“Nesfintii sfinti”: CUVIOSUL NICOLAE GURIANOV ii profeteste PARINTELUI TIHON ca va fi monah

Vedeti si:

***

Prezicerea parintelui Nicolae despre monahism

In primul an dupa botez am mers intr-o parohie in vizita la noii mei prieteni, parintele Rafail si parintele Nikita. Desi pe atunci incepusem sa merg des la manastire, nu ma gandeam deloc la monahism. Dimpotriva, aveam de gand sa ma casatoresc. Logodnica mea era, cu siguranta, cea mai frumoasa fata din Moscova. In orice caz, multi socoteau asa si eu, desigur, eram incantat. Se pregatea nunta. Asadar, nu numai ca ma desfatam cu noile impresii produse de descoperirea vietii duhovnicesti, dar visam si la viitoarea fericire. Mergeam la pescuit, uscam pestele prins, stateam tolanit la soare si ma gandeam cu bucurie ca in curand va incepe o viata noua – viata de familie. Si pe langa aceasta, cat de placut va fi sa stau toamna undeva pe malul unui rau de langa Moscova, sa beau bere cu prietenii langa pestele prins cu mainile noastre si uscat la soare. Cu aceste vise am petrecut zi de zi toata vara aceea fierbinte.

Odata, parintii Nikita si Rafail se pregateau sa mearga in vizita la staretul Nicolae, pe insula Zalit. Staretul avea aproape optzeci de ani si in cea mai mare parte a vietii lui fusese preot pe insula pescareasca de pe lacul Pskov. Si am hotarat sa merg si eu cu ei, desi nu fara o oarecare teama: era, totusi, un batran inainte-vazator si stia totul despre tine!

Dar chiar in primele clipe cand am facut cunostinta cu parintele Nicolae temerile s-au risipit. Parintele s-a dovedit a fi extraordinar de bun si prietenos. Ne-a primit cu grija in sarmana lui casuta, nu departe de biserica. Ne-a dat sa bem ceai si ne-a ospatat cu cate ceva. Apoi parintii s-au retras undeva sa discute cu el si sa-i ceara sfaturi, caci eu nu aveam nimic deosebit il intreb.

La plecare, ne-am apropiat fiecare sa luam binecuvantare si ne-a binecuvantat pe toti cu dragoste. Cand a venit randul meu, parintele Nicolae m-a apucat brusc de ciuf si a inceput mai in gluma mai in serios sa ma traga de par si in acelasi timp
spuna:

— Nu mai bea, nu mai bea! Nu trebuie sa mai bei!

Trebuie sa recunosc ca in anii aceia beam si inca  destul de mult, in compania prietenilor. Totusi, dupa infatisarea mea era imposibil sa-ti dai seama de acest lucru: aratam cu mult mai tanar decat eram in realitate. Cu toate acestea, staretul a continuat sa ma traga de par. Apoi, tragandu-ma de ciuf, mi-a ridicat brusc capul si s-a uitat cu atentie in ochii mei.

— Esti monah? Nu inca? Pai ar fi bine sa mergi la manastire!

La manastire?! Nu m-am putut abtine si, pur si simplu, i-am ras in fata! Ce spunea mosul ala? Eu in curand aveam nunta! Am vrut sa-i spun lucrul acesta, dar parintele Nicolae mi-a inchis gura cu mana, de parca ar fi stiut deja fiecare cuvintel al meu.

– Taci, taci! Ar fi bine sa mergi la manastire!

Si iarasi am pufnit in ras.

– Ba nu!… am zis eu.

Si staretul iarasi nu m-a lasat sa zic nimic.

— Baga de seama, Gheorghiuska, cand vei fi la manastire vei avea o incercare. Dar tu sa nu deznadajduiesti!

Si a inceput sa-mi povesteasca in amanunt despre o incercare, legata de conducerea unei manastiri si care i s-a intamplat unui monah. Abia dupa zece ani am inteles ca fusese vorba despre mine. Dar atunci nu am facut decat sa ascult cu ingaduinta vorbele acelea stranii ale parintelui Nicolae. Si nu le-am perceput altfel decat ca pe niste ciudatenii batranesti.

In cele din urma, parintele Nicolae mi-a dat binecuvantare si m-a slobozit in pace. Ne-a condus pana la debarcader. Iar cand barca noastra a pornit, staretul imi tot striga in urma:

— Gheorghiuska, sa ai multa dragoste!

Cuvantul acesta complicat si nu prea intrebuintat mi s-a intiparit brusc in memorie. La fel ca si chipul staretului de pe mal, cu pletele albe falfaind in vant, care a facut in urma noastra semnul crucii.

Parintele Rafail m-a sfatuit sa iau in serios cuvintele parintelui Nicolae, dar in loc de raspuns doar i-am zambit ironic. Si am si uitat tot ce s-a intamplat, ca pe ceva de neinteles pentru mine.

Totusi, la Moscova relatiile cu logodnica mea au inceput dintr-odata de la sine sa se inrautateasca, s-au racit si apoi s-au destramat de tot. Si amandoi eram chiar bucurosi de acest lucru. Iar eu am inceput tot mai adesea si mai puternic sa simt nevoia de a merge la manastire, de a sta acolo, de a ma ruga si de a vietui, pur si simplu, acolo. Dupa cateva luni, stiam cu precizie ca nimic in afara manastirii si a slujirii lui Dumnezeu nu ma mai interesa in viata aceasta. Si cu uimire mi-am adus aminte cuvintele parintelui Nicolae, la care Domnul m-a mai dus apoi inca de multe ori.

(din: Arhimandritul Tihon, Nesfintii Sfinti Si Alte Povestiri, Editura Egumenita, 2013)