Rod Dreher despre PREGĂTIREA CREDINȚEI NOASTRE PENTRU ZILELE DE PUNERE LA ÎNCERCARE ȘI MĂRTURISIRE

ROD DREHER:

Creştinism pentru zilele ce vin

„Credinţa mărturisitorilor este foarte departe de religia terapeutică a suburbiilor clasei mijlocii, de predicile moralizatoare ale congregaţiilor politizate ale stângii şi ale dreptei, şi de mesajul sănătate-şi-prosperitate al bisericilor „evangheliei prosperităţii”. Acestea, alături de alte forme debile de credinţă, vor arde cu repeziciune ca un chibrit, chiar şi în faţa celei mai mici persecuţii. Pastorul Wurmbrand scria, odată, că există două feluri de creştini: „Cei care cred sincer în Dumnezeu şi cei care, tot atât de sincer, cred că ar crede. Poţi să-i deosebeşti după faptele lor din momentele hotărâtoare“.

Genul de creştini care vor fi în momentul punerii la încercare depinde de genul de creştini care suntem astăzi. Şi nu putem deveni genul de creştini care trebuie să fim, în pregătirea pentru persecuţie, dacă nu cunoaştem istoriile de felul acesta şi nu le punem la suflet. I-am împărtăşit câteva dintre aceste relatări unui prieten ceh care şi-a părăsit ţara natală comunistă, emigrând în America la vârsta de douăzeci şi ceva de ani. Pentru el, istoriile de acest fel nu sunt o noutate. Şi, totuşi, iată ce mi-a scris: „Este greu si citeşti aşa ceva. Este încă şi mai greu să realizezi că asemenea lucruri au fost aproape uitate, ba, încă şi mai rău, niciodată ştiute”.

Vezi, judecă, acţionează

A recunoaşte valoarea suferinţei înseamnă a redescoperi o învăţătură de bază din creştinism şi a vedea limpede calea de pelerinaj pe care a păşit fiecare generaţie de creştini, de la cel doisprezece apostoli până astăzi. Nu există nimic mai important decât acest lucru, atunci când ne clădim rezistenţa creştină în faţa totalitarismului ce va să vie. Înseamnă, de asemenea, să te declari un soi de sălbatic în cultura zilei de azi. Chiar şi în sânul culturii Bisericii! Îţi cere să rămâi dârz şi neclintit în faţa a marc parte din „creştinismul popular”, care a devenit un cult găunos al autoajutorării, axat în primul rând nu pe cultivarea emulaţiei discipolilor, ci pe eliminarea anxietăţilor personale. Dar a refuza să priveşti suferinţa ca pe un mijloc de sanctificare înseamnă să te predai, cum spunea Huxley într-o exprimare şfichiuitoare, „unui creştinism fără lacrimi”.

Cum ar trebui, totuşi, să judecăm abordarea corectă a suferinţei? Din nefericire, nu există o formulă clară. Ca să-l citez pe părintele Kiril, nu se cade s-o căutăm cu lumânarea. Până şi Iisus, în grădina Ghetsimani, s-a rugat să treacă de la el paharul suferinţei, dacă aceasta era voia lui Dumnezeu. Virtutea prudenţei este crucială, în parte, fiindcă ne ajută să discernem deosebirea dintre a judeca raţional şi a găsi justificări raţionale. Toţi am vrea ca paharul suferinţei să ne fie luat din faţă, dar, dacă vine şi clipa noastră, atunci trebuie să fim gata să ne ridicăm, oricât de mult ne-ar costa.

Nu vom şti cum să ne purtăm când vine momentul acela, dacă nu ne-am pregătit pe noi înşine să acceptăm durerea şi pierderea de dragul Împărăţiei Domnului. Cei mai mulţi dintre noi, cei din Occident, nu avem încă prilejurile să suferim pentru credinţa noastră aşa cum au făcut-o creştinii sub comunism, dar avem poveştile lor care să ne călăuzească, precum şi poveştile actelor de mucenicie creştine din toată lumea, de-a lungul timpului. Familiarizaţi-vă cu poveştile lor şi spuneţi-le copiilor voştri! Aceste poveşti stau aproape de esenţa experienţei creştine trăite şi formează o parte esenţială a memoriei culturale creştine, învăţaţi-le, astfel încât să ştiţi când şi cum să le trăiţi!

Dumnezeu nu poate voi răul, chiar dacă, aşa cum ne-a arătat prin Pătimirea Lui, El poate îngădui suferinţa pentru un bine mai mare. Ca să putem să judecăm corect dacă El ne cheamă sau nu să luăm parte la Pătimire, într-o situaţie anume, trebuie să avem credinţa că suferinţa noastră va avea un rost – chiar dacă acel rost nu ni se arată limpede de la bun început.

Atunci când Gheorghe Calciu s-a dus la închisoare ca mirean, convertirea lui s-a petrecut pentru că a fost profund mişcat de mărturisirea preoţilor care i-au fost tovarăşi de celulă. Mai târziu, în cursul vieţii, când a fost nevoit să se întoarcă la închisoare, Calciu era preot şi i-a condus şi el pe alţi tovarăşi de celulă spre Hristos, la fel cum i se întâmplase şi lui cu decenii în urmă. Îndrumarea duhovnicească dată de Ogorodnikov i-a condus spre Rai pe acei oameni condamnaţi. Krčméry a pregătit terenul pentru biserica din subteran. Soljeniţîn a ieşit din înfiorătoarea nenorocire a Gulagului un om neînfricat al lui Dumnezeu, a cărui mărturie profetică în faţa lumii a ajutat la doborârea unui imperiu.

Atunci când acţionăm – fie pentru a îmbrăţişa suferinţa noastră de unii singuri, fie pentru a împărtăşi cu alţii suferinţa lor -, trebuie să lăsăm durerea să ne schimbe, aşa cum i-a schimbat pe aceşti mărturisitori ai jugului comunist. Ne poate face să fim mânioşi, plini de amar şi dorind răzbunare, sau ne poate căli ca oţelul în cuptorul meşterului rafinor, aşa cum s-a întâmplat cu Soljeniţîn, Calciu, Krčméry, Ogorodnikov şi cu atât de mulţi alţii, purificându-ne în dragostea de Dumnezeu şi în dragostea pentru omenirea chinuită.

Niciun creştin nu are puterea să scape de suferinţă. Ține de condiţia umană. Ceea ce putem, totuşi, controla este felul în care acţionăm în faţa suferinţei. Vom fugi de ea, trădându-L pe Domnul nostru? Sau o vom accepta, ca pe o milostivire severă? Alegerile pe care le vom face atunci când vom fi puşi la suprema încercare depind de alegerile pe care le facem astăzi, în vreme de pace. Acesta este lucrul pe care l-a înţeles părintele Tomislav Kolaković, atunci când a sosit în Cehoslovacia şi a pornit să pregătească Biserica pentru prigoana ce avea să vină. De aceea, atunci când poliția secretă a venit după Silvester Krčméry, el a ştiut cum să poarte acea cruce ca un adevărat creştin…”

(Rod Dreher, Să nu trăim în minciună, Editura Contramundum, București, 2021)

Vedeți și: