28 iunie 1940: CEDAREA BASARABIEI, BUCOVINEI SI TINUTULUI HERTEI URSS-ului IN URMA PACTULUI RIBBENTROP-MOLOTOV. Alianta Germania-Rusia-Ungaria-Bulgaria si sfasierea Romaniei Mari

28-06-2012 33 minute Sublinieri

Astăzi se împlinesc 72 de ani de la raptul teritorial din 28 iunie 1940, când în urma ultimatumurilor din 26 și 27 iunie 1940 armatele comuniste sovietice au ocupat vechile teritorii ale Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Hertei, o suprafață de 50.762 km2 cu aproximativ 4 milioane de locuitori, majoritatea etnici români, transmite Romanian Global News.

Pe 26 iunie 1940, la ora 22:00, Comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS,Viaceslav Molotov, i-a prezentat ambasadorului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică.

Pe 22 iunie 1940, cu doar câteva zile mai înainte ca URSS să-și prezinte ultimatumul, Franța capitulase, iar Regatul Unit își retrăsese ultimele trupe din Europa, ceea ce făcea ca toate garanțiile de securitate date României de cele două puteri vestice să-și piardă orice valoare. Pe 2 iunie, Germania informase România că, pentru a beneficia de garanții de securitate din partea Reichului, guvernul de la București trebuia să ia în considerație negocieri prealabile cu Uniunea Sovietică.

Ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop, a fost informat de partea sovietică de intențiile sale cu privire la Basarabia și Bucovina pe 24 iunie. Ribbentrop s-a arătat îngrijorat mai mult de soarta celor aproximativ 100.000 de etnici germani din Basarabia. De populatia majoritara romaneasca oricum nu ii pasa. De asemenea, Ribbentrop s-a arătat uimit de pretențiile sovietice în ceea ce privește Bucovina, (acest teritoriu nu fusese menționat în niciun fel în protocolul secret al pactului sovieto-german de neagresiune).

Textul ultimatumului de pe 26 iunie afirma în mod mincinos că Basarabia era populată în principal cu ucrainieni:În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”. Guvernul sovietic cerea partea de nord a Bucovinei care “„ ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.”. Bucovina de nord avea unele legături istorice cu Galiția, care fusese anexată de URSS în 1939 ca urmare a invaziei germano-sovietice din 1939, doar prin faptul că ambele regiuni fuseseră parte a Imperiului Austro-Ungar din a doua parte a secolului al XVIII-lea până în 1918.

Ultimatumul mai adăuga: „Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, U.R.S.S. consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.

Guvernul român a răspuns sugerând că este de acord cu „negocieri imediate asupra unei largi categorii de probleme”.

Al doilea ultimatum sovietic de pe 27 iulie a cerut evacuarea administrației și armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei în patru zile.

A doua zi, guvernul român condus de Gheorghe Tătărescu, după ce primise și sfaturi din partea Germaniei și Italiei, a acceptat să se supună condițiilor sovietice.

Decizia de acceptare a ultimatului sovietic și de executare a unei „retrageri” (s-a evitat folosirea cuvântului „cedare”) din Basarabia și nordul Bucovinei a fost luată în Consiliul de Coroană din noaptea de 27 – 28 iunie 1940. După cum este consemnat în jurnalul regelui Carol al II-lea, rezultatul votului a fost următorul:

– 6 voturi pentru respingerea ultimatumului: Ștefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdăreanu
– 20 de voturi pentru acceptarea ultimatumului: Petre Andrei, Constantin Anghelescu,Constantin Argetoianu, Ernest Ballif, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Ioan Christu, Mitiță Constantinescu, Mihail Ghelmegeanu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Hortolomei, Ioan Ilcuș (Ministru de război), Ion Macovei, Gheorghe Mironescu, Radu Portocală, Mihai Ralea, Victor Slăvescu, Gheorghe Tătărescu (prim ministru), Florea Țenescu (șeful marelui Stat Major al Armatei)
–  o abținere: Victor Antonescu.

Dintr-o populație de 3.776.000 de locuitori, (în conformitate cu rezultatele recensământul din 1930), în teritoriile ocupate de URSS, 2.078.000 (55%) erau etnici români. Peste 200.000 de locuitori de toate etniile s-au refugiat în România în cele câteva zile care au urmat după 28 iunie. Guvernul român a căutat să evite, chiar dacă doar temporar, un război cu Uniunea Sovietică. Ca urmare, toate instalațiile militare au fost cedate fără a fi distruse și fără a se trage un singur foc de armă, armata română având ordine stricte să nu răspundă niciunei provocări.

România a cerut sprijinul englezilor, iar guvernul britanic a răspuns că va considera orice pierdere teritorială a românilor ca fiind temporară. Dintre toți aliații regionali cu care România avea tratate de cooperare militară, doar Turcia a răspuns că este gata să-și ofere sprijinul în cazul unei agresiuni militare sovietice.

Pe 28 iunie la ora 9:00, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată în mod oficial despre existența ultimatumului, despre acceptarea acestuia de către București și despre intenția guvernului de a evacuare a armatei și administrațire pe malul drept al Prutului. În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00. Până pe 2 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.

Doar o mică parte a populației Basarabiei și Bucovinei a întâmpinat anexarea sovietică cu sentiment pozitiv. În zilele următoare, în localitățile mai importante și în unele din gările unde se adunau refugiații pentru evacuare au avut loc incidente antiromânești și prosovietice, în care grupuri de tineri fanatizați au atacat, despuiat, bătut sau omorât preoți, intelectuali, soldați români separați de unitate, persoane civile în curs de evacuare. Felul în care aceste grupuri au acționat, inclusiv coordonarea lor cu armata sovietică de ocupație a lăsat să se întrevadă clar eșecul administrației românești de a nu scăpa de sub control activitățile comuniste și prosovietice în perioada imediat precedentă ocupației.

Unele documente militare și civile, produse în acea perioadă, indică participarea unor etnici evrei din Basarabia și nordul Bucovinei în proporție mare în aceste grupuri. Totuși, acești tineri fanatizați reprezentau o picătură minusculă în totalul populației evreiești din Basarabia și Bucovina de nord, care totaliza circa 270 000 de oameni.
Din totalul comuniștilor basarabeni de 285 persoane în august 1940, 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruși și 21 români.

Cedările teritoriale din anul 1940 au produs o amărăciune profundă și resentimente în rândul populației românești și a grăbit scăderea popularității regimului regelui Carol al II-lea. El a abdicat și a părăsit țara, lăsând drum liber formării unui guvern al generalului Ion Antonescu și al Gărzii de Fier. Dorința de eliberare a teritoriilor pierdute în 1940 a fost factorul decisiv care a dus la intrarea României în luptele celui de-al doilea război mondial de partea Axei împotriva Uniunii Sovietice.

În cea mai mare parte a teritoriului ocupat, sovieticii au proclamat RSS Moldovenească, iar partea sudică a Basarabiei, Bugeacul, și nordul Bucovineiau fost alipite la RSS Ucrainiană. Odată cu proclamarea RSS Moldovenești, RSSA Moldovenească, republică autonomă „moldovenească” de la răsărit de Nistru, a fost împărțită între cele două republici sovietice vecine, Moldova sovietică și Ucraina.

Anexarea Basarabiei de către sovietici anticipează astfel instaurarea regimului comunist în spațiul românesc după 1944. Întrucât majoritatea etnică românească din Basarabia era alcătuită din țărani, iar această clasă era vizată de măsurile de teroare, represiunea capătă, în mod indirect, un pronunțat caracter antiromânesc.

Ca si atunci si acum Germania complice cu pradatorul de la Rasarit

In prezent aceeasi axa criminala din 1940, Berlin – Moscova, alaturi de tradatori locali, doreste federalizarea si prin aceasta, rusificarea celui de-al doilea stat romanesc, ca masura extrema de a impiedica o inevitabila reunire cu Romania. Joi, 28 iunie 2012 românii vor iesi in strada simbolic, la Bucuresti si la Chisinau, pentru a arata ca nu au uitat si pentru a demonstra ca merita sa traiasca impreuna intr-o noua Românie.

Joi, 28 iunie incepând cu ora 17.30, cu plecare din Piata Victoriei spre Muzeul de Istorie se va organiza un mars, cu participare simbolica, de comemorare a celui de-al doilea rapt al Basarabiei, pentru reunirea celor doua state romanesti si impotriva intentiei de federalizare a celui de-al doilea stat romanesc, promovata ca si acum 72 de ani de axa Berlin – Moscova.

La aceeasi ora, in fata Ambasadei Rusiei de la Chisinau, românii basarabeni se vor aduna pentru a comemora victimele ocupatiei sovietice si a reafirma dorinta de reunire a Basarabiei cu Romania, precum si refuzul ferm de federalizare a R. Molodova. Și în acest an, la fel ca și în anii precedenți, ziua ocupației sovietice va fi marcată si de membrii PL prin depuneri de flori la piatra comemorativă din PMAN.

La 28 iunie 1940 Uniunea Sovietică și-a anexat Basarabia. Evacuarea în Romania a fost posibilă doar timp de câteva ore. Iată ce scria la acel moment Pantelimon Halippa, unul dintre martorii oculari ai acelei grele despărțiri:

«Din clipa când un prieten mi-a sunat de la Bucureşti şi m-a rugat să-i pregătesc imediat băiatul şi să-l expediez cu primul tren din Chişinău, unde venise de abia de câteva zile în vacanţă, am înţeles că-n capitala ţării s-au întâmplat lucruri grave. Nu ştiam ce anume, dar cererea de expediere imediată din Basarabia a unui elev, venit aici la odihna de vară, îmi dădea să înţeleg că lucrurile grave de la Bucureşti privesc provincia mea natală.

Am primit telefonul în timpul mesei. Aceasta nu mi-a mai tihnit nici mie, nici casnicilor mei. Cumnată-mea, care sta împreună cu noi, a părăsit chiar masa şi s-a dus să-l anunţe pe nepot să se pregătească de drum. Într-o jumătate de oră, nepotul era la noi şi ne lămurea că chemarea pe care i-o face tatăl său de la Bucureşti înseamnă după o înţelegere între dânşii ceva grav la Nistru.

Nu era deci vreme de pierdut şi toţi s-au pus pe împachetat bagajele. De la un timp, ai mei, văzându-mă că stau liniştit, au început să mă îndemne să mă pregătesc şi eu de drum. Eu însă am refuzat, pentru că încă de la începutul războiului, din toamna anului trecut, când Polonia fusese zdrobită în două săptămâni şi resturile armatei poloneze, împreună cu fugarii, îşi găsise adă­ post vremelnic la noi, în Basarabia se produsese o panică, şi eu, pentru ca să dau pildă de curaj, făcusem o cerere la comandamentul Corpului III de înscriere ca voluntar în armată pentru apărarea hotarului răsăritean al ţării. Acum, bănuind, că este vorba de începerea ostilităţilor între noi şi ruşi, nu puteam părăsi garnizoana Chişinăului tocmai în clipele acestea.

Am sunat la prietenii mei — prefectul judeţului Lăpuşna şi rezidentul Ţinutului Nistru — ca să mă lămurească dacă ştiu ceva. M-au asigurat şi unul şi altul că nu ştiu nimica şi că nu cred să fie ceva care să îndreptăţească plecarea imediată. Le-am atras atenţia că vecinii mei militari şi-au expediat tot calabalâcul din casă şi fac pregătiri de plecare şi a familiilor. Mi-au repetat însa şi prefectul, şi rezidentul că nu ştiu nimic şi că mă vor anunţa dacă vor primi vreo înştiinţare din Bucureşti.

După ce mi-am petrecut familia la gară, unde am văzut mai mult militari care îşi expediau familiile şi bagajele, m-am dus la Imprimeria Statului, unde aveam sub teascuri: Pământul nădejdiilor mele — un volumaş de versuri închinat ţărănimii basarabene. Tipografia la ora aceea — şapte şi ceva — era închisă şi directorul lipsea de la locuinţă. Mi-am pus în gând că voi reuşi să-mi văd lucrarea a doua zi de dimineaţă şi m-am dus în bulevardul Alexandru cel Bun, unde se face promenada cea mare, ca să adun informaţii din mijlocul vieţii. Chişinăul făcea impresia unui furnicar stârnit de o mână nesocotită şi nemiloasă. Autobuze şi căruţe încărcate cu mobile şi bagaje, ca în zilele premergătoare Sfântului Gheorghe sau Sfântului Dumitru, întâlneai pe toate străzile. Se începea bejenia spontană şi neorânduită, care duce la rezultatul contrariu celui urmărit: prea puţin se salvează din ceea ce dorim să salvăm, iar vălmăşeala care se produce sporeşte circulaţia zvonurilor şi opreşte circulaţia normală a vieţii şi a gândului bun şi sănătos.

În amurg, străzile Chişinăului s-au umplut cu huruitul tunurilor şi nesfârşitelor convoaie militare. Nu zăbavă vreme, la radio s-a anunţat că Sovietele ne-au făcut cereri ultimative să părăsim Basarabia şi că, la Palatul Regal din Bucureşti, Consiliul de Coroană discută situaţia creată. S-a produs o consternare a cărei proporţii am început să le bănuiesc de neîntreruptele chemări la telefon şi sonerii la uşă. Prieteni, cunoscuţi şi necunoscuţi mă întrebau dacă am auzit comunicatul de la radio şi ce-i de făcut. Le răspundeam că trebuie să stăruim pe lângă Rezidenţia Regală să se facă un plan de evacuare, spre a ne putea salva agonisita unei vieţi de muncă şi de economie. Aflasem că rezidentul regal a convocat pe şefii autorităţilor şi pe parlamentari ca să discute cu ei măsurile de luat.

După ce prietenul meu din Bucureşti mi-a sunat a doua oară, pe la ora 23, şi m-a întrebat, dacă i-am expediat băiatul, probozindu-mă că n-am plecat şi eu, am înţeles că evacuarea se va face fulgerător, căci ruşii nu înţelegeau să dea decât patru zile pentru părăsirea întregii provincii. Am sunat deci din nou la Rezidenţia Regală şi am întrebat dacă se va discuta planul de evacuare a Chişinăului cu instituţiile lui şi dacă nu s-ar putea să fiu încadrat în acest plan şi eu cu arhivele instituţiilor pe care le-am condus tot timpul: Universitatea Populară, Universitatea Muncitorească, Comitetul pentru ajutorarea românilor transnistrieni, Comitetul pentru ridicarea monumentului Unirii, arhive care înglobează şi o bibliotecă istorică de documentaţie asupra problemelor basarabene din toate domeniile vieţii. Mi s-a răspuns că nu-i vorba de nici o evacuare, ci se vor discuta mijloacele de luptă şi rezistenţă. Nu mai înţelegeam nimic.

Am stat până în zorii zilei de 28 iunie lângă telefon, răspunzând tuturor ce mă întrebau ce-i de făcut. Mi-au sunat şi la uşă câţiva prieteni şi de câte ori mă duceam să deschid, vedeam cum se expediază bagaje în camioane mari.

De la un timp huruitul străzilor Chişinăului, din cauza plecării tunurilor şi tancurilor, a umplut tot văzduhul. Eu nu puteam însă întreprinde nimic, neavând nici un cuvânt de ordine şi neavând nici lăzi pregătite pentru împachetarea cărţilor.

Pe la ora 3 de noapte am adormit lângă telefon, în fotoliul meu larg şi comod, şi m-am trezit buimac pe la şase, din cauza unui sunet deznădăjduit şi lung la uşă. M-am dus să deschid. Era cunoscutul scriitor basarabean bătrânul Gheorghe Madan, care a venit să vadă dacă am plecat. În fugă, mi-a spus că nu-i vreme de pierdut şi că ar fugi şi el, dar n-are bani de drum. I-am dat poate mai mult decât la ce se aştepta el şi a plecat cu blesteme grele şi neobişnuite în gura unui bătrân blând şi obosit de viaţă: blăstăma pe acei care aruncau pământul natal al Basarabiei în noul infern al suferinţei. Tot atunci a venit un nepot al meu, funcţionar la Rezidenţia Regală, să mă anunţe în numele rezidentului să plec imediat, căci se formează de-acum bande, care vor căuta să împiedice plecarea foştilor fruntaşi politici basarabeni.

(…)… La Ungheni, puhoiul de bejenari basarabeni s-a înmulţit cu cei veniţi din părţile Bălţilor şi Sorocii. Şi la Ungheni, şi la Iaşi, şi în toate gările până la Bucureşti, am văzut sute şi mii de persoane în aşteptarea rudelor şi prietenilor pe care îi credeau încăpuţi în trenul nostru de pe atâtea meleaguri basarabene. Eram asaltaţi cu întrebări, dacă nu-i în tren cutare din cutare oraş, dacă nu am auzit ceva despre dânşii, dacă au să mai sosească trenuri cu refugiaţi şi aşa mai departe. Vaierul întrebărilor în gări creştea pe măsură ce ne apropiam de Bucureşti, unde se cunoştea de acum bine că evacuarea Basarabiei trebuia să fie executată rapid şi din cauza aceasta se transforma într-un hazard. În Gara de Nord din Bucureşti numărul întâmpinatorilor era cu mult mai mare decât numărul celor sosiţi, încât de abia mai puteai înainta printre rândurile acestor oameni, a căror fiinţă era numai ochi şi numai aşteptare! Pretutindeni îmbrăţişări şi lacrimi!

Lacrimi puţine pentru bucuria revederii, lacrimi multe pentru pierderea Basarabiei natale!»

Pantelimon Halippa

  • Historia:

Protocolul adiţional secret al Pactului de neagresiune dintre U.R.S.S. şi Germania (23 august 1939)

Cu ocazia semnării Tratatului de neagresiune dintre Reichul German şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, plenipotenţiarii semnatari din partea celor două părţi au discutat în cadrul unor convorbiri strict confidenţiale problema delimitării sferelor lor respective de interes în Europa răsăriteană. Aceste convorbiri au dus la următorul rezultat:

1. În cazul unei transformări teritoriale şi politice a teritoriilor aparţinând statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), frontiera nordică a Lituaniei va reprezenta frontiera sferelor de interes atât ale Germaniei, cât şi alte U.R.S.S. În legătură cu aceasta, interesul Lituaniei faţă de teritoriul Vilno este recunoscut de ambele părţi.

2. În cazul unei transformări teritoriale şi politice a teritoriilor aparţinând statului polonez, sferele de interes, atât ale Germaniei, cât şi ale U.R.S.S., vor fi delimitate aproximativ de linia râurilor Narev, Vistula şi San. Problema dacă în interesele ambelor părţi ar fi de dorit menţinerea unui stat polonez independent şi a modului în care vor fi trasate frontierele acestui stat poate fi soluţionată definitiv numai în cursul evenimentelor politice ulterioare. În orice caz, guvernele vor rezolva această problemă pe calea unor înţelegeri prieteneşti.

3. În privinţa Europei sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii.

4. Acest protocol va fi considerat de ambele părţi ca strict secret.

23 august 1939

Pentru Guvernul Germaniei

J. RIBBENTROP

Reprezentantul plenipotenţiar al Guvernului U.R.S.S.

V. MOLOTOV

sursa: Bogdan Murgescu – Istoria României în texte

[Michael Nicholas Blaga] Cum ne-a luat Molotov Bucovina şi Ţinutul Herţei

Cartea de amintiri a lui Molotov – Molotov remembers. Inside Kremlin Politics (Amintirile lui Molotov. În interiorul politicilor Kremlinului) – prezintă interes şi pentru cititorii români, deoarece descrie circumstanţele în care România a pierdut nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa în anul 1940, odată cu Basarabia.

Nu cunoşteam bine geografia la data vizitei lui Ribbentrop. Nu ştiam geografia graniţelor dintre Rusia, Germania şi Austro-Ungaria. Am cerut să trasăm graniţele în aşa fel încât oraşul Cernăuţi să ne aparţină nouă. Germanii mi-au spus: «Dar voi n-aţi avut niciodată Cernăuţiul, el a aparţinut întotdeauna Austriei. Cum puteţi să-l cereţi?», «Ucrainienii îl cer! Sunt ucrainieni care trăiesc acolo, ei ne-au ordonat să facem asta!», «Dar Cernăuţi n-a fost niciodată oraş rusesc, a fost întotdeauna parte a Austriei şi apoi a României!», a răspuns Friederich von der Schulenburg, ambasadorul german la Moscova. «Da, dar ucrainienii trebuie să se unească!», «Nu sunt mulţi ucrainieni acolo… Hai să nu discutăm chestiunea asta!», «Trebuie sa luăm o decizie. Ucrainienii sunt acum în ambele părţi, în Ucraina Trans-Carpatică şi în partea de est; toată asta aparţine Ucrainei şi dumneavoastră vreţi să păstraţi o bucată în afara ei? Imposibil. Cum se poate asta?», «Cum se cheamă asta… Bukovina». Schulenburg s-a foit în fotoliu, a oftat şi apoi a zis: «Voi raporta guvernului meu». A raportat şi Hitler a acceptat(pag. 11).

Am ales să aşez în debutul acestui articol exact cuvintele prin care Molotov descrie cum a smuls din teritorul României provinciile româneşti menţionate mai sus. Nici vorbă de un ordin al ucrainienilor în acest rapt teritorial. A fost ideea lui Molotov ca, odată cu Basarabia, să ceară de la Hitler şi Bucovina. Toţi membrii Biroului Politic – scrie Molotov cu satisfacţie – s-au înghesuit să-l felicite ulterior pentru obţinerea Bucovinei şi a Ţinutului Herţa, pentru că niciunul dintre ei n-a crezut posibilă această manevră; şi şi-au exprimat deschis scepticismul la iniţierea ei de către Molotov, odată cu ultimatumul asupra cedării Basarabiei… Aceste dezvăluiri ale lui Molotov confirmă justeţea poziţiei lui Nicolae Iorga, care s-a opus la Consiliul de Coroană ca aceste teritorii să fie cedate Rusiei fără vreo rezistenţă din partea României. Carol al II-lea şi clasa politică românească de atunci au admis pierderea provinciilor fără să tragă un singur foc de armă! Ultima speranţă a milioanelor de români din Bucovina şi Ţinutul Herţei de a se uni cu România a fost pierdută definitiv atunci când Emil Constantinescu şi Adrian Severin şi-au pus semnătura pe documentele de renunţare în favoarea Ucrainei a acelor teritorii.

Molotov susţine că l-a adus pe Hitler la disperare

Mai sunt însă şi alte dezvăluiri uluitoare pentru cititorii români ai cărţii lui Molotov. El descrie cum a reuşit să-l scoată din sărite pe Hitler cu pretenţiile Rusiei asupra României. În vizita de stat efectuată de Molotov la Berlin în noiembrie 1940, el a purtat tratative directe cu Hitler privind împărţirea lumii între Rusia şi Germania, după 15 luni de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov.

Acel pact semnat la 23 august 1939 prevedea ca Germania şi Rusia să păstreze linişte la graniţele lor comune atunci, după desfiinţarea Poloniei, şi, în acest scop, să nu aibă trupe militare în ţări vecine Rusiei. Molotov i-a reproşat lui Hitler că nu respectă această prevedere a pactului şi că a dus trupe militare în România şi în Finlanda. Cererea lui Molotov ca Germania să-şi retragă trupele din România s-a izbit de rezistenţa surdă a lui Hitler care nici nu voia să discute subiectul acesta. „«De ce aveţi acele trupe acolo? Cum putem discuta probleme majore dacă nu putem să convenim în coordonarea acţiunilor noastre în aspecte secundare?» El o ţinea pe a lui («Mofturi, fleacuri») şi eu pe a mea. El a devenit agitat. Eu am persistat. Într-un cuvânt l-am adus la disperare” (pag.15-16). O altă clauză a Pactului Ribbentrop-Molotov prevedea că niciuna dintre părţile semnatare nu va iniţia acţiuni internaţionale în terţe ţări, fără consultarea în prealabil a celeilalte părţi semnatare a pactului. Molotov i-a reproşat lui Hitler că a violat şi această clauză a pactului, oferind României garanţii de apărare a integrităţii sale teritoriale, după semnarea de către ministrul român, Mihail Manoilescu, a cedării Ardealului de nord Ungariei (Dictatul de la Viena). Rusia nu fusese consultată în prealabil – a subliniat Molotov. Nedumerit, Hitler a replicat iritat că el a dat Rusiei tot ce a cerut şi că, pe lângă Basarabia, Rusia a luat şi Bucovina care a fost teritoriu austriac, deci se cuvenea să aparţină Germaniei.

România, mărul discordiei dintre Germania şi Rusia?

Molotov a justificat nemulţumirea Rusiei faţă de garanţiile date României de Hitler prin faptul că graniţa naturală a Rusiei era pe linia Carpaţilor răsăriteni şi nu pe râul Prut. „Deci acum vreţi toată Moldova!”, a spus Hitler. În acel moment s-a produs o ruptură serioasă în atmosfera discuţiilor dintre cei doi negociatori, moment care face obiectul atenţiei istoricilor din Occident, întrucât asta l-a convins pe Hitler că nu se poate baza pe ruşi. Mai rău chiar, documente din arhivele germane atestă că, imediat după plecarea lui Molotov din Berlin, Hitler a ordonat generalilor săi întocmirea Planului Barbarossa de atacare a URSS-ului.

Merită studiat şi din perspectivă americană acest moment crucial al întrevederii lui Molotov cu Hitler la Berlin, întrevedere care s-a încheiat atât de rău pentru cele două ţări gigant. Jurnalistul american William Shirer, aflat la Berlin în acea perioadă, scrie în cartea sa, The Rise and Fall of the Third Reich (Ascensiunea şi prăbuşirea celui de-Al Treilea Reich), că, la reproşul lui Molotov că Germania a dat garanţii României, Hitler i-ar fi declarat exasperat acestuia că ţările lor sunt prea mari pentru a se certa pentru nişte petece de pământ din România. Hitler a schimbat subiectul discuţiei şi a propus lui Molotov ca Rusia să facă presiuni asupra Turciei pentru controlul strâmtorii Dardanele şi, mai ales, Rusia să invadeze Peninsula Arabiei cu preluarea tuturor statelor de acolo (Arabia Saudită, etc). Aici s-a rupt filmul negocierilor pentru că Molotov, în loc să ceară timp de gândire sau detalii, aşa cum i-a reproşat Stalin la sosirea sa la Moscova, i-a dat lui Hitler un răspuns negativ care l-a ofensat pe Hitler în aşa măsură încât a precipitat decizia acestuia de a invada URSS-ul. Ruşii acuză acum România că a fost mărul discordiei dintre Germania şi Rusia, care a dus la agresiunea lui Hitler contra URSS. Restul este istorie. […]

[drd. Catalin Calafeteanu]  România, 1940: urmările unei nedreptăţi

Vara anului 1940 a marcat pentru Romania punctul final al unui indelungat proces de deteriorare progresiva a situatiei internationale a tarii. Cu foarte mare greutate se pot afla, in analele trecutului romanesc arata istoricul Gheorghe Buzatu, perioade mai dureroase, mai grave si mai primejdioase, pline de consecinte incalculabile, decat aceea din vara si toamna anului 1940″.

Dupa declansarea ofensivei Germaniei pe frontul occidental, incheiata cu capitularea Frantei, practic Romania era complet izolata in plan international. “Tot esafodajul politic prin care Romania a cautat sa asigure pacea si sa-si asigure granitele arata Ion Gigurtu a cazut in realitate prin intelegerea de la München si a fost total distrus prin intelegerea germano-sovietica din 23 august 1939, care hotara definitiv asupra estului european”. Trebuie sa dam intreaga greutate acestei aprecieri, intrucat Ion Gigurtu, in calitatea sa de ministru de externe si, apoi, de prim-ministru, s-a aflat in miezul evenimentelor care au lovit Romania in perioada iunie -septembrie 1940.

Raul cel mai mic

Prin incheierea pactului sovieto-german, izolarea Romaniei era desavarsita, iar Uniunea Sovietica, dintr-un posibil aliat luat in calcul de autoritatile romane impotriva expansionismului german, devenea automat principalul pericol pentru independenta si integritatea Romaniei. Mai mult, amenintarea sovietica ilustrata de actiunile acesteia in Polonia, Finlanda si Tarile Baltice si impunerea in teritoriile anexate a regimului comunist facea sa paleasca, practic, pericolul german, transformand in acelasi timp Reich-ul intr-o solutie preferabila, in ultima instanta, pentru salvarea existentei statului roman si a regimului sau politic. In conditiile in care se profila victoria germana pe frontul occidental, acompaniata in Rasarit de concentrari sovietice la granita de pe Nistru, s-a impus factorilor conducatori de la Bucuresti solutia apropierii de Germania ca singura optiune posibila pentru a face fata pericolului sovietic. Nu era, desigur, varianta dorita, ci era “raul cel mai mic”.

Pericolul sovietic

Dupa incheierea razboiului cu Finlanda, intentiile agresive ale Uniunii Sovietice impotriva Romaniei au inceput sa capete contur in ritm rapid. Mai intai, la 29 martie 1940, in fata Sovietului Suprem al URSS, V.M. Molotov, comisarul poporului pentru Afacerile Externe, rupea tacerea existenta pana atunci in raporturile romano-ruse cu privire la Basarabia. Aproape concomitent au fost semnalate importante miscari de unitati militare sovietice din directia nord spre sud, la hotarul cu Romania, unde au adoptat “un dispozitiv operativ”.

In fata acestui pericol ce se profila la Rasarit, guvernul roman a cautat sa lamureasca pozitia puterilor Axei fata de un eventual atac al Uniunii Sovietice impotriva Romaniei. In acest scop, la 22 mai 1940, ministrul de externe, Grigore Gafencu, a avut convorbiri separate cu ministrii Axei acreditati in Romania, Pellegrino Ghigi, ministrul Italiei, si Wilhelm Fabricius, ministrul Germaniei.

Discutia cu ministrul german a fost lamuritoare pentru pozitia pe care Berlinul o va adopta intr-un eventual conflict romano-sovietic. La inceput, Gafencu l-a informat pe Fabricius despre concentrarile sovietice, la care se adaugau si cele ungare (Budapesta decretase mobilizarea la mijlocul lunii mai), precum si de masurile preconizate a fi luate de partea romana. In fata situatiei create a declarat Gafencu, care a tinut sa sublinieze ca ceea ce ingrijora Romania era situatia de la frontiera rasariteana, guvernul roman ar dori “si o clarificare diplomatica”. Si ministrul de Externe roman a continuat: “Socotind ca evenimentele care s-au desfasurat atat de repede pe frontul apusean dau Germaniei o libertate de actiune mai mare in intreaga Europa, am fi recunoscatori daca guvernul german ar binevoi sa ne dea unele lamuriri cu privire la politica lui orientala”. Inainte de a da un raspuns la intrebarea pusa de Gafencu, Fabricius s-a interesat care este pozitia Romaniei fata de “problema ruseasca”. Gafencu a raspuns ca ea a ramas neschimbata, asa cum a prezentat-o in timpul vizitei sale in Germania. Si ministrul de externe roman a dorit sa adauge o informatie de importanta deosebita, anume ca “nici o actiune ofensiva indreptata de oriunde ar veni impotriva Rusiei nu se poate sprijini pe noi”. In continuare, el a adaugat ca din momentul efectuarii vizitei sale la Berlin au intervenit elemente noi, care au apropiat “in aparenta” Rusia de Germania. Era un mod elegant de a arata interlocutorului ca “schimbarea” se produsese la Berlin, si nu la Bucuresti.

Cuvintele lui Gafencu marturiseau in acelasi timp profunda ingrijorare a guvernului roman fata de “apropierea” sovieto-germana, cu atat mai mult cu cat in timpul vizitei pe care o efectuase la Berlin, intre 18-20 aprilie 1939 – deci inainte de incheierea pactului sovieto-german -, atat in convorbirea cu Hitler, cat si cu alti reprezentanti ai conducerii germane, acestia, la unison, se pronuntasera impotriva unei apropieri a Romaniei de Rusia, care in conditiile existente ar fi putut fi interpretata ca un act “neprietenos” fata de Germania.

In mai 1940 insa, situatia era radical schimbata si acum Gafencu era interesat sa afle cat de ampla era intelegerea sovieto-germana. Lui Fabricius, ministrul de Externe roman i-a declarat insa ca el “nu crede” intelegand prin aceasta, de fapt, ca el spera ca Reich-ul nu si-ar fi schimbat totusi liniile directoare in politica orientala. Era, indirect, o intrebare care astepta un raspuns din partea lui Fabricius. Diplomatul german a raspuns ca, “in linii generale”, si politica germana a ramas neschimbata. A adaugat insa ca Stalin a facut “un mare serviciu” Führer-ului, care nu putea uita aceasta. In continuare, el a reluat declaratiile obisnuite ale diplomatilor germani, ca Reich-ul doreste pace in sud-estul Europei si in special pentru Romania. Si a adaugat ca aceasta situatie depinde “in buna parte” si “de intelegerea deplina la care ar putea ajunge Romania cu vecinii ei de la Rasarit”. Era, evident, un alt limbaj fata de cel din aprilie 1939. De aceea, Gafencu a cautat sa afle ce intelegea diplomatul german prin “intelegere”. Raspunsul acestuia a fost vag, dar diplomatul roman a retinut ca Fabricius a spus urmatoarea fraza: “Daca vreti sa obtineti ceva, trebuie sa dati”. Insistand pentru lamuriri, Fabricius a aratat ca rusii se plang ca Odessa este prea aproape de frontiera si ca in zona respectiva s-ar putea impinge hotarul spre vest. De aici Gafencu a tras concluzia ca sovieticii ar fi dorit un cap de pod peste Nistru, eventual Cetatea Alba, pentru a asigura Odessa. Nici un moment insa nu s-a gandit ca, de fapt, era vorba de intreaga Basarabie si, cu atat mai putin, de Bucovina.

Ultimatumul sovietic

In perioada imediat urmatoare, ca urmare a victoriilor germane in vest si a continuarii concentrarilor de forte sovietice pe Nistru, situatia internationala a Romaniei s-a agravat, iar ingrijorarile la Bucuresti au crescut. Lor le dadea expresie insusi factorul decisiv in politica externa a tarii, regele Carol al II-lea, care nota la 28 mai 1940, in Insemnari zilnice: “Primejdia cea mare ramane pentru noi tot granita de Rasarit si ne gasim in situatia de a nu putea primi niciun ajutor de nicaieri, deci, daca nu avem o atitudine binevoitoare din partea Germaniei, suntem complet in aer”.

In aceeasi zi, in cadrul unei consfatuiri la rege, la care au mai participat premierul Gheorghe Tatarescu, ministrul de Externe, Grigore Gafencu, si Ernest Urdareanu, ministrul Casei Regale, s-a luat hotararea initierii unei politici de apropiere de Germania. In timp ce acest proces se afla in plina desfasurare, fara a se ajunge insa la o concluzie finala, partea romana nemanifestand o graba deosebita in finalizarea discutiilor, se produce ultimatumul sovietic privind Basarabia si Bucovina de Nord.

In vederea definitivarii pozitiei sale in care ideea unei rezistente armate nu era exclusa, guvernul roman s-a adresat guvernelor german si italian, precum si aliatilor din Intelegerea Balcanica, pentru a vedea in ce masura se poate baza pe sprijinul acestora. Raspunsurile primite au venit sa sublinieze izolarea in care se afla Romania. Astfel, de la Berlin a venit sfatul de a accepta ultimatumul, deoarece Germania, inca angajata in vest, nu-si putea permite o inrautatire a relatiilor cu Rusia. Acelasi sfat l-a primit guvernul roman si de la Roma, care a considerat ca este “un interes european esential” sa se evite un conflict armat cu URSS. De asemenea, cele doua guverne au aratat la Budapesta si Sofia ca nu doresc noi complicatii in sud-estul Europei. De la Belgrad si Atena raspunsurile au fost vagi, ocolind intrebarea clara formulata de guvernul roman. In sfarsit, Ankara a confirmat “deciziunea absoluta” de a-si indeplini obligatiile asumate prin Pactul Balcanic. Aplicarea acestei decizii a fost usurata de faptul ca, intre timp, Romania, acceptand ultimatumul sovietic, riscul pe care Turcia voia sa-l evite de a nu intra intr-un conflict cu URSS era inlaturat. Pe de alta parte, nici Bulgaria nu parea dispusa sa se avante intr-o aventura militara, Intelegerea Balcanica fiind, cel putin formal, inca in vigoare, iar Bulgaria nu voia sa riste.

In situatia existenta si sub amenintarea fortei, regele Carol al II-lea si guvernul roman, dupa indelungi dezbateri in cadrul a doua Consilii de Coroana, au fost nevoiti sa accepte ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940. Cu toate acestea, si dupa anexarea Basarabiei si Bucovinei de Nord guvernul sovietic a continuat sa duca o politica plina de amenintari fata de Romania. Astfel, Moscova a continuat, fara succes insa, sa solicite Berlinului libertatea de a anexa si sudul Bucovinei, la linia de demarcatie de pe Prut cu Romania incidentele provocate de partea sovietica s-au tinut lant, a incurajat pretentiile teritoriale ungare si bulgare impotriva Romaniei etc.

Originea lui 22 iunie 1941

Politica Moscovei a determinat in mod hotarator toate actiunile de politica externa ale guvernelor care s-au succedat la conducerea Romaniei in perioada care a urmat. Marturiseste acest lucru chiar Ion Girgurtu, ce va fi desemnat de regele Carol al II-lea sa conduca guvernul ce va realiza apropierea de Axa. “Este de netagaduit arata I. Gigurtu ca felul cum a fost ocupata Basarabia a influentat mult tendinta de apropiere de Germania, deoarece URSS dadea impresia ca nu intelege sa se opreasca pe noua granita. Este cert ca politica noastra de apropiere de Germania ar fi intampinat rezistente mai mari, mai mult, nu ar fi fost necesara, daca URSS ar fi fost concilianta in toate problemele ce au urmat in legatura cu ocuparea Basarabiei”.

Daca la 22 mai 1940 Grigore Gafencu putea sa declare ministrului Germaniei la Bucuresti, fara nici o exagerare, ca “nici o actiune ofensiva indreptata de oriunde ar veni impotriva Rusiei nu se poate sprijini pe noi”, dupa ultimatumul din iunie 1940 starea de spirit a populatiei si a oamenilor politici romani nu mai corespundea acestei declaratii. Dimpotriva. Intr-o perioada scurta s-a produs in mentalul romanesc o schimbare de 180o, sentimentele antisovietice crescand vertiginos, iar ideea eliberarii “fratilor basarabeni” incepand sa capete consistenta.

Aici isi are originea actul Romaniei din 22 iunie 1941.

Cu toate acestea, in raporturile cu URSS Romania a adoptat in continuare “o atitudine extrem de corecta“, care exprima dorinta sincera a guvernului roman de a nu provoca niciun fel de incident pe linia de demarcatie cu URSS, dar si teama de a nu da partii sovietice motive de agresiune. S-a mers pana acolo incat, intr-o circulara din 23 iulie 1940, ministrul de Externe, Mihail Manoilescu, avertiza diplomatii romani ca orice actiune de “iredentism basarabean” si orice agitatie privind problema basarabeana, in tara sau la misiunile diplomatice ale Romaniei din strainatate, “o consideram astazi nu numai ca inoportuna, dar ca direct nepatriotica”. Aceasta politica de neprovocare a URSS era confirmata si de faptul ca guvernul roman a desemnat ca titular al postului de trimis extraordinar si ministru plenipotentiar al Romaniei la Moscova o personalitate politica si diplomatica romaneasca de prima marime, si anume pe Grigore Gafencu.

Urmarile ultimatumului sovietic

Evenimentele de la sfarsitul lunii iunie 1940 au avut urmari deosebit de importante pentru Romania si zona sud-estului european, in general. Ele “au avut, in ansamblu, un efect catastrofal”, in sensul “nu numai ca au inaugurat, ci pur si simplu au declansat procesul dezintegrarii teritoriale a Romaniei”. In primul rand, au accelerat demersurile guvernului roman pentru apropierea de Axa. In acest scop, chiar la 28 iunie a avut loc o schimbare de guvern, in fruntea caruia a venit Ion Gigurtu, cunoscut pentru relatiile sale cu Germania. Totodata, la Externe a fost numit Constantin Argetoianu, inlocuit si el la 4 iulie cu Mihail Manoilescu; atat primul, dar mai ales al doilea erau partizani ai apropierii de Germania. Dar noutatea absoluta, care trebuia sa dovedeasca Germaniei hotararea guvernului roman de a se alinia Axei, era prezenta unor ministri din randul Garzii de Fier. Ministrul Fabricius a inteles imediat semnificatia si rolul noului guvern, dand indicatii ferme reprezentantilor presei germane acreditati in Romania ca “in corespondentele pe care le vor trimite ziarelor lor sa adopte o atitudine de incredere fata de noul guvern roman si sa arate in acelasi timp ca noua orientare politica a Romaniei, care se caracterizeaza printr-o vadita tendinta de apropiere de Reich, are un caracter definitiv”.

Intr-adevar, dupa ce la 1 iulie 1940 guvernul roman renuntase la garantiile anglo-franceze, la 4 iulie noul guvern a publicat o declaratie in care anunta hotararea sa de a urma o politica de integrare “sincera” in sistemul Axei. O saptamana mai tarziu, la 11 iulie, guvernul roman anunta iesirea din Societatea Natiunilor. Toate aceste gesturi si declaratii aveau insa – cum corect observa noul ministru de externe, Mihail Manoilescu -, intr-un anumit sens, “un caracter unilateral“, intrucat ele nu au fost urmate, cum era firesc, “de o luare de atitudine a Axei fata de Romania”.

Dialogul Carol – Hitler

Concomitent insa, intre guvernul roman si cel german, care actiona in numele Axei, s-a desfasurat cum spunea tot Mihail Manoilescu “o actiune de un ordin confidential si diplomatic”. Debutul acestei actiuni s-a produs la 2 iulie. Dupa ce regele Carol al II-lea n-a reusit sa obtina legatura telefonica pentru a vorbi cu Hitler, care “se plimba undeva in Franta“, monarhul l-a chemat pe Fabricius pentru a transmite pe cale diplomatica ceea ce dorise sa comunice direct Führer-ului. In Insemnari zilnice regele arata ce i-a declarat lui Fabricius, pentru a fi transmis lui Hitler:

1) Romania a renuntat la garantiile anglo-franceze si cauta “o colaborare mai intima” cu Germania, “care ar putea fi chiar intarita printr-o alianta care sa fie in folosul celor doua tari”;
2) Stiri sigure aratau ca Rusia avea intentia “de a depasi linia de demarcatie” stabilita in urma ultimatumului si de a se apropia de zona petrolifera, ceea ce reiesea din pregatirile militare ce le facea;
3) La evacuarea Basarabiei, trupele romane au fost insultate, dezarmate si impiedicate sa se retraga;
4) Regele solicita Führer-ului “un ajutor, ca sa ne apere in aceste momente grele”, Romania facand tot ce a putut pentru a pastra pacea in regiune;
5) In final, el a cerut “o misiune de instructie militara, care va intari si mai mult legaturile dintre cele doua state”.

Raspunsul lui Hitler, comunicat tot prin intermediul ministrului Fabricius, la 4 iulie, arata interesul Führer-ului pentru modul in care regele vedea “regularea chestiunilor” intre Romania, Ungaria si Bulgaria, pentru a putea ca pe aceasta baza sa ia o hotarare. De asemenea, Hitler considera ca trebuiau incepute “conversatii” intre partile interesate, deoarece in “starea continua de enervare si de inarmare” nu puteau fi rezolvate problemele existente. Raspunsul Führer-ului continea si un element care, pe de o parte, constituia o explicatie a pozitiei germane, dar care, pe de alta parte, suna ca un avertisment in ceea ce privea pozitia Germaniei in raporturile dintre Romania si vecinii ei, bulgari si unguri: “Germania nu poate uita ca Ungaria si Bulgaria au fost aliatii ei in trecut”. O astfel de afirmatie arata clar ca nu justitia, dreptatea, adevarul erau avute in vedere de Germania in reglementarea problemelor romano-ungare si romano-bulgare, ci un factor subiectiv, exprimat tot atat de clar: alianta celor doua tari cu Germania. La 6 iulie, Carol a raspuns mesajului Führer-ului: accepta inceperea de “negocieri” cu Ungaria si Bulgaria, pe baza etnica si a schimbului de populatie, iar ca accesoriu, eventual, rectificari de granita.

La 17 iulie, Carol a primit un mesaj scris (datat 15 iulie) de la Hitler. Führer-ul recomanda regelui luarea unei “hotarari principiale” in negocierile cu Ungaria si Bulgaria, prin cautarea unei “solutii definitive, care ar putea prezenta riscul unor sacrificii”. Abia dupa reglementarea “rationala” a problemelor cu Ungaria si Bulgaria Germania se angaja sa examineze “posibilitatea unei colaborari mai stranse, iar in vederea acesteia si dupa imprejurari, sa-si asume obligatiuni mai largi”. Raspunsul regelui Carol al II-lea la acest mesaj a fost inmanat lui Hitler de I. Gigurtu si M. Manoilescu, in cadrul intrevederii pe care acestia au avut-o cu Hitler la Berghof, la 26 iulie 1940. In esenta, regele reafirma acceptul pentru inceperea de negocieri cu Ungaria si Bulgaria, pe baza principiului etnic (“Romania nu poate sa se abata nici o clipa de la principiul etnic”), care putea fi satisfacut “in mare masura” prin schimbul de populatie; respingea arbitrajul puterilor Axei, dar accepta “influenta lor durabila”, in sensul moderarii revendicarilor “vecinilor nostri”. In continuare, in scrisoare se arata ca sacrificiile pe care Romania le facea ar fi trebuit sa duca nu numai la “o pace definitiva” si “la bune raporturi prietenesti de vecinatate”, dar si la o “noua ordine politica” din care nu puteau lipsi “ample obligatii” asumate de Germania, inclusiv garantiile acesteia “fata de orice posibilitate si de orice incercare de stirbire a teritoriului nostru, ori de unde ar veni ea”.

Obiectivele unei initiative romanesti

Este prezenta in scrisoarea de raspuns a regelui o idee ce va reaparea in actiunea politico-diplomatica a guvernului roman in primavara anului 1941, cu prilejul victoriei germane in campania din Balcani. Este vorba de solicitarea ca reglementarea problemelor dintre Romania si vecinii ei, Ungaria si Bulgaria, sa fie inclusa intr-o actiune mai larga de reglementare a tuturor “neintelegerilor asemanatoare, de mai mare sau mai mica importanta”, intre toate statele din sud-estul Europei. O astfel de solicitare, in vara anului 1940, nu putea avea decat doua obiective. In primul rand, ea se putea inscrie in realizarea acelei “paci definitive” si a “bunelor raporturi prietenesti de vecinatate” intre statele din regiune, care sa duca la “noua ordine politica” si la asumarea de catre Germania a unor “ample obligatii” privind garantarea integritatii teritoriului Romaniei impotriva oricarei incercari, “ori de unde ar veni ea”, despre care Carol al II-lea vorbea in scrisoarea catre Hitler. Germania insasi era interesata in realizarea acestei “linistiri” a sud-estului european, care ii asigura aprovizionarea cu alimente si, in special, cu petrol. “Conditionarile” pe care le ridica fata de Romania pentru acordarea de garantii contineau insa nu numai dorinta de a satisface cererile unor “aliati”, dar si intentia de a pedepsi Romania pentru politica pro-anglo-franceza promovata de guvernul roman pana la sfarsitul lunii mai, in conditiile in care tara era inconjurata din toate partile de state ce promovau, in diverse grade, politici pro-germane sau erau chiar aliate ale acesteia.

In al doilea rand, aceasta solicitare avea in vedere un obiectiv “de uz intern”, in sensul de a se arata poporului roman care suferise deja trauma pierderii umilitoare a Basarabiei si Bucovinei de Nord si nu mai putea suporta noi cedari teritoriale fara sanctionarea celor vinovati ca Romania nu era singura tara care era nevoita sa suporte sacrificii.

Motivele pentru care Germania nu a acceptat o discutie generala asupra frontierelor din Balcani au fost furnizate chiar de Hitler. La 27 iulie 1940, in convorbirile pe care le-a avut cu premierul bulgar, Bogdan Filov, si cu ministrul de Externe, Ivan Popov, Führer-ul declara ca a respins propunerea romaneasca pentru ca “o dezbatere generala nu poate fi folositoare daca se doreste sa se ajunga la o solutie rapida a problemelor de revizuire“. Ceea ce dorea Hitler era mai intai un acord intre Romania, Ungaria si Bulgaria, iar in caz de succes el era gata sa garanteze, impreuna cu Italia si Rusia (!), statutul teritorial rezultat.

Niciunul dintre obiectivele urmarite de Germania, pe de o parte, si de Romania si Carol al II-lea, pe de alta, nu a fost atins integral. In urma noilor cedari teritoriale pe care a fost constransa de Germania sa le accepte, chiar daca Romania a obtinut garantii din partea Axei a caror importanta nu trebuie subestimata, avand in vedere politica de expansiune teritoriala a Uniunii Sovietice si care si-au demonstrat intreaga valoare, in zona nu numai ca nu s-a instaurat linistea, ci dimpotriva, sub regimul impus de “pax germanica” tensiunea a cunoscut acumulari nemaiintalnite pana atunci, gata sa erupa la suprafata in orice moment favorabil. In ceea ce priveste situatia interna din Romania, in urma noilor pierderi teritoriale impuse prin Dictatul de la Viena si Tratatul de la Craiova, regimul regelui Carol al II-lea a fost puternic contestat, incat acesta a fost obligat, la inceputul lunii septembrie, sa abdice si sa paraseasca tara, pentru a se salva.

Impulsionarea revizionismului ungar…

In al doilea rand, ultimatumul sovietic de la sfarsitul lunii iunie 1940 a reprezentat un adevarat semnal pentru guvernele de la Sofia si Budapesta pentru a-si intensifica brusc actiunile revizioniste impotriva Romaniei. In corespondenta dintre guvernul german si cel sovietic, care si-a manifestat nemultumirea fata de faptul ca nu a fost informat de cele hotarate la Viena, aceasta idee apare clar formulata. Astfel, intr-o telegrama din 3 septembrie catre Auswärtiges Amt, ambasadorul Schulenburg arata ca guvernul sovietic a deschis “un mare complex de chestiuni” prin ridicarea problemei Basarabiei si cerea ca aceasta idee sa fie introdusa intr-un memorandum ce urma sa fie inaintat guvernului sovietic. Ribbentrop a confirmat ca cererile revizioniste ale Ungariei si Bulgariei au fost puse pe tapet de ocuparea Basarabiei si Bucovinei de nord si a dat instructiuni ca, in memorandumul ce urma sa fie predat lui Molotov, dupa “ocuparea Basarabiei si Bucovinei de nord” sa se introduca propozitia “care de asemenea a dat impuls actualelor initiative de cereri cu caracter de revizuire fata de Romania”.

O data principiul respectarii status-quo-ului teritorial violat, guvernele de la Budapesta si Sofia declarau ca ele nu vor sa fie discriminate de guvernul roman si cereau sa aiba acelasi tratament ca Uniunea Sovietica. In acest sens se pronuntau primul-ministru ungar, Pál Teleki si ministrul de externe, Istvan Csaky, la intrevederea cu Hitler, Ciano si Ribbentrop, din 10 iulie, care declarau: “Noi avem sprijinul guvernelor iugoslav, german si italian in sensul de a determina Bucurestiul sa puna capat discriminarilor fata de noi, care constau in aceea ca au facut Rusiei concesii teritoriale fara lupta, fara sa inceapa tratative asemanatoare cu noi”.

Pe langa o propaganda interna si externa antiromaneasca deosebit de intensa, imediat ce ultimatumul sovietic a devenit public, cele doua guverne si-au indreptat sperantele si pasii spre Axa, in special spre Berlin, pentru a primi sprijin. Astfel, chiar in dimineata zilei de 27 iunie 1940, in conditiile in care Bucurestiul reusise numai la ora 7.00 sa cunoasca termenii exacti ai ultimatumului, la ora 10.30 deja ministrul Ungariei la Berlin, Döme Sztojay, se prezenta la Auswärtiges Amt, la directorul Departamentului Politic, Ernst Woermann, pentru a-i inmana acestuia un memorandum in care era prezentat punctul de vedere maghiar in situatia creata de ultimatumul sovietic:

1) Ungaria isi va urmari revendicarile fata de Romania numai in intelegere cu puterile Axei;
2) “Ungaria trebuie sa fie avuta in vedere, in cazul ca Romania va incheia o serie de intelegeri cu un alt stat, in privinta problemelor teritoriale”. Concomitent, la Budapesta, primul-ministru maghiar, contele Pál Teleki, si ministrul de externe, Istvan Csaki, au convocat pe ministrul german in Ungaria, Otto von Erdmannsdorff, in fata caruia nu au formulat pretentii revizioniste bine precizate impotriva Romaniei (au declarat insa clar ca nu doresc un coridor spre secuime, ci o fasie de-a lungul granitei, mergand spre nord-est, apoi spre sud-est, in partea Maramuresului, completata cu un posibil schimb de populatie), dar s-au interesat de atitudinea Germaniei in cazul unui atac maghiar impotriva Romaniei. Intentiile belicoase ale partii ungare au fost potolite de cancelarul Hitler la intalnirea cu premierul Teleki si cu ministrul Csaky, din 10 iulie. Hitler le-a declarat celor doi reprezentanti ai Ungariei ca el cunoaste ca Romania este bine inarmata si i-a intrebat pe Teleki si Csaky daca sunt siguri ca vor fi victoriosi intr-o confruntare directa cu Romania. “Contele Teleki si contele Csaky au manifestat o ezitare evidenta inainte de a raspunde nota ministrul Paul Schmidt, translatorul oficial al Führer-ului si au declarat ca ei cred ca vor triumfa asupra Romaniei daca actiunea s-ar desfasura intr-un moment favorabil”. In acelasi timp insa, Führer-ul i-a linistit pe Teleki si Csaky informandu-i asupra faptului ca ii va cere regelui Carol al II-lea sa se inteleaga cu Ungaria, ceea ce a si facut prin scrisoarea din 15 iulie 1940.

… si bulgar

O actiune diplomatica perfect simetrica cu cea dezvoltata de Ungaria a intreprins si Bulgaria. De altfel, intre cele doua guverne a existat o anumita colaborare, dar numai de ordin general, Sofia pastrand o oarecare rezerva, ea fiind constienta ca diferendul teritorial pe care il avea cu Romania privind sudul Dobrogei nu avea complexitatea si gravitatea celui romano-ungar asupra Transilvaniei si nedorind sa lase impresia unei legaturi intre ele. De asemenea, impactul asupra opiniei publice romanesti al celor doua probleme era total diferit si Sofia a tinut cont de acest lucru. De aceea, guvernul bulgar nu a vrut ca intre actiunea lui si cea a Budapestei sa se puna un semn de egalitate. Mai mult, in timp ce Ungaria a declarat o mobilizare generala, concentrandu-si fortele la frontiera cu Romania, provocand numeroase incidente si violand spatiul aerian romanesc, aratand clar intentii ofensive, Bulgaria nu a recurs la amenintari de ordin militar, ci dimpotriva, a declarat ca ea doreste o rezolvare pasnica a diferendului cu Romania (desi presa bulgara a lansat puternice atacuri impotriva Romaniei, iar la granita din Dobrogea s-au inregistrat numeroase incidente provocate de partea bulgara).

Bulgarii s-au dovedit a fi foarte bine informati asupra evolutiei evenimentelor din Romania. Cand, la 27 iunie 1940, ministrul bulgar la Berlin, Dragan Parvanov, s-a prezentat la Auswärtiges Amt, la Ernst Woermann, pentru a se informa in legatura cu “dezvoltarea crizei basarabene”, acesta a fost surprins sa vada ca diplomatul bulgar avea informatii despre sedinta Consiliului de Coroana roman (care se intrunise la ora 12.30), asupra careia _ nota Woermann _ “nici noi nu aveam pana la acea ora informatii sigure”. Parvanov sperase ca va primi din partea autoritatilor germane informatii privind pozitia Reich-ului “cu privire la satisfacerea ulterioara a revendicarilor Bulgariei”, dar nu a primit decat sfatul ca Bulgaria sa nu profite de criza basarabeana pentru a-si satisface propriile revendicari. Raspunsul l-a deceptionat pe diplomatul bulgar, care i-a exprimat lui Woermann “tulburarea” sa ca “Bulgaria ar putea sa primeasca acum Dobrogea ca un dar din mainile Uniunii Sovietice”. Raspunsul amintit continea in el si o nota de santaj fata de Germania, pentru a o determina pe aceasta sa sprijine cererile bulgare pentru Dobrogea de sud.

Promisiunea ferma a sprijinirii cererilor revizioniste bulgare a primit-o Bulgaria abia la 27 iulie, in timpul vizitei pe care primul-ministru Filov si ministrul de externe Popov i-au facut-o lui Hitler, dupa ce deja guvernul roman acceptase ideea unor discutii cu Ungaria si Bulgaria. Führer-ul a declarat celor doi oameni de stat bulgari ca este “convins de justetea revendicarilor bulgare si a dat sarcina ministrului Afacerilor Externe al Reich-ului de a sustine aceasta revendicare bulgara si de a o aduce la cunostinta Romaniei”. Hitler a mers si mai departe: la 31 iulie, ministrul Reich-ului la Bucuresti, W. Fabricius, a comunicat in capitala Romaniei “recomandarea categorica” a Führer-ului ca Romania sa cedeze intregul Cadrilater Bulgariei. Dupa o astfel de recomandare, negocierile de la Craiova s-au purtat, practic, asupra reglementarii urmarilor cedarii Cadrilaterului.

URSS ameninta din nou

Daca evenimentele de la sfarsitul lunii iunie 1940 au dus la intensificarea actiunii revizioniste a guvernelor ungar si bulgar, ele au marcat totodata si o crestere a interesului sovietic fata de Balcani. “Cuceririle pe care le-au facut cu pretul unor sacrificii marunte scria Grigore Gafencu referindu-se la succesele repurtate in plan international de guvernul sovietic in transpunerea in viata a protocolului Ribbentrop – Molotov au trezit vechile traditii de expansiune imperialista vesnic in cautarea unor hotare europene mai potrivite, au magulit vanitatea lor deosebit de simtitoare de stat proletar”. In fapt, URSS devenise “o primejdie amenintatoare, in orice clipa, pentru toate statele vecine”, cu atat mai mult daca acestea se aflau in calea expansiunii sovietice, cum era cazul Romaniei. Fata de aceasta din urma, interesele Uniunii Sovietice, pe de o parte, si cele ale Ungariei si Bulgariei, pe de alta parte, coincideau in buna masura. Asa se explica sprijinul sovietic acordat pretentiilor revizioniste ungare, pe care le considera indreptatite “in principiu”, si revendicarilor bulgare, pe care Moscova le sprijinea “cu simpatie”.

Ungaria a inteles importanta factorului sovietic pentru realizarea proiectului ei revizionist fata de Romania si l-a folosit in special in perioada in care Germania o sfatuia sa pastreze pacea in regiune. Un document diplomatic romanesc vorbea chiar de “coluziunea” ungaro-sovietica impotriva Romaniei in vara anului 1940. In acest sens, in documentul amintit se arata ca, inca inainte de 26 iunie 1940, ministrul Ungariei la Moscova, Kristoffy, a primit instructiuni de a lua contact cu V.M. Molotov “pentru a examina posibilitatile unei actiuni comune impotriva noastra”.

La inceputul anului 1942, ziarul “Magyaroszág”, din 10 ianuarie, a publicat un articol intitulat “Magyarok Ukrajnaban”, sub iscalitura lui Darvas Janos, in care arata ca a existat o intelegere sovieto-ungara de a ataca Romania, in urma careia Uniunea Sovietica urma sa ocupe Bucovina si Moldova, iar Ungaria intreg Ardealul.

De fapt, mobilizarea armatei ungare, incepand din mai 1940, se efectuase atat sub influenta victoriei germane in vest, dar si a concentrarilor de trupe sovietice la granita cu Romania. In acele zile, Ungaria nu se gandea sa ia o initiativa razboinica, “dar cauta sa fie gata de a profita de orice imprejurare care sa-i ingaduie o cooperatie cu un eventual beneficiu teritorial”. A pierdut insa momentul ultimatumului, datorita atat interventiei Germaniei, cat si acceptarii ultimatumului de catre guvernul roman, moment pe care reprezentantii Ungariei la intrevederea cu Hitler din 10 iulie 1940 l-au evocat cu evident regret.

Cand, in a doua jumatate a lunii august acelasi an, Romania purta negocieri cu Ungaria si Bulgaria, Uniunea Sovietica a cautat sa profite de situatia creata si a procedat la noi concentrari de forte la frontiera cu Romania. O nota informativa din 21 august 1940 avertiza guvernul roman ca este posibila o actiune militara sovietica impotriva Romaniei, in jurul datei de 28 august. Ungaria era hotarata sa foloseasca acest moment pentru a ataca Romania, cooperarea maghiaro-sovietica precizandu-se din nou. Declaratia lui Ribbentrop, facuta lui Manoilescu la 29 august 1940, ca in ipoteza in care Romania nu primea “arbitrajul”, Ungaria si Uniunea Sovietica aveau s-o atace, ceea ce ar fi insemnat sfarsitul independentei Romaniei, era un evident factor de presiune, dar ea reprezenta si o dura realitate. Ministrul de externe german a vorbit de atacul concomitent al Ungariei si Uniunii Sovietice impotriva Romaniei ca de un lucru ce ar fi fost deja hotarat intre cele doua tari.

Acceptarea “arbitrajului” si garantia Axei au pus capat amenintarii sovieto-ungare. Daca “solutia” data la Viena a satisfacut Ungaria, ea a iritat in mod evident Moscova. Nemultumirea sovietica avea in vedere faptul ca ea fusese din nou tinuta deoparte de hotararile luate in zona Europei Centrale. Dar fondul nemultumirii sovietice rezida in garantia data Romaniei, care punea practic capat visurilor sovietice spre Balcani si Stramtori, URSS dand o interpretare extinsa articolului 3 din protocolul secret incheiat cu Germania la 23 august 1939, in sensul ca aceasta din urma avea prioritate in sud-estul Europei pe plan economic, iar Uniunea Sovietica pe plan politic.

Nemultumirea sovietica s-a manifestat chiar in noaptea de 29/30 august 1940, cand s-au semnat documentele de la Viena: ministrul roman la Moscova, Grigore Gafencu, a fost chemat in toiul noptii de catre Dekanozov, adjunct al Comisarului Poporului pentru Afacerile Externe, care pe un ton grav i-a inmanat o nota de protest ce continea numeroase incidente de frontiera de care era acuzata partea romana. Ca un ecou al coluziunii sovieto-ungare, dupa ce armata ungara a ocupat partea de nord-est a Transilvaniei, conform “arbitrajului” de la Viena, cand la jumatatea lunii septembrie 1940, la Cluj-Napoca, au avut loc manifestari dedicate anexarii teritoriului, atasatul militar sovietic, participant la eveniment, a fost obiectul unei deosebite atentii si simpatii din partea autoritatilor ungare.

De o maniera asemanatoare a procedat si Sofia care, cu prilejul ratificarii de catre parlamentul bulgar a Tratatului de la Craiova privind Dobrogea de sud, pe langa multumirile adresate celor doua guverne ale Axei, si-a manifestat recunostinta si fata de guvernul sovietic pentru sprijinul pe care l-a acordat Bulgariei in realizarea acestui obiectiv.

Consecintele pierderilor teritoriale

Ca urmare a evenimentelor din vara anului 1940, la 5 septembrie 1940, cand generalul Ion Antonescu a primit depline puteri din partea regelui Carol al II-lea, Romania era inca o tara izolata si amenintata in plan international, slabita, dezorientata si demoralizata in plan intern.

Pierderile teritoriale suferite ca urmare a cedarii Basarabiei, Bucovinei de Nord, Transilvaniei de Nord-Est si Dobrogei de Sud erau deosebit de mari. Ele au afectat profund statul roman si intreaga societate romaneasca, marcand practic toate actiunile in plan international ale guvernului roman in anii razboiului si dupa aceea, pana la semnarea Tratatului de pace din 10 februarie 1947.

Totodata, pierderile suferite in vara anului 1940 au afectat rolul si ponderea geopolitica si strategica a statului roman in regiune. Dar cea mai grea lovitura primita a fost in plan moral. Dupa numai 22 de ani de la implinirea unui ideal (Romania intregita), romanii trebuiau sa reia lupta pentru unitatea nationala, cu aceeasi credinta, hotarare si daruire care asigurase victoria bunicilor si parintilor lor.

[Ludmila Rotari]: Teroarea sovietică din Basarabia şi Bucovina de Nord

Teroarea în masă a fost o componentă principală a politicii statului sovietic. Aceasta şi-a întins tentaculele spre spaţiul românesc din 1940, în primul rând odată cu ocuparea Basarabiei şi Bucovinei. Arestările şi maltratările populaţiei au început odată cu ocuparea totală a Basarabiei şi a nordului Bucovinei în urma unei operaţiunii militare de proporţii. Între 28 iunie 4 iulie 1940, în judeţele Cernăuţi, Bălţi, Chişinău şi Cetatea Albă au fost arestate 1.122 de persoane. Aceştia erau “foşti poliţişti, agenţi ai siguranţei şi ofiţeri ai armatei române”.

Arestaţi pentru crimele contrarevoluţionare

La 9 iulie 1940, Viaceslav Molotov, preşedintele guvernului sovietic, semna hotărârea “Cu privire la activitatea tribunalelor militare pe teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei de nord”, conform căreia se înfiinţau tribunale militare cărora li se permitea examinarea dosarelor vizând crimele contrarevoluţionare şi banditismul ale locuitorilor din aceste regiuni.

Asupra Basarabiei au fost extinse din iulie 1940 legile R.S.S. Ucrainene, astfel că toţi cei învinuiţi de activitate contrarevoluţionară aveau să fie închişi, tortuaţi, condamnaţi şi executaţi conform prevederilor Codului Penal al R.S.S.U., art. 58 (aliniatele 1-18). Drept rezultat, la finele anului 1940, în închisorile din Basarabia se aflau 2.624 de persoane, pentru ca în vara anului 1941 numărul deţinuţilor politici să ajungă la 3.951.

Concomitent, la 10 iulie 1940, Lavrenti Beria, Comisarul Afa­ce­rilor Interne al Uniunii Sovietice, cerea, într-un memoriu adresat lui Molotov, aprobarea formării, în cadrul trupelor NKVD desfăşurate în Basarabia şi nordul Bucovinei, a unui nou regiment al unui batalion cu un efectiv de 1.910 de NKVD-işti care să asigure “liniştea” în aceste teritorii.

Regimul bolşevic şi-a creat în Basarabia şi alte structuri speciale, menite să supravegheze şi să dirijeze sovietizarea provinciei. Astfel, la 7 mai 1941 a fost desemnat primul reprezentant al Moscovei în noua republică creată pe teritoriul dintre Prut şi Nistru -Republica Socialistă Sovietică Moldovenească în persoana lui S. Goglidze.

Fiindu-i încredinţat un mandat cu puteri nelimitate, S. Goglidze desfăşoară o activitate intensă în vederea descoperirii duşmanilor poporului”, primul pas era întocmirea de liste cu “duşmani” după care următoarul pas consta în arestarea şi deportarea acestora.
În nota expediată la 31 mai 1941 către C.C. al P.C.(b) al Uniunii Sovietice, personal lui Stalin, reprezentantul Moscovei menţiona că rămăşiţele diferitelor partide şi organizaţii, cu sprijinul activ al serviciului românesc de spionaj, şi-au intensificat activitatea antisovietică, arătând în continuare că baza acestei activităţi o constituiau activul partidelor burgheze, moşierii, ofiţerii armatei albe”, precum şi marii comercianţi şi proprietarii de imobile, diverse elemente antisovietice.

În legătură cu aprecierea situaţiei reale” făcută de Goglidze, el informa conducerea că a dispus arestarea pesoanelor ce desfăşurau o activitate contrarevoluţionară” iar restul elementelor contrarevoluţionare” urmau să fie luate în evidenţă prin intermediul agenţilor secreţi.

Categorii sociale deportate

Tot în nota din mai 1941, Goglidze îl ruga pe I.V. Stalin să autorizeze Comisariatul securităţii statului “deportări în alte regiuni ale URSS a 5.000 de persoane  elemente contrarevoluţionare, împreună cu familiile lor”. A fost precizat şi contingentul celor ce urmau să fie deportaţi: activul partidelor politice  980 de persoane; moşieri  137; poliţişti şi jandarmi 440; ofiţeri ai armatei albe 285; ofiţeri ai fostei armate ţariste implicaţi în activităţi anti­sovietice 83; ofiţeri români implicaţi în activitate antisovietică 64; mari comercianţi 1948; proprietari 411; primari 652.

Abia către finele lunii mai 1941, Comisariatul securităţii statului avea pregătite dosarele necesare pentru arestarea şi deportarea categoriilor sus-menţionate.

Conducerea sovietică a reacţionat destul de operativ, deşi nu este cunoscut încă răspunsul oficial al Moscovei. Au fost repartizate pentru Chişinău şi Cernăuţi 1.315 şi respectiv 340 de vagoane pentru strămutarea celor deportaţi. Demersul lui Goglidze a fost aprobat de Moscova, iar în noapte de 12 spre 13 iunie 1941 a fost realizată operaţiunea în urma căreia în Basarabia şi nordul Bucovinei au fost arestate 5.479 de persoane, iar 24.360 de persoane au fost deportate. Din cele 6 judeţe care rămaseseră în componenţa R.S.S. Moldovenească au fost arestate 4.517 persoane şi deportate 13.885.

Într-un memoriu întocmit la 15 noiembrie 1941 de autorităţile române, se menţiona unde au fost deportate aceste persoane, astfel: R.S.S. Kazahă -9.954 de persoane, R.A.S.S. Komi – 352, regiunea Krasnoiarsk – 470; regiunea Omsk -6.085 şi regiunea Novosibirsk  – 5.787. Toţi erau acuzaţi de troica NKVD şi deportaţi pe termene ce ajungeau la 20 de ani.

Deportările după 23 august 1944

Declanşarea războiului împotriva U.R.S.S. a stopat pentru o perioadă aceste fărădelegi, care însă au luat amploare după august 1944. Începând din mai 1945 este desemnat un Birou al Comitetului Central al P.C.(b) pentru Moldova, în frunte cu F. Buţov, care trebuia să se ocupe de restabilirea administraţiei sovietice şi de depistarea elementelor care aveau spirit antisovietic. În luna mai 1945 au fost elaborate liste de către agenţii de securitate care conţineau numele chiaburilor, trădătorilor şi complicilor ocupanţilor din toate ra­ioanele R.S.S. Moldoveneşti, care urmau să fie deportaţi. Au fost, tot­odată impuse măsuri drastice în ceea ce priveşte rechiziţiile forţate, colectivizarea, eliminarea unei categorii de ţărani, consideraţi duşmani ai poporului cărora li s-a confiscat averea, pământurile, ei fiind de cele mai multe ori deportaţi împreună cu întreaga famile în alte zone ale U.R.S.S.

Astfel, F. Buţov a solicitat aprobări pentru deportarea a 5.000 de familii chiabureşti. În anii următori procesul de sovietizare şi eliminare a celor care erau catalogaţi drept elemente dăunătoare a continuat.

La 30 august 1947, Biroul CC al PC (b) al Moldovei, la indicaţia Moscovei, au adoptat hotărârea Cu privire la evidenţierea gospodăriilor chiabureşti în judeţele din R.S.S. Moldoveneşti şi impunerea lor. Această hotărâre oferea cadrul juridic pentru răfuiala cu ţăranii, fapt ce va duce şi la un nou val de deportări.

Conform informaţiilor deţinute de Ministerul Securităţii Statului al R.S.S. Moldoveneşti în anul 1948 urmau să fie deportate 40.505 per­soane, ceea ce reprezenta 2,19 % din populaţia republicii.

La 17 martie 1949, conducerea de partid a R.S.S.M. a făcut un demers la Moscova pentru a primi aprobarea  în vederea deportării din R.S.S.M. a chiaburilor complici ai ocupanţilor şi activiştilor de partid profasciste, în număr de 39.092 de persoane, menţionând în continuare şi motivele acestui demers. Demersurile au continuat, astfel la 6 aprilie 1949, Biroul politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (b) al U.R.S.S. a adoptat hotărârea Cu privire la deportarea de pe teritoriul R.S.S.M. a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocupanţilor germani, persoanelor care au colaborat cu organele de poliţie germane şi româneşti, a membrilor partidelor politice, a gardiştilor albi, membrilor sectelor legale, cât şi a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus.

Hotărârea prevedea deportarea a 11.280 de familii, însumând 40.850 de persoane. Aceştia erau deportaţi în regiunile Aktiubinsk din Kazahstanul de Sud şi Djambul ale R.S.S. Kazahă, în regiunea Altai, regiunile Kurgan, Tiumen, Tomsk.
Termenul desfăşurării operaţiunilor a fost fixat pentru zilele 6 – 7 iulie, între orele 2. 00 şi 20.00.

Dar acesta nu a însemnat sfârşitul politicii de deportări. După colaboraţionişti, membri ai partidelor politice, a sectanţilor, la 28 iunie 1949, după nouă ani de la actul din 28 iunie 1940, a fost adoptată Hotărârea secretă nr. 509 cu privire la deportarea din R.S.S. Moldovenească a familiilor de chiaburi, moşieri, marilor comercianţi. Astfel toate categoriile de “elemente duşmănoase” erau îndepărtate din Moldova şi trimise la mii de kilometri distanţă pentru a muri sau a trăi departe de propria ţară.

Totodată, au fost luate măsuri pentru confiscarea averilor celor deportaţi, care erau privaţi de dreptul de a-şi lua cu ei bunuri materiale. Au fost desemnaţi responsabili din partea organelor de securitate care urmau să vizeze şi să aplice hotărârile luate de conducerea de partid.

Astfel, valul deportărilor a contiunuat şi în anii următori, cifrele aproximative însumând circa 200.000 de persoane, mulţi dintre aceştia au murit în drum spre locurile unde au fost deportaţi, alţii au rămas să zacă în acele ţinuturi străine, urmaşii unora dintre ei nereuşind să revină în locurile de baştină nici până în prezent.

Un alt fenomen, pe care-l vom aborda într-o prezentare viitoare au fost plecările voluntare, determinate de condiţiile vitrege din R.S.S. Moldovenească, în momentul în care era susţinută colonizarea industriei cu elemente alogene, moldovenii fiind nevoiţi să ia calea pribegiei în ţinuturi îndepărtate cum era Kazahstanul sau în diferite zone ale Siberiei.

Legaturi:

*

*


Categorii

Basarabia, Destramare teritoriala? (Regionalizare, autonomie), Istorie, Razboiul impotriva Romaniei, Rusia, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

33 Commentarii la “28 iunie 1940: CEDAREA BASARABIEI, BUCOVINEI SI TINUTULUI HERTEI URSS-ului IN URMA PACTULUI RIBBENTROP-MOLOTOV. Alianta Germania-Rusia-Ungaria-Bulgaria si sfasierea Romaniei Mari

  1. Parintele Arsenie Boca in vanzoleala retragerii l-a vazut pa Domnul Iisus. Si a vrut sa-i dea o paine. Deci Domnul a coborat atunci printre noi. Daca istoria se va repeta, va cobori oare din nou la noi? Sau poate va mai ingadui un timp de pace pentru noi…. Desi se simte o apasare… Datorita rugaciunilor care impiedica vrajmasul sa-si faca ale lui, am impresia ca crestinii sunt parca tot mai tare vrajmasiti. Poate este doar o impresie personala…

  2. Azi ar mai ingenunchea cineva in strada?

  3. @Sanziana

    Nu este gresita impresia ta…si-a mea este la fel!

    @Delia

    Eu as ingenunchea pe strada, in noroi chiar…daca ar conta gestul meu!

    Iar daca prin aceasta – ar realiza toti ce se intampla si ce ne paste, macar de ar ingenunchea INIMA intorcandu-se spre Dumnezeu cu toata parerea de rau pentru cele facute;

    Si, daca s-ar intampla asta cu semenii mei – as ramane pe caldaram si pentru ei, pana n-as mai putea!

  4. N-am avut rabdarea sa citesc TOT!
    Si-acum…dupa atatia ani, cand se deschide subiectul referitor la cedarea teritoriilor romanesti m-apuca asa…un OFF si-o tristete apasatoare;
    -ce ciudat ca, tocmai Turcia sa tina – totusi – cu noi, exprimandu-si intentia (macar!) de interventie alaturi de noi…

  5. @Magda:

    Nu-i chiar vorba de “tinut” aici, mai degraba de chestiuni de politica externa.

    Oricum, si in prezent, noi avem un parteneriat strategic cu Turcia.

  6. @ADmin.

    Recunosc! Nu ma pricep la chestiuni de politica externa…eu pun inima inainte si gandesc mai mult emotional.

  7. Imi este atât de greu sa citesc şi mai ales să urmăresc acele imagini cu femei, copii şi bătrâni supuşi la chinuri inimaginabile pentru noi în cadrul acestor blestemate deportări, astfel încât deşi mă mai aduc cu picioarele pe pământ, mintea mea nu înţelege aceste barbarii. În acelaşi timp mă sperie gândul că oricând s-ar repeta aceste dezlănţuiri ale răului şi nu sunt pregătit în nici un fel pentru a primi o asemenea cruce. Doar mila lui Dumnezeu şi nădejdea în Sfânta Cruce şi mângâierea Maicii Domnului şi sfinţilor pe de altă parte mă încurajează să merg mai departe având povara acestei istorii triste a celor de-o frăţie cu noi, care ne-au transmis pe mai departe datoria de a mărturisi (cu fapta) demnitatea şi credinţa. Iertaţi-mă şi chiar dacă nu este în acord cu mesajul, La MUlţi Ani celor care mai poartă numele marilor Apostoli.

  8. E greu de acceptat dupa atatia ani cum conducerea unei tari ortodoxe poate renunta la un teritoriu fara o minima impotrivire si poate lasa atatea suflete orfane.Acest episod din istoria noastra se repeta parca acum cand cedam reduta dupa reduta…

  9. @Magda
    Si parintele meu duhovnic imi spune ca s-a intetit lupta intre cel rau si crestini si ca biserica este vrajmasita. Exprimarea parintelui este: “este ceva in aer”. Dar uneori cred ca parintele vrea sa mai ma linisteasca sa nu cred ca doar cu mine are ceva cel rau. Daca insa am inceta sa ne rugam ar fi si mai rau… Sa dam slava lui Dumnezeu ca pentru rugaciunile Maicii sale si pentru ale sfintilor parintilor nostri ne mai ingaduie. Si daca ne vom invrednici si de harul care va veni in vremurile de pe urma atunci vom rezista. Ca doar cu puterile noastre nu vom putea face nimic. Numai de am ramane pe cale. Asa de subtire este limita care ne desparte de necredinta, atat de usor putem sa cadem in necredinta incat cateodata ma ingrozesc la gandul ca as putea trece de cealalta parte! Am citit de curand in “Staretul meu Iosif Isihastul” cum si acest mare suflet care s-a invrednicit de atatea vederi dumnezeiesti, a fost luptat pe patul suferintei de pacatul necredintei. Firea noastra este atat de schimbatoare!!!

  10. Ingenunchezi, daca ai un Dumnezeu (catre Care sa te fi-nvatat sa te rogi).
    Daca ai un Dumnezeu, ai si o tzara.
    Daca ai un Dumnezeu, te doare suferinta celor din trupul aceluiasi neam.

    Daca n-ai niciun Dumnezeu, “e ok..” orice-ar fi, oriunde-ai fi, numai sa-ti fie tie bine. Oricare-ar fi pretul. A, iar conceptul de “tzara”… e pentru “prostii” care-au murit pentru ea, in loc sa vada cat de “ok” e oriunde altundeva decat aici. Iar suferinta nu e decat ceva de pasat altora.

  11. @George
    “Daca ai un Dumnezeu, ai si o tzara”

    Tara crestinului este Imparatia Lui Dumnezeu !

    Sigur ca trebuie sa ai o atitudine demna fata de tara lumeasca, dar nu trebuie sa-l identifici pe Dumnezeu, cu tara sau natiunea ta.

  12. Pingback: Republica Moldova condamna crimele regimului sovietic si interzice simbolurile comuniste - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  13. Pingback: UE, noua URSS, isi ascute “mecanismele de control”, CALCAND IN PICIOARE SUVERANITATEA ROMANIEI si impunandu-si marioneta zeloasa: TRAIAN BASESCU - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  14. Pingback: IATA SUFERINTA! (I) Noi pagini tulburatoare din marturia lui NICOLAE ISTRATE, tanarul basarabean deportat fara vina in Siberia si patimitor pentru Hristos -
  15. Pingback: Cand Rusia ne da dovezi de “fratietate ortodoxa”: CHESTIUNEA TEZAURULUI ROMANIEI [VIDEO cu istoricul Florin Constantiniu, AUDIO cu Dan Dungaciu] - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  16. Buna Ziua,
    Ma intereseaza unde as putea gasi o lista cu numele celor recenzati in 1930, in Basarabia, judetele din nord.

  17. Pingback: Dan Dungaciu: MOLDOVA CADE DE PE HARTA. "A existat intotdeuna o alianta a tovarasilor de drum Moscova - Budapesta" - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  18. Pingback: "Amintiri scaldate in sange" - "ROMANIA, TE IUBESC" despre MACELUL DE LA FANTANA ALBA si despre DEPORTARILE ROMANILOR BUCOVINENI (video) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  19. Pingback: unchiul Leonid | albastru de...
  20. Pingback: Cedarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord si a Tinutului Hertei in MARTURII DOCUMENTARE VIDEO - Recomandari
  21. Pingback: “Caci traim, Doamne, sfinte, vremurile cele mai tulburi ce au fost vreodata…” -
  22. Pingback: George Friedman, “analistul CIA”, ne “linisteste” din nou: “NU VA EXISTA O INTERVENTIE NATO SAU SUA IN CAZ DE INVAZIE RUSEASCA”. Strategia SUA pentru Europa Centrala si de Rasarit si cum putem retrai o DRAMA ISTORICA -
  23. Poporul care se hraneste din “povesti”,stagneaza in dezvoltare.
    suntem niste copii neascultatori de istorie si nu invatam din trecut.Traim cu vesnica asteptare a lui Goddooo!!!
    Referitor la mesajul George Friedman,sunt de acord cu el.Nime nu vine sa te apere de violatorii mosiei,dect Tu si fratii tai de singe.
    Cel strain ce vine sa te ajute,el si te jupoaie.
    Salvarea Romaniei e in sine insusi.Avem de toate ca sa ne aparam,mai ramine sa alungam lenea si sa dam pe foc,cozile de topor.
    Sa nu-i mai impuscam pe “imparatii”nostri.Impuscind Imparatul,(culoarea nu conteaza)imusti in propriul Popor!Ca si Nicolae Ceausescu are meritul sau in trgica istorie a poporului Roman.Sa nu ne fie rusine sa ne amintim de I.Antonescu,Z.Codreanu si m.a,care au luptat pentru existenta poporului roman.
    Daca e sa vorbim de prezent,mii rusine ca cetatean roman,ca mai avem cozi de topor in fruntea guvernului si pretinde sa ne fiie “Imparat”!
    Mai treziti-va frati Romani si nu judecati la alegeri prin prisma sticlei de ulei,a frigaruiului di “teapa”.Mai bine undita de ales,decit pestele din tigaie!

  24. Experienta nefericita a anilor 1939-1940, ne indreptatea din plin ca dupa 1989, sa cautam a actiona cu maxima bunavointa si diplomatie fata de vecini si marile puteri, dar si sa avem bine pregatit batul… Nu pentru a castiga vreun eventual razboi, dar am fi putut fi mai “convingatori” la orice tip de negocieri si am fi putut tine cat de cat la respect pe cei care ne vor raul sau negociaza peste capul nostru. In esenta, obtineam un efect de descurajare a initiativelor impotriva tarii.

  25. Si eu am auzit de la batrinii din familia mea despre grozaviile soldatului sovietic(rusilor). Dar vad azi ca a fost rau sub nemti, mai rau sub rusi, iar acum e si mai rau sub (S)UE(SUA). Cind ne-au ocupat rusii in iunie 1940 nu am riscat sa le opune rezistenta militara si am ajuns apoi sa fie ocupata toata Romania de rusi in 1944. Azi nu vrem “sa riscam” sa iesin din (S)UE si sa avem incredere numai in fortele noastre si in ajutorul de la Domnul. Nu exclud posibilitatea ca asumindu-ne iesirea din (S)UE vom fi ocupati de rusi. Dar daca nici acum nu ne asumam acest risc, atunci ne va fi mai rau decit ne-a fost sub sovietici. Daca ne hotarim sa avem incredere numai in fortele noastre si in ajutorul de la Domnul(nu in ajutorul de la UE si scutul SUA), atunci ne va fi cu siguranta bine oricine ar veni peste noi. Cu aceasta hotarire si nationalizarea resurselor strategice din tara ne refacem armata si putem iesi chiar si din NATO.

  26. Pingback: TRĂIM SFÂRȘITUL ROMÂNIEI? - Recomandari
  27. Pingback: Pe marginea prapastiei. 70 DE ANI DE LA 23 AUGUST 1944: documentare video, marturii istorice si de arhiva. “Orice hotărâre ai fi luat, parcă ai fi luat-o împotriva ta însuţi” - Recomandari
  28. Pingback: FEȚELE RĂZBOIULUI. Povesti de viata ale veteranilor din AL DOILEA RAZBOI MONDIAL [Emisiunea Secvential - VIDEO]/ “ULTIMA NOAPTE DE LIBERTATE” – memoriile lui Radu Marculescu, ofiter al Armatei Romane, despre CUMPLITA CAPTIVITATEA SOVIE
  29. Pingback: 74 ANI DE LA DIKTATUL DE LA VIENA (29 august 1940) – VIDEO. Cum a fost cedata TRANSILVANIA catre UNGARIA. Putea depune rezistenta armata Romania? PRIGOANA SUFERITA DE BISERICA ROMANA SUB REGIMUL HORTYST - Recomandari
  30. Pingback: PUTIN NU VEDE NIMIC RAU IN PACTUL RIBBENTROP-MOLOTOV SI IN DURITATEA LUI STALIN/ Rusii se tem de un CUTREMUR in Vrancea - Recomandari
  31. Tragice momente…insa s-au uitat, cati dintre compatriotii nostri se mai gandesc la asta ? Cati au avut inima trista pe 28 iunie 2015 sau si-au amintit macar de ele, intre 2 manele si 2 beri ?
    Nu se poate face nimic cu cateva exceptii, nu se poate nici macar visa la reintregire, cu actuala stare de spirit a populatiei si cu fariseismul conducatorilor. Macar sa fim in stare sa pastram ce ne-a ramas…
    Toti pradatorii sunt lacomi,insa rusii nu sunt numai pradatori,ci si porci. Porcime au avut si pe vremea tarilor chiar daca acestia ziceau ca sunt unsii Lui Dumnezeu.Trebuiau totusi sa aiba grija de fratii de credinta mai mici, nu sa-i jupoaie.

  32. Pingback: 75 DE ANI DE LA DICTATUL DE LA VIENA (29 august 1940) – VIDEO. Cum a fost cedata TRANSILVANIA catre UNGARIA. Putea România sa depuna rezistenta armata? PRIGOANA SUFERITA DE BISERICA ROMÂNĂ SUB REGIMUL HORTHYST | Cuvântul Ortodox
  33. Pingback: “Au fost odata români”. Reportaj In Premiera despre CONTINUA PERSECUTIE a ROMÂNILOR din Ucraina (VIDEO) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare