ANIȚA NANDRIȘ – suferința mucenicească de neînchipuit a unei sfinte contemporane din Bucovina, deportată 20 DE ANI ÎN SIBERIA: “Prin câte nu poate trece o ființă ominiască fără să-și dea siama…”. MEMENTO NECESAR PRIVITOR LA ORORILE ABOMINABILE ALE REGIMULUI SOVIETIC STALINIST – o istorie prea repede uitată și prea iminent re-chemată (și VIDEO, AUDIO)

2-10-2019 Sublinieri

Anița Nandriș-Cudla († 30 august 1986).

 115 ani de la nașterea unei mucenice a vremurilor noi

Grija noastră Dumnezeu o are” (I și II)

Din revista “FAMILIA ORTODOXA”, nr. 127 și 128/ 2019

Cine e Anița Nandriș? O femeie simplă, bucovineancă din ținutul Herței, care, cu cei trei copii ai ei, a supraviețuit douăzeci de ani unui maraton al deportării în stepele Siberiei, dincolo de Cercul Polar. O nouă Ană, zidită de vie într-un nou zid, de un nou Meșter Manole. Pentru a făuri, ce?

Adesea suntem incapabili să vedem rostul suferinței; oricât ne-am strădui, pare gratuită, absurdă. Unde s-a scurs atâta suferință? S-a adunat oare undeva sau s-a risipit în van? (A.G.)

https://www.libris.ro/20-de-ani-in-siberia-amintiri-din-viata-editie-hum978-973-50-3918-9.html

Dacă suferința Aniței a avut sau nu vreun sens ne oferă un răspuns Monica Lovinescu, comentându-i autobiografia:

După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră, ca neam, ar trebui să dispară. Așa cum Anița se întâlnea, pe același portativ al normalității, cu învățații ei frați, tot astfel ne putem întâlni și noi cu alte neamuri, mai falnice, pe aceeași treaptă de civilizație. Fără complexe, dar și fără intoleranțe”.

Dacă zidul istoriei ne strânge pe dinafară, ne sufocă adesea, această suferință însă ne poate zidi pe dinăuntru. Poate zidi caractere puternice și limpezi ca diamantul, oameni cu sentimente curate și convingeri înalte, pe care marea literatură cultă se jenează să le mai exprime ‒ sentimente cum ar fi „iubirea de părinți, de copii, de locul pe care Dumnezeu ți l-a hărăzit pe acest pământ”, spune tot Monica Lovinescu ‒, acele sentimente bune, despre care André Gide era de părere că nu pot crea decât o literatură proastă. Anița Nandriș dezminte însă această ipoteză.

Iar dacă școala românească își va mai propune vreodată să formeze caractere mari, „să refacă structura de rezistență a neamului nostru, când cinstea, curajul și demnitatea își vor recăpăta prețuirea ce li se cuvine, atunci cartea Aniței va fi o lectură de referință, anticipează Gheorghe Nandriș, nepotul Aniței.

„După cămașe și brâu cunoaște de unde suntem”

Prin câte nu poate trece o ființă ominiască fără să-și dea siama…”,

își începe Anița povestea, la care, începând din 1966, a scris mulți ani la rând.

M-am născut în anu 1904, în satul Mahala, județul Cernăuți. Am fost șapte frați, șase băieți și eu, o fată. Părinții au fost țărani, adică gospodari, cum era timpul pe atunci. Aviau pământul lor, țineau vite, cai, oi, porci. Se plătia un bir la stat, după cât pământ avia omul. Cu asta s-au ocupat părinții. Copiii, dacă au crescut, au mers la școli mai departe. Eram copilă de zece ani când s-a început războiul, pe urmă am avut 11-12, și până s-a gătit războiul am avut 14 ani”.

Experiența războiului o maturizează, o obligă să se confrunte cu durerea și moartea, să-și pună marile întrebări ale vieții.

Îmi plăcia tare mult să văd tot ce să petrece. Mama nu mă pria lăsa, ca nu cumva să mă sparii, că erau lucruri așa care nu trebuia să vadă copiii. Am mers odată cu mama la țintirim. Erau o mulțime de morți, era un șirag lung, pus pe vreo patru rânduri, unu peste altu. A venit un preot care era anume pentru armată și a făcut rugăciuni. Gropile erau săpate, adică cum, un șanț mare, lung, și erau doi bărbați care lua unu de cap și unu de picioare și le da drumu în groapă. Peste un rând stropia preotu cu aghiazmă și apoi turna var și punia altu rând. Așa punia două trei rânduri și apoi acoperia cu pământ. Înainte de a-i da drumu în groapă, tot auziam că spunia preotu, iacă aista e bucovinian, pe altu că e galițian, altu că e ardelian. Dar eu întreb pe mama de unde știe preotu care și de unde-i. Mama îmi spune: «Uite, preotu pe mulți îi descheie la haină și ei au încă de acasă ceva îmbrăcăminte pe dedesubt, un brâu, o cămașe, și de pe moda cămașei sau a brâului cunoaște din ce parte suntem».

Obișnuit cu vremurile de restriște, cea mai firească reacție a țăranului bucovinean la absurdul și tragedia istoriei era de a le ignora, ținându-și rânduielile într-un spațiu vital, pe care încerca să-l păstreze departe de tăvălugul necruțător.

În sat la noi la Duminica Mare îi hramu. Cu toate că era timp de război, dar lumia tot s-a prigătit, cum era timpurile pe atunci, cu cuptior de plăcinte, o tavă de friptură. Dar când s-a dat zarva asta, că se retrag austriecii – ca furnicarii când răstorni mușuroiul, care cu căruța, cu bojoghini în căruță, care cu o legătură în spate, care cu un copil de mână. Au lăsat în multe locuri plăcintele în cuptiori, friptura în tavă și au luat drumu spre Prut la Cernăuți.

Tata, iarăși, ca și a doua oară, a încărcat căruța cu câțiva saci de pâne, mai bulendre de îmbrăcat, de schimbat, de așternut. Parcă, cât merge într-o căruță! A înhămat caii la căruță, au dat drumul la vite, să le mâie un băiat vecin. Dar o vacă era cu vițel mic și n-a putut s-o mâie prin așa colotău. A lăsat-o acasă. Când să porniască tata cu căruța, eu nu vreau să mă sui în căruță să plec. De ce a lăsat vaca ceia cu vițel mic acasă, că au să vie moscalii să taie vaca cu vițelu! Mă roagă cu binele, apoi și cu rău, dar nu ajută nimic. Eu nu mă dau dusă nici într-un chip, să nu rămâie vaca cu vițelu la moscali”.

Cruzimea și fărădelegile soldaților ruși ‒ care răpesc oameni, fură tot ce le cade în mână, omoară cu sânge rece femei și copii ‒ îi rămân Aniței adânc săpate în memorie, și o vor ajuta peste ani să aprecieze corect evenimentele din 1940-1941. La trei ani de la încheierea războiului, se căsătorește cu un băiat din sat, rămânând astfel alături de mama sa, bolnavă la pat de multă vreme, din pricina unei bătăi crunte primite de la soldații ruși pe când le furaseră caii din curte.

Tatăl Aniței, nefiind foarte împăcat cu această căsătorie (căci își dorea pentru fiica lui un ginere mai înstărit), nu o înzestrează la fel de generos ca pe frații ei. Astfel, Anița și Chirică, bărbatul ei, au pornit să-și rostuiască viața de la foarte puțin, înjghebându-și cuibul într-o casă bătrânească acoperită cu paie, din care, cu multă osteneală, reușesc să-și întocmească singuri o gospodărie prosperă. Dintre cei șase frați ai Aniței, să pomenim că Grigore Nandriș a ajuns profesor universitar la Londra, Octavian Nandriș, profesor universitar la Strasbourg, iar alții, medici reputați la Cernăuți.

Fratele meu”, Floria, povestește ea, „a fost mai cu noroc, n-a muncit atâta, n-a suferit atâtea greutăți, n-a cunoscut ce însamnă să-ți aranjezi singur viața. Dar noi am fost mulțămiți și fericiți, căci am muncit din răsputeri și Dumnezeu ni-a ajutat, și am ajuns la punctul unde ni-am pus gândul la începutul vieții noastre. Gospodăria ni-am aranjat-o bine, căruță ni-am făcut noauă, bună, o iapă frumoasă ni-am crescut. Prin anu 1930 s-a născut și al treiliea băiat. De acuma eram și mai fericiți, căci casa, gospodăria era gata și copiii creștiau bine. Mama se simțea bine la noi, căci bărbatul era un om blând, căuta totdeauna să nu o supere cu nimic. Mulțămim lui Dumnezeu, căci am muncit din greu și cu gândul la Dumnezeu, și El ni-a ajutat și am ajuns la punctul unde ni-am pus gândul când ni-am legat viața. Cu asta am fost fericiți, că am muncit cot la cot și avut înțălegere între noi.

„Când ne întâlniam toți grămajoară”

„Venia o sărbătoare a Crăciunului, a Paștilui, sau Duminica mare, de multe ori și în alte zile, veniau toți frații, cumnatele, la noi, căci mama era la noi. Eram foarte mulțămiți și ne bucuram când ne întâlniam toți grămajoară și în mijlocu nostru scumpa noastră mamă, care se uita cu ochii atât de galiș și plini de voie bună la frățiorii mei și la scumpii ei copii. Dară ce folos, că n-a ținut mult! În anul 1940 la Paști au venit toți frații, cumnatele, ca de obicei, am sărbătorit Sfintele Paști cu toți frații împreună și scumpa noastră mamă în mijlocul nostru. A fost bucurie, șiagă, voie bună, așa ca totdeauna când ne întâlniam. Dar nu ne-am gândit nici unul că asta a fi ultima noastră întâlnire”.

În urma Pactului Ribbentrop-Molotov, semnat pe 23 august 1939, România primește, în ziua de 28 iunie 1940, un ultimatum din partea Uniunii Sovietice prin care i se cerea evacuarea administrației civile și a armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei.

„Tot în anul acela, pe la sfârșitul lui iunie, s-au retras românii de pe teritoriul Basarabiei și a Bucovinei. Lumia ceia mai învățată au știut mai din timp de lucru ista, dară cu vro două sau trei zile înainte a știut toată lumia. S-a făcut o zarvă, o răscoală în sat, de nu știa lumea de care să se prindă. Au luat jandarmii o căruță, au tras-o în prag la primărie, au încărcat toate documentele, arhiva, tot ce era mai principal. Ce nu a dovedit să încarce pe căruță au scos afară și au dat foc. Când s-a văzut că arde focul cu hârtii înaintea primăriei și s-a ridicat postul de jandarmi, a stat lumia mâhnită și pe gânduri.

Eu aviam atâta de mare frică de moscali! Încă din timpul războiului care s-a început în 1914 s-a vârât atâta de mare frică în mine, căci acuma, când am văzut că vin a doilia oară, eu nu mai aviam inimă în mine. Bărbatul meu strângea din umeri. A început să se tânguiască, că el a fost patru ani în războiul mondial și a suferit destul, și dacă a venit din război, cu multă muncă și greutate și-a făcut gospodăria, totul e gata, numai să trăiască, și acum iarăși să se ducă! Și că atunci a fost unul singur, dar acuma, iată, nivasta și trei copii. Eu ascult ce spune el, dar n-am răbdare și-i zic: «Nu te tângui mult, hai să mergem și noi odată cu Floria! Nu-ți pară rău după avere, după gospodărie, căci am muncit și eu alături de tine, dar acuma, când aud că vin moscalii, câtă frică de ei am eu în mine, nu-mi pare rău de toată munca ce am muncit, numai să scap de ei!”.

„Suflă, Doamne, un vânt, Suflă-l pe pământ!” 

Și îndemnați de Floria, fratele Aniței, încarcă în căruță câteva lucruri de primă trebuință și se pornesc către noua graniță cu România. Bărbatul ei însă, dimpreună cu alte rude din sat, șovăie, nu-și pot închipui că ocupația sovietică ar putea fi mai grea decât oricare alta. De altfel, bucovinenii cunoscuseră mai bine de-un secol stăpânirea habsburgică. Astfel, Chirică nu are puterea să-și lase averea cu greu adunată, neputând să bănuiască prăpădul ce avea să vină, și hotărăște să se întoarcă acasă. Fratele Aniței înțelege însă corect momentul istoric și optează categoric pentru refugierea în România:

„Judecata voastră este slabă și îmi pare foarte rău că nu vreți să mă ascultați. Eu unu nu mă întorc pentru nimic în lume!”, le spune. Și-a așezat pălăria strâns pe cap, ochii i s-au împlut de lacrimi și nu a mai putut vorbi. «Îmi pare rău, dar altceva nu pot să fac, dacă nu mă ascultați. Rămâneți cu Dumnezeu, eu plec». Și s-a pornit pe o cărare peste câmp. Se vede că i-a fost și lui destul de zdrobită inima, că nu a întors o dată capul să se uite înapoi. Timpul era liniștit, soare, cald, frumos”.

Anița, Chirică și ai lor pornesc înapoi spre casă.

Deodată s-a schimbat timpu” ‒ de unde era frumos și senin, „pe loc s-a posomorât. A început un vânt tare. S-au rădicat niște nouri negri și așia veniau de jos, de îți păria că ating vârful copacilor. A început să fulgere și să tune. Niște trăsnete grozave, de îți păria că e sfârșitul lumii. Mama săraca, bolnavă, în căruță. S-a întunecat de nouri, aproape ca noaptea. Ploaia a început să curgă ca din cofă.

Mi-a dat în gând, chiar în momentele celia, când eram copilă și îmblam la școală, am învățat o poezie despre Mănăstirea Argeșului. Era o poezie foarte dureroasă, cu jele tâlcuită, frumos de bună siamă. Eu am uitat de versuri, cum au fost alcătuite de frumos, dar de atâta durere care m-a pălit și pe mine nu o mai pot uita niciodată. Căci parcă Dumnezeu a trimis și înaintia mea, când am făcut pasul acela nenorocit și m-am întors înapoi din drumul pe care am fost pornită, ploaie așa grozavă, cu trăsnete, ca un semn parcă să-mi spuie: «De ce te-ai întors la necaz și nenorocire? Mergi pe drumul drept pe care ai fost pornită!». Dar iacă, așa ca și nivasta lui Manolia, nu ni-am întors, ci am venit pe calia cea nenorocită, spre casă și avere, de care i-a părut rău bărbatului să se despartă”.

Așa au ajuns acasă și pentru o vreme a fost o stare de acalmie.

 Însă „peste scurt timp, armata s-a rădicat din sat. A venit miliția, adică așa cum erau pe timpuri jandarmii. Ziua era tehu, liniște, nimic, dară în timpul nopții, pe la orele 12 sau 1 venia mașina niagră la poartă. Avia miliția o mașină niagră acoperită și închisă, fără ferești. Venia în timpu nopții, întra în casă și îl lua pe om, așa ca pe o pradă, fără să știe ceva, fără să fie amenințat cu ceva, să fi fost chemat la cercetări. A fost începutu la fratele cel mai mic al bărbatului, Mihai, care era pe timpul cela primar. Și după asta, aproape în fiecare noapte erau răpiți câte un bărbat sau doi”.

„O mare groază a fost noaptia aceia”

În toate teritoriile româneşti ocupate de sovietici, din vara lui 1940 au început arestări, jafuri, violuri, torturi, execuţii fără judecată şi deportări în Siberia, ţintiţi fiind etnicii români şi elitele intelectuale. Doar în perioada 1940-1941 au fost omorâte circa 57.000 de persoane, iar 150.000 au fost deportate în stepele din adâncul Rusiei. Pentru a scăpa de teroarea bolşevică, alţi 200.000 de cetăţeni români din Basarabia şi Bucovina s-au refugiat în România, lăsându-şi în urmă toată avuţia.

Convingându-se de adevărata față a „moscalilor” sovietici, românii încercau să evadeze în România traversând noaptea Prutul peste gheaţa groasă ce acoperise râul. Unii reuşeau să se refugieze la Rădăuţi, alţii erau interceptaţi de grăniceri şi împuşcaţi pe loc ori capturaţi şi trimişi înapoi, unde îi aştepta condamnarea la moarte sau deportarea. Deși știau care sunt riscurile la care se expuneau, trecerea frontierei era singura salvare din ghearele terorii. Cu această speranță au pornit la drum, pe la mijlocul lunii ianuarie 1941, circa 150 de localnici din satul Mahala, de unde era și Anița, mergând pe jos vreo 30 de kilometri până în apropiere de graniţă. Patrulele sovietice i-au descoperit şi i-au mitraliat, încât niciunul nu s-a mai întors ca să povestească celor rămaşi în sat. Vorba cum că ar fi reuşit să treacă graniţa i-a încurajat pe alți 600, în cea mai mare parte din Mahala, dar şi din satele apropiate, să încerce să-i urmeze, două săptămâni mai târziu. În noaptea de 6-7 februarie 1941, refugiaţii ajunseseră la numai un kilometru de graniţă, când, într-o beznă totală, unul dintre ei s-a împiedicat de o sârmă. Oamenii au crezut că au trecut graniţa în România şi au izbucnit în strigăte de bucurie, dar se înşelau, căci frontiera era abia peste deal. Alertaţi de zgomot, grănicerii sovietici au deschis focul asupra civililor, omorând sau rănind mai mult de trei sferturi din ei. Doar 57 de români au reuşit să scape din ploaia de gloanţe şi să ajungă în România, iar alţi 44 au fost prinşi în viaţă de sovietici. Dintre cei capturaţi, 12 au fost condamnaţi la moarte, iar restul la închisoare în lagăre din Siberia.

Îngropați în gropi comune, săpate cu forța de alți localnici români, doar o mică parte dintre cei căzuți la Lunca au fost recuperați de rude pentru a fi înmormântați creștinește. Restul trupurilor au fost luate de revărsarea râului Prut în primăvara următoare şi purtate până pe malul românesc, iar o parte nu au fost descoperite nici până în zilele noastre, deoarece nu există hărţi sau documente oficiale despre acest etnocid, iar peste mărturiile supraviețuitorilor s-au așternut decenii de comunism în care era interzis a le relata.

Astfel, într-o singură noapte, 6 spre 7 februarie 1941, au fost împușcați lângă satul Lunca peste 300 de tineri țărani din comuna Mahala. Și tot într-o singură noapte, 12 spre 13 iunie 1941, din aceeași comună au fost deportați în Siberia 602 oameni. O treime dintre acești „dușmani ai poporului”, adică 210, erau copii sub 15 ani, iar 76 erau copii sub cinci ani. Puțini au supraviețuit.

„Când a început să scoată lumia din casă, să o încarce pe mașini, s-a început un zgomot prin sat, de îți păria că e sfârșitul lumii. Glasuri de femei bocind cum bocesc în urma mortului, copii răcnind, care la piept micuți, care mai mărișori. Vite prin grajduri răgiau, parcă presimțiau că rămân fără stăpân, cânii în legătoare urlau. O mare groază și frică a fost noaptia aceia. Când a început să se tragă zori de zi, au început și mașinile încărcate cu femei, copii și mai câteva bulendre, toate s-au îndreptat spre gara Sadagura, au trecut toate prin fața casei noastre, adică pe drumul central. Care mai avia putere bocea, care plângia, care numai făcia din cap semn de rămas bun. Aceștia care se uitau, toți se ștergiau de lacrimi. Ziua aceia a fost așa de tristă, ca după o înmormântare”.

După arestări, urma, invariabil, jaful în numele comunismului:

Peste vreo două zile, au început să vie femei și bărbați cu căruța, de prin Jucica, Cernăuca. Pe acolo erau de pe acum înființate deja colhoaze. Au venit pe la casăle care au rămas pustii și au început a căra cele rămase în gospodărie. Când te uitai, te duria inima. Vedeai niște hoațe de femei sau fete, scotociau din casă în casă și scotiau lăicere, țoluri, straie și încărcau în căruță. Așa au cărat vreo două săptămâni de prin case straie, pâne de prin poduri, oale, blide. Au cărat totul”.

„De acuma e gata cu noi!”

Nu după mult timp a urmat și arestarea Aniței și a familiei ei:

„Șediam cu lumina stinsă. Copiii au adormit, dar noi, eu și bărbatu meu și mama șediam și vorbiam pe întuneric. Când deodată a început cânele să latre. Ne uităm pe feriastră, de la poartă a întrat o ciată niagră în ogradă. Când i-am văzut, parcă ni-a luat toată puteria și am zis unul către altu: «De acuma e gata cu noi!». Peste câteva secunde au înconjurat casa, cum le era obiceiul lor, și alții au bătut în ușe să le deschidem. După ce ni-a cetit, ni-a spus: «De acuma îmbrăcați-vă, în 15 minute să fiți gata și plecați cu noi. Bagaj nu aveți voie nimic de luat». Nu m-au lăsat să mă gândesc. M-a prins unul de spate și m-a repezit spre ușe să ies mai repede. Eu m-am întors peste el, am cuprins-o pe mama strâns și am sărutat-o cu lacrimi. Și iarăși m-a luat unu și m-a împins spre ușă și m-a scos până în tindă. Am eșit afară, am pus piciorul pe ganuc și m-am mai uitat o dată pe feriastră, căci ardia lampa în casă, să o mai văd pe scumpa mea mamă. Am zărit-o oliacă, cum plângia sărmana, rămasă sângurică, bolnavă, fără nime lângă dânsa. Dar de data asta m-a zmucit și mai aspru de pe ganuc și mi-a arătat să plec pe drum. Cred că cine are suflet de creștin și simț de copil pentru mamă mă va înțelege”.

Holocausturile secolului XX însă ‒ de un absurd de care nu a fost capabilă toată literatura absurdului, de un tragic pe care nu l-a intuit toată dramaturgia antică ‒ nu au ținut seama de sentimentele creștine, nici măcar de sentimentele omenești firești, căci scopul lor era tocmai dezrădăcinarea omului din propria-i fire. Pentru a crea „omul nou”.

„Am ajuns la gară. Sta un șir mare de vagoane, de cele de cărat vite, pline cu lume. A deschis un vagon de acelia, în care era destulă lume, și m-a ticsit și pe mine acolo cu copiii. În urmă a trântit ușa și a închis-o. Eu am început să strig, să răcnesc, să nu închidă, că încă trebuie să vie și bărbatul meu. Nu a mai băgat în siamă nime ceia ce eu am răcnit. A închis ușa și gata. Pe urmă mi-au spus femeile care mai erau în vagon: «Νu plânge degiaba, că și noi am avut bărbați și tot nu li-a dat voie să vie aici cu noi»”.

„Când au pornit vagoanele spre Noasuliță, am văzut că au să triacă prin gara noastră. Am căutat să scriu câteva covinte, când oi trece prin gară să las un semn. Nu avem hârtie, nu avem condei. Aviam o batistă albă de nas. Am rugat pe un jidan și mi-a dat un creion chimic. L-am udat cu stupit și am scris câteva cuvinte: «Mamă, nu purta grija noastră, Dumnezeu o are» și îi rugam pe vecini să aibă grijă de ea. Pria mult nici n-a fost timp, când am ajuns în gara Mahala, am aruncat pe ferestruică batista, și batista a fost găsită și păstrată până au venit frații mei”.

Trenul nu s-a mai oprit, în douăzeci de zile a parcurs cu mare viteză un drum lung, drumul către Siberia, de unde cei mai mulți nu se vor mai întoarce. Unii dintre ei nu rezistă nici călătoriei.

„La început s-a mai ținut lumia, dar mai pe urmă vedeai, când să opria trenul, îl scotia pe unul leșinat și îl ținea să ia oliacă de aier. Pe altu îl scoția mort și rămânia pe pironu gării. Ce făcia pe urmă cu el, noi nu știm. La altă gară vedeai că îl scotia pe unu eșit din minte. Răcnia, cânta, săria, așa, ca omul stricat la cap. Se lua mult pe gânduri și îndată își tulbura capul. Șediam și eu tristă, mă uitam la copii și mă gândiam numai la Dumnezeu. Și mă rugam să-mi dăruiască putere să pot rezista la toate câte vin înainte. Era un aier greu în vagon, de nu avei cu ce respira. Eu cu atâta mă sălvam, că m-am așezat lângă ferestruică și scotiam capu eu, pe urmă puniam copiii pe rând și luam puțin aier. Șediam și așteptam așa, ca vitele la abator”.

Astfel, în iulie 1941 au ajuns în Siberia:

„Pustietate cât vedeai cu ochii. Ne părea pustiu și urât, după locurile pe care le-am lăsat, dar nu știam încă ce ne așteaptă înainte”…

***

Pe 11 august 1918, Lenin trimite telegrame lui G. Feodorov în orașul Nijni și lui Evgheni Boș în orașul Penza, cu următoarele instrucțiuni de acțiune: Organizați urgent teroare în mase, ucideți și deportați pe cei incomozi nouă, spânzurați preoții și ofițerii, chinuiți-i cu foamea. Luați-le toată pâinea și bogăția, împușcați vreo două sute de oameni în fața tuturor, ca ceilalți să vadă și să le fie frică. Stalin urmează și el aceeași strategie:Dacă arestezi numai 5% din populație, teroarea se instalează și nu mai mișcă nimeni. Politica aceasta se va aplica peste tot în lume, acolo unde comunismul ajunge la putere, și va declanșa cel mai mare holocaust din istoria omenirii, „holocaustul roșu”, însumând într-un veac nu mai puțin de o sută de milioane de victime, potrivit unui studiu publicat de The Wall Street Journal pe 6 noiembrie 2017. (T.P.)

În România, sovieticii au arestat 15% din populație, astfel, din cele 18 milioane de locuitori, 2 milioane au fost aruncați în închisori și lagăre de muncă. Din cei 11.000 de preoți, au fost arestați mai bine de 3.000. Iar bilanțul primelor 12 luni de ocupație sovietică în Basarabia și Bucovina de Nord, în urma aplicării pactului Ribbentrop-Molotov, este înfricoșător: mii de morți și 41.000 de români deportați în virtutea politicii antiromânești a autorităților sovietice, care doreau eliminarea reprezentanților de frunte ai societății civile și clasei politice. Primii vizați au fost membrii Sfatului Țării, cei care susținuseră unirea cu România în 1918, dar și toți proprietarii de terenuri, de fabrici, membri ai gărzilor albe, lideri ai partidelor politice, colaboratori ai Siguranței românești, precum și primarii din aproape toate localitățile, inclusiv cele găgăuze și bulgare, medici, profesori și membri ai clerului. Pe toată durata de existență a U.R.S.S.-ului, aproximativ 2.344.000 de persoane din Basarabia și Bucovina de nord au suferit arestări, persecuții, deportări, condamnări la muncă silnică. Dintre aceștia 703.000 și-au pierdut viața.

Ca suferința să fie încă mai greu de purtat, familiile erau dezmembrate, bărbații fiind despărțiți de femei și copii și duși la munci supraomenești în foame și frig, unde majoritatea își dădeau sufletul, neștiuți de nimeni. Astfel, deportații vor constitui în U.R.S.S. o forță de muncă gratuită, de care era nevoie rapid și în proporții cât mai mari, pentru „reconstrucţia patriei socialismului“. Se aplică exact aceeași metodă ca în cazul armenilor și grecilor din Asia Mică decimați de autoritățile turce în Primul Război Mondial, metodă bine ticluită în aceleași laboratoare politice europene, din care au ieșit deopotrivă nazismul și comunismul.

„Numai să alinăm foamia copiilor…”

Printre acești nenorociți s-a numărat și familia Aniței Nandriș, gospodari din ținutul Herței. Bărbatul ei, Chirică, e luat de lângă soție și copii și trimis într-un lagăr de muncă din regiunea Omsk, în Siberia de sud-vest, unde se stinge în 1942, departe de ai săi, aruncat în vreo groapă comună. Tot în Omsk sunt „descărcați” și Anița cu cei trei fii ai ei. Se trezesc într-un „sătișor” de vreo douăzeci de case, cu un pământ destul de roditor, unde se cultiva grâu, cartofi și fâneț. Li se pare însă pustiu și urât față de locurile pe care le lăsaseră în urmă.

Sunt puși la muncile câmpului în schimbul unor cantități infime de pâine.

Ni-au scris pe o listă, fiecare familie câți sunt în familie lucrători și câți jivenț, adică bătrâni și copii care nu putiau lucra. Aviam dreptul de cumpărat, pentru un lucrător șiapte sute de grame de pâne, iar pentru un jivenț, 300 de grame de pâne. Dar la pâne nimic altceva decât apă. Dacă era o mamă care avia doi copii, sau poate trei copii care nu putia încă să lucreze, cum împărția ea trei sute de grame la un copil pe toată ziua, căci copilul de câte ori pe zi cere mâncare? La lucru, noi pregătiam gropile pentru siloz. Erau mai adânci de doi metri și era destul de greu să arunci pe mal. Dar nu credia nime că ești flămând și n-ai putere și nu înțălegiam limba lor. Vedeai că te înjură, te ocărăște, dar tăciam tehu, că nu putiam spune nimic. Ne ducia și ne arăta lucru, așa ca la surdomuți, căci noi la început nu cunoștiam nici un cuvânt rusăsc. Dar de nivoie degrabă ne-am învățat”.

Dragostea de mamă și încrederea în Dumnezeu îi dă o tărie sisifică de a lua viața de la capăt, confruntându-se și acum foarte realist cu noua situație, fără nostalgii, fără comparații, și învingându-și orice teamă specifică firii femeiești. În sătucul din stepele siberiene, strădania pentru supraviețuire este supraomenească și de fiecare clipă. Pentru a-și hrăni copiii, Anița își pune de multe ori viața și libertatea în pericol. Este păzită însă în chip minunat, căci își are drept platoșă dragostea de mamă.

Când vedeai însă copilul că se uită în fața ta galben și palid la față și-i picură lacrimi din ochi și spune: «Mamă, tare mi-i foame!», vă puteți închipui oare cum era inima mamei aceleia. Pe urmă, ni-am sfătuit noi câteva femei. Am mers noi, am fugit din lucru, fără să spunem brigadierului, poate cu vro două ciasuri înainte de a găti lucru. Am ajuns în sătișoru cela și am îmblat de la o casă la alta, că nu putiai găsi nimic. Nu era așa plăcut. Copiii mai zvârleau cu bulgări, cu petre în urma noastră, își bătiau joc de noi. Dar știind că am lăsat copiii lihniți de foame, înduram toate numai să putem găsi ceva de cumpărat, să alinăm foamia copiilor. În sfârșit, am găsit oliacă de cartofi, mai niște crupe, că nu mai alegeai. Ce puteai găsi, totul era bun. La întors, începia de acuma să amurgiască. Când la o bucată de drum, am auzit undeva, mai departe în pădure, urlând. Ni-au trecut pe toți fiorii, dar nu am zis nici unu nimic. Am mai mers puțin și, când colo, auzim așa aproape de drum ceva mormâind, horcâind, parcă ar fi tras ceva unu de la altu și nu putiau împărți. Ne-am strâns cât am putut aproape unul de altu și nu mai putiam vorbi nimic. Bătia inima în noi ca în puiul cel de vrabie. Nu au sărit înaintea noastră, să vede că aviau ceva de mâncare acolo, dară frica ce a intrat în noi numai Dumnezeu o știe. Am ajuns acasă, am dat jos ce aviam în spate, ne-am dezbrăcat și ne-am culcat. Dar așa parcă ni-a luat gura, nu am vorbit un cuvânt unu la altu, nici cu cei din casă”.

Cu multă precauție, reușeau să mai strângă de pe ogorul unde lucrau câteva boabe de mazăre sau cereale într-o mănușă sau în încălțări, la adunat de cartofi să mai strecoare câțiva cartofi în sân și astfel să-și poată astâmpăra foamea și să mute „zilele de azi pe mâine”. După prima iarnă petrecută acolo, li se atribuie și o mică suprafață de pământ pentru a planta cartofi, și astfel situația începe să se îmbunătățească.

„Ni-a lăsat aici ca să murim”

Dar nici n-au apucat bine să se acomodeze, că au fost mutați încă mai spre nord, în zonele de tundră ale Cercului Polar, alături de alte „nății, filandeji de prin Finlandia, poloni din Polonia și erau și din țara asta, un feli de nație, calmâci și tatari”.

Au fost urcați într-un vapor și au călătorit câteva săptămâni, după care cu ambarcațiuni mai mici au înaintat până în zone mai puțin accesibile ale tundrei, până ce au fost „descărcați” într-o așezare părăsită din pădurile fără sfârșit.

Pe mal, ce era? Tundra cu mlaștini și pădure. De bună siamă că ni-a lăsat aici, în pustiul ista, fără mâncare, fără nici un adăpost, ca să murim. Dar mai bine făciau să fi tras cu o mitralieră. Te culca deodată și nu vedeai atâta chin. Copiii au început să plângă împrejurul meu: mamă ni-i foame, mamă nu mai puteam răbda foamia și mâncărimea țânțarilor. Mi se rupia inima, dar nu le puteam da nici un ajutor”.

Citind memoriile Aniței Nandriș, ai impresia că oamenii aceștia au intrat fără voie într-un concurs de supraviețuire ce a durat nu mai puțin de douăzeci de ani. Sărmanii pribegi s-au trezit într-un sat pustiu, cu câteva case de bârne neterminate,

„clădite până la acoperiș. Podul pus numai de scânduri, alt acoperiș nimic, uși, ferestre, deloc. Printre scândurile de diasupra ploaia curgia într-una. Ni-a răzbătut udiala până la chiele. Prin uși și ferești trăgia curent de îți păria că te suge cu totul. A ținut ploaia toată ziua și toată noaptia. De la un timp, am început să ne dăm drumu jos la pământ, căci pat sau scaun nu era și eram obosiți de neodihnă”.

Au căutat soluții, au improvizat. În loc de ușă au atârnat niște „bucăți de țoluri”, iar în loc de ferestre, bucăți mici de scândurele, în care au înfipt mici cioburi de sticlă, ca „să se zăriacă oliacă”.

Anița a fost nevoită să muncească și aici cot la cot cu bărbații, la cărat și depozitat butucii groși, ce erau transportați plutind pe ape, și la tăiat copaci. Condițiile sunt mult mai grele decât în stepele Siberiei.

Nu erau sate cu lume, macar cât de departe, să poți merge să găsești ceva de-a mâncării, unde mergiam când eram în Siberia. Aici nu era alta nimic, decât pădure și apă. Mă sculam demineață, împărțiam câte o fărâmătură de pâne la copii, îmi luam și mie o fărmătură în mână și toporu la subsoară și mergiam la lucru în pădure. Mărgând pe drum, înghițiam acelia două guri de pâne. Dar după acelia două înghițituri de pâne, așa de tare ceria stomacu mâncare, că așa cum mergiam pe drum mă gândeam, oare să iau o mână de nisip să vâr în gură, să înghit, nu mi s-ar astâmpăra foamia? Dar nu putiai să faci așa ceva și lucram așa toată ziua. Veniam siara acasă, hai să facem focu, să facem ceva de mâncare. Dar ce mâncare putiai să faci? Aduciam apă din râu, puniam la foc, puniam o lingură bună de sare în ea și mai fărmam o bucățică mică de pâne în apa aceia, să fie oliacă tulbure și bine sărată, și-o turnam în strachină. Ne mai împărțiam câte o gură de pâne la toți și ținiam pânia în gură, nu o înghițiam, și tot sorbiam cu lingurile apă de aceia sărată. Dar asta o făciam prin întuneric, căci lumină nu era deloc”.

„Dumnezeu să ne dea putere!”

În scurt timp, munca grea și condițiile precare de hrană și locuire își spun cuvântul și mulți cedează:

„La început a mers oliacă, dar nu pria mult. A început lumia să se îmbolnăvească, a început lumia să moară. Cu părere de rău și cu rușine, dar să spun drept ceea ce a fost. Ni-au umplut păduchii, că nu te mai puteai descurca. A dat o dizinterie între lume că îi trecia sânge două, trei zile și să prăvăliau și gata, muriau. Doctori nu erau, medicamente la fel. Vedeai cu ochii cum te sfârșești, dar nu aviai ce face”.

Anița se îmbolnăvește și ea și ajunge în pragul morții.

„Mă uitam cu jele la copii, căci trebuia să mă despart de ei și să rămână așa, prin pustiuri, fără nime. Capul îmi era triaz, înțălegiam totul și vidiam cu ochii că se apropie sfârșitul, dar nu aviam nici o putere. De la un timp, văd că slăbesc și mai tare, am început să văd înaintia ochilor niște năluci, fel de fel. Acum m-am gândit că se apropie ciasul, numai încă nu-i minuta. M-am gândit la bărbatul meu, sărmanul, tot așa trebuie să-și fi dat sufletul pe undeva, amărât de durere și năcaz, fără nime lângă el. Am suspinat adânc, căci simțiam că se apropie ciasul să mă despart de ei”.

Scapă însă în chip minunat, însuflețită de marea ei dragoste de mamă, care-i dă puterea să lupte împotriva imposibilului.

Dar lupta pentru supraviețuire continuă.

„Ne rugam cu toții la Dumnezeu să ne dăruiască putere și să ne ajute cu puteria Lui, să nu ne rămâie ciolanile prin pustiurile celia așa îndepărtate. Nu era de unde să poți cumpăra ceva pentru gură”.

Băieții învață să supraviețuiască în aceste situații extreme, își întăresc caracterul și dobândesc adevărata bărbăție. Își fac niște capcane din ață, ca să prindă păsări sălbatice în tundră.

Au făcut baieții lațuri, au eșit în pădure și li-au așezat prin tufe. A doua zi s-au dus să le controleze și au găsit vro trei «crupatchi» prinse în ele. «Crupatchile» celia erau niște păsări oliacă mai mărișoare, cum sunt hulubii. Bucuria lor a fost nespus de mare. Într-un suflet au venit cu ele acasă și-mi spun, iacă mama, acuma ai ce ferbe. Asta a fost începutul și așa, zi după zi, au început mai tare să se întăriască vânatul”.

Nici de data aceasta nu au apucat să se acomodeze bine, că au fost mutați iarăși în altă parte. Aici li s-a dat drept locuință o baracă în care au fost azvârliți grămadă vreo șaptezeci de oameni.

„Am trecut și eu cu copiii în baraca ceia. S-a umplut imediat cu lume, erau peste șaiptezeci de suflete acolo. Erau familii întregi, nu numai lucrători, care aveau copii mici, care aviau bătrâni și nu putia lucra. Aici era oliacă de aier, mai mult decât în bordei. Dar își poate închipui orișine cât e de plăcut cu atât de multă lume la un loc. Când trebuia să încălzești la plită oliacă de apă numită ceai, să moi o bucățică de pâne, cât timp trebuia să aștepți până aviai loc la plită, căci nu ne da mâncare gata”.

Dar ea învățase „să împingă viața” de la o zi la alta. Nu-și arată mâhnirea și descurajarea în fața băieților, căci voia să facă din ei bărbați adevărați, aplicându-le instinctiv și forțată de împrejurări o educație spartană, singura în măsură să-i ajute să supraviețuiască.

Le dam câte o fărmătură de pâne la copii și ei o ținiau în gură și o sugiau ca pe o bomboană. Se uitau la mine cu niște ochi galiși și plini de lacrimi și spuniau, mamă, tare ni-i foame. Eu mă întorciam din fața lor, căci mă năbușiau și pe mine lacrimile și nu le putiam răspunde nimic. Eșiam afară, mă ștergiam de lacrimi, stam puțin să nu mă mai cunoască ei că am plâns și veniam înapoi la ei și ne mângâiam unu pe altu, lasă, că poate mâne mai găsim ceva și îți mânca oliacă mai mult”.

„Fabrica de oameni noi”

În „fabrica de oameni noi1 din „Arhipelagul Gulag”, Anița are forța de a-și păstra omenia. Aici, unde se dorea nimicirea completă a omului tradițional pentru a fi confecționat omul nou ‒„un tip de om nou, fără sentimente și slăbiciuni deosebite, un om nou lipsit în bună parte de tot ce înseamnă căldură sufletească, duioșie, viață personală, dedicat trup și suflet regimului”, în ai cărui eroi „era sădită ura împotriva tuturor celor care nu erau de acord cu ei”2 –, Anița nu se dezumanizează, ci rezistă tocmai pentru că o însuflețesc sentimentele puternice și curate de dragoste de mamă și de familie, pe care le insuflă și copiilor ei:

Orișicine își poate închipui că mama își dă sufletul pentru copii. Cât de mare foame era, cât de multă muncă și greutate era, dară dacă eram toți împreună, ne mângâiam unu cu altu. Eu mai lucram pe la femeile «nacialnicilor», împliteam mănuși, culțuni, m-am mai învățat a coasă oghialuri cu vată, așa că mai adaugeam câte ceva de-ale gurii, căci nu voiam să iau bani pentru lucru. Băieții, când aviau oliacă de timp liber mergiau la vânat, aduciau câte un iepure, mai niște «crupătci», eu le pregătiam din ce să putia oliacă de mâncare, îi așteptam când veniau flămânzi și înghețați de frig de la lucru cu ceva călduț să mănânce, cu apă caldă să se spele de sudoare, apoi povestia fiecare cum a petrecut ziua de lucru. Eu mă bucuram și mă mângâiam foarte mult de purtaria lor, căci au fost copii foarte buni și iubitori de familie”.

În uriașul Gulag sovietic bântuit de frici, suspiciuni, de foametea provocată artificial, care pe mulți i-a dus la canibalism, oamenii aceștia, și ca ei mulți alții, se dovedesc niște titani. Căci în asemenea condiții se vede omul de caracter; acum este răstimpul marilor cerneri.

Așa a fost de strict prin anii 1943-44 până în 1945, cât a fost timp de război și cât a fost stăpânia lui Stalin. Am fost tare apăsați, nu putiai să deschizi gura să spui un cuvânt, că nu poți sau că îți trebuie ceva. Dacă vra cineva să se răzbune pe tine, să-ți facă rău, mergia la miliție și spunea: cutare a vorbit că nu-i bine, n-are ce mânca, n-are cu ce să se îmbrace, a vorbit despre mizeria în care se afla. Acela era contra statului. Dar poate că nu știa nici cu spatele nimic, n-a vorbit nimic, dar avia un dușman și vra să-i facă rău. Venia pe neașteptate și-l lua, fără să-l cheme la cercetări ca să dovediască că-i adevărat ceia ce a fost pârât sau nu. Lumia era așa de plină de frică, că se temia și de umbra ei”.

Are o tenacitate uluitoare: într-o sărăcie cruntă, fără haine și hrană, Anița găsește soluții. Le împletește băieților haine din capete de sfori aruncate de pescari la malul apei, muncește din greu să curețe și să cârpească saci, primind un sac vechi la o sută de saci cârpiți, și astfel reușește să procure material din care le face băieților

„pufoaică și pantaloni. Nu mai curiau petecele de pe ei. Mi-a părut că cu costum și baston i-am îmbrăcat”.

Nu după mult timp se îmbolnăvesc toți de scorbut, pentru că

„nu mai avea corpul nici un fel de vitamină, căci de acuma trecuse câțiva ani și noi nu mai văzusem legume sau fructe proaspete”.

Află că există în pădure niște fructe mici, „iagăde”, și fără nici o șovăială pornește să adune cu multă osteneală aceste boabe și astfel „potolesc boala aciasta”.

„Să mă lase între copii!”

Anița se îmbolnăvește apoi de tifos, iar de data aceasta trece dincolo de pragul morții, sufletul despărțindu-i-se de trup. Dragostea de copii însă nu o lasă să plece din lumea aceasta.

Nu ziciam nimic din gură, numai în gând mă rugam la Dumnezeu să Se îndure de mine, să mă lase între copii, să nu rămâie copiii așa străini, fără tată, fără mamă, în pustiurile celia. Așa de amărâtă și cu gândul ista m-a dovedit timpiratura și mai mult nu am știut nimic două săptămâni. Înainte de a mă trezi, parcă mi-a spus cineva: tu vrai așa de tare să te duci la copii. Noi te lăsăm, ia-ți trupul și du-te. Parcă trupul îmi era despărțit de mine. Atunci eu mă gândesc: când mi-a zis, ia-ți trupul și du-te, da cum am să-l cunosc eu care trup este al meu, căci erau mai multe trupuri și toate erau la fel”.

Nu este scutită nici de experiența închisorii, fiind condamnată pentru că într-o noapte nu a putut merge la postul ei de paznic, din pricina bolii și a frigului de sub –40°C.

„Când mi-au spus că trebuie să mă duc la închisoare, mi s-a făcut tare amar în suflet. Am suspinat adânc. Nu m-am gândit decât la bieții copii, că iarăși trebuie să rămâie singuri. Când a venit ciasul să mă despărțesc de ei și când mă gândiam cine o să le poarte grija, cine o să-i aștepte când or veni de la lucru, pe cine au să întrebe dacă este ceva de mâncare, când mă gândiam la aiestea toate și mă uitam la ei, mi se făcia rău la inimă, dar nu mai ziceam nimic din gură, să nu-i amărăsc și pe dânșii”.

În fața unor astfel de nenorociri, mulți dintre cei ce caută de fiecare dată să le găsească o rațiune își pierd credința, ajungând la concluzia că nu există nici un Dumnezeu, „căci dacă ar exista și ar fi atotputernic, n-ar fi pe lume atâta nedreptate și suferință3.

Anița însă nu încearcă să explice și să înțeleagă cu mintea rațiunile lui Dumnezeu, ci doar cere putere să depășească încercările.

Mi s-a făcut negru înaintea ochilor, dară mi-am ținut firea să nu rămâie copiii cu totul amărâți. Dar m-am gândit în gândul meu, ajută-mi, Doamne, să beu paharul care mi-i împărțit, căci văd că n-am scăpare de el. Mult am suspinat cu amar și m-am rugat la Dumnezeu să-mi ajute să pot trece peste toate greutățile câte îmi stau înainte, și cu puteria și ajutorul Lui le-am trecut toate”.

Și, cu adevărat, le-a trecut pe toate cu ajutorul Lui. Copiii i-au crescut teferi, deși au trecut prin greutăți și primejdii demne de un film hollywoodian, au ajuns căpitani pe vapoare pescărești, respectați și căutați pentru priceperea lor în mica localitate din îndepărtatul Nord. Apoi, au reușit să reia legătura cu familia, Anița aflând despre soarta mamei ei, au fost reabilitați și, în cele din urmă, s-au reîntors în ținuturile natale. Casa lor însă fusese încredințată unor „străini” și nu mai aveau nici un drept asupra ei, așa că unul dintre fii a trebuit să mai muncească în Siberia încă doi ani pentru a strânge bani ca să răscumpere casa. Astfel, după o odisee de douăzeci de ani încheiați, cei trei intră din nou în casa lor, care însă era pustiită, fără nici un rost. Și de data aceasta sunt nevoiți s-o ia cu totul de la capăt, sisific.

Și dacă vrem totuși să pricepem cu rațiunea dacă toate aceste suferințe au avut vreun rost, un răspuns ni-l dă Anița însăși, în portretul sufletesc pe care-l face unuia dintre fiii ei:

„Așia e caracterul lui, el nu a pus preț niciodată pe munca lui sau pe cheltuiala lui. El a fost pentru familie, lui nu i-a părut rău de toată munca lui că a revărsat-o pentru familie ca să o poată așeza pe locul unde s-a născut și să aibă o începătură de viață nouă. A trecut prin greutăți, dar tot timpul a fost cu curaj și nădejde în viitor. Această dragoste și iubire de familie ni-a dat putere în toate greutățile și am putut rezista și ni-am sălvat viețile.”

Un astfel de suflet este rodul unor astfel de încercări.

Din 20 de ani în Siberia. Amintiri din viață” de Anița Nandriș-Cudla (Ed. Humanitas, 2010)

Material realizat de Ana Gheorghiu

1 Titlul unui roman memorialistic al Allei Rachmanova.
2 Gleb Drăgan, Deportații. Tragedii basarabene, Ed. Albastros, București 1992, p. 146.
3 Gleb Drăgan. Idem.

***

Filmul ”Amintiri din viața mea” realizat de Cristina Andrâțica și Iulia Toderean, despre destinul unei simple românce din Mahala Anița Nandriș-Cudla, care timp de 20 de ani s-a aflat in Siberia, fiind deportata cu cei trei feciori.

***


Reportaj TRINITAS TV, “Talent si efort” (2017), Realizator: Mihaela Poenaru

***

TEATRU RADIOFONIC:

Anița Nandriș Cudla – 20 de ani în Siberia. Amintiri din viață:

Scenariul radiofonic de Magda Duţu şi Raisa Radu, după cartea 20 de ani în Siberia de Aniţa Nandriş-Cudla, publicată la Editura Humanitas. Regia artistică: Petru Hadârcă.

În distribuţie: Rodica Mandache, Annemary Ziegler, Monica Ghiuţă, Mihai Bica, Mircea Constantinescu, Dorin Andone, Marcelo Cobzariu, Alexandru Nedelcu, Silviu Oltean, Sorin Şaguna, Emilia Dobrin, Julieta Strâmbeanu, Orodel Olaru, Magda Duţu, Gheorghe Pufulete, Costin Manoliu, Milica Creiniceanu, Petru Hadârcă.
Cu participarea doctorului Gheorghe Nandriş – nepotul Aniţei Nandriş-Cudla.
Regia de studio: Milica Creiniceanu.
Regia muzicală: Luiza Mateescu.
Regia tehnică: ing. Mirela Georgescu.
Redactor: Costin Manoliu.
Producător: Magda Duţu.

CHIPURI DE SFINȚENIE, EROISM ȘI DEMNITATE în România veacului XX, PILDE DE CONȘTIINȚE MĂRTURISITOARE PENTRU VREMURI DE PRIGOANĂ. Cuvântul Părintelui IEREMIA de la PUTNA la Duminica Sfinților români, 2019 (VIDEO, TEXT)

O, FEMEIE, MARE ESTE CREDINTA, DRAGOSTEA SI EVLAVIA TA… Elena Solunca in dialog cu Vasile Banescu (VIDEO): “Cu adevarat nu vezi decat cu INIMA”. Pomenirea catorva icoane de FEMEI-MARTIR ale României veacului XX/ Chipul sfant al FEMEII SOTIE-SI-MAMA, cea dupa “oranduirea firii”/ HRISTOS si CONDITIA FEMEII IN LUME sau RECUPERAREA DEMNITATII PIERDUTE

“Sa nu ne razbunati” – Nicolae Istrate, fost detinut politic basarabean si LECTIA VIE A CREDINTEI SINCERE, A IUBIRII VRAJMASILOR, A IERTARII TORTIONARILOR

IATA SUFERINTA! (I) Noi pagini tulburatoare din marturia lui NICOLAE ISTRATE, tanarul basarabean deportat fara vina in Siberia si patimitor pentru Hristos

IATA SUFERINTA! (II) Alte fragmente din marturia lui Nicolae Istrate, detinutul politic basarabean deportat in Siberia (si mici extrase VIDEO)

IATA SUFERINTA (III). Teodosia Cosmin despre marea foamete din Basarabia si DEPORTAREA IN SIBERIA A FEMEILOR SI COPIILOR

IATA SUFERINTA (IV) Teodosia Cosmin despre incercarile cumplite ale FAMILIILOR DEPORTATE IN SIBERIA: “Probabil ca a fost asa de la Dumnezeu…”

“BASARABIA. ASA CUM A FOST. Deportarile romanilor basarabeni” – FILM DOCUMENTAR (VIDEO)

“Amintiri scaldate in sange” – “ROMANIA, TE IUBESC” despre MACELUL DE LA FANTANA ALBA si despre DEPORTARILE ROMANILOR BUCOVINENI (video)

Pomenirea românilor martiri din Bucovina de Nord ucisi in MASACRUL DE LA FANTANA ALBA la 1 aprilie 1941 (si VIDEO). Marturia exemplara a unei adolescente din Vicovu de Sus si povestea cutremuratoare a unui supravietuitor

Staretul Man. Putna, arhim. Melchisedec Velnic: “SA NE AMINTIM IN FIECARE AN DE ROMANII UCISI LA FANTANA ALBA”

Film documentar: FOAMETEA DIN BASARABIA (1946-1947). Cumplitele vremuri de razbunare sovietica in care s-a ajuns pana la canibalism…

POVESTEA SOVIETELOR [film documentar – VIDEO]. Despre apropierea de “familie” dintre NAZISM si COMUNISM si uriasul EXPERIMENT SOCIAL al restructurarii societatii prin UCIDERE SISTEMATICA

GULAG – film documentar BBC (video). MARTURII ZGUDUITOARE ALE VICTIMELOR SI TORTIONARILOR DIN LUMEA DE COSMAR A LAGARELOR SOVIETICE

28 iunie 1940: CEDAREA BASARABIEI, BUCOVINEI SI TINUTULUI HERTEI URSS-ului IN URMA PACTULUI RIBBENTROP-MOLOTOV. Alianta Germania-Rusia-Ungaria-Bulgaria si sfasierea Romaniei Mari

“Sârmele ce mă-nveliră…” ELEGIE PENTRU TARA… DE GRIGORE VIERU SI TUDOR GHEORGHE (video)

PARINTELE DIMITRIE BEJAN. “Harul in catuse” – documentar TVR si marturii despre un sfant preot marturisitor care a trait BUCURIA RAIULUI IN CEA MAI CUMPLITA SUFERINTA…

PARINTELE DIMITRIE BEJAN, PATIMITORUL († 21 septembrie 1995): “Jertfa noastra inca n-a rodit”

UN MUCENIC VANDUT, O MOARTE UITATA: EPISCOPUL HUSILOR, GRIGORIE LEU

MAMA BLONDINA († 24 mai 1971) – O MARE MUCENICA A VREMURILOR NOASTRE

“AM IUBIT PĂTIMIREA, fiindcă minunat curăţeşte sufletul”. BINECUVANTAREA NEDREPTATII si PRIGOANA IZBAVITOARE. Suferinta muceniceasca si slujirea jertfelnica din inchisorile bolsevice, din exilul siberian si de la inceputul razboiului ale SFANTULUI EPISCOP LUCA AL CRIMEEI: “Vlădica răbda totul cu adâncă încredinţare în voia lui Dumnezeu”


Categorii

Documentare, Eroi patimitori in vremea comunismului, Mucenici ai vremurilor noastre, VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “ANIȚA NANDRIȘ – suferința mucenicească de neînchipuit a unei sfinte contemporane din Bucovina, deportată 20 DE ANI ÎN SIBERIA: “Prin câte nu poate trece o ființă ominiască fără să-și dea siama…”. MEMENTO NECESAR PRIVITOR LA ORORILE ABOMINABILE ALE REGIMULUI SOVIETIC STALINIST – o istorie prea repede uitată și prea iminent re-chemată (și VIDEO, AUDIO)

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate