei: „Maică, cum vă vor mai peţi! Atunci deja nu veţi mai refuza”. După o oarecare vreme mona­hia de la Vilensk deveni Egumenă la Mănăstirea din Piuhtiţk şi atunci înţelese despre ce cerere în căsătorie venise vorba la masa de la Praznic. Dar până la împlinirea vremii ştiute de Dumnezeu, Stareţul a rămas tăinuit şi necunoscut.

Timpul „aflării” Stareţului, când el deschise larg uşile chiliei lui sărace pentru toţi cei în nevoi, sosi odată cu căderea regimului comunist. Acesta a fost anul nu numai al proclamării “libertăţilor” democra­tice, dar şi anul începutului celui de-al doilea botez al Rusiei. Din acest moment Biserica Rusă a început să adune în sine o uriaşă cantitate de noi orientaţi. A început noua creştere rapidă a Bisericilor de mir ce se redeschideau sau construiau, a şcolilor du­hovniceşti şi duminicale, a Mănăstirilor care renăşteau. Oraşele şi satele înfrumuseţau cu aur crucile de pe turlele Bisericilor. Au apărut magazine cu lite­ratură religioasă, ateliere de obiecte religioase, edi­turi de periodice bisericeşti, şi nu numai eparhiale, ci chiar şi ale diferitelor parohii. S-au deschis bine­făcătoarele instituţii ale Bisericii care se ocupau de problemele închinătorilor.

Toate aceste apariţii îmbucurătoare pentru su­flet nu puteau, desigur, anula caracterul legic (fi­resc) al oricărei dezvoltări. Procesul creşterii tot­deauna este greu în sine însuşi, conţine în sine nu mici împotriviri interioare şi totdeauna dezlănţuie acţiunea puterilor potrivnice. Nu uşor a fost nou născutei turme, ce se ivise în Biserică, să întărească în sine începutul noii vieţi. Foarte denaturaţi erau oamenii cei ce trăiseră în ultimele decenii atât de lipsite de Dumnezeu. Sar­cina creşterii lor în duhul creştinesc, care însăşi tre­buia încredinţată unui om nu cu puţină tensiune interioară, perseverent şi răbdător, devine însă ex­trem de complicată din cauza unei împrejurări cumplite: începerea unei nestăvilite destrămări şi descompuneri a realităţii vieţii ruseşti.

Pentru proaspăt coapta „pâine” a Bisericii Ruse necesară susţinerii duhului era mare nevoie de o dospitură cu totul deosebită. Şi, după cum se crede, ea a fost dată de Domnul, nevăzutul Condu­cător al Bisericii, prin persoana Stareţului Protoiereul Nicolae. Acest lucru se vede şi din neobişnuitul loc unde a trăit Stareţul – ostrovul Zalit, din excep­ţionalul dar al clarviziunii ce sălăşluia întru el, în neobişnuita putere de zidire a cuvintelor lui, îm­brăcate în mod strict şi într-o formă laconică, care ajungeau până în cele mai tăinuite adâncimi ale sufletului şi care îndemnau la schimbări de la ră­dăcinile lui. Într-adevăr el a fost ca o “drojdie”, în care a intrat, intră şi iarăşi va intra religiozitatea pra­voslavnică rusă, ca un nou Moise, care a condus „noul Israil” în „pământul făgăduinţei”. El a fost acea putere duhovnicească care a pătruns nu numai în sufletul oamenilor ce s-au ţinut de Hristos, dar şi al comuniştilor de ieri şi al libertinilor de azi, pe care chiar i-a constrâns să aibă evlavie faţă de Dum­nezeu. Lângă el toată Rusia nou creştinată, care avusese o imagine despre dreptate, în cel mai bun caz, din cărţi, primi o clară, palpabilă imagine despre ceea ce este sfinţenia pravoslavnică.

4.jpg

De ce mergeau oamenii Ia el? El nu părea a fi cineva deosebit şi nu prea vorbea. Dar din minu­natele şi neaşteptatele, în simplitatea lor, povăţuiri ale sale, se răspândea ceva înalt, de o cerească înţelepciune, şi prin ele omul – neprivind la lipsa de cultivare şi neiscusinţa exprimării exterioară a cu­vintelor Stareţului – cunoştea fără greşeală voia lui Dumnezeu, prevedea duhovniceşte, eliberându-se din captivitatea achiziţionărilor şi propunerilor ademenitoare ale vieţii, începea să vadă într-o cu totul altă lumină calea propriei lui vieţi, conştientiza deo­dată nedreptatea sa înaintea lui Dumnezeu, atât în raport cu sine însuşi, cât şi faţă de alţi oameni. Cei care au trăit unele ca acestea au plecat din ostrov cu sentimentul celei mai adânci recunoştinţe fată de Stareţ pentru mişcătoarea descoperire ce le-o făcea, în urma căreia în ei se deschideau noi puteri pentru viaţa de mai departe în Dumnezeu. În toate acestea nespus de mult uimea faptul că, fiecăruia, necăutând la vârsta lui, la profesie, la situaţia socia­lă, la nărav, la caracter, la nivelul moral, el îi spunea ceea ce era în legătură cu esenţa tăinuită a vieţii lui.

Minunata sa clarviziune a fost evidentă pentru toţi cei care se îndreptau către el. Atunci când am mers prima dată la Sfinţia sa (aceasta s-a întâmplat în anul 1985, pe când eu, ca student în Institutul Pedagogic, făceam practică la o şcoală), Părintele mă întrebă pe neaşteptate, din portiţa casei sale: «Tu ai studiat cum se scriu silabele „ne” şi „ni”?» – dându-mi prin aceasta să înţeleg că, şi fără lămuririle mele, mă ştie. După aceea, invitându-mă în smerita lui casă, aşezându-ne la masă şi punându-mi înainte o farfurie de căpşuni cu zahăr, continuă: „înseamnă că avem de-a face cu un filolog. L-ai citit cumva pe Dostoievski?”.

El vedea clar trecutul, prezentul şi viitorul vieţii fiilor săi, alcătuirea lor interioară. Dar cât de îngă­duitor se adresa acelora cu acea ştiinţă despre om, pe care i-o învistierise Domnul, ca unui credincios rob al Său! Cunoscând pe de-a-ntregul pe om, el nu dădea loc nici unei aluzii care putea să rănească sau să atingă pe cineva în orgoliul său. Cu ce formă moale îmbrăca povăţuirile sale!

„Tu ia-o mai uşurel!” – cu un astfel de sfat îl întâmpină pe un cunoscut de-al meu care nu reuşise încă să zică nici măcar două cuvinte, şi care îşi însuşise întrucâtva o ma­nieră aspră de adresare faţă de soţia lui. Astfel se întâmpla adesea şi cu mulţi: venind cu un scop, omul pleca de la el cu acea descoperire despre sine şi cu o astfel de lecţie, pe care întru totul nu s-ar fi aşteptat să o audă şi să o primească.

Dragostea, pogorământul şi îndelunga răbdare în legătură cu aproapele au fost principalele puncte ale povăţuirilor sale. Roaba lui Dumnezeu Z. sosi la Părintele cu necazul ei: nora ei fusese necredin­cioasă bărbatului ei. Părintele Nicolae zărind-o în mulţimea celor veniţi, o invită în casă, se aşeză pe scaun şi după o pauză îi zise: „Nu-i despărţi pe ei, că de nu, tu vei merge în iad să te munceşti“. Femeia, nemaiputându-se reţine, a plâns, şi pe urmă mult timp păstră în sufletul său lecţia iubirii, dată ei în ostrov. Cu trecerea timpului în familia fiului ei totul se aranjă.

Batiuşca şi el însuşi era milostiv şi pogorâtor cu oamenii care se căiau, ce veneau la el. Un pelerin ce stătea lângă ograda casei Părintelui şi, din prici­na ruşinii care îl muncea, nu numai că nu se hotăra să se adreseze Stareţului, dar nici măcar ochii să şi-i ridice spre el, auzi glasul liniştit al Părintelui Nicolae: „Mergi şi cheamă-l!” – îi zise uceniţei sale de chilie. Aceasta îl invită pe cel ce sosise la Bătrân, care îl unse cu ulei sfinţit, în tot timpul repetând: „Cu tine este mila lui Dumnezeu, mila lui Dumnezeu este cu tine…”. Şi starea lui apăsătoare se descordă şi dispăru de la această rază a iubirii Părintelui.

o14-18e.jpg

Totuşi pe aceia care nu aveau în sine pocăinţă, Stareţul putea să-i întâmpine astfel: „La mine să nu mai veniţi mai mult!”, – spuse cândva unui pelerin. Înfricoşător îi fu aceluia să audă asemenea cuvinte de la marele Părinte.

Împlinirea binecuvântării, dată de către Stareţ, cerea de la omul care dorea rezolvarea unei pro­bleme dispreţuire de sine şi jertfire de sine, pre­gătirea de a merge împotriva sinelui său şi a voilor sale. Un Părinte cunoscut mie, primind de la Arhie­reul din eparhia lui o numire de prestigiu într-o parohie ce se afla în centrul oraşului, plecă să ia blagoslovenie în ostrov. Dar aici Părintele Nicolae îi porunci Preotului să meargă într-un cu totul alt loc: într-un sat părăginit, unde se afla o uriaşă, dar de­vastată Biserică, care în anii prigoanelor suferise multe, care avea nevoie de mari reparaţii capitale, unde nu mai era nici o locuinţă întreagă şi unde tot personalul Parohiei era format din cinci bătrânei. La început unele lucruri păreau nespus de grele, aproape cu neputinţă de împlinit… Dar dacă omul găsea în sine puteri să urmeze sfatul Bătrânului, urmarea acestui fapt era că odată cu trecerea anilor primea de aici un folos duhovnicesc nespus de mare. Însă încălcarea ascultării date totdeauna avea – pentru cel ce o primise – grele urmări, pen­tru care mai apoi se căia amarnic.

Erau şi astfel de oameni printre cei ce veneau care, primind o bine­cuvântare, o îndrumare concretă, pe urmă îşi schimbau hotărârea şi din nou îl sâcâiau pe Bătrân cu altă cerere de binecuvântare a „noii variante”. „Trăiţi precum vreţi” – îi răspunse Batiuşka o dată unuia dintre aceşti vizitatori.

Batiuşca a fost un mare iubitor al simplităţii: „Unde e simplitate, acolo îngerii sunt cu sutele, dar unde e deşteptăciune, acolo nu e nici unul” – repeta el zicala cea îndrăgită a Cuviosului Ambrozie de la Optina. Odată, unei întregi mulţimi care se adu­nase, le-a dat o lecţie impresionantă de simplitate, nerostind nici măcar un singur cuvânt. Când ieşi mai apoi la cei veniţi şi aşezaţi în jurul cerdacului său, la început oamenii părură că se înfioară la apariţia Bătrânului. După aceea o uşoară nerăbdare apăru printre cei adunaţi. Fiecare vroia mai repede să vorbească despre ale lui, fiecare neluându-l în seamă pe cel de alături, pe ale lui le socotea cele mai importante şi mai vrednice de luat în seamă. Dar Bătrânul tăcea. În acest timp, pe lângă portiţă trecu un pescar din acele locuri, ce avea în jur de cincizeci de ani, adâncit în zilnicele, obişnuitele şi lipsitele de viclenie cugetări ale sale. Deodată Ba­tiuşca îl chemă pe nume. Pescarul se opri, îşi scoa­se şapca şi merse spre Părintele Nicolae. Stareţul îl binecuvântă pe pescar, pe faţa căruia străluci un surâs plin de bunăvoire. După aceasta pescarul îşi înfundă şapca pe cap şi se îndreptă spre poartă. Această scenă mută nu ţinu mai mult de două minute. Dar mulţi înţeleseră sensul ei. Stareţul în acest fel le spuse celor adunaţi: Aflaţi simplitatea faţă de voi înşivă şi veţi dobândi binecuvântarea”.

o14-18f.jpg

Mulţi încercară pe sineşi uriaşa putere demasca­toare a cuvintelor Părintelui Nicolae. El ştia să le rostească fără a sta prea mult pe gânduri şi fără patimă, dar în acelaşi timp – cu o uimitoare exacti­tate şi adâncime, aşa încât cuvântul lui pătrundea în cele mai tăinuite şi mai ascunse locuri ale sufle­tului omenesc. Îmi amintesc că odată mă hotărâsem să merg la Sfinţia sa. Despre aceasta află un vechi cunoscut de-al meu din Seminar, S., un om capricios şi îndărătnic, care îşi petrecuse viaţa în aproape toate relaţiile avute fără să transpire când­va. „Întreabă-l în legătură cu viitorul meu“, – mă rugă S. Şi Bătrânul îi zise despre viitorul lui. „Iar lui S. transmite-i – îmi spuse Batiuşca la sfârşitul întâlnirii – că va da răspuns înaintea lui Dumnezeu. Când mai apoi i-am transmis la telefon aceste cuvinte ale Stareţului, ele îl puseră până într-atât pe gânduri pe omul cel absolut „nesentimental”, încât pentru un scurt timp el pierdu darul cuvântării. În receptorul telefonului se aşternu tăcerea. Se auzea numai uşo­rul ton cu întreruperi al aparatului. Se părea că omul de la celălalt capăt al firului plecase undeva. În­cercând simţământul lipsei de abilitate al aceluia care în mod întâmplător află taina altcuiva, am curmat această tăcere care se părea că tinde să devină fără de sfârşit printr-o reînnoire a dialogului. Îmi amin­tesc şi de o altă întâmplare. O femeie aduse la Pă­rintele Nicolae în ostrov pe un funcţionar sus-pus, cu socoteala că dacă va lua blagoslovenie de la Stareţ va fi avansat încă şi mai sus. Stareţul privi nu la el, ci oarecum prin el, şi fără lungi cuvântări intro­ductive şi fără ocolişuri îi zise pe neaşteptate: „De fapt acesta nu este decât un hoţ”. Deprimat şi ru­şinat, funcţionarul – care uitase ce făcuse cu mulţi ani în urmă, deşi oarecari mustrări de conştiinţă îi aminteau din timp în timp că la fotoliul serviciului său şi la viaţa lui se priveşte şi de sus în jos – ieşi din chilia Stareţului într-o stare buimăcită şi abătută.

Stareţul avea un subtil simţ al umorului şi câteo­dată demascările lui îmbrăcau o formă destul de originală. Odată sosi la Sfinţia sa un domn având patima de a mânca mâncăruri gustoase, felurite şi în cantitate mare. „Veniţi la mine la ora şase seara – îi porunci Părintele Nicolae şi după o pauză adăugă pe neaşteptate – noi împreună o să… devorăm”. La ora şase domnul stătea lângă uşile chiliei Stareţului, din spatele cărora se răspândea un miros de cartofi prăjiţi. Ciocănind în uşă, vizitatorul zise cu un glas gros: „Batiuşca, eu am venit“. Trecând puţin timp, de după uşa închisă răzbătu vocea Stareţului: „Dar eu nu aştept pe nimeni“. Mai stând puţin, descura­jatul domn ieşi din curtea casei.

Nimeni nu ştia prea mult despre ce fel de nevoinţe făcea Părintele Nicolae în ostrov. El ascun­dea acest lucru de toţi şi în apropierea lui nu lăsă pe nimeni, singur purtând grijă de sine, cu excepţia ultimilor zece ani din viaţa sa, când deja nu mai putea face acest lucru. În ultima vreme i-a fost foarte greu să-şi poarte neputinţa. Văzând că Sta­reţului nu îi este numai foarte greu de vorbit, dar chiar şi de şezut, precum şi chipul în care îşi încor­da ultimele sale puteri, odată, eu, oarecum compătimindu-l, i-am zis: „Batiuşca, poate aţi voi să vă întindeţi…”. Părintele Nicolae, neridicându-şi capul aplecat îmi răspunse: „Culcat stă numai cel trân­dav”. Altă dată, la o aceeaşi propunere făcută cu durere de a se odihni, provenită de la o altă per­soană, Stareţul făcu remarca: „A te odihni este un păcat”. Din aceste puţine observaţii se poate înţe­lege în parte măsura nevoinţei lui trupeşti.

st04n003_0.jpg

Batiuşca a fost un om de cea mai adâncă cre­dinţă şi nici pentru o secundă nu s-a îndoit de aco­perământul lui Dumnezeu, care este întins peste fiecare credincios şi asupra întregii Biserici în tota­litatea ei. „Totul va fi aşa cum aveţi voi nevoie” – spunea el adesea oamenilor care se temeau, ca şi când ar fi zis că nici un fel de împrejurare nu poate pune stăpânire asupra unui creştin, dacă în el este o credinţă autentică şi neîndoielnică. (…)

La nevoitorul din ostrovul Zalit veneau oameni nu numai din toate colţurile Rusiei, ci şi din toate părţile globului pământesc. Câteodată el însuşi li se înfăţişa acestora adresându-le cuvinte de mângâie­re, povăţuitoare, sau de mustrare. Pentru el, se pare, nu existau graniţe teritoriale sau temporale, ca şi cum el ar fi trăit în altă dimensiune şi în alt fel de trup. Eu însumi am fost martor la astfel de ca­zuri. Voi aduce numai un singur exemplu. Al doilea dirijor al orchestrei simfonice din Chicago, venind în Petersburg la un turneu de spectacole, ajunse la Stareţ în ostrov şi îi aduse la cunoştinţă temerea sa: în ajunul turneului soţia lui suferise o catastrofă automobilistică, în urma căreia îi muri copilul pe care îl purta în pântece. Această amintire o neli­niştea în sufletul ei şi îi aducea gânduri întunecate, cum că în acest fapt trebuie văzut un semn al neîncuviinţării lui Dumnezeu pentru căsătoria lor. Sta­reţul îl mângâie pe muzicianul ce venise şi îi spuse că această temere este nefolositoare. În ziua urmă­toare fericitul muzician sună în America, ca să îm­partă bucuria cu soţia lui. „Eu ştiu totul”, – îi răs­punse aceasta de la celălalt capăt al firului. „De unde?” – întrebă dirijorul uluit. „A venit la mine în timpul nopţii, pe când eu dormeam uşor, şi m-a mângâiat cu cuvinte de dragoste şi de îmbărbătare“. Astfel de cazuri erau foarte dese. Nu încape nici o îndoială, că el a exercitat o puternică influentă asu­pra conştiinţei creştinilor ortodocşi ai zilelor noas­tre, asupra noii generaţii de credincioşi ai Bisericii. Astăzi fie şi numai simpla lui amintire susţine în mulţi credinţa, întăreşte sufletul. Însuşi faptul exis­tentei unui astfel de Stareţ este văzut de mulţi ca acea nevăzută şi, poate, neterminată funie înţele­gătoare, care îi uneşte cu Dumnezeu şi cu tradiţia de veacuri a Ortodoxiei.

El s-a născut la începutul tragicului secol al XX-lea şi a trecut prin toate înfricoşătoarele cataclisme ale istoriei ruseşti şi mondiale ale veacului său: Revo­luţia octombristă, Războiul civil, colectivizarea, re­presaliile din vremea lui Stalin, al doilea război mondial, prigoanele hruşcioviste... Furtunoasa şi aspra vreme, ce a dărâmat nu doar o singură soartă şi care a adus uriaşe transformări în conştiinţa oa­menilor, nu a putut să influenţeze asupra idealurilor sufletului lui: neprivind la năpraznica vâltoare a istoriei, în care şi el, ca om al vremii sale, a fost angrenat, aceste idealuri au rămas neatinse de nici un fel de putere din afară, ba chiar dimpotrivă, au avut drept rezultat faptul că trăirea sa încă şi mai adânc s-a afundat în tainiţele sufletului său cel iubitor de Dumnezeu. „Cămara” sa lăuntrică, zidită pe temelia poruncilor evanghelice, rezistând la toate loviturile din afară, s-a arătat mai puternică decât toate nenorocirile timpului şi s-a ridicat ne­măsurat de mult deasupra acestui veac. În acest sens minunata lui viaţă poate fi un exemplu pentru toţi aceia cărora li se pare că în condiţiile sfârşitului apocaliptic nu este nici o posibilitate de a păstra întru totul şi până la sfârşit credincioşia în Dum­nezeu.

În ziua de 24 august a anului 2002 Stareţul Nicolae îşi încheie înalta şi excepţionala sa misiune şi pleacă de la noi la odihna cea veşnică. Singur Dumnezeu cunoaşte de ce fel de tensiune de ne­crezut, neomenească a fost plină această viaţă, căreia Dumnezeu i-a pregătit un rol deosebit – acela de a da mărturie despre adevărul lui Hristos oame­nilor despărţiţi de Dumnezeu şi de Biserica Lui, la însuşi apusul secolului al XX-lea, cel mai înfrico­şător prin evenimentele lui istorice.

Fără îndoială că după sfârşitul nevoitorului de la Zalit, Biserica noas­tră păşeşte într-o altă oarecare fază a istoriei sale. Pe mulţi îi înspăimântă modul în care vor înfrunta acest viitor fără a avea un om drept. Totuşi, fără teama de a cădea în greşeală, se pot spune urmă­toarele: este măreţ acel popor, care în condiţii de reală apostazie naşte astfel de oameni, care prin măsura lor duhovnicească amintesc de nevoitorii primelor secole ale creştinismului. Şi nu se poate ca un popor – ajuns într-o stare de mutilare de nere­cunoscut prin asprele „experimente” ale secolului al XX-lea, dar care cu toate acestea nu şi-a pierdut capacitatea de a naşte astfel de oameni, ba chiar, lucru important, pe aceea de a-şi însuşi lecţiile lor duhovniceşti – să nu aibă o aleasă menire a sa”.

(din: Ieromonah Nestor, “Staretul Nicolae de la Zalit”, Editura Publistar, Bucuresti, 2004)

pr_nik2.jpg

1bis.jpg

picture04.jpg

image033_0.jpg

11.jpg

im1.jpg

nikolai1.jpg


Categorii

Fericitul Parinte Nicolae Gurianov (al Zalitului), Minuni si convertiri, Profetii si marturii pentru vremurile de pe urma, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri, VIDEO

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

17 Commentarii la “UN SFANT CONTEMPORAN: Fericitul Parinte NICOLAE GURIANOV (al Zalitului): “Aflati simplitatea fata de voi insiva si veti dobandi binecuvantarea”. PROFETIA DESPRE PUTIN SI VENIREA UNUI TAR ORTODOX

  1. Nu stiu unde sa pun aceasta stire, asa ca o pun aici si ma intreb BOR de ce nu reactioneaza tot asa ????

    http://www.realitatea.net/biserica-catolica-le-spune-tinerilor-sa-nu-mearga-la-concertul-madonnei-de-la-bucuresti_595192.html

  2. Pingback: 24 August – 7 ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Nicolae Gurianov « Blogul lui Vasile Călin Drăgan
  3. Va rog sa publicati, de urgenta, articolul Sfintiei Sale Savatie Bastovoi:
    “Securitatea moldoveneasca ma cauta si nu ma poate gasi?”
    Va multumesc.

  4. Buna seara ADMIN,
    Va rog sa ma iertati, am uitat sa va salut in mesajul anterior. O fac acum si profit de aceasta ocazie pentru a va multumi de lupta pe care o duceti in slujba Adevarului.
    Dumnezeu si Maica Domnului sa va binecuvânteze!

  5. @ Hrisanti:

    Da, am omis s-o punem la Noutati, desi o vazusem, dar apoi am pierdut linkul. Nu te mai intreba… fiindca stii si tu raspunsul, din pacate…

    @ Mos Ioan:

    Am dat deja ca prima trimitere la Noutatile de azi: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/

  6. Cât de amară ar fi viaţa ,
    Cît de amară ar fi viaţa
    Şi sărăcia de haină ,
    Credinţa ne va fi puterea
    Ce ne va ţine în lumină .

    Cu cât cumplite legi şi forţe
    Vor prigoni sfânta credinţă
    Cu –atâta va spori puterea
    Şi strălucire-n biruinţă .

    Credinţa când este curată
    Profundă , vie , lucrătoare ,
    Prigoanele –s neputincioase ,
    Iar faptele-s strălucitoare .

    Povara crucii lămureşte
    Prin greutăţi şi suferinţă,
    Ce mintea nu convinge-n suflet ,
    Nici vorba, fără pocăinţă .

    În sufletul smerit prin lipsuri
    De desfătările trupeşti,
    Pătrund puteri nebănuite ,
    Şi bucurii duhniceşti .

    Umanu’adus prin neputinţă,
    Pân’la cunoaşterea de sine
    Şi exerciţiu pocăinţei – real-
    Este condus spre bine .

    S-ascut simţirile din suflet
    Care culeg hrana divină
    Şi văd şi-n cele nevăzute ,
    Prin Duhul Sfânt şi prin lumină .

    Cunosc şi recunosc dreptatea ,
    Şi Adevărul din credinţă ,
    Şi-ncet iubirea îşi culege ,
    Comori prin har şi pocăinţă .

    Justificarea –n orice faptă
    I –atât de vie şi simţită
    Întru Hristos şi în lumină
    Şi prin trăire dovedită ,

    Încât oricât ar fi de mare ,
    Prigoana-n contra lui Hristos ,
    Ea va spori în duh curajul ,
    Simţind imensul ei folos .

    Şi-şi va dori să-şi ducă crucea
    Cu sete vie şi cu dor,
    Pe urmele pline de slavă ,
    A Bunului Mântuitor .

    Dar cine-i cel care-şi deschide ,
    Trăirea vie în credinţă
    Fără Hristos , altar şi taine ,
    Făr’de adevăr şi pocăinţă ?

    Fără de sincera povară ,
    Din cruce şi din renunţare
    La orice patimă trupească
    Minciună fals şi înşelare ?

    Cînd din belşugul desfătării ,
    Hrănim mândria şi plăcerea ,
    Ucidem simţurile-n care ,
    Se dobândeşte învierea .

    Distrugem căile simţirii
    Duhovniceşti ce vin de sus ,
    Spre-a nu mai înţelege sensul ,
    Şi rostul vieţii în Iisus .

    Înloc s-avem în trup dovada
    C-am ars în focul pocăinţei ,
    Şi purtăm semnele în carne,
    Ce dovedesc truda credinţei ,

    Prtăm dovezile urgiei ,
    Şi-a desfătărilor carnale ,
    Uciderii prin chiuretaje ,
    Sau trupuri supra ponderale.

    Şi bolile destrăbălării
    Care ne-au stors toată puterea
    Şi energiile vitale ,
    Cât am sorbit din trup plăcerea .

    Din energia ce-am primit-o
    Înloc să lăsăm lumii moştenire
    Comori imense de valoare
    Noi am sorbito spre peire .

    Câţi oameni n- au târât sub cripte ,
    Valori , talent necercetat ,
    Imens potenţial de muncă ,
    Distrus de patimi şi păcat ?

    Cât de amară ar fi viaţa
    Doar noi ne-o facem mai haină
    Prin patimi şi prin lăcomie ,
    Şi nu e Dumnezeu de vină ,

    Că ne urâm unii pe alţii ,
    Din egoism şi desfătare ,
    Din lăcomie şi trufie ,
    Din lene şi neascultare .

  7. ADMIN,

    Va multumesc.
    Doamne ajuta!

  8. Buna ziua.
    Din mila Domnului am ajuns si eu sa il cunosc pe Parintele Nicolae, in 1999 dupa saptamana Luminata a Sfantului si Marelui Post. Lacul era inca inghetat si il am parcurs pe jos, prin zapada…
    Ii multumesc Domnului.
    Toate cate se scriu aici adevarate sunt.
    Pt rugaciunile P Nicolae, ajuta-ne Doamne.

  9. @ Gabi:

    Sunteti un binecuvantat! Ne puteti spune mai multe?

  10. Pingback: “Nesfintii sfinti”: CUVIOSUL NICOLAE GURIANOV ii profeteste PARINTELUI TIHON ca va fi monah -
  11. Pingback: ARHIMANDRITUL TIHON: “Adu-ti aminte de dragostea ta dintai!”. Interviu exploziv despre OBOSEALA DE VIATA DUHOVNICEASCA, NECREDINTA “CREDINCIOSILOR” SI… CINISMUL ORTODOCSILOR “PROFESIONISTI” -
  12. Pingback: DIN MINUNILE NOILOR MUCENICI DE LA OPTINA, martirizati in ziua de Pasti, cele “trei candele” aprinse de Inviere, in urma cu 21 de ani -
  13. Pingback: PARINTELE IOAN – un sfant rus inaintevazator ascuns sub mantia smereniei, evocat de fiul sau duhovnicesc, ARHIMANDRITUL TIHON, in “Nesfintii sfinti” (II) -
  14. Pingback: PARINTELE PAISIE AGHIORITUL: “Este foarte obositor atunci cand nu exista sim­plitate si incredere! In vremea noastra insa, cu cat se raspandeste politetea lumeasca, cu atata se pierde bucuria adevarata si zambetul firesc” -
  15. Pingback: SFANTUL GAVRIIL IVIREANUL cel nebun pentru Hristos (1929-1995) – IUBIREA SA PENTRU CEI UMILI si HARISMELE MINUNATE puse in slujba mantuirii fratilor: “M-am rugat mult pentru voi, ca să vă scap de moarte!” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate