VICLEIM de Mircea Vulcanescu. CUM SE TRAIA SI SE INTAMPINA CRACIUNUL IN ROMANIA VECHE

24-12-2011 Sublinieri

“Cel ce va scapa lumea de nevoi, S-a nascut intr-un staul printre boi…”

Iarna lui 1941… Razboiul mondial era abia la inceput, Romania pierduse, dureros, Ardealul de Nord, Bucovina, Basarabia, cu un an in urma Romania trecuse si printr-un cutremur catastrofal. Pe plan intern, tara trecuse prin tulburari grave: inconstientul rege Carol al II-lea abdica, maresalul Antonescu intra in conflict cu guvernarea legionara, se petrec asasinate si prigoniri. In acest context, Mircea Vulcanescu este numit subsecretar de stat la Ministerul de Finante in guvernul Antonescu, desi el ar fi preferat sa mearga pe front. Oricum, stia ca a fi pe o pozitie inalta in astfel de imprejurari insemna aproape sigur moarte.

Si totusi… Nasterea Domnului. Chiar si in astfel de vremuri, Vulcanescu gaseste ragazul de a ”da in mintea copiilor” si a pastorilor care il asteapta pe Mesia si pregateste, intens, o mica piesa de teatru pentru proprii sai copii, dupa cum scrie el insusi. O redam si noi, insotind-o cu fotografii din acea epoca si cu o marturie a unuia din micii “magi de la rasarit” Doamna Mariuca Vulcanescu, fiica martirului si marelui roman care a fost Mircea Vulcanescu.

CHIPURILE

Trei crai de la Răsărit

Baltazar

Spirică

Poartă mustăţi şi barbă, de câlţi ori de iarbă. E îmbrăcat într ‘un halat; decorat şi înstelat.
Şi mâna lui de maur, poart ‘un bulgăre de aur.

Melchior

Măriuca

E chior. Are barbă de fuior. Cu stânga ţine un ulcior. Poartă şalvari şi ochelari şi un halat înstelat şi decorat. Pe cap, poartă potcap de hârtie ascuţit, peste el coroană de carton poleit şi totul învelit într ‘un turban făcut dintr ‘un tulpan. În dreapta are un ochian.

Gaspar

Sandra

Negru, tuciuriu, smolit, cu dop ars de un chibrit. Poartă şi el un halat decorat şi înstelat
şi un turban făcut dintr ‘un tulpan. Şi ca nimic nespus să nu rămăie,
în mâna lui de lămâie are un vas cu tămâie.

Curtea lui Irod

Irod

Năică

E cam nerod. Poartă haine împărăteşti şi mustăţi mari ungureşti,
care se apleacă ‘n jos când priveşte fioros.

– Poartă coroană regală făcută de poleială.

Irodiada

Vivi

E frumoasă şi are rochie de împărăteasă. Peste părul de beteală, poartă coroană de poleială.

Un soldat

Charlie

E îmbrăcat ca tot natul, dar poartă, drept cască, o mască şi pentru crimă,
are spadă de scrimă.

Oastea Domnului

Îngerul

Ioana

Dalb, îmbrăcat în alb, în halat înstelat de gradel şi drept aripi poartă legate din spate şi de mâini două prosoape albe la fel. Sau dacă vrei să dai de cheltuială, are aripi aurite de poleială. Pe cap are o aureolă legată de frunte cu o banderolă, de carton aurit, poleit la fel.

Şi drept singură aşezare, îţi trebuie tot timpul în fund, o pânză mare, pe care să fie pictate câteva stele argintate şi la mijloc, să se vadă, o stea mai mare, cu coadă. Drept stea poţi să pui un felinar de pom de Crăciun, sau o lampă de buzunar. La Irod şi Irodiadă, două jeţuri ca să şeadă. Şi când umblă Magii „ Velerim”, lumina trebui să cadă pe-o criptă din Vicleim.


SCENA I

O răspântie. Trei drumuri. O stea. Craii intră pe rând.

Melchior

(vine prin dreapta şi vede pe Baltazar care vine prin stânga)

Cine eşti? De unde vii?
A cui cale o aţii?

Baltazar

Eu sunt Baltazar,
Rege, nu tâlhar,
Şi la Babilon
Este al meu tron.

Melchior

De-i adevărat,
Că eşti împărat,
Ce cauţi pe drum,
La ceasul de-acum?

Baltazar

Astă noapte ‘n vis,
Cerul s’a deschis,
Şi-am văzut o stea,
Pe care scria,
În cruce frumos:
„Iisus Hristos”.
Neştiind aste semne
Ce puteau să’nsemne,
Plecai după stea,
Poate voiu afla.
Dar tu cine eşti
Care mă opreşti?

Melchior

Eu sunt craiul Melchior,
Împărat şi vrăjitor
Şi Mag foarte învăţat,
Ce dă tuturora sfat,
Şi care citeşte ‘n stele,
Faptele bune şi rele.
Fiindcă orice faptă ‘n lume,
Nu rămâne fără urme.
Şi pentru toţi cei ce se nasc şi pier.
S’aprinde şi se stinge o stea în cer.
Visul tău mi se pare tare ciudat,
Ceva la fel mi s’a ‘ntâmplat.
Pierdut în visurile mele,
Mă rătăcisem printre stele,
Şi ‘ncercam cu ochianul meu
Să străbat pân’ la Dumnezeu;
Când, deodată, ‘n cer iscoadă,
Văzui o mândră stea cu coadă,
Care cobora spre pământ,
Mânată par’că de un vânt!
Steaua pe cer se oprea lin,
Deasupra, la Ierusalim.
Am priceput atunci îndat’
Că s’a născut un împărat,
Puternic, sfânt şi înţelept,
Ocrotitor al celui drept.
Am pus deci smirnă ‘ntr’un ulcior
Şi luai cărarea la picior
Să-l caut şi să-l găsesc,
Să mă ‘nchin lui şi să-l cinstesc.

Baltazar

Ochii mei par’că s’au deschis,
Cred că ne potrivim în vis.
Steaua ce ni s’arată sus,
E semn că s’a născut Iisus!

Melchior

Nu vrei să mergi atunci cu mine,
Să-l găsim?

(se aude un sgomot)

Baltazar

Ba vreau!

Melchior

Dar ia stai! Cine vine?

(Gaspar intră prin stânga)

Gaspar

V’am ascultat vorbind
(către Melchior) Mă iartă!
Şi eu sunt rege, dar de şatră
Şi-alerg cerşind din poartă ‘n poartă,
Că sărăcia nu mă iartă.
Neştiind unde mă mai duce,
Poposii colea la răscruce.
Şi-am dat în bobi cu linte fiartă,
Să-mi aflu soarta ‘n oala spartă.
Când colo, ‘n loc să se încurce,
Bobii s’au risipit în cruce.
Am stat mult timp la ‘ndoială,
Ce ‘nseamnă aiastă rânduială?
Însă când v’am auzit,
Gândul mi s’a limpezit,
Şi din graiul vostru-ales,
Semnul sfânt am înţeles:
Undeva pe lume,
S’a născut anume,
Un mândru fecior,
Domn mântuitor,
Care s’a întrupat,
Astăzi minunat,
Şi pentru sărac,
Şi pentru bogat,
Şi pentru ţigan,
Şi pentru ‘mpărat,
Să scape de chin,
Pe orice creştin.

(tainic, către ceilalţi, care se apropie de el)

Dar aici i-un cui,
Pe care vi-l spui:
Ca să-i mântuiască,
Au să-l răstignească!

Baltazar

(se dă înapoi înspăimântat)

Vai, dar cum se poate?

Melchior

(acelaş joc)

Vorbeşti fără şir!
Cum poate fi pruncul, rege şi martir?

Gaspar

(tainic, apropiindu-i iarăş)

Asta-i o minune,
Ce nu v’o pot spune.
Hai să-l căutăm,
Poate că aflăm.

(Se aprinde steaua pe cer).

Baltazar

Uite steaua, s’a mişcat!

Melchior

Par’că s’a şi apropiat!

Gaspar

Uite steaua! Ce mai stea!
Hai degrabă după ea!

(Pleacă prin fund, spre stânga şi în timp ce se schimbă scena,
se aude cântând: „Trei păstori se întâlniră”).

SCENA II

Un palat. Două tronuri. O straje. Irod şi Irodiada stau pe tron.
Soldatul stă la dreapta în faţa tronului.
(Se aude sgomot mare afară).

Irod

Irodiadă, Irodie
Cine face atâta gălăgie?

Soldatul

Ce să fie stăpâne? Au venit
Trei Crai de la Răsărit.
Prin tot târgul au umblat
Şi pe toată lumea au întrebat:
Unde s’a născut un împărat?

Irodiada

Cine să fie oare, cine?
Nu eşti tu regele? Nu se cuvine
Să se închine toti întâi la Tine?
Ce alt împărat s’a născut? De unde vine?

Irod

Aduceţi-i aici degrabă,
Vreau să ştiu cu ce fel de treabă
Au venit? Şi cine vrea să fie
Stăpân la mine în împărăţie?

Soldatul

Iată-i!

(Magii vin, se închină lui Irod).

Irod

(către Magi)

Trei crai de la Răsărit,
Care pân’aici aţi venit,
Sunteţi chipuri pământeşti,
Sau năluci mari îngereşti?
Spuneţi-mi ce căutaţi,
Şi ‘ncotro Vă îndreptaţi?

Baltazar

Am plecat din Assiria,

Melchior

Pertida,

Gaspar

Etiopia,

Melchior

Ca să aflăm pe Messia,

Gaspar

Cel prezis de Eremia.

Melchior

Semn în cer s’a arătat,
Că se naşte-un împărat.

Gaspar

Şi din fund de Răsărit,
Spre stea am călătorit,

Melchior

Să-l aflăm şi să-l urmăm.
Şi lui să ne închinăm.

Gaspar

Dar aici dac’am ajuns,
Steaua ‘n nor ni s’a ascuns

Melchior

Semnul dacă-l ştii ceti,
Domnul s’a născut aici.

Irod

Eu sunt Irod împărat,
Şi aici e-al meu palat,
Domnesc în ţara peste care am fost aşezat,
Şi cred în zeii pe care i-am apucat,
În zeii zeilor,
Ai fariseilor,
Ai cărturarilor,
Şi-ai Saducheilor.
Dacă în pasul vostru nu e viclenie,
Împăratul căutat sunt eu,
Şi trebuie să Vă închinaţi mie!

Gaspar

Prea luminate împărate,
Şi noi suntem stăpânitori de gloate.
Dar dacă proorociile,
Îşi au toate tăriile
Domnul căruia ne ‘nchinăm,
E un prunc neştiut, şi pe el vrem să-l aflăm!

Irod

Ce mă tot amăgiţi cu proorocia?
Una ştiu. Că sunt singur Împărat,
Aici. Şi că-i a mea toată moşia,
Pe care o aţi călcat, în lung şi’n lat,
Vorbind fără de cuviinţă,
De lucruri despre care n’aveţi ştiinţă,

Baltazar

Pentru asemenea ştiinţă,
Mai trebuie şi credinţă.

Irodiada

De ce ştiinţă şi de ce semne vorbiţi?

Irod

Eu ştiu ce-am apucat,
Şi degeaba încercaţi să mă zăpăciţi,
Cu vorbe pe care numai voi le ghiciţi.

Irodiada

Regele ‘n văzul tuturor e uns;
De ce ar fi Regele vostru ascuns?

Irod

Una să ştiţi: Eu apăr ce-am preluat,
Şi dacă ridicaţi alt împărat,
Aflaţi că a mea urgie,
Îl va lovi cu străşnicie.

Melchior

Chiar de vei cuteza, să ştii că-i greu,
Să te împotriveşti lui Dumnezeu.

Irod

(poruncitor, către ostaş)

Soldaţi înarmaţi! Degrabă îi luaţi,
Şi’n temniţă îi băgaţi!

(Soldatul se repede spre Magi.
Dar îngerul îi taie calea. Se aud tunete şi se vad fulgere).

Irod

Ce semne ciudate!
Magii ăştia umblă cu puteri necurate.

Irodiada

(pentru sine)

Dar dacă vor fi având dreptate?
Ei în temniţă pot pieri,
Şi împăratul nou tot se va ivi!

(către Irod)

Împărate, Prea luminate,
Ascultă-mă, fă bunătate,
Oaspeţii tăi îi cinsteşte,
Cum e de cuviinţă bătrâneşte.
Şi cu puţină viclenie,
Poţi afla mai mult decât cu străşnicie!

Irod

(reculegându-se, către Magi)

Voi zeii zeilor,
Şi fariseilor,
Şi cărturarilor,
Care căutati în stele,
Şi vă amestecaţi în treburile mele,
Dacă ce spuneţi voi e adevărat,
Şi dacă s’a născut un Împărat,
Căutaţi-l şi dacă-l găsiţi,
Şi pe mine să mă vestiţi,
Că vreau şi eu să vin
La el şi să I mă închin.

(Magii ies)
(către soldaţi)

Soldaţi înarmaţi,
Degrabă să-i urmaţi,
Şi ‘n orice casă se vor duce,
Faceţi pe uşă câte-o cruce.
La noapte, pe ‘ntuneric, peste tot intraţi,
Şi toţi pruncii mai mici de un an îi înjunghiaţi.
Plecaţi, marş, şi executaţi!…

(către Irodiada)

Acum, cu toată ştiinţa lor,
Tot eu o să rămân stăpânitor!

(în timp ce se schimbă scena,
se aude cântând: „O puternice Iroade”).

 

SCENA III

La ieslea din Vicleim. Întunerec. Magii dorm sub stele. Lumina lor palidă îi luminează numai pe ei. Se aude cântând: „Dacă Magii au plecat!”

Baltazar

(deşteptându-se)

Credeţi că mai avem mult de umblat,
Pân’ să aflăm pe-al lumii Împărat?

Melchior

(la fel)

De când am fost plecaţi de la Irod,
Nu a rămas necercetat un colţ de pod.

Gaspar

(urmând)

Dar steaua de sub nori nu vrea să iasă,
Şi noi degeaba căutăm din casă ‘n casă

(Se aprinde steaua deasupra, luminând şi pe înger, care apare în faţa lor.
Lumina ieslei se aprinde într’ o parte).

Îngerul

Voi, trei Crai de la Răsărit,
Ce spre stea aţi călătorit,
Pruncul atâta căutat,
Nu s’a născut într’un palat.
Cel ce va scăpa lumea de nevoi,
S’a născut într’un staul printre boi.
În jurul lui, păstori şi îngeri cânt:
Domnului slavă, pace pe pământ.

Magii

(cad în genunchi şi cântă: „O ce veste minunată!”)

Baltazar

(înaintând spre lumină)

Stăpâne, eu sunt craiul Baltazar,
Şi ţi-am adus un bulgăre în dar,
Scos din pământ, dar faţa-i lucitoare,
Pare că fură razele din soare.

Melchior

Eu smirnă ti-am adus.

Gaspar

Şi eu tămâie,
Ca mirosul ei bun să te mângâie.

Îngerul

(către Magi)

Trei Crai de la Răsărit.
Care bine ati venit,
Întoarceti-vă acum,
Însă luaţi-o pe alt drum,
Pentru că Irod Împărat,
A pus gând rău pruncului minunat.

(către mumă)

Iar tu Iosife şi Mărie,
Fiţi gata de călătorie,
Puneţi pruncul pe o asină,
Şi fugiţi în ţară streină!

(în timp ce se schimbă scena, se aude cântând: „Nouă azi ne-a răsărit”)

 

SCENA IV

Palatul lui Irod din scena a II-a. Irod şi Irodiada stau pe tron.
Soldatul stă în fund, la dreapta, îngerul la stânga tronului.
(Se aude din nou cântând: „O puternice Iroade”)

Irod

Soldaţi fără minte, ce-ati făcut,
Urma celor trei Crai de aţi pierdut?

Soldatul

Stăpâne, porunca ţi-am ascultat
Şi pe toţi copiii din ţară i-am înjunghiat!
Dar pe Magi i-am căutat în zadar.
Dumnezeu a scăpat pe cel cu har.
Un înger a şters urmele lui,
Să-l prindă n’a fost cu putinţă nimănui.
El a plecat în Eghipet departe,
Şi acum, un pustiu de el te desparte.

Irod

(deznădăjduit)

Aşadar, e viu, Împăratul, viu!
Ce să fac să-mi scap tronul, nu mai ştiu.
Ajutaţi-mă, ajutaţi-mă ostaşi!
Am ajuns în zadar un ucigaş.

Soldatul

(aspru)

Nu-ţi mai putem ajuta cu nimic.
Noi te putem apăra de inamic,
Dar de cugetul tău, nu putem
Să te apărăm, chiar dacă vrem.

Irod

(rugător şi sfâşietor)

Irodiadă, vino-mi tu în ajutor,
Simt că ard, că mă prăpădesc, că mor!

Irodiada

(ca de piatră)

Nici eu nu am nici o putere să-ţi ajut.
Ai rămas singur, cu răul pe care l-ai făcut.

(Se aud afară ţipete de copii)

Irod

Vai de mine, vai ce viată amară!
De acum eu nu mai pot privi afară,
Fără să aud ţipetele celor înjunghiaţi.
Astupaţi-mi urechile…Astupaţi!
De-acum nu-mi voiu mai putea găsi somnul

Îngerul

(luminându-se, deodată, către Irod)

Aşa e, dac’ai mâniat pe Domnul!
El singur te mai poate ajuta
Şi numai dacă te căieşti de fapta ta!
Când lumea se va mântui prin jertfa Lui,
Domnul va şterge lacrima oricui.
Iar vaietele pruncilor spre cer,
Se vor preface ‘n cântece de Ler’.

Irod

Doamne, credeam că rostu-mi pe pământ
Este să apăr vechiul legământ
Orbit am fost să nu văd slava Ta,
N’am drept la milă. Fie voia Ta!

Îngerul

(întorcându-se spre lumea care priveşte)

Iar voi, care astă-seară ascultaţi,
De la ce vedeţi acum, pildă să luaţi
Voia lui Dumnezeu în toate să ‘mpliniţi,
Dacă voiţi să trăiti fericiţi.

(Se stinge lumina şi se aude cântând: „Astăzi s- a născut Hristos!”)

sfârşit

Sursa: Mircea Vulcanescu, Vicleim, Ed. Paideia

***

Printre marile noastre tresariri sufletesti se numara si Craciunul. Nici o alta sarbatoare nu straluceste atat de tare in amintire, nu poarta atata aur in tiparele ei. O legatura tainica, nedesfacuta, ne leaga de el si ne face sa-l punem alaturi de marile noastre iubiri. Este si cazul povestii pe care v-o oferim, rostita de una din marile noastre doamne de altadata, Mariuca Vulcanescu, fiica marelui filosof si eseist, Mircea Vulcanescu.

Rasfatul vietii

Actul intai – Copilaria

Mariuca Vulcanescu este fiica cea mai mica a filosofului si eseistului Mircea Vulcanescu, intelectual de exceptie din asa numita “generatie de aur” interbelica, alaturi de Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, si Nae Ionescu. Locuieste intr-un apartament modest, plin de carti, tablouri si fotografii si isi imparte singuratatea cu pianul copilariei, salvat ca prin minune de confiscarile comuniste, si cu un scaunel cu speteaza inalta, pe care l-a mostenit de la bunica ei. La inceputul acestui decembrie fara zapezi, a avut bunavointa sa ne primeasca si sa-si aduca aminte de sarbatorile de altadata, in aburii parfumati ai unui ceai englezesc.

– Suntem in apropierea minunatelor sarbatori de sfarsit de an si, orice am face, nu ne putem rupe din magia asteptarii lor. Cum era sarbatoarea Craciunului in primii ani ai vietii dumneavoastra?

– In vremea copilariei mele, Craciunul era mult mai misterios decat este acum. De fapt, inca de la Sfantul Nicolae, plutea emotia in casa noastra. Era un fel de tensiune cu intimidari, cu oarece teama, sfaraiam de placere si incantare asteptand. Iar Ajunul Craciunului, momentul venirii Mosului, era apogeul acestei stari de surescitare, care tinea aproape cat toata luna decembrie. Stateam cu sora mea in camaruta din mansarda casei din str. Popa Soare si, pentru ca stiam ca n-am fost prea cuminti, nici nu indrazneam sa tragem perdeluta de la usa, ca sa-l vedem pe Mos Craciun. Mosul nu se lasa “vazut”, il auzeam doar, ii auzeam pasii grei, si cand eram chemate, o zbugheam pe usa si ne trezeam in fata bradului impodobit deja. Nu stiu de ce am ramas cu impresia ca parca am zarit totusi, odata, cizma rosie a Mosului care iesea pe usa din dos. Iar un an mai tarziu, parca, parca, mi s-a parut ca recunosc si cocul bunicii iesind de sub caciula Mosului. Si cu toate acestea, chiar si dupa ce am mai crescut si am inteles cine aduce bradul impodobit si darurile, niciodata in casa noastra n-a fost abandonata traditia sarbatoririi si asteptarii Craciunului. Bradul nostru nu era urias, asa cum vedeam an de an la verii mei, era cam de inaltimea tatii, dar ne adunam intotdeauna in jurul lui si-i cantam bucuria noastra, in zeci de colinde. Cred ca n-au fost brazi mai colindati in vremea aceea, cum erau ai nostri. Nu poate fi nimic mai frumos, decat sa stai cu ai tai si sa canti colinde vechi, langa un brad impodobit, care-ti aduce sarbatoarea in casa.

– De unde stiati atatea colinde? Era Bucurestiul, pe vremea aceea, un loc in care se pastra traditia colindatului?

– Colindele le-am invatat de la parintii mei. Tata a fost la un moment dat asistentul lui Dimitrie Gusti si, impreuna cu mama, l-a insotit in multe din campaniile lui de cercetare sociologica, chiar si atunci cand pleca departe de Bucuresti, in Basarabia, de exemplu, la Cornova, si cand sora mea avea doar cateva luni. Au descoperit in aceste calatorii lucruri deosebite, au inregistrat cantece si colinde cu texte minunate, obiceiuri si traditii stravechi. Multe dintre aceste colinde nu erau cunoscute in Bucuresti, dar noi le-am invatat de la parintii nostri, care erau amandoi mari iubitori de arta populara autentica, de muzica si frumos, in general. Mai ales mama era pasionata de muzica, canta si ea la pian si nu lipsea de la concertele pe care le dadea saptamanal Enescu, acasa, la Printesa Maruca Cantacuzino. Si ca sa vedeti ce fel de oameni erau si cum se traia in perioada interbelica, ca sa va fac sa intelegeti ca era o alta lume atunci, care parca traia dupa alte reguli, am sa va povestesc ceva: Enescu canta pentru musafirii Marucai si era asa de curtenitor si se purta atat de delicat cu ea, incat in fata printesei, el mergea numai de-a-ndaratelea, adica nu-i intorcea niciodata spatele. Unde mai vezi astazi atata respect pentru o femeie? Maruca stia ca tata a fost elevul lui Nae Ionescu, pentru care ea a avut un sentiment deosebit, si parintii mei au fost intotdeauna foarte bine primiti la aceste serate.

Colindele bradului, invatate in familie, nu le-am uitat si le cant si acum cu mare bucurie, chiar daca se intampla uneori sa fiu singura, de Craciun. Dar dincolo de colinde, am invatat de la parintii mei, deopotriva de la mama si tata, cat este de importanta crearea atmosferei, a starii de sarbatoare, cat este de important sa ajuti sarbatoarea sa puna stapanire pe intreaga casa si sa traiasca pana si in cel mai mic ungher. Mama era deosebita in pregatirile pe care le facea. Casuta noastra, nu prea mare, devenea un palat, un loc din povesti. Iar tata era un adevarat maestru in a-i face pe musafiri sa se simta bine.

Am avut marea sansa de a ma naste intr-o familie deosebita si de-a avea parinti minunati, care au stiut inca din primii ani de viata sa ne imprime valori culturale si traditionale, ce ne-au ajutat apoi toata viata sa ne integram, sa ne gasim locul potrivit, dar si sa respectam, sa pretuim ceea ce ne deosebea de ceilalti si ne facea unici. Amandoi au fost oameni care s-au straduit toata viata sa se puna la curent cu noutatile, sa se instruiasca, sa fie in timp cu vremea in care traiau. Nu mi-am dat seama ca nu toata lumea are conditiile de care ne bucuram noi. Credeam atunci, in naivitatea mea copilareasca, ca traim ca toti ceilalti, ca avem o viata obisnuita. Numai peste ani am inteles ca, de fapt, am fost privilegiata, ca am avut norocul sa ma nasc intr-o familie veche, cu valori bine stabilite, printre care erau si acelea legate de traditie, de pastrarea sarbatorilor. Acesta a fost insa doar rasfatul vietii pe care, mai tarziu, l-am platit cu varf si indesat.

– Avem in fata cartea lui Mircea Vulcanescu, tatal dumneavoastra, “Vicleimul”, aparuta de curand. Este o carte scrisa special pentru copii, inaintea unui Craciun de acum mai bine de o jumatate de veac. Ce avea atat de deosebit Craciunul din acea vreme, incat filosoful sa coboare in lumea copilariei?

Crăciunul era pentru familia mea Sărbatoarea sărbătorilor, Sărbătoarea cea mare, pregătită îndelung şi aşteptată cu multă vreme înainte ca primii fulgi să cadă. Era, în primul rând, o sărbătoare de familie, care se desfăşura în casă, acasă, nu pe stradă, nu în pieţe, nu la restaurant, ca acuma. O sărbătoare a bucuriei, pentru care toata familia se pregătea şi în care fiecare avea un rol bine stabilit.

Tata a scris pentru noi acest “Vicleim”, prelucrând tema naşterii lui Iisus, întâlnită şi în teatrul popular, sub acelaşi nume – Vicleim, Vifleim sau Viflaim. Sunt patru acte, patru scene “scrise pentru copiii şi nepoţii mei, ca să le joace de Crăciunul anului 1941″. Acesta este subtitlul notat de tata pe dosarul în care mai păstrez şi astăzi textul Vicleimului, desenele, explicaţiile şi indicaţiile “regizorale” date de el. Am jucat Vicleimul, povestea drumului magilor care-l căutau pe Pruncul Iisus, doar în 41 şi 42, apoi războiul şi alte întâmplări au făcut să nu-l mai putem juca. Dar, dacă mă gândesc acum la acei ani, cred că acelea au fost cele mai frumoase Crăciunuri din viaţa mea şi a surorilor mele, Vivi şi Sandra, şi din viaţa familiei noastre. Am jucat sceneta în faţa rudelor adunate în salon. Eu am fost magul Melchior, Sandra a fost Gaşpar, iar Vivi, sora mai mare, din prima căsătorie a tatii, era Irodiada. Celelalte personaje erau jucate de verii noştri şi de un vecin, care a devenit peste ani cumnatul meu, căsătorindu-se cu Sandra.

Iar tata, bineînţeles, a fost nu numai autorul textului, dar şi corepetitorul, şi regizorul, scenograful şi sufleurul. El a fost sufletul acestui joc al nostru, sufletul întregii sărbători şi, chiar dacă era ocupat, căci era subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe, îşi făcea timp pentru toate aceste pregătiri. Şi ca să închei acest răspuns, cred că a scris Vicleimul ca să-şi arate dragostea faţă de noi şi grija de a ne învăţa să-l căutăm mereu pe Iisus, întocmai precum magii în seara sfântă a naşterii Lui.

L-a scris pentru a ne arăta că sărbătoarea nu vine de-a gata, că trebuie s-o celebrezi, să te pui în slujba ei, s-o trăieşti ca pe ceva irepetabil şi unic. O asemenea zi, cum e Crăciunul, o sărbătoare, oricare ar fi ea, nu se poate petrece oricum, la voia întâmplării. E ca un drum pe care trebuie să-l străbaţi, e drumul anevoios al Magilor, la sfârşitul căruia găseşti împlinirea.

– Cu siguranta, magia acestei sarbatori, descoperite inca din primii ani ai copilariei, lasa urme pentru toata viata…

Sunt intamplari recente pe care le mai uit acum, dar ceea ce am trait in sanul familiei, in primii ani de viata, nu pot uita. Bucuria de atunci mi-a fost reazem si m-a intarit. Fericirea de atunci m-a ajutat sa trec mai usor prin infernul care a urmat, a fost rezerva secreta care m-a hranit si m-a ajutat sa supravietuiesc. Tin minte ca la primul Craciun cu Vicleim, in 1941, dupa ce am jucat piesa, noi, “artistele”, desi aveam doar cativa ani, eu, doar opt, ne-am imbracat in rochii lungi si am participat, apoi, la sarbatoare, alaturi de parinti, matusi si bunici. Eram ca niste mici printese nestiutoare, care nu banuiau ca in scurta vreme sarbatorile copilariei vor ramane doar in amintire. Craciunurile copilariei au fost imaginea luminoasa spre care s-a intors mai tarziu gandul meu, ori de cate ori mi-a fost greu. Peste ani, sora mea mai mare, Vivi, s-a intors foarte bolnava de la Paris, unde a locuit, si a fost internata in spital aici, in Bucuresti. I-am recitat Vicleimul, ca s-o imbarbatez cumva, dar ea n-a mai putut sa-si spuna rolul, a zambit doar si am vazut ca-i pare bine ca i-am reamintit de sarbatorile din copilarie. A mai trait doar doua saptamani.

Craciunul la inchisoare 

 

Actul al treilea – Bradul ars

– Sa revenim la tatal dumneavoastra, care, asa cum ne-ati spus, era sufletul acestor petreceri de Craciun. Cum era in zilele obisnuite?

– Tata era un barbat inalt, bine facut, “mai mare chiar decat un vapor”, credeam eu la un moment dat, cand aveam doar cativa ani. Avea ochi mari, negri, foarte patrunzatori. Era destul sa se uite la tine si te simteai cercetat pana in maduva oaselor. Tin minte lucruri copilaresti despre tata, pentru ca el a fost arestat cand eu si surorile mele eram mici. Imi aduc aminte ca odata eram bolnava si ca el a venit in camaruta mea din mansarda si mi-a desenat, ca sa-mi treaca timpul mai usor, mi i-a desenat pe Fat Frumos, pe Fat Urat, pe Fata din dafin. Si-mi mai aduc aminte ca mi-a scris urmatoarea dedicatie, cand a publicat “Dimensiunea romaneasca a existentei”:Mariuchii, ca sa isi aduca aminte cum isi radea de mine, cand vorbeam despre ins”. Multe din lucrurile pe care le-a scris el au ramas, si astazi, departe de mine, si mi se par ciudate. Poate ca am ras atunci pentru ca nu intelegeam cuvantul ins. In cazul meu, aschia a sarit departe de copac. Poate ca daca ar fi avut baieti, tata ar fi avut si urmasi care sa-i continue, intr-un fel, opera. Noi, fetele, n-am putut face acest lucru, desi el socotea ca Sandra, sora mijlocie, va fi mana lui dreapta. Numai ca Sandra este foarte bolnavicioasa si a ramas pana acum, la batranete, cu probleme mari de sanatate, cu o decalcifiere puternica. Cateodata, ma gandesc ca este ciudat ca mi-a ramas tocmai mie, cea mai mica dintre surori, sarcina de-a avea grija de lucrurile, scrierile, documentele si fotografiile lui. Trebuie sa fie o noima si in asta. Tata era foarte generos cu ceea ce cunostea el si cred ca, la inchisoare, a gasit multi tineri pe care i-a facut partasi la ceea ce stia, la bogatia lui culturala. Ne-au povestit unii colegi de inchisoare multe intamplari de acolo, intamplari din care reiese tocmai aceasta generozitate si solidaritate cu cei inchisi.

– Nu vreau sa insistam acum asupra momentului arestarii tatalui dumneavoastra. Stim ca a fost inchis cu cei din lotul al doilea al guvernului Antonescu si ca a fost numit, pe nedrept, “criminal de razboi”, de catre autoritatile comuniste, care, ca sa va citez, “imparteau anii de puscarie ca si cum ar fi impartit bomboane”. Dar vreau, totusi, sa va rog sa refaceti pentru noi atmosfera sarbatorilor de iarna si din acei ani tristi, din care tatal dvs. lipsea.

Dupa ce a fost arestat in 1946, tata a fost dus mai intai la inchisoarea de la Uranus, apoi la Vacaresti, in asteptarea procesului. Acolo a fost coleg, printre altii, si cu Petre Pandrea. Avea vorbitor vinerea si puteam sa-l vizitam. Venea Craciunul si ne-am dat seama ca nu va mai fi ca altadata, n-aveam cum umple golul lasat de tata, desi in acel moment nici nu ne gandeam ca va fi condamnat, credeam ca dupa proces tata se va intoarce acasa. Asa, cu aceasta speranta, ne-am gandit sa impodobim un bradut, pe care l-am dus la inchisoare. Era impodobit cu figurine decupate cu traforajul, de catre varul meu, si pictate de noi, fetele. Ne-au dat voie sa-l trecem dincolo de cele doua randuri de gratii, langa care statea paznicul, si a fost o mare bucurie pentru toti cei care erau inchisi in acelasi lot cu tata. Le-am dus tuturor Craciunul, am dus Craciunul in inchisoare si astfel, macar pentru o clipa, le-am dat celor de acolo iluzia libertatii. Sunt lucruri pe lumea asta care nu pot fi arestate, interzise, sechestrate, oricata forta ai avea pentru a face asta. Bradul nostru, impodobit copilareste, era tocmai imaginea sperantei lor de eliberare.

Imi amintesc ca atunci ne-a condus la inchisoare Anton Golopentia, cu care tata fusese coleg in campaniile lui Gusti. Nu mai tin minte daca a fost si el lasat sa intre la tata. Stiu insa ca, la plecare, mi-a cumparat un sul de hartie Canson, hartie speciala de desen, care mi-a fost de mare folos, pentru ca, la indemnul tatii, mergeam dimineata in atelierul lui Jalea si desenam. Si tot la indemnul lui, continuam lectiile de pian. Dupa arestarea lui, mama a vrut sa ne dea o preocupare, iar tata a insistat sa nu intrerupem lectiile, sa invatam poezii, sa ascultam muzica. Prin toate aceste sfaturi el incerca, oarecum, sa se convinga ca viata normala in familia noastra poate continua, ca e important sa nu ne dam batuti. Sfatuindu-ne sa facem acele lucruri, tata intretinea oarecum iluzia eliberarii lui imediate. Dar asta nu a durat multa vreme, pentru ca la proces a fost condamnat la 8 ani de inchisoare si a fost trimis la inchisoarea de la Aiud, acolo unde s-a si sfarsit, chinuit si torturat, cu doi ani inainte de eliberare. Craciunul care a urmat a fost unul foarte trist pentru noi si faptul ca bradul a luat foc, din intamplare, a fost inca un semn, pentru toti cei care am ramas acasa, ca viata noastra s-a schimbat definitiv.

Perna cu semnul crucii 

 

Actul al patrulea – Aur, smirna si tamaie

– Doamna Vulcanescu, credeti ca viata noastra s-ar putea masura si in Craciunurile traite?

– Da, si in brazii pe care-i impodobim, si in emotia pregatirilor de sarbatoare, si in darurile pe care le facem. Nicicand n-am inteles acest lucru mai bine ca in inchisoare. Va rog sa ma iertati ca revin la acest subiect, dar trebuie sa va spun ca dupa arestarea tatii, ne-au fost confiscate lucrurile si a trebuit sa parasim casa in care m-am nascut si in care am trait in primii ani. Nu e momentul acum sa va povestesc despre umilintele pe care a trebuit sa le induram. Am avut insa norocul sa avem prieteni devotati, care ne-au ajutat din putinul lor si astfel am putut sa trecem mai usor peste greutati. Dupa ce-am implinit optsprezece ani, am fost si eu arestata, doar asa, ca sa mi se aduca aminte ca eram fata unui “tradator de tara si criminal de razboi”. Am fost intr-o “companie” selecta, colega de inchisoare cu Lili Jora, sora lui Valeriu [Grigore – n.n.] Gafencu si sotia dirijorului Jora, cu fata generalului Samsonovici, care s-a sinucis in inchisoarea de la Aiud, cu mai multe doamne din familia Tatarascu, cu sora lui Gigurtu, cu Suzy Beldiman, Micaela Catargi, cu functionarele de la Legatia Germaniei, cu Despina Cezianu, Olga Caba, cu contesa Teresa von Stundberg. Eram cea mai tanara intre ele si multe isi alinau dorul de copiii lor cu mine, iar eu, din dor de casa si de mama, le ajutam si ma purtam ca o fiica adevarata. Treceam seara pe la fiecare si ele imi dadeau binecuvantarea de seara si-mi inchinau perna, facand semnul crucii deasupra ei.

– Mai tineti minte Craciunurile petrecute in inchisoare?

Am prins un singur Craciun in inchisoare si nu cred ca am vazut undeva mai multa emotie in asteptarea sarbatorilor ca acolo. Chiar daca noi am fost arestate, Craciunul era liber, sarbatoarea nu putea fi arestata, inchisa si interzisa. Cu atat mai mult cu cat ea era in noi. Traia din amintirile noastre, pastrate din anii dinaintea arestarii. N-aveam nevoie de alte artificii ca s-o putem trai. Colindam, ne rugam impreuna si depanam intamplari din viata libera. Amintirile fiecareia dintre noi erau o alternativa la mizeria in care traiam. In inchisoare nu aveam nimic si, totusi, am invatat ca singura salvare era generozitatea.

Acolo am invatat ca a darui poate fi unitatea de masura pentru bucurie. Un capat de ata, o bucata de sapun, o batista, niste ciorapi, cateva fire de lana pentru un fular, un cubulet de zahar, o frunza gasita in curtea inchisorii, o poezie creata la moment pentru o situatie anume, toate acestea erau semne ale generozitatii si solidaritatii, atat de necesare acolo. (Spun asta, desi nu am fost intr-o inchisoare cumplita, cum a fost aceea in care a fost inchis tata). Si era nevoie de ele zilnic, pentru a putea suporta, pentru a putea supravietui. Erau la fel de pretioase ca aurul, smirna si tamaia, cu care magii L-au daruit pe Iisus. Traiam cu grija de a nu supara si deranja in vreun fel pe cele de langa mine. Stiam ca un gest marunt al meu ar putea sa le faca rau celorlalte si atunci am invatat sa fiu responsabila, nu numai pentru ceea ce ma privea pe mine, ci si pentru ceea ce era legat de celelalte femei cu care imparteam celula. Aveam grija unele de altele. Cand am iesit de acolo, ma simteam imbatranita, in doi ani de inchisoare am invatat cat intr-o suta.

– Cu siguranta, aceasta solidaritate i-a ajutat pe multi dintre cei inchisi sa reziste in anii de inchisoare, sa treaca mai usor peste momentele atat de triste ale sarbatorilor petrecute departe de familie, dupa gratii, sa aiba puterea de a se intoarce cu zambetul pe buze langa cei de acasa…

– Vreau sa va spun ca generozitatea si solidaritatea nu se intalneau doar in preajma Craciunului. Era nevoie de ele zilnic, nu doar de sarbatori. Am aflat mai tarziu ca la fel era si in inchisorile in care erau inchisi barbatii. In inchisoare fiind, tata si-a desfacut o pereche de ciorapi si a crosetat cu doua betisoare de lemn, a crosetat el, un barbat, o pereche de manusi, pentru un coleg de carcera, caruia ii inghetau mainile mereu. Acesta a fost cadoul lui de Sfantul Nicolae pentru acel coleg bolnav. Am mai aflat ca in plina iarna s-a intins pe cimentul ud, pe post de saltea, pentru ca un tanar batut si bolnav, care nu mai putea sta in picioare, sa se aseze si sa aiba o sansa in plus de a se salva. Ca a daruit astfel singurul lucru pe care-l mai avea, si care era cel mai pretios in acel moment, singurul pe care mai putea el sa-l daruiasca, adica, propria sa viata.

Jertfa aceasta l-a facut sa fie trecut intre sfintii inchisorilor. Iar sarbatorile pot fi oricand prilej de pomenire a lor.

– Nu numai de sarbatori ne aducem aminte de ei, mai ales daca intelegem ca, in ciuda a tot ceea ce se intampla, viata este ea insasi o continua sarbatoare.

Mariuca Vulcanescu

Legaturi:


Categorii

Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Mircea Vulcanescu, Nasterea Domnului (Craciunul), Poezii, Uciderea pruncilor de catre Irod

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

34 Commentarii la “VICLEIM de Mircea Vulcanescu. CUM SE TRAIA SI SE INTAMPINA CRACIUNUL IN ROMANIA VECHE

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Multumesc pentru aceasta postare, e cel mai frumos lucru pe care l-am citit in ultima vreme de Craciun, aveam mare evlavie la Mircea Vulcanescu si inainte, in studentie i-am citit unele dintre eseurile sale, Logos si Eros, mai ales, acum il venerez si mai mult…

  2. Pingback: STEAUA MAGILOR si STEAUA NOASTRA -
  3. Pingback: INVIDIA SI FATARNICIA: cele mai ucigatoare de suflet patimi/ “Dreptatea” dumnezeiasca: ADAM CREAT IN RAI, HRISTOS NASCUT IN IESLE/ Ce ne mai dorim de Craciun?/ SFANTA DE 12 ANI SI COPIII CARORA LE DISTRUGEM INOCENTA | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: Cel Care nu renunta sa caute inimile noastre… UNDE VINE DUMNEZEU SA SE INTALNEASCA CU NOI? “Hristos, Care nu avea nevoie de nimic, S-a facut pe Sine asa fel incat sa aiba nevoie de noi, cei nevoiasi de toate”. A DOUA DUMINICA A STRAMOSIL
  5. Multumesc mult pt aceasta postare. Am citit-o cu ochii în lacrimi. Și părinții mei au fost închiși. Și în familia mea Crăciunul era primit cu cu aceeași căldură și dragoste. Postarea a fost pt mine un cadou minunat.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate