PAGINI INEDITE DESPRE MIRCEA VULCANESCU DIN JURNALUL SOTIEI SALE, MARGARITA. Martirul care “contemplase durerea lumii” si care ii apara “pe cei mai mici, oropsiti, huliti”

“Ti se pare ca esti intr-un vis urat, te chinui si nu poti sa arati adevarul, caci oricat ai arata, nu esti crezut. Nu vor sa te creada. Vor sa te pedepseasca. Nu vor sa te gaseasca curat, ci sa-ti gaseasca pricina. Nu vor sa stie de adevar si-ti pun in fata minciuna, nedreptatea, ca sa te desfiinteze.”

“Faptele lui vorbeau pentru el. Dar n-au fost cercetate. Trebuia sa fie inchis si osandit, din porunca”

Din Jurnalul Margaritei Ioana Vulcanescu (inedit)

28 iunie 1951

Mircea spunea intotdeauna ca tara noastra are noroc. Vai de biata noastra tara! Unde e norocul ei? E rau sa fii fiul unui pamant care cade in maini straine…

Si Mircea? Se apropie cinci ani de cand e in inchisoare. Dumnezeu cu el! Ce incercare! Ce soarta… Luni am facut o cerere la Directia Inchisorilor ca sa fiu autorizata sa-i trimit un pachet cu medicamente. Nici nu mai stiu unde este. Cererea a fost inregistrata si mi s-a dat un numar. Astept raspunsul. Ma intreb daca-l voi avea.

5 iulie 1951

Fusei iarasi la Directia Inchisorilor. Am dat cererea acum 10 zile (luni 25 iunie) si pana acum n-am niciun raspuns. Nu pot vorbi decat cu militianul de jos de la informatii care-mi raspunde sec mestecandu-si painea ca voiu avea raspunsul prin posta si ca nu pot vorbi cu nimeni. Doamne, mai e oare ceva de nadajduit?

7 iulie 1951

Ma gandesc la Mircea.

Cum a pornit in viata. Ce avant. Cat entuziasm! Cata dorinta si nadejde in a face bine!

Toata puterea lui si-a pus-o si toata vlaga (si intreceau pe ale tuturora) ca sa dea ceva bun, ca sa impinga spre mai bine pe semenii lui, ca sa-i faca sa paseasca inainte, pe oameni si tara asta. In lucruri mici ca si in lucruri mari a pus nadejdea si sfortarea asta. Noaptea plasmuia ganduri, teorii, gasea solutii la probleme de care depindea uneori bunul mers al treburilor tarii. Si se scula in miezul noptii, ori in faptul zilei, si se apuca sa le scrie. Uneori, trebuia sa le dea ministrilor sai, sa fie iscalite de ei, alteori, le sustinea in fata cunoscutilor si prietenilor si adeseori se intampla ca vreunul dintre acestia sa foloseasca idele lui si sa le dea drept ale sale. Mircea se bucura intotdeauna: asta a fost ideea mea. De la mine a luat-o si-mi pare bine! nu vreau sa-mi tin ideile ca sa ma mandresc cu ele, ci sa le vad facandu-si drum si dand roade, indiferent cine ar revendica paternitatea lor.

Si in lucrurile mici, aceeasi generozitate.

Iata-l impingand caruta impotmolita. Calu-i slab, caruta incarcata, omul necajit. Mircea e puternic si, cu bratul lui, scoate caruta din noroi.

Un caine infometat a intrat in casa. N-are stapan. Are sa ramana la noi, ca sa aiba si el ce manca. La bucatarie, in fiecare zi, vreo 4-5 oameni capata o masa buna, caci Jeni, bucatareasa, ea si ea darnica cu voia noastra. Si Mircea le da si bani. Si de cate ori nu aduna cate un sarac sau cate un nenorocit de pe strada sa-l ajute cu bani, cu mancare, cu imbracaminte!

De la Fantaneru ia lectii de limba elina numai ca sa i le poata plati. Pe Holzmann[1] il scapa de nu stiu ce pedeapsa. Pe atatia ii ajuta din buzunarul sau. Cand ia foc o casa vecina alearga in toiul noptii ca sa ajute la stingerea focului. Automobilul lui se umple totdeauna de drumeti care se roaga sa-i duca pana la un loc oarecare. In timpul bombardamentelor, isi trimite functionarii la tara ori in adaposturi, dar el ramane la locul lui, expus tuturor pericolelor (asa facea si Nicolae Miclescu, nasul nostru, director la telefoane). Sa mai vorbesc de tot ce facea pentru prieteni, de tot ce a facut pentru mama mea, pentru nepoata mea Ioana, pentru Radu, pentru cei din familia mea care erau in nevoie?

Generozitate, avant, curaj, desteptaciune, darul de a simti ceea ce simte aproapele, puterea de a-si inchipui durerile, nevoile, nadejdile si bucuriile celorlalti, bunatate adanca, dorinta adevarata de a usura greutatile si suferintel altora, toate sunt in el. Si darurile astea ii dadeau sentimentul unei meniri: se stia facut pentru ceva, chemat in lumea asta si in tara asta ca sa-i dea ceva bun, ca sa realizeze ceva. Si iata-l pedepsit si inchis in temnita, hulit si prigonit, pentru ce? Pentru ca a fost bun, pentru ca a muncit fara preget, pentru ca a fost cinstit, pentru ca nu s-a dat in laturi de la datoria cea grea. Nu e de mirare? Cand l-am vazut, dupa un an de inchisoare, avea in ochii mai mari si mai tristi ca oricand mirarea si intrebarea: de ce?

Daca te gandesti la Domnul Iisus Hristos, si ca viata si patimile Lui sunt tiparul vietii omenesti, atunci ai raspunsul: incercarea de capetenie in viata omului e suferinta. Si suferinta ca urmare a nedreptatii. Nedreptatea care vine din rautate si din minciuna. Fapta omului este intoarsa si schimonosita, talmacita pe dos. Ti se pare ca esti intr-un vis urat, te chinui si nu poti sa arati adevarul, caci oricat ai arata, nu esti crezut. Nu vor sa te creada. Vor sa te pedepseasca. Nu vor sa te gaseasca curat, ci sa-ti gaseasca pricina. Nu vor sa stie de adevar si-ti pun in fata minciuna, nedreptatea, ca sa te desfiinteze.

Si tu te stii curat, dar nu e de niciun folos, decat pentru tine insuti. Dar, ce tare trebuie sa fii pentru ca in intunericul temnitei, de-a lungul anilor care trec ducand cu ei tineretea si bunatatea ta acolo, departe de cerul aalbastru, de soarele cald, de aerul inviorator, de cantecul pasarilor, de tot ce Dumnezeu a lasat pentru bucuria oamenilor, sa te lumineze si sa te intareasca constiinta ca esti curat si ca orice ti-ar face oamenii, cu oricate nedreptati si chinuri te-ar napastui, curatia ta ramane intreaga, adevarata in fata lui Dumnezeu.

“Doamne, da-mi smerenie, curatie si ascultare,

Doamne, da-mi rabdare, voie buna si blandete”…

Vineri 25 iunie 1954

Da, Mircea si-a sfarsit suferintele. … Pentru el, raul, scarba si suferinta de aci au pierit. El a scapat de ele. Nu de asta ma necajesc. Nu asta ma doare. Caci mi-l inchipui mereu, dincolo de prag, viu, tanar, frumos, bun.

Ce ma doare este gandul celor sase ani de inchisoare: mirarea lui intristata, nedumerirea in fata cumplitei nedreptati. Se astepta la nedreptatea asta, e drept. Valiza lui era mereu gata pregatita ca sa plece indata ce vor veni sa-l ia. Nu voia sa auda de vreo plecare in strainatate, cu toate ca i se propunea. Aici ramanea, senin, cu fruntea sus, sa raspunda de faptele lui. Faptele lui vorbeau pentru el. Dar n-au fost cercetate. Trebuia sa fie inchis si osandit, din porunca. Asa a fost. Se astepta, dar avea si nadejde. …

Era rafinat si genial. Se pricepea in toate. Intelegea toate. Parca traise mai multe vieti. Dar, mai presus de toate, era bun. Numaidecat, prin darul de simpatie si prin imaginatia lui vie si calda, traia in celalalt, om sau animal. Simtea asteptarea, nevoia, suferinta, lipsa pe care o simtea fiinta de care se apropia. Si cea mai mare placere a lui era sa implineasca o lipsa, sa raspunda unei asteptari, sa schimbe o suferinta in bucurie. Pe cei mai mici, mai oropsiti, mai huliti si mai parasiti ii apara, ii ridica in ochii celorlalti, le daruia ce credea ca le poate face mai multa bucurie.

Si ce chin si ce durere a fost pentru el sa vada suferinta oamenilor. Cand l-am vazut la recurs, dupa un an, avea niste ochi mari si tristi din care cred ca niciodata nu s-ar fi sters durerea.

Duminica 17 ianuarie 1954

Se pare ca la Aiud nu mai avea palton, circula in haina, nu voia sa primeasca de la nimeni un palton. Dar, oare, stau sa ma gandesc: afara de haina imblanita (pe care o mostenise de la tatal lui), avea oare vreun palton cu el? Nu stiu. Haina socrului meu era foarte purtata, caci socrul meu nu cheltuia deloc cu imbracamintea lui si avea 80 de ani cand s-a prapadit. Lui Mircea i-am dat haina cu el in inchisoare la Vacaresti. In noiembrie 1947, dupa un an de inchisoare, cand a venit la recurs, parca-l vad: inalt si slab, parea un tanar de 19 ani. Avea niste ochi imensi, de o tristete nesfarsita: ai fi zis ca intr-adevar, contemplase durerea lumii. Parea scos din mormant. Purta haina imblanita, dar in ce hal! rupta si dreasa, stransa mai mult, pe ici, pe colo, ba cu ata alba, ba cu neagra, ba cu rosie. Jenica mi-a povestit ca Mircea spunea, despre vremea cand isi facuse serviciul militar: intr-unul din marsurile de noapte, s-a simtit atat de ostenit incat a crezut ca o sa cada, si a spus-o ofiterului care-i conducea si care i-a raspuns: Taci, soldat, nu stii ce poti! Si intr-adevar, a putut merge pana la capat. Imi aduc aminte ca Mircea cita vorbele astea de la militarie: soldat, nu stii ce poti. Era intotdeauna excesiv in tot ce facea si trecea cu mult limita putintelor obisnuite: nu se cruta deloc, intrecea pe toti, in toate, si in jocuri, si in munca, si in activitati fizice si in intelectuale. Nu exagerez deloc, asa e.

20 aprilie 1954

Mariuca[2] s-a intors ieri, dupa doi ani si cinci zile de cand a fost luata – in Saptamana Patimilor. Cand au “ridicat-o”, era tot in Saptamana Patimilor, luni, 15 spre 16 marti aprilie 1952. Acum, le-a dat drumul. Marti dimineata, la ora 4, iar dupa amiaza a fost acasa. Ca o continuare.

M-am intors pe la sase si ceva. Cheia in usa, la odaia mea. Adesea, aproape intotdeauna, intorcandu-ma, ma uitam spre usa, cu gandul la Mariuca. De data asta deloc. Sandra aflase si imi spusese de doua ori ca Mariuca mai avea o “condamnare” de inca sase luni…

In odaie, ordine. Toate la locul lor; doar pe o masa, intinse, doua foi de hartie cu desene ale lui Alexandru. Si, pe cand ma pregateam sa strang desenele, un glas la usa, in coridor…

– Da, da, ce este?, strig eu, crezand ca e Sandu sau Nina…

Dar glasul nu semana cu glasurile lor si continua sa spuna ceva. Cine e? Parca e Mariuca! Mariuca! Mariuca!

Am deschis usa: Mariuca.

Ne-am imbratisat razand si glumind – nu plangand, caci Mariuca plansese deja, iar eu eram cam impietrita si numai incetul cu incetul m-a patruns bucuria.

In fuga, mi-am scos legatura (turbanul negru) de pe cap, ca nu cumva sa vada ca eram in negru, caci despre Mircea nu i-am spus decat dupa cateva zile, dupa ce, incetul cu incetul, am pregatit-o. Mi-am dat seama ca a adunat in ea intelepciune si resemnare si ca privirea ei nu se opreste aici, ci trece dincolo, in lumea celor nevazute, unde sunt fiintele dragi ce au plecat de pe pamant.

Credea ca traieste.

– Tata care are de rezistat opt ani… Cand o veni tata… Dumnezeu e bun, asa bun! ca m-a ajutat sa ma intorc, si pe tata sa-l ajute sa reziste.

Dar eu ii spusesem:

– Dar sa stii ca e foarte bolnav si eu nu stiu altceva de el si nu stim daca mai traieste…

– Stii, mi-a raspuns Mariuca, voia lui Dumnezeu e mai mare si mai buna decat orice.

Si mi-a spus cum Mircea, in timpul procesului, cand venea de la inchisoare la tribunal, i-a spus cum trebuie sa se inchine, cum nu trebuie sa urasca pe nimeni, cum trebuie sa zica Tatal nostru si ca cel mai de seama este: Fie voia Ta…

Si ca viata de aici este un lucru foarte mare si important, greu si frumos – dar e o pregatire pentru cea de dincolo in care toti ne vom regasi.

Note:

[1] Oscar Lemnaru.

[2] Mariuca (Maria Ioana) Vulcanescu, cea de-a doua fiica a lui Mircea si Margaritei Vulcanescu, nascuta pe 1 iulie 1933, a fost arestata de Securitate pentru simpla “vina” ca facea parte din familia unui “criminal de razboi” condamnat. A petrecut doi ani in lagarele de munca si inchisorile de la Ghencea, Popesti-Leordeni si Dumbraveni.

*Extrasele de fata fac parte din jurnalul nepublicat inca al Margaritei Ioana Vulcanescu. Preluarea lor nu se poate face decat prin acordul nostru explicit. 

Legaturi: