Aduse cu posta electronica (2): Dr. Ioan Gandu: SA LUPTAM LUPTA CEA BUNA (I)
“Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră. Cine este cel ce biruieşte lumea, dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu?”
(I Ioan 5 – v. 4, 5)
Să luptăm lupta cea bună
Ajungând, doar cu Mila lui Dumnezeu, la o vârstă pe care nu nădăjduiam s-o atingem din pricina rănilor păcatelor noastre omeneşti, ne-am reamintit – cu o fericită umilinţă sufletească, dar şi cu multă limpezime primită în dar – cuvintele înţelepciunii lui Solomon, străvechi, dar mult folositoare:
“Bătrâneţile cinstite nu sunt cele aduse de-o viaţă lungă, nici nu le măsori după numărul anilor. Înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor îmseamnă o viaţă neîntinată. Plăcut fiind lui Dumnezeu, Domnul l-a iubit şi, fiindcă trăia între păcătoşi, l-a mutat de pe pământ. A fost răpit ca răutatea să nu-i schimbe mintea sa, înşelăciunea să nu-i amăgească sufletul. Căci vraja viciului întunecă cele bune şi ameţeala poftei schimbă gândul cel fără de răutate. Ajungând curând la desăvârşire, dreptul a apucat ani îndelungaţi. Sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu, pentru aceasta Domnul S-a grăbit să-l scoată din mijlocul răutăţii. Neamurile văd, dar nu pricep nimic şi nu-şi bat capul cu aşa ceva, că adică harul lui Dumnezeu şi mila Lui sunt cu aleşii Săi şi că poartă grijă de sfinţii Săi. Dreptul care moare osândeşte pe nelegiuiţii care trăiesc, iar tinereţea ajunsă la grabnică desăvârşire osândeşte lungile bătrâneţi ale celui nedrept. Vor vedea sfârşitul înţeleptului, dar nu vor înţelege ce sfat a avut Dumnezeu cu el şi pentru ce l-a pus bine pentru Sine. Căci vor vedea şi-şi vor bate joc, dar Domnul îi va face de ocară…” (Cap. 4, v. 8 – 18 ).
În momentul de faţă, întreaga omenire, alcătuită dintr-o mulţime de credincioşi, dreptcredincioşi, puţin credincioşi sau doar cu numele credincioşi, şi o altă mulţime reprezentată de necredincioşi, rău credincioşi sau împotrivitori, vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi chiar luptători împotriva Sa, se poate asemăna cu un imens banc de peşti căzuţi în năvodul planetar al stăpânitorului întunecat al acestei lumi, cu ale cărui ispitiri, amăgiri, vicleşuguri şi capcane ne vom lupta până în ultima clipă a vieţii noastre pe pământ, mântuiţi cu adevărat fiind doar dacă vom ajunge dincolo de porţile Raiului (înăuntru), prin Harul şi Milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos, pe Care mulţi Îl slujim doar din buze, cu inimile stând încă departe de El…
Cea mai bună, realistă şi eficientă analogie o aflăm, aşadar, tot la Sfinţii Părinţi, care, spre deosebire de alţi reformatori şi legiuitori morali ai popoarelor necreştine, aparţinând diferitelor religii istorice (în întregime depăşite de peste două milenii de către toţi cei care trăiesc sub legea Harului!), ne oferă şi soluţia filocalică desăvârşită. Într-o istorioară athonită plină de tâlc paterical, mult superioară celor similare din alte părţi ale lumii, fiindcă oferă şi soluţii viabile, ni se arată cum într-o oarecare vreme mulţimi de peşti au căzut într-un năvod lansat cu vechi meşteşug asupra lor.
O primă categorie dintre peştii prinşi în capcană a rămas ca şi moartă, paralizată de frică, ba chiar după o vreme a şi murit, împrăştiind duhoarea inconfundabilă a morţii; o a doua categorie a intrat, tot de frică, într-o frenetică, dezordonată şi oarbă zbatere, încurcându-se singură şi mai mult în aţele năvodului, în aşteptarea deznodământului; în sfârşit, o ultimă categorie, păstrându-şi neatins instinctul de supravieţuire, a început să dea ocol cu mare atenţie, de jur-împrejurul năvodului, în căutarea unui ochi mai larg sau poate chiar rupt de greutatea peştilor prinşi, scăpând tocmai pe unde cel care aruncase plasa n-ar fi putut crede, nicicum, că cineva s-ar mai putea strecura! Şi totuşi, aşa cum nu există crimă perfectă pe pământ şi cu atât mai evident înaintea lui Dumnezeu, tot aşa nu există capcană, viclenie sau uneltire omenească fără ieşire, căci:
„Domnul risipeşte sfaturile neamurilor, leapădă gândurile popoarelor, şi defaimă sfaturile căpeteniilor… Iată ochii Domnului spre cei ce se tem de Dânsul, spre cei ce nădăjduiesc în mila Lui. Ca să izbăvească de moarte sufletele lor, şi să-i hrănească pe ei în foamete. Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit şi noi întru Tine” (Psalm 32 – v. 10, 18 şi 21).
Nu judecaţi după înfăţişare
Aceasta ne-o zice Însuşi Mântuitorul Hristos: “Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecată dreaptă judecaţi!”. De aceea, să luăm aminte cum Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu (şi apoi, după modelul Lui, toţi Sfinţii) a început propovăduirea Evangheliei Sale cu un post de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi numai după ce a biruit în pustiu cele trei grozave ispitiri cu care diavolul L-a încercat, desigur cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Abia “atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, Îi slujeau” (Matei 4 – v.11).
Oare facem noi tot la fel, mărturisitorii Lui de astăzi, plăpânzi şi nepricepuţi în cele duhovniceşti, ori pornim la luptă împotriva stăpânitorului întunecat al acestui veac şi împotriva legiunilor sale deopotrivă de rele şi întunecate, după cum ne taie capul şi înţelepciunea noastră omenească sau, uneori, chiar cu binecuvântarea unui păstor, poate renumit şi real folositor în catehizarea mulţimilor de credincioşi, dar fără o deplină experienţă duhovnicească (într-un război total pornit pe faţă împotriva celui rău), similară sau măcar comparabilă cu cea a Sfinţilor Mărturisitori şi Mucenici?
Nu cumva, începând lupta fără o pregătire lăuntrică temeinică, lipsiţi fiind şi de cereasca înţelepciune, să păţim ruşinea de care ne vorbea Părintele Ilie Cleopa, duhovnicul tuturor duhovnicilor, râzându-şi diavolul de noi până intră în spitalele iadului?
(…)
Ne aducem aminte, cu vie recunoştinţă, un cuvânt al Părintelui Gherontie (duhovnicul nostru din tinereţe), care ne întreba cu mult tâlc:
“Iubiţii mei fii duhovniceşti, fiind tineri şi cu sângele iute, se întâmplă să mai luaţi foc în gură? <Se întâmplă, Părinte!>, îi răspundeam aproape toţi, fără ezitare. <Dar tămâie în mână luaţi?>. <Şi aceasta ni se întâmplă, Părinte, de câte ori ne tămâiem casa cum ne-aţi îndemnat>”.
Zâmbind cu bunătate, Părintele Gherontie, conchidea:
“Ei, atunci, dragii mei, cred că ne este mult mai de folos să luăm tămâie în gură şi foc în mână, căci de nimic nu se teme mai mult tartorul cel mare decât de Sfânta Cruce făcută drept, postul luminat şi rugăciunea din inimă, precum şi de smerenia celor mici, mulţi, credincioşi şi îndelung-răbdători, care-şi ţin neadormite candelele lăuntrice, ştiind bine că puterea se desăvârşeşte în chiar mijlocul slăbiciunii, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel!”.
Cu certitudine este cu mult mai de folos să-i facem ceea ce trebuie să-i facem lupului cel înţelegător, cu reală pricepere şi curaj luminat (a nu se confunda curajul, binecuvântat de Sus, cu temeritatea necugetată şi teribilistă cu care unii Îl ispitim pe Dumnezeu), când a intrat în staul, îmbrăcat sau nu în mieluţ ecumenist, decât să tot anunţăm pe toată lumea ce-i vom face şi ce-i vom drege noi lupului când îl vom prinde în staul de coadă, împărţind din belşug „comunicate” şi „apeluri” pline de îndemnuri nerealiste, de multe ori mai degrabă neliniştitoare şi ineficiente decât ziditoare, în locul unor cuvinte de luminare, de îmbărbătare, de alinare sau chiar de certare duhovnicească, dar înţelepte, îndreptătoare şi cu har învietor!
Cerându-ne iertare, cu smerită metanie de gând, tuturor celor care cred că lucrurile stau cu totul altfel decât le prezentăm noi aici, fie ei şi fraţi sinceri de credinţă, dar cu o conştiinţă dogmatică ortodoxă nelimpezită pe deplin, cu o experienţă duhovnicească încă plăpândă şi cu un discernământ spiritual, moral şi social insuficient exersat, supraevaluându-şi imprudent posibilităţile reale, indiferent de categoria în care se vor situa singuri prin opiniile lor liber exprimate, vom preciza că oamenii paralizaţi de frica zilei de mâine, zăcând ca şi morţi, fără nici o nădejde, se aseamănă izbitor cu peştii prinşi în năvod care mor înainte de-a muri; oamenii care se zbat în toate direcţiile şi zările socio-politice ale acestei lumi, încercând, chiar sincer, stăruitor şi cu bună credinţă, să schimbe situaţii sau ideologii pur omeneşti şi sigur perisabile, pentru a le înlocui cu alte situaţii şi ideologii la fel de perisabile, se încurcă singuri în desluşirea iţelor şi imponderabilelor culiselor unor „structuri” mai mult sau mai puţin (o)culte, pe care nu le vor putea birui nicicând în întregime, întrucât aceste „structuri” sunt îngăduite o vreme de Sus, ca toate stăpânirile acestei lumi trecătoare, pentru lămurirea aurului lăuntric şi duhovnicesc al celor care au ales să lupte lupta cea bună.
Grija lumii ne-a scos afară din Rai
După cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „gura şi trâmbiţa lui Hristos”, cel ce ne îndeamnă să nu ne înrolăm în tabere străine de luptă, oricât de strălucitoare (…) ar arăta idealurile şi scopurile lor sociale declarate, noi să rămânem de-a pururi ostaşi credincioşi şi smeriţi ai Domnului nostru Iisus Hristos, înarmaţi cu armele Luminii celei veşnic vii şi cugetătoare, căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, iar din întreaga istorie a omenirii s-a văzut clar cum toate iniţiativele politice sau socio-culturale, indiferent de puritatea terestră a stindardului ales sau calitatea morală şi socio-culturală a adepţilor lor, au eşuat într-un fel sau altul, din trei motive principale şi mai mult decât evidente:
a) Cei cuprinşi în respectivele iniţiative nu şi-au pus sufletele întotdeauna numai în slujba Adevărului şi având binecuvântarea Lui, ci şi-au irosit adeseori vieţile, făcându-şi voia proprie deşi păreau să nu şi-o facă, fiind de fapt manipulaţi uneori cu multă viclenie, pentru „idealuri”, „mişcări”, „revoluţii”, „insurecţii”, „frăţii”, „asociaţii”, „organizaţii”, „loji” sau alte „ideologii” omeneşti efemere, de toate orientările, culorile şi amăgirile, ştiute sau neştiute, cu excepţia Sfinţilor închisorilor şi Mucenicilor Mântuitorului Hristos, care fără excepţie s-au înduhovnicit până la treapta sfinţeniei, lăsând însă toţi, de asemenea fără vreo excepţie, un profund şi răscolitor testament creştin:
„Vă rugăm în numele Domnului nostru Iisus Hristos, nu ne răzbunaţi, fiindcă răzbunarea aparţine de-a pururea numai lui Dumnezeu!”.
De altfel, Mântuitorul Hristos deşi a propovăduit în vremea celei mai mari puteri politice a lumii antice (imperiul roman), nicicând nu a luptat împotriva acesteia, ci ne-a învăţat, până la sfârşitul veacurilor să-i dăm “Cezarului cele ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu”, descoperindu-ne în dialogul cu Pilat, ca reprezentant al acestei autorităţi pământeşti efemere, că acesta nu ar fi avut nici o putere asupra Sa, dacă nu i-ar fi îngăduită de Sus! Mai mult, Mântuitorul ne-a dat tuturor drept pildă (printre atâtea altele la fel de uimitoare) credinţa sinceră a unui roman (Corneliu sutaşul). Dimpotrivă, anchiloza spirituală şi răutatea preoţilor legii vechi, eroarea fariseilor şi saducheilor, făţărnicia cărturarilor şi cruzimea iudeilor care L-au judecat, osândit şi răstignit au fost dezvăluite şi combătute de El cu cea mai mare asprime, vădindu-i ca pe nişte ucigaşi de suflete…
b) Întotdeauna tăria unui întreg lanţ omenesc este dată de cea mai slabă verigă a sa, fiindcă acolo se rupe! Iar la punctul în care lanţul s-a rupt se produc improvizaţii, inovaţii, derapaje, excese de toate felurile, extremisme, umanisme, fanatisme, hipnotisme, autohipnotisme, aventurisme, teribilisme şi tot soiul de alte “isme”, înlocuindu-se o eroare (in)umană cu o altă eroare încă şi mai (in)umană, fiindcă vrând-nevrând se perpetuează ura şi nu iubirea creştină... Există o singură şi fericită excepţie, lungul Lanţ de aur al Sfinţilor care nu se rupe în veşnicie, dintr-o binecuvântată pricină: lanţul acesta divino-uman plin de iubire harică nu are nici măcar o singură verigă slabă, fiindcă numai lucrul lui Dumnezeu este veşnic desăvârşit.
Ei bine, noi, prostimea planetară, după o amară, dar învietoare experienţă bimilenară, dorim în mod tranşant, definitiv şi irevocabil să rămânem aşa, adică mulţi, mici, proşti şi cu frică de Dumnezeu şi, de va vrea El, miluiţi, să facem parte ca robi ai Săi luminaţi doar din acest nebiruit Lanţ de aur şi nicidecum din vreunul omenesc, pe care rugina mândriei ascunse şi subţiri îl roade încă de la alcătuirea lui…
Ne îndoim, cu temeiuri fireşti şi evidente, că facem bine tot repetându-le obsedant şi aproape dispreţuitor tuturor românilor faptul că ar fi proşti (…), fapt deloc creştinesc, şi nici nu credem că i-ar putea cineva “deştepta” cumva, ci mai degrabă jigni şi scârbi, prin alte noi ifose elitiste decât cele cu care sunt deja obişnuiţi, mai cu seamă că neamul românesc şi creştinat apostolic (atâta cât a mai rămas din el, cu adevărat românesc şi încă neamestecat cu o diversitate de alogeni, dar convieţuind cu aceştia mai tolerant decât euro-intoleranţii moderni, care-i expulzează pe străini cu viteza făţărniciei!) nu este deloc prost, în sensul folosit de “educatorii” săi, mai vechi sau mai noi, ci doar naiv şi poate, adeseori, prea credul şi retras întrucâtva în anistorie…
Dar, înaintea lui Dumnezeu, sunt încă mai naivi şi creduli cei care cred că, prin mijloace omeneşti dure şi insultătoare, vor putea câştiga măcar un singur suflet pentru cauza lor vădit omenească, întrucât lupta cea bună se dă numai aşa cum ne-au învăţat Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Maica Domnului şi toţi Sfinţii Părinţi, şi nicidecum vreo persoană anume sau vreun grup de persoane umane, solidarizate declarativ în numele Mântuitorului, însă fără binecuvântarea Sa adeverită întotdeauna!
Despre aceşti sărmani amăgiţi Mântuitorul are un cuvânt dumnezeiesc aspru, dar veşnic drept:
“Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. Şi zadarnic mă cinstesc ei, învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor” (Matei 15 – v. 8, 9).
Nu cumva în zilele noastre unii dintre noi procedăm la fel, vorbind sau scriind adeseori în numele Domnului, în realitate dând învăţături, îndemnuri şi porunci omeneşti?
Cu o certitudine de foc ceresc, verificată de toţi cei creştinaţi cu fapta, Sfântul Mărturisitor Mihail Eminescu, Românul absolut, cum inspirat îl numea Petre Ţuţea pe Poetul nemuririi noastre, avea dreptate atunci când scria aceste emblematice şi adânc creştineşti cuvinte: “Naţia adevărată – noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns, prin suferinţele seculare, până în zilele noastre…”.
Când un om este mandatat de Sus, în mod real, pentru a împlini o misiune divino-umană după rânduiala Sfinţilor, acel om trece sigur printr-o metanoie profundă, înviază lăuntric în mod vădit, este cu adevărat smerit până la moarte (nu doar se arată a fi smerit, ci chiar este smerit, luând lauda ca ocara şi ocara ca lauda!), toţi cei care-l vor vedea şi cunoaşte din faptele lui, îl vor recunoaşte ca atare. Un astfel de om duhovnicesc este plin de dragoste creştină, convorbitor cu îngerii şi făcător de minuni, iar chipul său străluceşte precum chipurile din icoane, trecând de la viaţă la Viaţă, prin el vorbind Însuşi Mântuitorul Hristos (şi nu el despre Mântuitorul, asemenea tuturor ritorilor moderni), precum vom vedea că au stat lucrurile cu Sfântul Cuvios Filothei Zervakos, din care vom cita succint ceea ce ne poate fi de folos mântuitor tuturor celor care luptăm să ne lepădăm de voia noastră omenească, pentru a învăţa drept, dar mai cu seamă a săvârşi drept Cuvântul Adevărului Său, numai după voia Sa cea dumnezeiască, în tot locul, în toată vremea şi în toate împrejurările!
c) Nici până în ziua de astăzi şi nici în veac, nimeni dintre noi, păcătoşii, păstori sau păstoriţi, guvernanţi sau guvernaţi, nu a putut şi nu va putea sluji la doi stăpâni în acelaşi timp, iar Mântuitorul nostru Iisus Hristos Se roagă numai pentru toţi cei chemaţi la Taina învierii lăuntrice şi a mântuirii veşnice, numai pentru cei care-L mărturisesc pe El ca Împărat al Vieţii, cu vreme şi fără vreme, slujindu-I în duh şi adevăr, ei nefiind din lume (căci dacă ar fi din lumea aceasta, lumea nu i-ar urî atât de cumplit!) şi astfel se vor deosebi prin aceea că, fiind creştini cu fapta şi adevăraţi şi statornici ucenici ai Adevărului, se vor iubi între ei în Numele Său cel Întreit Sfânt!
Alegerea noastră este Crezul Ortodox
Aşadar, între orice poli-tichie lumească (oricât de sinceră, ingenioasă, cultă, înflăcărată, robustă, sclipitoare, temerară şi legendară ar apărea ea – Sic!) şi Cuvântul Lui veşnic învietor, noi, prostimea şi talpa planetară, vom alege întotdeauna numai ceea ce ne vine de la El, prin Iubire, cu Iubire, întru Iubire, căci toate oile cuvântătoare din staulul Său recunosc fără greş glasul inconfundabil al Păstorului Cel Bun, iar El ne-a învăţat că nu cu sabia reparăm, chiar dacă ne-a predicat şi războiul cel duhovnicesc cu stăpânitorul acestei lumi, cu răul din lume şi cu propriile patimi!
Excepţiile fericite, din istoria neamului nostru sau cea universală, aparţin unor imense şi harismatice personalităţi creştine, care au mânuit, deopotrivă de eficace, atât sabia duhului, cât şi pe cea folosită în luptele pământeşti, personalităţi sfinţite şi consfinţite de Sus, a căror statură duhovnicească noi cei de astăzi nici măcar nu o atingem, dar s-o mai şi exprimăm social cât de cât apropiat de măsura lor…
Nu noi purtăm neamul în spate, indiferent ce statură duhovnicească şi teologico-culturală am avea (sau am crede că avem, deoarece pe nimeni nu trebuie să fericim înaintea sfârşitului său!), ci numai Dumnezeu-Cuvântul ne poartă pe toţi cu puterea învietoare a Evangheliei Sale, făcându-şi prin cei chemaţi lucrarea Lui cea dumnezeiască, indiferent de conjuncturile şi vicisitudinile istorice, fiindcă Lui I S-a dat întreaga putere în cer şi pe pământ de la Tatăl Ceresc, dimpreună cu Duhul Sfânt, Mângâietorul tuturor celor care I Se închină în duh şi adevăr.
Cu siguranţă, chiar şi metaforic vorbind, a trecut vremea “haiduciei”, mă rog a frondei citadine, spirituale şi culturale, fie ea şi plină de vervă pamfletară, pe care sincer o mai folosim cu toţii, la măsura înzestrării fiecăruia, fiind mai mult decât afanisiţi de toate abuzurile şi nedreptăţile cotidiene (îngăduite însă de Dumnezeu pentru păcatele noastre cu nume anevoie de rostit, dar de purtat), fiindcă deasupra ei stă, desigur, puterea comuniunii harice prin rugăciune şi post luminat, iar singura armă în veci nebiruită nu este ascuţimea minţii noastre, oricât de răzbătătoare, metodică şi exersată ar fie ea, ci numai smerita cugetare, care asemenea milei creştine ajunge direct la Tronul Dumnezeului Cel veşnic Viu.
Altfel, oricât de temerari, sinceri şi hotărâţi am fi noi în demersurile noastre sociale, neavând inspiraţia, clarviziunea, pregătirea, forţa, întinderea şi cuprinderea, să zicem ale Fericitului Eminescu în primul rând, sau ale lui Vasile Pârvan, Onisifor Ghibu, Nichifor Crainic, Petre Ţuţea ş. a., ne vom vedea puşi în situaţia abisinienilor care trăgeau săgeţi cu arcurile spre tancurile italienilor în războiul italo-abisinian…
Noi, păcătoşii, care scriem aceste gânduri de suflet, nu suntem altceva decât cei mai mici, firavi şi neînsemnaţi fii ai Bisericii Ortodoxe, de aici şi pretutindeni, rămasă credincioasă Sfintei Predanii, dar nu am da această comoară sfinţitoare, slujitoare, lucrătoare şi luptătoare pentru nimic din lume, indiferent de cea ce ni s-ar putea oferi în schimb, deoarece nimic din ea nu se poate apropia nicicum de sfinţenia aurului ceresc şi duhovnicesc pe care îl primim, după darul şi Mila lui Dumnezeu, la fiecare Sfântă şi Dumnezeiască Liturghie, taină sau ierurgie la care participăm cu toată fiinţa noastră îngenunchiată, în duh şi adevăr.
Ştim dintr-o veche şi dureroasă experienţă personală ce greu ne despărţim noi, oamenii vieţuitori în trup, de mândria minţii noastre, dar nădăjduim că Mila lui Dumnezeu va lucra în sufletele, duhurile, inimile şi cugetele tuturor cititorilor noştri (…), îndreptând totul către folosul lor, inclusiv puţinătatea înţelegerii, priceperii şi cuprinderii ce ne-au fost hărăzite, căci Dumnezeu alege întotdeauna proşti ca noi, pentru a-i lumina pe cei ce se încred naiv în puterea minţii lor şi înţelepciunea lumii…
“Ignominizarea” superbistă, necugetată şi treptată a demersului nostru public, în intenţie intelectual, folosirea repetată a mega-invectivelor pe adresa tuturor vrăjmaşilor pe care vrem să-i “(re)educăm”, precum şi ei vor s-o facă cu noi toţi, la scară planetară, dar în sens contrar Creştinismului autentic, autoipostazierea noastră în persoane duhovniceşti cu o autoritate intelectuală incontestabilă în toate privinţele, oferirea pripită a unor “certificate de misionar” unor ritori pseudocreştini ocazionali (de tip “one man show”), prezentaţi o vreme, cu obstinaţie, ca “mari voci” şi “conştiinţe” ale românilor şi nerecunoaşterea ulterioară a propriei grave înşelări de apreciere asupra intenţiilor lor reale, după ce toată obştea creştină s-a lămurit pe deplin cât de “dezinteresată” le era “catehizarea neamului”, la care Biserica Ortodoxă nu i-a chemat în mod canonic, promovarea necugetată a ecumenismului facil – pan-erezia timpului prezent, tupeul năruitor al altor povestitori ai Creştinismului, împodobiţi până la saturaţie cu titluri academice, plini de slavă deşartă şi “evlavie cultă’, care “ştiu Ortodoxie”, dar nu o trăiesc de fel, laicizarea şi modernizarea managerială a vieţuirii monahale, tot mai vizibilă şi năruitoare, accederea simoniacă a unor “speciali” la conducerea unor institute teologice, războiul dintre noi şi recunoaşterea formală a păcatelor noastre, fără părăsirea lor, nefolosirea simţului autocritic în egală măsură cu a celui critic, confuzionarea tinerilor prin marginalizarea premeditată a modelelor creştine autentice, reprezintă tot atâtea greşeli omeneşti larg răspândite nu doar printre laici, ci, vai, după cum vom vedea, şi printre unii clerici, care vorbesc drept, dar făptuiesc strâmb, susţinând făţiş sau în ascuns promovarea unor ereziarhi dovediţi în posturi ecclesiastice importante…
Într-o înţelegere de elementar bun simţ, dar şi de smerită ascultare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care ne-a prevenit, până la sfârşitul veacurilor, sesizăm că cea mai teribilă primejdie nu vine din partea celor care ne pot ucide trupul (indiferent de modalitatea „tehnică“ aleasă), ci din partea celor care ne pot ucide sufletul, adică din partea “fraţilor” înşelători strecuraţi cu viclenie printre noi în Biserica dreptslăvitoare, uneori în cele mai înalte dregătorii, cărturari şi farisei făţarnici, ce nu vor putea intra nicicum în Împărăţia Luminii, dar nu-i lasă nici pe alţii să intre!
Cuvinte mult folositoare de suflet
Cuviosul Filothei Zervakos ne prevenea cu multă dragoste creştină şi dumnezeiască înţelepciune pe la jumătatea secolului trecut:
“Încă de la începuturile acestui veac viclean pe care îl străbatem, s-au întâmplat şi se întâmplă fapte îngrozitoare, cutremurând întreaga lume şi ameninţând distrugerea cosmosului, prevestind mari necazuri şi calamităţi. Iar cuvântătorul de Dumnezeu, Apostolul Pavel, gura lui Hristos, scriind lui Timotei, zice:
<Şi aceasta să ştiţi că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, mai mult iubitori de desfătări decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei> (II Timotei 3, v. 1 – 5).
Văzând primejdia, sabia şi mânia ce va să vină pentru multele noastre păcate, necazurile şi nenorocirile pe care mulţi dintre Sfinţii Prooroci, Apostoli şi de Dumnezeu purtători Părinţi le-au profeţit, şi cunoscând din Sfintele Scripturi că numai o pocăinţă adevărată şi o întoarcere către Dumnezeu – ca cea a ninivitenilor – ar putea să ne izbăvească de mânia lui Dumnezeu cea pornită cu dreptate asupra noastră, a păcătoşilor, de aceea am hotărât să vă scriu aceste puţine şi sărace cuvinte.
Ca preot şi duhovnic, fie şi nevrednic, dându-mi seama de datoria sfântă pe care o am de a mă îngriji cu toată puterea mea, până la jertfă, de îndrumarea şi păzirea fiilor mei duhovniceşti de ameninţarea mâniei Domnului ce va să fie, am tipărit în 1949 broşura <Sabia ce va să vină…>, publicată şi în 1960 la Athena, prin care îndemnam pe toţi la pocăinţă şi întoarcere, de la rege până la ultimul soldat, de la patriarh până la ultimul monah, deoarece toţi greşim, toţi păcătuim şi <dacă zicem că păcat nu avem, pe noi înşine ne amăgim şi adevărul nu este în noi> (I Ioan 1 – v. 8 ).
Şi eu, cel mai mic dintre toţi şi nevrednic cerului şi pământului şi acestei vieţi trecătoare, mărturisesc că Mântuitorul Hristos a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi dintre care cel dintâi sunt eu. Însă acest prim semnal de deşteptare puţini l-au auzit, puţini s-au pocăit.
Am fost nevoit să mă adresez a doua oară printr-un nou semnal de deşteptare, publicat la Athena în 1959, în care chemam pe toţi clericii, învăţătorii şi predicatorii cuvântului divin, urmaşi ai Sfinţilor Apostoli, de a se scula din somnul trândăviei, de a se uni prin legătura dragostei ca şi Sfinţii Apostoli şi să lumineze lumina faptelor lor bune, ca, văzându-le oamenii, să slăvească pe Tatăl nostru Cel din ceruri şi, pocăindu-se, să se mântuiască. Dar nici la acest al doilea semnal nu s-au pocăit”.
Recitind, cu atenţie şi negrăită umilinţă, aceste dumnezeieşti cuvinte ale Cuviosului (care a mai dat apoi încă două astfel de semnale, după care a ales definitiv numai arma rugăciunii!) am recunoscut cu mâhnire, mai întâi în conştiinţa noastră, apoi înaintea duhovnicului şi după aceea în mod public, prin cuvânt vorbit sau scris, că toate cele rostite de Apostolul neamurilor despre cum vor fi oamenii vremurilor din urmă, le-am săvârşit sau încă le mai săvârşim şi noi,
Iar cei care sunt îngăduiţi de Dumnezeu să ne păstorească sau conducă, de la “împăraţi şi regi, patriarhi şi papi, arhierei şi preoţi, miniştri, generali şi ofiţeri, clerici şi laici, bogaţi şi săraci” şi până la cel din urmă contribuabil, inclusiv mulţi redactori din presa creştin-ortodoxă, în loc să caute pacea şi odihna întru Hristos Domnul, săvârşesc neîncetat aceleaşi păcate năruitoare, ba mai şi vorbesc ex-catedra numai despre păcatele altora – vădindu-le, adesea dispreţuitor – şi osândindu-i necruţător pe toţi cei păcătoşi în locul Dreptului Judecător, pe când păcatele proprii, nemărturisite sau mărturisite formal, i-au copleşit cu totul, pe cei mai mulţi, sub o făţărnicie cotidiană năruitoare, de nu mai are nimeni încredere în cuvântul lor, nici măcar când de nevoie mai rostesc şi Adevărul, învăţând drept, dar trăind strâmb.
Acesta este cu adevărat răul cel mai mare al zilelor noastre, şi deşi, noi, păcătoşii, care aşezăm aici o astfel de dureroasă şi salutară mărturie, am vorbit şi am scris numai cu binecuvântarea unor arhierei, duhovnici, luminători şi îndrumători sufleteşti, cu viaţă sfinţită şi sfinţitoare, cei mai mulţi mutaţi la cele veşnice, ne simţim la fel de vinovaţi şi pătimitori ca cei mai mari păcătoşi ai lumii clericale sau laice de azi, mai cu seamă când sesizăm un început de căinţă sinceră în ei, reamintindu-ne şi cuvintele lui Solomon (Cap. 6 – v. 5, 6):
“<Groaznic şi fără veste El va sta deasupra voastră, căci pentru cei mari judecata va fi cumplită. Celor mici, Domnul le va arăta iertare şi milă, însă cei puternici vor fi pedepsiţi cu străşnicie>.
Unii clerici, mai ales din Europa şi America, lăsându-se influenţaţi de neamuri, au învăţat faptele lor şi, lăsându-se corupţi, în loc de fii ai luminii s-au făcut fii ai întunericului, îndrumători şi învăţători ai întunericului… Să stăm bine, fraţilor, să stăm cu frică de Dumnezeu şi să păzim prea scumpul tezaur al credinţei noastre ortodoxe, pe care vrăjmaşii se luptă cu tulburare să ni-l înhaţe, să nu rămânem afară de la ospăţul Mântuitorului Hristos!”.
(va urma)
Legaturi:
- ORTODOXIE SAU ORTODOXISM? Viata sau Ideologie? Hristos sau Baraba?
- DESPRE CUM POT APOSTAZIA INSISI CEI CARE SE CRED LUPTATORI PENTRU “ORTODOXIA ADEVARATA”
- DUHUL NIHILIST SI “MISTICA” REVOLUTIEI – marile ispite ale crestinului de azi
- Din nou din cartea “Zeul tolerantei…”, un capitol fundamental: CRESTINISMUL: CAUZA A INTOLERANTEI? Care este diferenta intre marturisire si FANATISM?
- Sf. Valeriu Gafencu: “SUNTEM CRESTINI NUMAI CU NUMELE…” Ce inseamna sa fim crestini, cum putem realiza curatirea launtrica si nasterea din nou?
- TESTAMENTUL SFANTULUI MARTIR VALERIU, OMUL IN CARE VIA HRISTOS: Paziti neschimbat Adevarul, dar sa ocoliti fanatismul! Duceti Duhul mai departe!
- SFANTUL VALERIU – NEINTELES SI PRILEJ DE POTICNIRE pentru multi, si ieri, si azi
- MIRCEA VULCANESCU: “Primejdia: tradarea Duhului de cei pusi sa-L apere… Crestinismul nu-i o doctrina, ci o viata”
- Scurta omilie recenta a avvei Moise Aghioritul. CHEMARE LA TREZVIE SI ECHILIBRU
- IN FATA LUI IISUS: Viata launtrica a Duhului vs. falsa Ortodoxie a pietismului si moralismului religios. La ce “folosesc” Sfintele Taine?
- CUM FUGIM DE HRISTOS?
- CATEVA FORME SUBTILE DE INSELARE SI DE PERVERTIRE A CREDINTEI SI A VIETII IN HRISTOS: Pietism, zelotism, intelectualism, hipercriticism
- CUVIOSUL SERAPHIM ROSE IN “JUNGLA ZELOTISMULUI”
- DESPRE “SECTARISMUL ORTODOX” SI INSELAREA “DREPTILOR” HIPERCRITICISTI. Pur si simplu actual
- FERICITUL SERAPHIM ROSE despre Ortodoxia milei lucratoare si a durerii inimii VS. “super-ortodoxia” celor cu inimile reci si inraite
- CUVIOSUL SERAFIM ROSE – “UN OM AL INIMII”
- Fanatism si relativism – extremele pierzarii
Multumesc mult pentru articol!
Multumesc pentru articol.
Intr-adevar, cutremuraotare si profunde cuvintele Cartii Intelepciunii lui Solomon. La fel si Ecclesiasticul si alte scrieri ale Vechiului Testament.
Bine ar fi daca ne-am facem timp pentru a le mai parcurge din cand in cand.
@ Costy (nepublicat):
Sunteti off-topic. Urmariti ca avem si pagini separate si speciale de stiri, unde avem inclusa inca de aseara si stirea la care faceti referire, comentata si completata cu alte date…
Stiu ca dl Gandu scria si la revista ” Icoana din oglinda”, care nu mai apare, din pacate.
Scrie foarte frumos si adanc, fara sa atace pe cineva anume.
Corinteni cap 4
5 “Caci nu ne propovaduim pe noi insine , ci pe Hristos Iisus, Domnul , iar noi insine suntem slugile voastre, pt Iisus.”
6″ Fiinca Dumnezeu ,Care a zis: Straluceasca din intuneric lumina!-, El a stralucit in inimile noastre, ca sa straluceasca cunostinta slavei lui Dumnezeu pe fata lui Hristos.”
7 “Si avem comoara aceasta in vase de lut, ca sa se invedereeze ca puterea covarsitoare este a lui Dumnezeu, si nu de la noi.”
8 ” In toate patimind necaz, dar nefiind striviti; lipsiti fiin , dar nu deznadajduiti;”
9″ Prigoniti fiind ,dar nu parasiti; doborati ,dar nu nimiciti;”
10″Purtand todeauna in trup omorarea lui Iisus ,pt ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru.”
11″Caci pururea noi cei vii , suntem dati spre moarte pt Iisus, ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru cel muritor.”
12″Astfel ca in noi lucreaza moartea iar in voi viata.”
16″de aceea sa nu ne pierdem curajul , si char daca omul nostru cel din afara se trece cel dinauntru insa se inoieste din zi in zi”
17″Caci necazul nostru de acum, usor si trecator ,ne aduce noua, mai presus de presus de orice masura, slava vesnica covarsitoare”
18″Nepriviind noi la cele ce se vad ci la cele ce nu se vad ,fiinca `cele ce se vad sunt trecatoare, iar cele ce nu se vad sunt vesnice.”
daca am facut greseli va rog corectati-mi-le!
Multumesc .
@ Geo:
“Icoana din adanc” se chema, da.
@ soram:
Sa ne iertati ca nu prea mai avem vreme sa si corectam toate mesajele… Din cand in cand, mai reusim pe alocuri, dar e de preferat sa scriem noi de la inceput mesajele cat mai corect 🙂 Suntem siguri ca ne intelegeti.
Corinteni cap 4
5 “Caci nu ne propovaduim pe noi insine , ci pe Hristos Iisus, Domnul , iar noi insine suntem slugile voastre, pentru Iisus.”
6″ Fiinca Dumnezeu ,Care a zis: Straluceasca din intuneric lumina!-, El a stralucit in inimile noastre, ca sa straluceasca cunostinta slavei lui Dumnezeu pe fata lui Hristos.”
7 “Si avem comoara aceasta in vase de lut, ca sa se invedereze ca puterea covarsitoare este a lui Dumnezeu, si nu de la noi.”
8 ” In toate patimind necaz, dar nefiind striviti; lipsiti fiind , dar nu deznadajduiti;”
9″ Prigoniti fiind ,dar nu parasiti; doborati ,dar nu nimiciti;”
10″Purtand totdeauna in trup omorarea lui Iisus ,pentru ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru.”
11″Caci pururea noi cei vii , suntem dati spre moarte pentru Iisus, ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru cel muritor.”
12″Astfel ca in noi lucreaza moartea iar in voi viata.”
16″De aceea sa nu ne pierdem curajul , si char daca omul nostru cel din afara se trece cel dinauntru insa se innoieste din zi in zi.”
17″Caci necazul nostru de acum, usor si trecator ,ne aduce noua, mai presus de orice masura, slava vesnica covarsitoare”
18″Nepriviind noi la cele ce se vad, ci la cele ce nu se vad ,fiindca `cele ce se vad sunt trecatoare, iar cele ce nu se vad sunt vesnice.”
Cine-şi doreşte mântuirea
Şi îl iubeşte pe Iisus,
Rosteşte numai Adevărul
Aşa cum El se cere spus.
Nu socoteşte c’ar fi vrednic
Să schimbe răutatea-n bine,
Prin căi şi mijloace moderne
-Luptând să o facă după sine-.
Nu refomează- fin-, vreodată
-Interpretând modern pe sfinţi-
Ci apără doar UNITATEA,
Din calea sfinţilor părinţi.
Nu aggiorneză’ortodoxia
Făcând-o ca să placă lumii,
Stăpânitorilor politici
Ori slujitorilor minciunii.
Cine doreşte să sfinţească
Şi nu începe de la sine,
Nu-i ortodox în sine însuşi
Nici binele nu-i iese bine.
Cine nu s-a zidit pe sine
Zideşte trainic în trufie,
Din înşelare spre’nşelare
Şi cu lumească vrednicie.
Toţi avem trup.Toţi avem patimi,
Pe faţă sau în chip ascuns,
Şi cât suntem robiţi de ele
Nu slujim numai lui Iisus
Iar cât suntem încă sub patimi
Nu suntem drepţi. Nu suntem sfinţi
Şi n’avem dreptul nici chemarea
Să comentăm sfinţii părinţi.
Cât încă n’am ajuns prin cruce
Să le atingem vrednicia,
Zadarnic ne luptăm cu ceilaţi,
Că n’apărăm ortodoxia.
De nu trăim total şi sincer,
Ce învăţăm şi ce vorbim,
Cum vom sfinţi oare pe ceilaţi
Când nici pe noi nu ne sfinţim ?
Credinţa nu-i nici stăpânire
Nici scop, nici lucru pământesc
Ci-i viaţa veşnică şi sfântă
Numai în cei care-o trăiesc.
Credinţa schimbă faţa lumii,
Nu când e peste tot vorbită
Ci când în taiana din’lăuntru
Prin fiecare-i viu trăită.
Şi piere’adesea sau se stinge
Când miile care-o vorbesc,
-Deştept şi de pe culmi înalte-
Nu fac dovada c’o trăiesc.
Sfinţi părinţi în trei cuvinte
Spuneau tot ce aveau de spus,
Findcă făptura lor şi duhul
Vorbeau cu forţă în Iisus.
Iată eu însumi cum prin vorbe
Mă lupt să’ncarc golul văit
De lipsa rodului credinţei
Şi de cuvântul ne trăit.
Un articol foarte bun si in tema cu vremurile,felicitari !
Intr-un alt cuvant de invatatura al Sf. Ignatie Briancianinov despre Sfantul Macarie Egipteanul,”cel Mare”,se arata ca acesta credea ca “pana si cel mai curat si desavarsit om are in sine o anumita mandrie”.Zicea aceasta macar ca il vazuse pe Sf.Antonie cel Mare.Sfantul Macarie cel Mare ne invata ca nu este om care sa poata fi numit “desavarsit” pe deplin si in toata puterea cuvantului.Neputinta firii cazute,chiar daca se nevoieste spre cele de Sus.
Intr-o anumita enumerare folosita mai sus citati(printre altele)”fratii” alaturi de “loji”.Este o asociere oarecum fortata,cuvantul romanesc “fratii” inseamna ceva,iar “loji” inseamna cu totul altceva.Deci este bine a nu amesteca caprele cu verzele.
In ce-i priveste pe abisinienii care trăgeau săgeţi cu arcurile spre tancurile italienilor în războiul italo-abisinian stiti ca pana la urma poporul lor a castigat batalia cu opresorul modernizat si avansat.
Asa cum suntem,trebuie sa tragem cu arcurile,decat sa stam pe loc si sa ne calculam “IQ-ul” de duhovnicie si vrednicie.Lasati acestea pe seama “comandantilor”,si a “sutasilor” ,iar gloatele cele cu arcul trebuiesc atrase si primite cat mai mult.
Armele Duhului sunt mai presus de toate,insa Sf.Daniil Sihastrul nu l-a oprit pe Stefan Cel Mare sa foloseasca sabia…
Pe zidurile caselor din oraselul italian Piave,daramate de obuzele austro-ungare,locuitorii sai scrisesera cuvintele care au ramas in inimi si astazi: “Meglio vivere un giorno da leone que cent’anni da pecora”(mai bine a trai o zi ca un leu decat o suta de ani ca oaia”)
Oamenii trebuiesc invatati sa nu uite cine le-a dat Viata,Lumina si Patria,caci acestea se incearca a se face uitate astazi,inlocuite de cele pe care bine le vedem si le stim.
@ GeluS:
Doar o completare, daca ingadui. Azi nu mai exista Stefan cel Mare, iar impostorii si inchipuitii, cum bine zicea recent cineva, nu-i intreaba astazi niodata pe ai lor sihastri ce sa faca, cum si cand… Si daca-i intreaba, oricum nu asculta de ei. Astazi dusmanul e peste tot, si e mai ales INAUNTRU. Astazi nu mai are rost, din pacate, sa visam romantic, paseist. Suntem deja in crunta robie. Si inca intr-una cu multe fete, o hidra perversa, ale carei capete nu se fac vazute oricui… Fiindca este plina de fatarnicie si rafinata peste masura in mijloace satanicesti.
http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2011/03/01/curtea-suprema-din-sua-decide-ca-parintii-nu-mai-au-dreptul-de-a-da-in-judecata-producatorii-de-vaccinuri-prilej-de-refletie-asupra-mega-capcanei-care-ni-se-intinde-astazi-prin-provocarea-disperarii/
Asa este,Admin,totusi,mare este Dumnezeul Cel Viu prin mila Caruia deschidem pleoapa in fiecare dimineata ! Ce ne pot face noua acestia ?
Sigur am birui,daca am crede,insa nu credem,pentru ca ne punem nadejdea in puterile noastre,iar Dumnezeu este ceva care PARCA N-AR FI !
Asta este osanda pe care unii singuri si-o aleg.La vremurile acestea de Mare Primejdie vladicile ar trebui sa scoale opincile la rugaciune si smerenie VAZUTE catre Dumnezeu.Impietrire,acesta este cuvantul ! Mari sunt cei care au sufletul plin de ravna fata de Domnul Dumnezeu in acest veac ! Nu sa dea in cap sau sa omoare,ci sa aiba ravna fata de Dumnezeu ! Caci ravna fata de Dumnezeu ne invata toate cele bune,chiar daca ne aflam cumva pe un drum gresit,precum Pavel.