IN FATA LUI IISUS: Viata launtrica a Duhului vs. falsa Ortodoxie a pietismului si moralismului religios. La ce “folosesc” Sfintele Taine?

CALEA ORTODOXA

Sfintele Evanghelii ne relatează că în faţa lui IISUS orice om se afla pe sine, aşa cum era.

Soldatul nu se mai considera un apărător al păcii şi ordinii, demn şi impunător, ci un mercenar, o unealtă a poftelor celor bogaţi şi ale propriilor patimi… În preajma lui Iisus, de sub purpura împăraţilor ţâşneau vulpi şi hiene, iar din marii preoţi şi cărturari, duhoare de morminte văruite….

Unii dintre aceşti oameni, cutremuraţi de adevăr, începeau, îndureraţi, să mişte lăuntric, să se zbată întru inima lor, să înseteze să iasă din falsa lor identitate, din mocirla în care se scufundau până atunci fără să ştie, fără să simtă: începeau să-şi întindă mâinile sufletului către El: să se roage. Rugându-se, descopereau înlăuntrul lor o cărare de lumină pe care, înaintând cu credinţă, puteau străbate orice întuneric, orice neputinţă şi orice amăgire… Apoi, în acea lumină aflau o putere de viaţă, o putere care lărgeşte şi transfigurează inima, o tărie care unindu-se tot mai intim cu sufletul omului îl face asemenea lui Hristos: o putere de iubire…

Aşa se întâmplă de 2000 de ani…. Şi astăzi e la fel…

În faţa lui IISUS HRISTOS, îngenuncheat ca păcătos, orice om descoperă că Dumnezeu este iubire, har şi adevăr. Şi dacă Îl urmează ajunge să cunoască, aşa cum spunea Cuv. Iustin Popovici, că şi el, omul, este iubire…

În lumina adevărului, dincolo de păcat şi moarte, omul descoperă, prin har şi nevoinţă, frumuseţea dumnezeească a vieţii care i-a fost dăruită de Ziditorul său. Şi aceasta este Calea…. Aceasta e Ortodoxia…

Ortodoxia este o lucrare lăuntrică, de unire a omului, cu duhul şi cu trupul, cu Dumnezeu, întru Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt.

Această lucrare a fost propovăduită de Mântuitorul, Sfinţilor Apostoli, care au împlinit-o şi dăruit-o desăvârşit  urmaşilor lor, episcopii şi preoţii. Ei nu au dăruit separat Sfintele Taine de lucrarea lăuntrică, harul slujirii preoţeşti de cel al lucrării lăuntrice; Sfintele Taine nasc, hrănesc şi desăvârşesc starea lăuntrică, sălăşluirea Împărăţiei lui Dumnezeu întru noi. Toate darurile duhovniceşti sunt date spre împlinirea desăvârşirii lăuntrice a creştinilor. Căci ordinea zidirii aceasta este: întâi – cea nevăzută, apoi – cea văzută. Partea noastră nevăzută este în lăuntrul nostru. Acolo începe lucrarea harului şi se arată, apoi, în trup.

Toată înfăţişarea din afară a Sfintei Biserici a fost dată spre călăuzirea sufletelor dinspre lume spre adâncul inimii, ca indicatoare spre viaţa lăuntrică: icoana, cântarea, rugăciunea publică şi toată arta liturgică îmbie omul prin simţurile sale fireşti spre viaţa duhovnicească, lăuntrică, a duhului: cheamă mintea spre îngenunchere la picioarele Mântuitorului, acolo unde aşteaptă El: în adâncul de taină al inimii. Toate lucrările văzute ale Bisericii sunt ca un pridvor şi o pregustare ale adevăratei vieţi creştine.

Dar, din pricina lucrării vrăjmaşului diavol şi din slăbirea credinţei noastre, după o vreme, preoţia a început să se rupă de lucrarea lăuntrică şi, odată cu această ruptură, s-a creat o distanţă, pe care vremea a tot lărgit-o, între împărtăşirea Tainelor şi scopul acestei împărtăşiri: Sfintele Taine s-au izolat de lucrarea lăuntrică pentru că elementul de legătură, preotul, a încetat să fie un cunoscător viu şi un călăuzitor încercat al vieţii lăuntrice. El a ajuns ori cărturar, ori ţiitorul pungii, iconomul exclusiv al celor exterioare.

Viaţa lăuntrică a fost înlocuită cu morala ori pietismul; Duhul Sfânt – cu exerciţiul facultăţilor omeneşti fireşti, raţiunea şi simţirea, adică s-a ajuns la înlocuirea vieţii duhovniceşti cu cea sufletească.

E ca şi cum fiul risipitor din parabolă, auzind din adâncul inimii sale chemarea Acasă, la dragostea Tatălui, nu s-ar ridica şi porni la drum, ci ar rămâne la porci, meditând şi plângând, analizând şi simţind acea chemare până la sfârşitul vieţii… Deci o credinţă fără putere de ridicare şi umblare…

Moralismul este o raţionalizare a credinţei, iar pietismul o sentimentalizare a ei. În ambele sufletul stă pe loc şi-şi închipuie că merge. Şi, lucru înfricoşător: Tainele cele Sfinte ajung, în credinţa acestor oameni, să hrănească această stare!

Bietele suflete ajung să-şi trăiască viaţa lumească şi egoismul cu o fervoare şi justificare religioasă! Îşi închipuie că, dacă sunt morali sau reacţionează emoţional la credinţă, îşi lucrează mântuirea.

Nu putem numi Ortodoxie această stare de înşelare şi nici păstori pe slujitorii ei: ar fi păcat împotriva Duhului Sfânt, căci i-am atribui aceste roade; şi, cum a spus Mântuitorul, via nu rodeşte spini.

AM SCRIS ACESTE RÂNDURI CA SĂ NE FERIM DE ACEASTĂ ISPITĂ şi de ACEST PĂCAT FUNDAMENTAL AL VREMII NOASTRE: de a numi Ortodoxie ceea ce nu este Ortodoxie, chiar dacă are înfăţişarea ei. Căci se vădeşte în ea lipsa şi a intenţiei şi a puterii de a scoate sufletul afară din Sodoma acestei lumi.

Cine nu se duce la Biserică pentru a afla şi lucra lepădarea de sine şi unirea cu Hristos nu va afla nici Ortodoxia. Dar va afla, din păcate, o „ortodoxie” care îl poate amăgi şi adormi duhovniceşte cu totul… Căci lumea, cu potopul ei de răutăţi, te poate pune pe gânduri… Dar falsa ortodoxie îţi poate amorţi pe veci orice nelinişte bună a sufletului.

(M. I. – “Oameni si demoni”)

Legaturi: