Margarita Ioana Vulcanescu: PAGINI INEDITE DE JURNAL din timpul PRIMULUI RAZBOI MONDIAL: “La ce a folosit atata sange varsat in zadar? Mi-e necaz pe lasii, pe miseii care s-au vandut si pe ei, si-au vandut si cuvantul, si Tara”

3-09-2014 Sublinieri

Soldati-romani-in-transee.-Primul-Razboi-Mondial-probabil-1917

Publicam, mai jos, o parte din jurnalul nepublicat al Margaritei Ioana Vulcanescu (pe atunci, Niculescu) – cea care, in 1930, avea sa devina sotia lui Mircea Vulcanescu – din timpul primului razboi mondial, mai precis din 1916. Margarita avea 19 ani. Animata de un sentiment patriotic intens, ca multi alti tineri pe atunci, vrea sa contribuie la efortul de razboi al României, intrata recent in conflagratia mondiala. Astfel, se implica in ingrijirea ranitilor ca sora medicala intr-unul din spitalele Bucurestiului. Provenita dintr-o familie boiereasca, Margarita face experienta impresionanta a contactului cu taranii – cei care duceau greul acestui razboi. De asemenea, evoca intr-un mod care noua, cinicilor, ni se poate parea patetic, infrangerile repetate ale Armatei Romane, refugiatii din zonele ocupate si, in final, ocuparea Bucurestiului insusi. Sa nu uitam ca avem in fata un jurnal, adica o scriere intima. Ceea ce arata cat de profund era patriotismul acestei tinere, cat de sfasietor traia, launtric si sincer, dramele tarii sale. Se vorbeste, in zilele noastre, despre lipsa patriotismului la noile generatii. Poate lectura acestui text ii va face pe unii sa se intrebe ce s-a distrus in aceasta tara si in aceasta lume de nu mai avem astfel de inimi insufletite de dragoste de patrie?

jurnal-min-1O floare de la unul dintre ranitii ingrijiti de Margarita Ioana

“De o săptămână trăim în neliniștea cea mai mare. Oastea românească a fost înfrântă și dușmanul s-a apropiat de însăși capitala țării. Când ne-am fi gândit noi, oare, la asemenea lucruri? Pe străzi e o jale negrăită: trec pâlcuri de țărani, cu desagii la spinare, întovărășiți de neveste și copii, și sunt triști și osteniți căci au venit tocmai din Gorj și din Mehedinți, goniți de puhoiul de neamuri străine ce venea peste ei. Sărmană Oltenie! Cât va fi ea oare sub stăpânire străină? Giurgiu e luat și locuitorii din Vlașca rătăcesc și ei pe străzile Bucureștilor.

Se aude bubuitul tunului, se zguduie pământul și inima-n piept ți se sfâșie când te gândești că la fiecare bubuitură de tun cad atâția voinici, se sfârșesc atâtea vieți. Floarea țării se duce, secerată de coasa nemiloasă a morții. Voinicii noștri luptă ne-ncetat, e ultima sforțare ce o fac, se avântă-n foc și luptă până la cea din urmă picătură de sânge – în ei ne-am pus toată nădejdea. Să-i ajute Domnul să înfrângă pe dușman, să-l gonească departe de orașul care e însăși inima țării.

Coloană de refugiaţi români ajunsă din urmă de trupele germane

Coloană de refugiaţi români ajunsă din urmă de trupele germane

Cu fruntea plecată, cu inima zdrobită de durere, mă gândesc la suferința patriei mele. Văd lumea plecând, nebună parcă, drumurile pline de căruțe, de cai, de oameni ce au luat, pe jos, calea Moldovei. Și câți nu mor pe drum! Mor de foame, de osteneală, de inimă rea, se îmbolnăvesc, pier pe drumuri, sărmani rătăcitori fugiți din țara lor, ajunși să pribegească de colo-colo, fără căpătâi, fără odihnă, fără mângâiere. Iar noi, cei ce am rămas în orașul nostru ca să suferim ceea ce va suferi și el, noi trebuie să ne luăm adio de la cei plecați și de la toți cei dintre ai noștri cari au plecat să lupte pentru patrie. Cât timp vom fi ținuți aici, închiși în orașul nostru, prinși, luați ca ostatici de poporul năvălitor, nu vom mai ști nimic din ceea ce se va petrece în România rămasă liberă.

Doamne! De ce vrei să împarți în sclavi și în pribegi? Acum trei zile, eram așa de sigură că vor intra dușmanii în București! Așa de sigură, încât nu mă mai rugam la Dumnezeu să ne ferească de această grea încercare. De două zile, însă, nădejdea a intrat iar în inima mea și mă rog, mă rog din tot sufletul pentru izbânda oștirii noastre. La sfârșit, gloria tot a noastră va fi, de asta nu m-am îndoit niciodată…, dar, până la sfârșit, Doamne, să n-avem o durere așa de mare.

Nu-i destul că mândra noastră Oltenie și o parte din Muntenia sunt în mâinile dușmanului, sufletele noastre trebuiesc încă și mai mult încercate? Inimile noastre n-au de dus o povară destul de grea, o durere destul de adâncă? Doamne, depărtează-i de noi! Tu singur ești Mare și Bun. Tu poți să faci minuni. Dacă unii dintre români trebuiesc pedepsiți, ce e vinovat țăranul, poporul cel harnic, cel muncitor și bun și credincios? Doamne, Tu ai soarta noastră în puterea Ta nemărginită, fie voia Ta.

București, Vineri, 18 noiembrie 1916

*

Primesc o scrisoare de la unul din răniții mei, de la Radu Mihăescu sau, cum i se mai zice la ”regiment”, Mihalache Radu. Îmi spune că a mai fost lăsat șase zile acasă, după cele șase cari i-au fost îngăduite la ieșirea din spital. Mă gândesc la el: douăzeci și unul de ani avea numai și era sergent. Mi-a spus că intrase voluntar în armată fiindcă-i plăcea mult de tot să se vadă militar. Îl văd, parcă, dinaintea mea: fața arsă de soare, de o blândeță negrăită, era luminată de ochii în cari se oglindea sufletul lui, limpede, bun și simplu, cum rareori poate fi un suflet omenesc. (…)

Rumania, 1916, World War I, Princess Marie of Rumania taking care of the wounded at the royal palace in Bucharest.”Dumneata ai plâns vreodată, Radule?”

”Nu, domnișoară, n-am plâns… numai odată, când s-a sunat mobilizarea, eram acasă și toți plângeau în jurul meu; eu m-am ținut, m-am ținut, dar când am văzut pe mama că așa, se repede deodată la mine, atunci mi-au dat și mie lacrimile și n-am mai putut să-mi țin plânsul.”

Și era așa înduioșător să-l asculți pe Radu Mihalache! Câteodată, îl întrebam: ”Ai vrea să ieși din spital, Radu Mihalache?”Aș vrea, domnișoară.” ”Și unde să te duci?” ”Întâiu, pe-acasă, câteva zile, și-apoi, pe front, pe câmpul de luptă, că toți sunt acolo și nu-ți vine să stai acasă pe vremuri de-astea, mie-mi place să fiu pe câmpul de luptă.” Dumnezeu să fie cu el și să-l ajute, căci bun și nobil îi e sufletul.

Nu știu dacă multe dintre cele ce au ajutat răniții au stat cu ei de vorbă cum am stat eu, cu atâta plăcere, cu atâta drag. Zile întregi am vorbit cu țăranii și i-am putut cunoaște bine de tot. În sufletul lor am descoperit comori ce nu sunt în sufletul oamenilor ce trăiesc pe la oraș. Atâta sănătate, atâta simplitate și măreție e-n sufletul lor încât uiți, când trăiești în mijlocul lor, de toate sufletele bolnăvicioase și mici pe cari le cunoșteai mai înainte. Și, în mijlocul lor, de câte ori nu mi-am zis: ”Poporul acesta nu va fi părăsit de Dumnezeu.”

București, Sămbătă, 19 noiembrie 1916

*

Departe sunt zilele de veselie și de fericire. Departe sunt ceasurile petrecute în mijlocul atâtor ființe dragi, cu atâta voioșie și plăcere… Departe sunt acum și zilele petrecute în spital, în mijlocul răniților. Oare n-am visat că mă îmbrăcam în haine albe și că eram în mijlocul eroilor? O, Doamne, multe și frumoase lucruri povesteau, și ce drag mi-era să le-ascult! Țărani, toți – unii din Dâmbovița, alții din Putna, alții din Tutova, ceștilalți din Vlașca, ceilalți din Teleorman, aceia din Mehedinți… Moldoveni șireți și deștepți, munteni domoli și blânzi, olteni vioi și dârji. Și-n fiecare din ei descoperisem câte ceva plăcut, în fiecare suflet o frumusețe neașteptată pe care ei nici n-o știau, de care nici nu-și dădeau seama.

Erau tineri, veseli, încrezători în viață și în viitor. Unul cânta din fluier: Gurgu Niculae. Altul scotea din caval cântecele cele mai grele, cu toate că nu putea să se slujească decât de o mână, căci cealaltă fusese rănită. Îl chema Paraschiv Dumitru, era vesel și deștept. Din gură cânta sergentul Nică Berbec. Știa cântece așa frumoase, și așa de bine le zicea! (…)

Și sergentul Berbec, dacă vedea cum îmi plăcea să stau de vorbă cu el, se mira întotdeauna:Domnișoară Mărgărita, ca dumneavoastră n-am mai văzut pe altcineva Primul-Război-Mondialsă se apropie așa de mult de sufletul nostru, să ne vorbească de ale noastre, să fie așa de bună. Dumneavoastră sunteți ca o soră cu noi, ne îngrijiți chiar mai bine decât o soră, și ce să ascultați de la un țărănoi din fundul munților cum sunt eu? Aș vrea să știu să vă spun mulțumirea mea cu alte cuvinte, nu așa”. Nu știa Nică Berbec că eu m-aș fi fălit cu ăst nume de ”țărănoi din fundul munților” și că vorbele lui erau mai frumoase decât orice vorbe întrebuințate pe la orașe, vorbe adeseori deșarte și goale… Văd, dinaintea mea, pe veselul Ion Lazăr și pe Sandu Drăghici, care-și povestea isprăvile, și pe Dumitru Marin, care ne făcea să râdem, pe Pricop, moldoveanul care multe știa despre Dumnezeu și despre toate cele sfinte (…) și pe Tache Dumitru din Călărași, rănit greu de obuz, dar așa de răbdător și de bun, că niciodată nu scosese un oftat de durere, măcar. (…)

Sunt atât de departe, toți, acum! Spitalul a trebuit să se mute, ca atâtea alte, în Moldova. Am stat acolo până la plecarea celor din urmă răniți. Dumnezeu să-i aibă în pază. O, Doamne, să nu moară, căci sunt tineri și viteji și veseli și frumoși și e păcat de ei, Doamne!

Tunul bubuie neîncetat. De azi dimineață, mereu se aude. Atâția trebuie să fi murit de azi dimineață până acum! E duminică. Am fost la Biserică și m-am rugat, și s-au rugat și preoții, în genunchi, în ușa sfântului altar, pentru izbânda oștilor românești, pentru scăparea Patriei. Dușmanii sunt la Bolintin, forturile Bucureștilor încearcă cea din urmă sforțare. Românii sunt hotărâți să lupte până la unul. Doamne, nu ne părăsi! Suntem în mâinile Tale și Tu ești cel Atotputernic.

Duminică, 20 noiembrie 1916, București

*

21 noiembrie: zi de sărbătoare, Intrarea în Biserică (a Maicii Domnului). Dumnezeu să ne vie în ajutor, căci grele și dureroase zile am ajuns să vedem. Azi dimineață ne vine zvonul că orașul s-a predat. (…) Inima mea a învățat să sufere și să tacă chiar atunci când e zdrobită și sfâșiată nemilos. Ce durere mai mare aș fi putut avea decât aceea de a-mi vedea Patria, scumpa și sfânta mea Patrie, învinsă și căzută în mâini străine? E așa de mare suferința încât cuvintele își pierd orice înțeles și orice putere și par mult prea mici, mult prea neînsemnate, iar lacrămile, oricât de multe ar fi ele, ce sunt pe lângă această nemărginită durere? Nimic. În tăcere am ascultat toate veștile rele ce-au venit, una după alta, sfâșiindu-ne inimele ca niște pumnale otrăvite. (…)

Și-acum, când îi voiu vedea intrând (pe nemți), astă seară, la noapte, ori mâine, va trebui să-i privesc, să-i văd cum pășesc liniștiți pe pământul nostru, pe pământul udat de strămoșilor viteji și de acela al fraților noștri, și nu voi putea face nimic, nimic.

Soldati germani in Bucurestiul ocupat

Soldati germani in Bucurestiul ocupat

Pe străzi lumea se oprește și citește, pe hârtiile lipite de pereții caselor, poruncile ce s-au dat ca să se facă o primire cuviincioasă acelora care vin să ne stăpânească. Ziua a trecut, o zi tristă și mohorâtă de noiembrie, și ei n-au pășit încă în acest oraș de căpetenie al României. Se spune că rușii (armata țaristă – n.n.) vor să-l apere cu orice preț, să facă cele din urmă sforțări pentru scăparea lui. Se mai spune că românii nu mai au nădejdea asta și că trupele lor au fost retrase. Să dăm crezământ unor asemenea zvonuri? Se poate ca ele să fie adevărate. Tunul a bubuit toată ziua. Să fie tunul rusesc? Dar de ce, Doamne, de ce aceste popoare mari și puternice, de cari ne-am legat noi cu prietenie, nu ne-au dat ajutorul trebuincios la vreme? Ne-au lăsat singuri să înfruntăm oștirile germane, oștiri ce-au îngrozit lumea prin puterile lor neistovite și prin atâtea mașinării de războiu, scoase parcă din fundul iadului mai curând decât din mințile și din mâinile omenești! De ce ne-a părăsit Rusia cea mare și Italia cea frumoasă și Franța cea dragă nouă și Anglia cea înțeleaptă? (…)

Oare pentru că suntem o țară mică nu trebuie să aibă grijă de noi acei pentru cari am mers la luptă? Pentru aceasta ne-ați lăsat în plata Domnului? Dar, tocmai pentru că suntem în plata Domnului, tocmai pentru că El e singurul care vede de noi, Patria noastră n-are să piară. Sdrobită mi-e inima, triști îmi sunt ochii, dar fruntea mea tot senină a rămas, căci am o nădejde nemărginită în Cel de Sus și știu că Țara Românească n-o să piară, că multe a avut ea de îndurat în toate vremurile, multe necazuri au trecut peste ea și multe suferințe. Dar, Dumnezeu a scăpat-o din toate nevoile și n-a lăsat-o să piară. Să suferim greaua încercare prin care trecem, să închidem în inima noastră durerea ce ne lovește, să fim resemnați și să răbdăm toate, cu nădejdea în Dumnezeu, căci mare va fi bucuria pe urmă, și falnică și frumoasă izbânda mândrei noastre Țări.

Luni, 21 noiembrie, 1916, București

*

Am trăit astăzi ziua cea mai mohorâtă ce-o poate trăi o ființă omenească: de-acum, nu mai am Țară, de-acum sunt sclavă, sunt supusă străinilor. Sărmană Muntenie! Sărmană Oltenie! Toate lacrimile din lume n-ar ajunge ca să aline durerea noastră, toate vaietele noastre n-ar fi în stare să alunge nenorocirea ce-a căzut peste noi! Ai încăput pe mâini străine, Țară Românească! Vai de câmpiile noastre! Vai de munții noștri și de dealurile noastre… Vai de tot ce e românesc și a căzut în mâinile cotropitorilor! Durerea mă înnebunește, parcă… Doamne, nu ai tu grija noastră?

Sunt trei ceasuri de când i-am văzut. Eram în odaia mea, pe strada se auzea răsunând un cântec cântat de glasuri bărbătești. ”Desigur, cei ce-au mai rămas în București, pleacă și cântă ”La arme”. Să-i văd și măcar din ochi să le spun ”drum bun și izbândă la luptă”.” Mă dusei, alergând, într-o odaie de la drum ca să mă uit pe fereastră. Doamne, n-am să uit niciodată priveliștea din clipa aceea: pe jos, prin mijlocul Căii Victoriei, înaintau în pas milităresc niște oameni îmbrăcați în haine cenușii, cu chiveri cenușii pe cap, roșii la față, și cântau. Și mergeau, oamenii aceia, veseli, înaintau cu hainele lor de culoarea vremii, mohorâtă și ea. Tropotul acela de pași îmi răsună încă în minte: cădeau pe trupul sfâșiat al patriei și erau nepăsători și zâmbitori… Adevărul era în fața mea, groaznic, sfâșietor. Și pricepui în clipa aceea că rămăsesem fără Țară…

Am rămas fără Țară, am ajuns sclavi, robi străinului. La ce vor fi bune lacrimile noastre? La ce a folosit atâta sânge vărsat în zadar? Au luptat românii noștri și-au murit pentru patrie, dar ce folos că mureau ei, vitejii, pe când ceilalți, nemernicii, îi vindeau? Din pricina lor au murit flăcăii noștri, din pricina lor pătimește țara noastră și ne-au prăpădit-o, ci și-au bătut joc de ea. Nu mi-e necaz pe germanul ce intră în orașul nostru. Ce-i el? Un biet soldat ce luptă din porunca împărătească. Mi-e necaz pe lașii, pe mișeii care s-au vândut și pe ei, și-au vândut și cuvântul, și Țara. Doamne! Ce pedeapsă au să aibă trădătorii? Iar celor ce-au murit pe câmpul de luptă, Doamne, ce bunuri le-ai dat acolo, sus, în ceruri? O, fericiți sunteți voi, ce-ați murit încununați de glorie, având, în sufletul vostru, nădejdea biruinței.

Scrisă azi, miercuri 23 noiembrie 1916, în Bucureștii cei ocupați de germani”.

  ranitii-mei-1

ranitii-mei-2ranitii-mei-3

O poezie a Margaritei Ioana inchinata ranitilor ingrijiti la spital

***

margarita-tanara2 Margarita Ioana – adolescenta

*

***

***


Categorii

Documentare, Mircea Vulcanescu, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

9 Commentarii la “Margarita Ioana Vulcanescu: PAGINI INEDITE DE JURNAL din timpul PRIMULUI RAZBOI MONDIAL: “La ce a folosit atata sange varsat in zadar? Mi-e necaz pe lasii, pe miseii care s-au vandut si pe ei, si-au vandut si cuvantul, si Tara”

  1. Ce s-a distrus ? S-a distrus curatenia launtrica si curatenia din afara,adica bunul simt. Le-a luat locul nerusinarea impinsa la extrem, in tandem cu tupeul si nesimtirea sufletelor de plastic si cu fatarnicia subtire.Cu acestea lumea nu va mai simti niciodata vreo tremurare a inimii pentru ca toate trairile inalte ale omului vin din tremurarea inimii.
    Si iubirea de Dumnezeu si mila de aproapele aflat in nenorocire si dragostea de tara si de neamul tau si orice alt lucru bun si placut vin din tremurarea inimii.
    Inima lumii de azi nu mai tremura pentru ca s-a ingreuiat de nerusinare, nesimtire si de dorinta castigului in toate cele pentru care nu are de fapt nici un “act de proprietate adevarat”…

  2. Un fel de S.Saharov al Romaniei! La fel se tanguia si viitorul Parinte Sofronie la inceputul primului razboi mondial: La ce bun atata sange varsat? La ce bun atata suferinta? Pentru ce mor atatia tineri?
    Aceasta durere/tanguire a sufletului l-a condus la un final plin de Lumina si la fericirea vesnica, asa cum se cuvine acestor suflete frumoase!

  3. Cata sensibilitate, credinta si frumusete! Citind aceste randuri am senzatia ireala a unei lumi de mult apuse. Oare mai suntem noi in stare azi de o asemenea jertfa?

  4. Ce randuri…Mi s-a rupt inima cand m-am gandit la ce a mai ramas din taranul, poporul harnic al Margaritei…Poate, totusi, in Mila Sa, tot in Moldova ne va gasi salvarea…

    Doamne, miluieste!

  5. Pingback: ”Trăise cu gândul de a se jertfi”. EVOCARI INEDITE DESPRE FERICITUL MARTIR MIRCEA VULCANESCU -
  6. Pingback: MIRCEA VULCANESCU despre ROSTURILE ADANCI ALE EDUCATIEI. De ce sistemul american este acelasi cu cel sovietic si care ar fi misiunea unei SCOLI ROMANESTI? “Fericirea o fagaduiau Principatelor Române strainii, CAND VOIAU SA LE OCUPE”. “F
  7. Pingback: NOI MARTURII INEDITE DESPRE MIRCEA VULCANESCU. Martirul care “contemplase durerea lumii” si care ii apara “pe cei mai mici, oropsiti, huliti”. “Faptele lui vorbeau pentru el. Dar n-au fost cercetate. Trebuia sa fie inchis si
  8. Pingback: TATAL MEU, MIRCEA VULCANESCU. Amintirile si confesiunile Doamnei MARIUCA VULCANESCU pentru “Familia ortodoxa”: “Pentru mine, temnita a fost un fel de cinste. Intotdeauna, in orice situatie am fost, am incercat sa vad partea luminoasa a l
  9. Pingback: De ziua națională - Nichipercea
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate