26 iulie – ziua in care s-a nascut in cer unul din cei mai mari sfinti ai inchisorilor: COSTACHE OPRISAN: “Niciodata n-a acuzat pe nimeni pentru ceea ce i s-a facut. Pe toti i-a iertat si mereu ne vorbea de iertare si dragoste”

Constantin „Costache” Oprişan

“Fiu de răzeş din Tecuci, Oprişan era originar din comuna Onceşti, judeţul Bacău, Unde s-a născut pe 26 martie 1921. A urmat cursurile Facultăţii de Litere şi filosofie din Cluj, fiind student în anul III la momentul arestării¹. S-a refugiat în Germania după rebeliunea legionară şi a fost internat în lagărul de la Buchenwald de regimul nazist. După întoarcerea în ţară a fost numit şef al regionalei Muntenia a Mişcării Legionare (iulie-decembrie 1945) şi apoi şef al Frăţiilor de Cruce, din noiembrie 1946, motiv pentru care a fost una din victimele preferate ale Iui Ţurcanu. Oprişan a fost arestat pe 15 mai 1948 şi a primit una din cele mai mari pedepse acordate în acea vreme: douăzeci şi cinci de ani muncă silnică. Fiind student, a fost trimis la Piteşti pe 26 iunie 1949 şi ţinut la secţia muncă silnică pe tot parcursul anului. Un coleg de celulă din această perioadă a fost impresionat de inteligenţa lui:

La 30 de ani, Oprişan era de invidiat. Era, ca Pascal, un matematician strălucit şi un gânditor  şi logician de temut. Pentru ca timpul să treacă cu folos, l-am rugat să ne tină un curs de istoria filosofiei. Expunerile lui nu erau făcute ex cathedra, ci de la suflet la suflet şi atât de plăcute şi de atrăgătoare, încât, opt ore pe zi, parcă uitam de foame şi de lumea de afară³.

A fost unul dintre puţinii deţinuţi cu o condamnare mare ce au fost torturaţi la începutul anului 1950: în luna martie câţiva dintre subalternii săi din libertate au fost solicitaţi să îl lovească la camera 3-biserică. Nu toţi au acceptat însă: Mihai Iosub l-a lovit de câteva ori, după care a scăpat ciomagul şi a refuzat să mai dea – a fost bătut cu centironul peste cap, cu pumnul în burtă şi aruncat sub geam în lovituri de picior -, iar Ieronim Comşa a fost şi el chinuit pentru că a respins de la început ideea de a-l maltrata pe Oprişan. Anularea distincţiei dintre victimă şi agresor prin aceste solicitări de lovire reciprocă a fost intens urmărită (şi în mare parte reuşită) de cei care au gândit sistemul: Dumitru Bordeianu spune că nu a putut niciodată să-l privească în ochi pe Oprişan după ce l-a lovit⁴.

Aurel Vişovan a asistat şi el la torturarea lui Costache Oprişan, bătut de tot comitetul şi călcat în picioare până şi-a pierdut cunoştinţa. A fost întins pe un prici şi lovit cu curele sistematic, de la cap la picioare şi înapoi, agresorii schimbându-se între ei când oboseau. Pentru că leşina des, bătăuşii aruncau cu apă peste el ca să îl trezească şi îi strigau: „Noi, tinerii reeducaţi, cei care înainte am fost sub comanda ta, te vom distruge. Tu eşti vinovat de soarta noastră, iar noi vom smulge de la tine  tot ce ştii, tot ce n-ai declarat la Securitate”. Supliciile au continuat câteva zile.

Oprişan era conştient că va fi sacrificat din cauza funcţiei pe care o avusese in cadrul Frăţiilor de Cruce. El i-a spus lui Dragoş Hoinic în vara anului 1950 că nu  se aşteaptă să scape cu viaţă din încercările care vor urma:

„Uite ce-i, Dragoş, eu nu pot să-mi pun această întrebare pentru că am fost şeful unui corp de legionari şi anume al Frăţiilor de Cruce pe ţară. Eu trebuie să mor!”.

La protestul lui Hoinic, că se pune doar problema rezistenţei la chinuri, a repetat: „Nu se pune la mine această chestiune“⁶. Cu toate că fusese îndelung torturat şi nu a scăpat de bătăi decât la Gherla, el a încercat să îi prevină pe unii deţinuţi. Viorel Gheorghiţă aminteşte că prin decembrie 1950 a încercat să se apropie de Oprişan, care îi fusese şef, dar acesta a evitat discuţiile. După venirea lui Ţurcanu, a văzut că şi Oprişan lovea şi a realizat că era deja prins în sistem şi nu are încotro⁷.

Una dintre victimele cele mai chinuite, Oprişan a fost folosit în mai multe camere ca informator, pentru a distruge moralul celor ce rezistau, dar în paralel fost şi bătut multă vreme. Cel mai des a fost folosit la camerele 1 şi 2 – subsol odată cu începerea demascărilor aici, din decembrie 1950, pentru că majoritatea colaboratorilor din libertate aveau pedepse de muncă silnică şi el putea fi uşor folosit împotriva lor.

A fost transferat la Gherla cu lotul din august 1951 şi a fost introdus la camera 99 unde aveau loc torturile cele mai groaznice. În ciuda celor îndurate la Piteşti, a găsit puterea să îl prevină pe Mihai Timaru: „Ştii, o să fiu pus să te bat. […] O să înţelegi mai târziu”. Odată începute bătăile, Timaru l-a văzut pe Oprişan lovindu-l, dar cu lovituri „deosebite de loviturile altora” şi cu „ochii scăldaţi în lacrimi“⁸, „cu fiecare lovitură trimisă cu durere pe trupul meu, cădea şi o lacrimă din ochii lui Costache“!

Virgil Maxim l-a văzut şi el înfruntându-l pe Ţurcanu, atunci când acesta vorbea despre oamenii noi pe care îi va crea acţiunea sa:

 „Dacă acestea sunt metoda idealului de care vorbeşti, nu veţi ajunge la nici o fericire. De ce nu aţi venit cu argumente raţionale, demne de oameni de ştiinţă, aşa cum vă autointitulaţi […]  De ce v-aţi pretat la josnicii, folosind mijloace barbare, de constrângere şi siluire a conştiinţelor? […] Nu vei realiza şi n-ai realizat nimic! Tot ce crezi că ai realizat este o închipuire a minţii tale bolnave!”.

Reacţia sa l-a provocat pe Ţurcanu, care l-a călcat în picioare cu toată greutatea:

„Se lăsa cu toată greutatea pe torace, până ce aerul era evacuat, apoi pe gât, sufocându-l. […] Supliciul se repeta până ce sângele începea să se prelingă din plămâni la colţul gurii, în icneli de tuse“¹⁰.

Oprişan s-a îmbolnăvit de TBC în urma torturilor şi a fost transferat Ia Târgu Ocna pe 16 septembrie 1954. A stat puţin în sanatoriu, pentru că a fost implicat în procesul „Valeriu Negulescu” şi anchetat între decembrie 1954 şi aprilie 1955, fără să reuşească să se opună cererilor ofiţerilor. Şi-a revenit însă pe perioada desfăşurării procesului, când şi-a retras toate afirmaţiile din anchetă şi a arătat completului de judecată că a fost victimă, şi nu liderul din umbră al acţiunii de la Piteşti. Revenirea nu i-a servit din punct de vedere juridic, pentru că a fost condamnat la alţi 25 de ani muncă silnică. În ianuarie 1956 era diagnosticat cu „tuberculoză pulmonară olcero-cavitară bilaterală“¹². A fost închis în Casimca Jilavei, într-o celulă cu Gheorghe Calciu, Marcel Petrişor şi Iosif V. Iosif, în condiţii de exterminare:

Apa curgea pe pereţi, umezeala era permanentă, saltelele putrezeau sub noi. Iar Costache era în stare gravă. In fiecare dimineaţă îşi făcea, ca să zic aşa, toaleta plămânilor. Trebuia să tuşească, să tuşească mult. Se ducea să scuipe flegmă, puroi, poate chiar bucăţi de plămân şi tot ritualul acesta îţi lăsa impresia că i se rupe pieptul. Celula noastră era foarte mică: două paturi în dreapta, două în stânga, butoiul cu apă şi tineta. Şi, cum stăteam chiar lângă el, prima dată când am văzut tot puroiul care-i curgea din plămâni am simţit greaţă şi am fost gata să vărs. Atunci Costache s-a oprit puţin, s-a uitat la mine şi mi-a spus din priviri: Iartă-mă! […] Era desprins de toate cele lumeşti şi trăia într-o rugăciune aproape permanentă, întreruptă numai de convorbirile cu noi. Niciodată nu s-a plâns de boala lui, niciodată n-a acuzat pe nimeni pentru ceea ce i s-a făcut. Pe toţi i-a iertat şi mereu ne vorbea de iertare şi dragoste¹³.

A murit în condiţii mizere pe 26 iulie 1959¹⁴ [1958, dupa parintele Calciu, n.n.], după ce i s-a refuzat orice fel de ajutor medical, în ciuda grevei făcute de Iosif Iosif pentru acest motiv¹⁵.”

Note:

1.  AANP, fond Fişe matricole penale.

2. Dumitru Bordeianu, op. cit., p. 102; ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1137, voi. 1, f. 130v.

3. Dumitru Bordeianu, op. cit., p. 102.

4. Ibidem, pp. 130-131.

5. Aurel Vişovan (cu concursul lui Gheorghe Andreica), Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? (Reeducarea de la închisoarea Piteşti), ediţia a Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2006, p. 36.

6. Dragoş Hoinic, „Reeducarea. Primele semnale”, in Arhivele totalitarismului, anul nr. 18/1998, p. 182.

7. Viorel Gheorghiţă, op. cit., p. 158.

8. Mihai Timaru, Amintiri de la Gherla…., p. 56.

9. Mihai Timaru, Memorial…, p. 81.

10.Virgil Maxim, op. cit., pp. 273-274.

11. Perioada de cercetări a fost determinată, atât în cazul lui Oprişan, cât şi în cazul celorlalţi anchetaţi, pe baza declaraţiilor păstrate la dosarul penal. Cum Securitatea îşi făcea un obicei din a face pierdute multe din declaraţiile care nu le serveau interesele sau o puneau într-o lumină proastă, este foarte posibil ca ancheta să fi durat mai mult. De altfel, referatul de încheiere a cercetării lui Oprişan este datat 28 mai 1956, dar nu există alte dovezi că ar mai fi fost interogat după aprilie 1955.

12. ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1137, voi. 1, f. 195.

13. ***Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu…, pp. 60-61.

14. AANP, fond Fişe matricole penale.

15. ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 210856, f. 5v.

(Din lucrarea: “Pitesti. Cronica unei sinucideri asistate”, de Alin Muresan, editia a II-a, Editura Polirom, 2010)

***

UN MARE POET DIN INCHISOARE

(fragment)

Unul dintre episoadele cele mai memorabile şi grăitoare din perioada post-Piteşti, petrecut la Jilava în iulie 1958[1] şi rămas legendar în istoria închisorilor, cel în care Gh. Calciu, forţând imposibilul, şi-a desfăcut venele, în încercarea de a salva viaţa unui alt deţinut, ne este relatat într-unul dintre volumele de memorii ale lui Marcel Petrişor[2]:

“- Dumnezeule! – exclamă Mircea, sărind spre Gore. Ce faci?!

– Taci! – îi porunci scurt Gore. Storc o gamelă de sânge din braţ, ca să-i dau limfă lui Costache. Nu vezi c-a pierdut atâta sânge şi se stinge dacă nu intervenim cu ceva? […]

Gore umpluse între timp jumătate din gamelă cu sânge şi o pusese pe tineta cu apă, acoperind-o cu o cârpă.

– Îl las, să se sedimenteze hematiile, şi-i voi da doar limfa s-o bea – îi explică el lui Mircea, în şoaptă, în timp ce-şi bandaja sumar încheietura braţului, de unde lăsase să i se scurgă sângele. […]

Se dumiriră însă repede, văzându-l cum decanta limfa, din gamela în care-şi storsese sângele, în cea a lui Mircea.

– Bea! – îi zise apoi lui Costache, pe un ton poruncitor.

Oprişan însă zâmbi nemişcat. Răspundea cu-n surâs nelumesc la tot ce se-ntâmpla în jur.

– Costache, bea asta! – încercă Gore să-l facă să bea limfa cu orice preţ. […]

– Prea târziu! – exclamă Iosif. Costache e departe acum; atât de departe că nimeni nu-i mai poate face nimic… Lăsaţi-l!

– Costache! Costache! – ţipă atunci Gore, ca şi când ar fi vrut să-l întoarcă din drum cu o gamelă de sânge. E al meu, al meu, mai am! – murmura el. Şi ei… o să ţi-l dea şi ei pe al…

Nu-şi termină însă vorba când Oprişan […] tresări de trei ori, ca la vederea a ceva nevăzut şi […] îşi dădu duhul pe braţele lui Gore. Gamela cu limfă căzu pe jos, iar el [Gore/Calciu] îl îmbrăţişase pe Costache ca şi cum ar fi vrut să nu-l mai lase să plece…”

În prefaţa la ediţia a doua a volumului Piteşti al lui Dumitru Bacu, Părintele Calciu relatează el însuşi episodul morţii lui Oprişan, care l-a marcat profund, dar, din discreţie, trece sub tăcere gestul său personal:

“În 1958 eram într-o corabie a morţii: şaisprezece oameni puşi în patru celule oarbe de la Jilava, patru celule zidite într-o celulă mai mare, de forma unui semicilindru culcat. O corabie a cărei destinaţie era moartea. Şaisprezece oameni, fiecare cu nebunia şi înţelepciunea lui, cu boala şi tragedia lui. Cei mai mulţi trecuseră prin Piteşti – mai mult de două treimi din câţi eram închişi acolo. Bolnavi trupeşte, răniţi sufleteşte, înfometaţi şi înfriguraţi, în celule în care apa curgea pe pereţi, iar umezeala ne pătrundea în oase, eram acolo într-o amestecătură dozată după toată ştiinţa Kremlinului, pentru a se stabili cât timp poate rezista un om în teroare, la foame şi tortură, la certurile din celulă, la bolile care infestau fiecare centimetru cub de aer cu milioane de microbi.

Atunci a murit, în celula mea, cel mai bun dintre noi. Era atât de bolnav şi atât de slab, încât moartea era mai prezentă pentru noi decât pereţii umezi, decât mâna gardianului care ne lovea, sau descuia şi încuia uşa, mai concretă decât pâinea şi apa noastră zilnică. Tusea de tuberculos a lui Costache Oprişan, expectoraţia abundentă şi urât mirositoare a unui plămân ros aproape integral de bacili, ne întorcea uneori stomacul pe dos, în ciuda dragostei imense pe care i-o purtam toţi trei.

Şi totuşi el, Costache, muribundul, era axa şi suportul nostru, justificarea noastră pentru acolo, îngerul care îl biruia pe diavol pentru noi. În clipa în care a murit, universul nostru şi-a pierdut sensul; atunci lumea s-a prăbuşit, cataclismul s-a produs şi noi am rămas trei oameni într-un pustiu al disperării. […]

Era în luna iulie 1958. Spre apusul soarelui, după ce trecuseră zece ore de la moartea lui Costache, în care timp ne rugaserăm cu lacrimi şi disperare: «Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău Costache… Costache…», după ce i-am spălat trupul, ca să intre curat în pământul din care a fost zidit, l-am scos gol pe targă, în curtea închisorii. Soarele apunea, iar lumina lui de aur cădea peste o vegetaţie luxuriantă, nebună, înăbuşitoare.

Lumii nu-i păsa de noi. Nu pierise universul în nefiinţă, soarele nu-şi întunecase lumina sa, nu se despicase pământul până în adânc, nici florile nu-şi pierduseră frumuseţea […]. Ne-am întors în celulă copleşiţi, urând florile şi copacii, şi cerul senin şi pur, şi soarele de aur. Pe targa murdară şi mică, în mijlocul curţii uriaşe, păzit de gardianul în uniformă, era trupul gol al lui Costache. Slab, doar piele şi os (incredibil cum putea fi acela un trup de om!), sub lumina dură care îi scotea în evidenţă slăbiciunea şi urâciunea corpului emaciat, zăcea acolo ca un monument al morţii. Şi nici un înger nu-l păzea cu sabie de foc de profanările ulterioare. Nici unul. Doar un gardian în uniformă.

Pe pieptul gol şi descărnat, străluceau două flori albastre, mari, necunoscute – toate florile ne deveniseră necunoscute. Le pusese Iosif, profitând de un moment de confuzie a gardianului. Le rupsese în fugă şi le aşezase pe pieptul osos, aruncate strâmb, dar reale şi agresive. Gardianul strigase la Iosif: «Ia-le de acolo, ia-le mai repede!». (Lui îi era frică să se atingă de mort.) Iosif nu l-a ascultat. «O să vă învăţ eu minte pe toţi, şi pe voi, şi pe el!» – a mai strigat gardianul. Pentru prima dată Iosif i-a răspuns, căci de la moartea lui Costache, în afară de lacrimi şi rugăciuni, nu mai schimbaserăm nici un cuvânt, nici între noi, nici cu gardianul: «Nouă, domnule gardian, ne mai puteţi arăta încă multe, dar lui nu; el v-a scăpat pentru totdeauna». Vedeţi, ei, gardienii, îngerii materiei, credeau că mai au putere asupra noastră chiar şi după moarte!

De atunci, ani în şir, l-am tot chemat pe Costache Oprişan, ziua şi noaptea, ca să-mi dea un semn, să-mi spună ceva despre moarte şi viaţa de veci… şi niciodată nu mi-a răspuns. De atunci mă întreb şi ne întrebăm: «Care este hotarul dintre moarte şi viaţă, cine e mort şi cine e viu – noi sau Costache Oprişan?»...”[3].

Note:

[1] În vestita “Casimcă” a Jilavei se aflau pe atunci: în celula I – Nicolae Petraşcu, Octavian Voinea, Aurel Popa (Popicu), Nuţi Pătrăşcanu; în celula II – Valeriu (Vică) Negulescu, Paul Grimalschi, Dan Dumitrescu, Aristotel Popescu (Aligo); în celula III – Dragoş Hoinic, Alexandru Popa (Ţanu), Virgil Bordeianu, Gheorghe Caziuc; în celula IV – Gheorghe (Ghiţă) Calciu, Constantin (Costache) Oprişan, Iosif V. Iosif, Marcel Petrişor (cf. D. Bacu, Piteşti, Ed. Atlantida, Bucureşti, 1991, pp. 16-18 – cu reprezentări grafice; descrieri amănunţite în Marcel Petrişor, Fortul 13. Convorbiri din detenţie, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991).

[2]Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, Ed. Timpul, Iaşi, 1994, pp. 127-133 – unde Gh. Calciu apare sub numele de “Gore Bolovan”, iar autorul însuşi sub numele de “Mircea Petre”. Deţinutul muribund era Constantin Oprişan, fost şef pe ţară al Frăţiilor de Cruce, trecut şi el prin iadul de la Piteşti.

[3] Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Războiul întru Cuvânt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001, pp. 91-94.

sursa: Blogul lui Razvan Codrescu

Cititi mai multe la:

***

Marturii despre Constantin Oprisan pe portalul “Fericiti cei prigoniti”: