26 iulie – ziua in care s-a nascut in cer unul din cei mai mari sfinti ai inchisorilor: COSTACHE OPRISAN: “Niciodata n-a acuzat pe nimeni pentru ceea ce i s-a facut. Pe toti i-a iertat si mereu ne vorbea de iertare si dragoste”

26-07-2011 Sublinieri

Constantin „Costache” Oprişan

“Fiu de răzeş din Tecuci, Oprişan era originar din comuna Onceşti, judeţul Bacău, Unde s-a născut pe 26 martie 1921. A urmat cursurile Facultăţii de Litere şi filosofie din Cluj, fiind student în anul III la momentul arestării1. S-a refugiat în Germania după rebeliunea legionară şi a fost internat în lagărul de la Buchenwald de regimul nazist. După întoarcerea în ţară a fost numit şef al regionalei Muntenia a Mişcării Legionare (iulie-decembrie 1945) şi apoi şef al Frăţiilor de Cruce, din noiembrie 1946, motiv pentru care a fost una din victimele preferate ale Iui Ţurcanu. Oprişan a fost arestat pe 15 mai 1948 şi a primit una din cele mai mari pedepse acordate în acea vreme: douăzeci şi cinci de ani muncă silnică. Fiind student, a fost trimis la Piteşti pe 26 iunie 1949 şi ţinut la secţia muncă silnică pe tot parcursul anului. Un coleg de celulă din această perioadă a fost impresionat de inteligenţa lui:

La 30 de ani, Oprişan era de invidiat. Era, ca Pascal, un matematician strălucit şi un gânditor  şi logician de temut. Pentru ca timpul să treacă cu folos, l-am rugat să ne tină un curs de istoria filosofiei. Expunerile lui nu erau făcute ex cathedra, ci de la suflet la suflet şi atât de plăcute şi de atrăgătoare, încât, opt ore pe zi, parcă uitam de foame şi de lumea de afară3.

A fost unul dintre puţinii deţinuţi cu o condamnare mare ce au fost torturaţi la începutul anului 1950: în luna martie câţiva dintre subalternii săi din libertate au fost solicitaţi să îl lovească la camera 3-biserică. Nu toţi au acceptat însă: Mihai Iosub l-a lovit de câteva ori, după care a scăpat ciomagul şi a refuzat să mai dea – a fost bătut cu centironul peste cap, cu pumnul în burtă şi aruncat sub geam în lovituri de picior -, iar Ieronim Comşa a fost şi el chinuit pentru că a respins de la început ideea de a-l maltrata pe Oprişan. Anularea distincţiei dintre victimă şi agresor prin aceste solicitări de lovire reciprocă a fost intens urmărită (şi în mare parte reuşită) de cei care au gândit sistemul: Dumitru Bordeianu spune că nu a putut niciodată să-l privească în ochi pe Oprişan după ce l-a lovit4.

Aurel Vişovan a asistat şi el la torturarea lui Costache Oprişan, bătut de tot comitetul şi călcat în picioare până şi-a pierdut cunoştinţa. A fost întins pe un prici şi lovit cu curele sistematic, de la cap la picioare şi înapoi, agresorii schimbându-se între ei când oboseau. Pentru că leşina des, bătăuşii aruncau cu apă peste el ca să îl trezească şi îi strigau: „Noi, tinerii reeducaţi, cei care înainte am fost sub comanda ta, te vom distruge. Tu eşti vinovat de soarta noastră, iar noi vom smulge de la tine  tot ce ştii, tot ce n-ai declarat la Securitate”. Supliciile au continuat câteva zile.

Oprişan era conştient că va fi sacrificat din cauza funcţiei pe care o avusese in cadrul Frăţiilor de Cruce. El i-a spus lui Dragoş Hoinic în vara anului 1950 că nu  se aşteaptă să scape cu viaţă din încercările care vor urma:

„Uite ce-i, Dragoş, eu nu pot să-mi pun această întrebare pentru că am fost şeful unui corp de legionari şi anume al Frăţiilor de Cruce pe ţară. Eu trebuie să mor!”.

La protestul lui Hoinic, că se pune doar problema rezistenţei la chinuri, a repetat: „Nu se pune la mine această chestiune6. Cu toate că fusese îndelung torturat şi nu a scăpat de bătăi decât la Gherla, el a încercat să îi prevină pe unii deţinuţi. Viorel Gheorghiţă aminteşte că prin decembrie 1950 a încercat să se apropie de Oprişan, care îi fusese şef, dar acesta a evitat discuţiile. După venirea lui Ţurcanu, a văzut că şi Oprişan lovea şi a realizat că era deja prins în sistem şi nu are încotro7.

Una dintre victimele cele mai chinuite, Oprişan a fost folosit în mai multe camere ca informator, pentru a distruge moralul celor ce rezistau, dar în paralel fost şi bătut multă vreme. Cel mai des a fost folosit la camerele 1 şi 2 – subsol odată cu începerea demascărilor aici, din decembrie 1950, pentru că majoritatea colaboratorilor din libertate aveau pedepse de muncă silnică şi el putea fi uşor folosit împotriva lor.

A fost transferat la Gherla cu lotul din august 1951 şi a fost introdus la camera 99 unde aveau loc torturile cele mai groaznice. În ciuda celor îndurate la Piteşti, a găsit puterea să îl prevină pe Mihai Timaru: „Ştii, o să fiu pus să te bat. […] O să înţelegi mai târziu”. Odată începute bătăile, Timaru l-a văzut pe Oprişan lovindu-l, dar cu lovituri „deosebite de loviturile altora” şi cu „ochii scăldaţi în lacrimi8, „cu fiecare lovitură trimisă cu durere pe trupul meu, cădea şi o lacrimă din ochii lui Costache“!

Virgil Maxim l-a văzut şi el înfruntându-l pe Ţurcanu, atunci când acesta vorbea despre oamenii noi pe care îi va crea acţiunea sa:

 „Dacă acestea sunt metoda idealului de care vorbeşti, nu veţi ajunge la nici o fericire. De ce nu aţi venit cu argumente raţionale, demne de oameni de ştiinţă, aşa cum vă autointitulaţi […]  De ce v-aţi pretat la josnicii, folosind mijloace barbare, de constrângere şi siluire a conştiinţelor? […] Nu vei realiza şi n-ai realizat nimic! Tot ce crezi că ai realizat este o închipuire a minţii tale bolnave!”.

Reacţia sa l-a provocat pe Ţurcanu, care l-a călcat în picioare cu toată greutatea:

„Se lăsa cu toată greutatea pe torace, până ce aerul era evacuat, apoi pe gât, sufocându-l. […] Supliciul se repeta până ce sângele începea să se prelingă din plămâni la colţul gurii, în icneli de tuse10.

Oprişan s-a îmbolnăvit de TBC în urma torturilor şi a fost transferat Ia Târgu Ocna pe 16 septembrie 1954. A stat puţin în sanatoriu, pentru că a fost implicat în procesul „Valeriu Negulescu” şi anchetat între decembrie 1954 şi aprilie 1955, fără să reuşească să se opună cererilor ofiţerilor. Şi-a revenit însă pe perioada desfăşurării procesului, când şi-a retras toate afirmaţiile din anchetă şi a arătat completului de judecată că a fost victimă, şi nu liderul din umbră al acţiunii de la Piteşti. Revenirea nu i-a servit din punct de vedere juridic, pentru că a fost condamnat la alţi 25 de ani muncă silnică. În ianuarie 1956 era diagnosticat cu „tuberculoză pulmonară olcero-cavitară bilaterală12. A fost închis în Casimca Jilavei, într-o celulă cu Gheorghe Calciu, Marcel Petrişor şi Iosif V. Iosif, în condiţii de exterminare:

Apa curgea pe pereţi, umezeala era permanentă, saltelele putrezeau sub noi. Iar Costache era în stare gravă. In fiecare dimineaţă îşi făcea, ca să zic aşa, toaleta plămânilor. Trebuia să tuşească, să tuşească mult. Se ducea să scuipe flegmă, puroi, poate chiar bucăţi de plămân şi tot ritualul acesta îţi lăsa impresia că i se rupe pieptul. Celula noastră era foarte mică: două paturi în dreapta, două în stânga, butoiul cu apă şi tineta. Şi, cum stăteam chiar lângă el, prima dată când am văzut tot puroiul care-i curgea din plămâni am simţit greaţă şi am fost gata să vărs. Atunci Costache s-a oprit puţin, s-a uitat la mine şi mi-a spus din priviri: Iartă-mă! […] Era desprins de toate cele lumeşti şi trăia într-o rugăciune aproape permanentă, întreruptă numai de convorbirile cu noi. Niciodată nu s-a plâns de boala lui, niciodată n-a acuzat pe nimeni pentru ceea ce i s-a făcut. Pe toţi i-a iertat şi mereu ne vorbea de iertare şi dragoste13.

A murit în condiţii mizere pe 26 iulie 195914 [1958, dupa parintele Calciu, n.n.], după ce i s-a refuzat orice fel de ajutor medical, în ciuda grevei făcute de Iosif Iosif pentru acest motiv15.”

Note:

1.  AANP, fond Fişe matricole penale.

2. Dumitru Bordeianu, op. cit., p. 102; ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1137, voi. 1, f. 130v.

3. Dumitru Bordeianu, op. cit., p. 102.

4. Ibidem, pp. 130-131.

5. Aurel Vişovan (cu concursul lui Gheorghe Andreica), Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? (Reeducarea de la închisoarea Piteşti), ediţia a Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2006, p. 36.

6. Dragoş Hoinic, „Reeducarea. Primele semnale”, in Arhivele totalitarismului, anul nr. 18/1998, p. 182.

7. Viorel Gheorghiţă, op. cit., p. 158.

8. Mihai Timaru, Amintiri de la Gherla…., p. 56.

9. Mihai Timaru, Memorial…, p. 81.

10.Virgil Maxim, op. cit., pp. 273-274.

11. Perioada de cercetări a fost determinată, atât în cazul lui Oprişan, cât şi în cazul celorlalţi anchetaţi, pe baza declaraţiilor păstrate la dosarul penal. Cum Securitatea îşi făcea un obicei din a face pierdute multe din declaraţiile care nu le serveau interesele sau o puneau într-o lumină proastă, este foarte posibil ca ancheta să fi durat mai mult. De altfel, referatul de încheiere a cercetării lui Oprişan este datat 28 mai 1956, dar nu există alte dovezi că ar mai fi fost interogat după aprilie 1955.

12. ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1137, voi. 1, f. 195.

13. ***Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu…, pp. 60-61.

14. AANP, fond Fişe matricole penale.

15. ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 210856, f. 5v.

(Din lucrarea: Pitesti. Cronica unei sinucideri asistate”, de Alin Muresan, editia a II-a, Editura Polirom, 2010)

***


UN MARE POET DIN INCHISOARE

(fragment)

Unul dintre episoadele cele mai memorabile şi grăitoare din perioada post-Piteşti, petrecut la Jilava în iulie 1958[1] şi rămas legendar în istoria închisorilor, cel în care Gh. Calciu, forţând imposibilul, şi-a desfăcut venele, în încercarea de a salva viaţa unui alt deţinut, ne este relatat într-unul dintre volumele de memorii ale lui Marcel Petrişor[2]:

“- Dumnezeule! – exclamă Mircea, sărind spre Gore. Ce faci?!

– Taci! – îi porunci scurt Gore. Storc o gamelă de sânge din braţ, ca să-i dau limfă lui Costache. Nu vezi c-a pierdut atâta sânge şi se stinge dacă nu intervenim cu ceva? […]

Gore umpluse între timp jumătate din gamelă cu sânge şi o pusese pe tineta cu apă, acoperind-o cu o cârpă.

– Îl las, să se sedimenteze hematiile, şi-i voi da doar limfa s-o bea – îi explică el lui Mircea, în şoaptă, în timp ce-şi bandaja sumar încheietura braţului, de unde lăsase să i se scurgă sângele. […]

Se dumiriră însă repede, văzându-l cum decanta limfa, din gamela în care-şi storsese sângele, în cea a lui Mircea.

– Bea! – îi zise apoi lui Costache, pe un ton poruncitor.

Oprişan însă zâmbi nemişcat. Răspundea cu-n surâs nelumesc la tot ce se-ntâmpla în jur.

– Costache, bea asta! – încercă Gore să-l facă să bea limfa cu orice preţ. […]

– Prea târziu! – exclamă Iosif. Costache e departe acum; atât de departe că nimeni nu-i mai poate face nimic… Lăsaţi-l!

– Costache! Costache! – ţipă atunci Gore, ca şi când ar fi vrut să-l întoarcă din drum cu o gamelă de sânge. E al meu, al meu, mai am! – murmura el. Şi ei… o să ţi-l dea şi ei pe al…

Nu-şi termină însă vorba când Oprişan […] tresări de trei ori, ca la vederea a ceva nevăzut şi […] îşi dădu duhul pe braţele lui Gore. Gamela cu limfă căzu pe jos, iar el [Gore/Calciu] îl îmbrăţişase pe Costache ca şi cum ar fi vrut să nu-l mai lase să plece…

În prefaţa la ediţia a doua a volumului Piteşti al lui Dumitru Bacu, Părintele Calciu relatează el însuşi episodul morţii lui Oprişan, care l-a marcat profund, dar, din discreţie, trece sub tăcere gestul său personal:

“În 1958 eram într-o corabie a morţii: şaisprezece oameni puşi în patru celule oarbe de la Jilava, patru celule zidite într-o celulă mai mare, de forma unui semicilindru culcat. O corabie a cărei destinaţie era moartea. Şaisprezece oameni, fiecare cu nebunia şi înţelepciunea lui, cu boala şi tragedia lui. Cei mai mulţi trecuseră prin Piteşti – mai mult de două treimi din câţi eram închişi acolo. Bolnavi trupeşte, răniţi sufleteşte, înfometaţi şi înfriguraţi, în celule în care apa curgea pe pereţi, iar umezeala ne pătrundea în oase, eram acolo într-o amestecătură dozată după toată ştiinţa Kremlinului, pentru a se stabili cât timp poate rezista un om în teroare, la foame şi tortură, la certurile din celulă, la bolile care infestau fiecare centimetru cub de aer cu milioane de microbi.

Atunci a murit, în celula mea, cel mai bun dintre noi. Era atât de bolnav şi atât de slab, încât moartea era mai prezentă pentru noi decât pereţii umezi, decât mâna gardianului care ne lovea, sau descuia şi încuia uşa, mai concretă decât pâinea şi apa noastră zilnică. Tusea de tuberculos a lui Costache Oprişan, expectoraţia abundentă şi urât mirositoare a unui plămân ros aproape integral de bacili, ne întorcea uneori stomacul pe dos, în ciuda dragostei imense pe care i-o purtam toţi trei.

Şi totuşi el, Costache, muribundul, era axa şi suportul nostru, justificarea noastră pentru acolo, îngerul care îl biruia pe diavol pentru noi. În clipa în care a murit, universul nostru şi-a pierdut sensul; atunci lumea s-a prăbuşit, cataclismul s-a produs şi noi am rămas trei oameni într-un pustiu al disperării. […]

Era în luna iulie 1958. Spre apusul soarelui, după ce trecuseră zece ore de la moartea lui Costache, în care timp ne rugaserăm cu lacrimi şi disperare: «Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău Costache… Costache…», după ce i-am spălat trupul, ca să intre curat în pământul din care a fost zidit, l-am scos gol pe targă, în curtea închisorii. Soarele apunea, iar lumina lui de aur cădea peste o vegetaţie luxuriantă, nebună, înăbuşitoare.

Lumii nu-i păsa de noi. Nu pierise universul în nefiinţă, soarele nu-şi întunecase lumina sa, nu se despicase pământul până în adânc, nici florile nu-şi pierduseră frumuseţea […]. Ne-am întors în celulă copleşiţi, urând florile şi copacii, şi cerul senin şi pur, şi soarele de aur. Pe targa murdară şi mică, în mijlocul curţii uriaşe, păzit de gardianul în uniformă, era trupul gol al lui Costache. Slab, doar piele şi os (incredibil cum putea fi acela un trup de om!), sub lumina dură care îi scotea în evidenţă slăbiciunea şi urâciunea corpului emaciat, zăcea acolo ca un monument al morţii. Şi nici un înger nu-l păzea cu sabie de foc de profanările ulterioare. Nici unul. Doar un gardian în uniformă.

Pe pieptul gol şi descărnat, străluceau două flori albastre, mari, necunoscute – toate florile ne deveniseră necunoscute. Le pusese Iosif, profitând de un moment de confuzie a gardianului. Le rupsese în fugă şi le aşezase pe pieptul osos, aruncate strâmb, dar reale şi agresive. Gardianul strigase la Iosif: «Ia-le de acolo, ia-le mai repede!». (Lui îi era frică să se atingă de mort.) Iosif nu l-a ascultat. «O să vă învăţ eu minte pe toţi, şi pe voi, şi pe el!» – a mai strigat gardianul. Pentru prima dată Iosif i-a răspuns, căci de la moartea lui Costache, în afară de lacrimi şi rugăciuni, nu mai schimbaserăm nici un cuvânt, nici între noi, nici cu gardianul: «Nouă, domnule gardian, ne mai puteţi arăta încă multe, dar lui nu; el v-a scăpat pentru totdeauna». Vedeţi, ei, gardienii, îngerii materiei, credeau că mai au putere asupra noastră chiar şi după moarte!

De atunci, ani în şir, l-am tot chemat pe Costache Oprişan, ziua şi noaptea, ca să-mi dea un semn, să-mi spună ceva despre moarte şi viaţa de veci… şi niciodată nu mi-a răspuns. De atunci mă întreb şi ne întrebăm: «Care este hotarul dintre moarte şi viaţă, cine e mort şi cine e viu – noi sau Costache Oprişan?»...”[3].

Note:

[1] În vestita “Casimcă” a Jilavei se aflau pe atunci: în celula I – Nicolae Petraşcu, Octavian Voinea, Aurel Popa (Popicu), Nuţi Pătrăşcanu; în celula II – Valeriu (Vică) Negulescu, Paul Grimalschi, Dan Dumitrescu, Aristotel Popescu (Aligo); în celula III – Dragoş Hoinic, Alexandru Popa (Ţanu), Virgil Bordeianu, Gheorghe Caziuc; în celula IV – Gheorghe (Ghiţă) Calciu, Constantin (Costache) Oprişan, Iosif V. Iosif, Marcel Petrişor (cf. D. Bacu, Piteşti, Ed. Atlantida, Bucureşti, 1991, pp. 16-18 – cu reprezentări grafice; descrieri amănunţite în Marcel Petrişor, Fortul 13. Convorbiri din detenţie, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991).

[2]Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, Ed. Timpul, Iaşi, 1994, pp. 127-133 – unde Gh. Calciu apare sub numele de “Gore Bolovan”, iar autorul însuşi sub numele de “Mircea Petre”. Deţinutul muribund era Constantin Oprişan, fost şef pe ţară al Frăţiilor de Cruce, trecut şi el prin iadul de la Piteşti.

[3] Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Războiul întru Cuvânt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001, pp. 91-94.

sursa: Blogul lui Razvan Codrescu

Cititi mai multe la:

***

Marturii despre Constantin Oprisan pe portalul “Fericiti cei prigoniti”:


Categorii

Biserica rastignita, Constantin Oprisan, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Reeducarea ieri, azi si maine

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

35 Commentarii la “26 iulie – ziua in care s-a nascut in cer unul din cei mai mari sfinti ai inchisorilor: COSTACHE OPRISAN: “Niciodata n-a acuzat pe nimeni pentru ceea ce i s-a facut. Pe toti i-a iertat si mereu ne vorbea de iertare si dragoste”

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Astfel de nemernici (tortionarii, militienii, securistii), te fac sa urasti zidirea lui Dumnezeu si sa te intrebi daca nu cumva, omului i s-a dat prea mult: o sabie cu doua taisuri pe care nu stie s-o foloseasca in folosul sau si/sau al aproapelui, aproape intotdeauna, uzeaza de ea in mod nepermis prin actele sale reprobabile profanand chipul lui Dumnezeu din el (ratiune, vointa, afecte);

    – cred ca asta este si motivul pentru care cei mai multi oameni se razvratesc impotriva lui Dumnezeu pentru ca, de-al lungul istoriei lumii pana la stirile horror de azi, de pe la noi, arata cum de-a valma – pagani pana la cre(s)tinii – de pe la noi – de ceea ce sunt in stare sa faca dand iama cu forta in creatia lui Dumnezeu (animale, plante) dar si in cununa creatiei Lui (omul);

    – de fiecare data cand citesc ceea li s-au intamplat unor oameni de catre alti ‘oameni’ ceva din mine se revolta la maximum;

    – din ceea ce citesc, gandindu-ma – nu foarte mult – realizez ca, sub ‘democratia’ asta mascata de un totalitarism, de o dictatura in devenire…venirea in forta si din ce in ce mai PE FATA a unor specimene de genul nemernicilor care au chinuit sfintii inchisorilor nu este departe, ci tot mai aproape…insa, de data aceasta cu metode mai diabolice, mai rafinate de exterminare pentru cei care indraznesc sa mai gandeasca logic si/sau normal in tara asta;

    Cum spunea Pr.Arsenie Boca in “Cararea Imparatiei” la ceea ce se pretinde omul sa faca (in sens rau) il intrece uneori si pe drac fiindca dracul nu face decat sa ispiteasca, nu trece la fapte; de aceea omul prin placerea sadica de a face rau (inclinarea vointei spre rau apartinandu-i) nu poate fi indreptat (acolo unde se mai poate) decat cu sabia dreptatii lui Dumnezeu. “Si uite-asa bate Dumnezeu neoranduiala ca sa se faca oranduiala”

  2. “Pe toti i-a iertat si ne vorbea mereu de iertare si dragoste.”
    Ori de cate ori citesc despre cum a reactionat Fericitul Costache Oprisan si ceilalti impreuna patimitori cu el, ma gandesc cat de asemanatori sunt ei lui Hristos care pe Cruce fiind a zis: iarta-i caci nu stiu ce fac. Si atunci ma umilesc si ma rusinez ca eu nu pot sa rabd putinul pe care il am de rabdat.

  3. Cred ca acesti oameni sint printre cei mai buni pe care i-a dat neamul romanesc.Poate ca nici sfintii,nici mucenicii nu se ridica la inaltimea lor,sint dincolo de orice inchipuire…o extindere a Crucii lui Hristos peste timpuri.

  4. @sherlock_holmes:

    .Poate ca nici sfintii,nici mucenicii nu se ridica la inaltimea lor,sint dincolo de orice inchipuire

    Pai nu, nu asa ne aratam cinstirea catre ei. Daca ii scoatem din randul sfintilor si mucenicilor …unde ii plasam? Ca nu exista alta ceata in care ei sa poata face parte. Deisgur ca sfintii mucenici ai vremurilor sunt deosebiti, insa alaturi si intre ceilalti sfinti si mucenici.

  5. “Atunci a murit, în celula mea, cel mai bun dintre noi.”
    alaturi de:
    “era deja prins în sistem” adica lovea, era informator etc.
    nu inseamna ca el era “cel mai bun” pentru motivul ca era “prins in sistem”, ci invers, anume ca unul dintre cei care, nemaiputand rabda chinurile, acceptase sa intre in sistem era totusi “cel mai bun” dintre ei.

    Seamana pe undeva cu intamplarea din viata Sf. Antonie cel Mare cand, acesta, cautand pe cineva “mai mare” decat el, este indrumat de Domnul catre cizmarul din Alexandria – un om normal, familist, muncitor, care traia in lume indeplinindu-si toate obligatiile etc., asadar fiind parte din “sistem”.

    Asadar, atentie la “sistem” si la cum ne raportam la el!

    Referitor la intamplarea amintita mai sus din viata Sf. Antonie, Mitropolitul Augustin Kantiotis spune ca “poţi să te duci în Sfântul Munte şi să pustniceşti într-o peşteră, şi totuşi să te duci în iad. Şi se poate să rămâi în cel mai stricat oraş (cea mai stricată societate) şi să trăieşti nu numai cu înţelepciune, ci şi în feciorie“.

  6. Dupa cum zice mai sus Ioana,care are numele ca al mamei mele pe care o iubesc, “Ma umilesc si ma rusinez ca nu rabd putinul pe care il am de rabdat…”CU DUMNEZEU INAINTE!

  7. 😥 Mulţumesc din toată inima pentru această evocare. Vorbeam ieri cu scriitorul Pan Izverna care spunea că toate minunile astea ar trebui predate la şcoală, să fie cunoscute din clasele primare. Şi că dacă s-ar fi întâmplat aşa din 1990 încoace, azi eram departe, probabil, prima dintre ţările foste comuniste. Fără memorie, unui popor i se poate face orice. Se transformă în populaţie de mutanţi. Ceea ce, din păcate, aproape că a devenit poporul român. Ceea ce ni se întâmplă acum e triumful postum al fenomenului Piteşti. Impostura care guvernează rânjit, meritul coborât în noroi.

    Experimentul Piteşti a fost unul din episoadele satanice al umanităţii, aş avea curajul să-i spun chiar cel mai satanic. Am vorbit cu foşti deţinuţi politici care au fost acolo, nu voiau să zică despre asta decât că nu pot să zică nimic despre asta şi că nimeni care nu a fost acolo nu poate judeca, dar vedeam în ochii lor cum îşi fac cruce cu privirea. Era o infinită tristeţe în ochii lor pentru ce-a fost acolo şi totodată, o tainică lumină. Erau ca adormiţii sculaţi după pogorârea Mântuitorului la Iad. Nu cred că poate fi ceva mai monstruos decât să fii pus să-ţi măscăreşti mama şi Sfânta Împărtăşanie. 😥

    Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate!

  8. Era o metafora.In general, suferintele mucenicilor durau citeva ore.Omeneste,o asa suprasuferinta indelungata nu este posibila,si fara sa te dezumanizezi si sa-ti pastrezi si credinta si sa nu judeci pe nimeni pentru ce ti se intimpla.In toti Sfintii a trait Iisus Hristos Dumnezeu,cu o slava mai mare sau mai mica,pe cit au putut duce ei ca oameni.In Sfintii inchisorilor,slava lui Dumnezeu este atit de mare,incit pentru mine este dincolo de orice inchipuire.

    PS.Sfintii ne spun ca fiinta lui Dumnezeu este ca un intuneric de nepatruns pentru mintea noastra si orice minte creata,(de aceea nici nu poate fi vazut in fiinta Sa )dar nu pentru ca este intuneric ( caci Dumnezeu este Lumina ) ci pentru ca este supra Lumina.Asa si cum daca maresti frecventa unui sunet,el suna din ce in ce mai tare,si mai tare…dar peste o frecventa,noi numai auzim sunetul,el totusi fiind acolo.

  9. Iisus răstignit în celulă. Închis
    În foame’n tortură şi-n ură, nu’n vis.
    Că negura morţii şi noaptea vânzării
    E vie în oameni (din dorul puterii).

    Iisus în celule, bătut,anchetat
    Că vrea Adevărul.Că este curat.
    Cu bâta şi foamea, cu chin şi tortură
    Îi caută-n suflet vre-o urmă de ură.

    Îi caută-n suflet prin frig şi teroare
    O vină ce nu e, dar care îi doare.
    O vină cumplită, cu chipul ascuns
    Ce nu vor s-o poarte şi-o pun lui Iisus.

    Iisus în celue-i bătut şi ucis,
    De semenii noştrii. Şi, vai n-a fost vis.
    Iisus vinovatul ce-n veac n’are vină
    Din ziduri, din stihuri, din oase suspină.

    Şi astăzi i-aducem o vină ce nu e
    Şi-n chip știinţific îl batem în cuie
    Că cere, că spune, ce-i prea greu de dus
    De-aceia ne facem (cum vrem ) un Iisus.

  10. RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTUL MARE MUCENIC PANTELIMON, DOCTORUL DOCTORILOR

    http://poeziicrestin-ortodoxe.blogspot.com/2011/07/rugaciune-catre-sfantul-mare-mucenic.html

  11. @ sherlock_holmes:

    Iarta-ne, te rugam. Nu a fost, dintre noi, cine sa aprobe vreun comentariu (al oricui) cateva ore bune ieri. Sa incercam sa nu ne pierdem rabdarea asa de usor si sa fim intelegatori cu neputintele celorlalti. Multumim!

  12. Ei, au gustat deplin osânda…
    şi strălucesc, fiindcă focul
    în care-au ars atâta vreme,
    le-a mistuit doar carnea…
    Iar sufletele şi-au găsit izbânda.

    Mă-nfricoşez citind aevea
    Ce chinuri groaznice-au răbdat,
    Şi-n gândul meu mă-ntreb adesea,
    Oare-au fost oameni ca şi mine,
    rupţi din acelaşi aluat?

    Rămân uimită de tăria
    Ce au avut-o-nsuferinţă,
    Şi mă-nfior şi mă cutremur
    Cât de statornici au rămas
    În buna şi adevărata lor credinţă.

    Ca nişte stânci de piatr-au fost
    De valurile mării încercate…
    Şi neclintiţi ca ele au rămas
    chiar daca trupurile-au suferit
    şi ca şi ele au fost subţiate.

    Căci şi mâncarea, amăgire-a fost
    şi s-au hrănit numai gândind la pâine
    şi-afară la cei dragi ai lor,
    La-mbrăţişarea ce urma să vină,
    Poate că…azi, sau..poate mâine.

    Sau, poate… pentru totdeauna
    Vor sta-n acele negre ziduri…
    Şi poate nu-şi vor mai vedea copiii
    Nici mame, taţi, surori şi fraţi
    Sau, să le scrie nişte rânduri…

    Ca aurul în topitoare-au fost…
    Şi doar Hristos le-a răcorit suflarea.
    Iar inimile, ca un rug aprins,
    ardeau neâncetat în rugă,
    Şi numai ea le-a fost scăparea.

    Au suferit cu multă bărbăţie
    Bătăi, torturi, până la os.
    Bolnavi, slăbiţi şi în teroare,
    Nu renunţau la crezul lor
    Că-n ei trăia deplin Hristos.

    Să îi cinstim cum se cuvine
    Pe-aceşti martiri ce s-au jertfit,
    Şi să-i luăm drept pilde vii
    de dragoste şi de iertare,
    Căci voia lor şi-au răstignit.

  13. @Nicolae Mirean

    Mult am invatat din poeziile dumneavoastra.Va multumesc din suflet ca inmultiti talantul pe care vi l-a dat Dumnezeu. Mie, una, imi folosesc foarte mult! Ma ajuta Dumnezeu si prin dumneavoastra.

    Multumesc mult!

  14. ok admin.Mesajul tau parca a fost scris de 2 oameni diferiti.Si eu va multumesc!

  15. Doar o completare, va rog, folositi gresit in articol termenul de ,,rebeliune legionara”, a trecut mult timp de la caderea comunismului care manipula istoria, in ultimii ani au aparut o gramada de scrieri care demonteaza aceasta minciuna.Si multe altele.Doamne Ajuta!

  16. @Tim:

    Au existat acte de rebeliune legionara povestite chiar de legionari – de exemplu Nicu Popescu Vorkuta. Ca termenul este folosit intr-un sens manipulatoriu, dandu-se senzatia unei miscari masive a intregii miscari legionare, este altceva.

    Iar articolul nu ne apartine, am dat sursa acestuia la finalul sau.

  17. @ Mihaela S
    Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Lui i se cuvine slava cinstea și mulţumirea.
    Dumnezeu pune valoare și într’un vreasc nevrednic, care poate fi de mare folos la o nevoie imediată, chiar dacă vreascul nu-i bun de nimic în condiţii normale. Vă rog să mă iertaţi.

  18. sfinte mucenice Constantin mult patimitorule roagate lui Dumnezeu pentru noi pacatosii…Doamne! cu cata rabdare jertfelnica la inzestrat Bunul Dumnezeu pe acest rob al sau ,vrednicul de pomenire Constantin Oprisan…nu pot sa mai spun nimic …fara cuvinte …o! pamant romanesc scaldat in sangele eroilor tai,te vad cum plangi si suspini zicand,, pana cand Doamne pana cand,,…va veni vremea tuturor…in curand va veni…iertare multa fratilor…Dumnezeu sa ne miluiasca si sa ne intareasca si pe noi,amin…

  19. Pingback: O eroina discreta a rugaciunii si a daruirii: LUCIA POPSOR (†13 iulie 2010) sau DESPRE JERTFELNICIA CARE NE FACE LIBERI
  20. Pingback: PARINTELE DIMITRIE BEJAN († 21 septembrie 1995): "Jertfa noastra inca n-a rodit"
  21. Pingback: PARINTELE VASILE PATRASCU sau ICOANA SUBLIMULUI - 5 ani de la plecarea la Domnul a unui smerit preot martir al inchisorilor. MARTURII CUTREMURATOARE
  22. Pingback: PARINTELE MARTURISITOR MARCU DUMITRU (DUMITRESCU), “fachirul” rugaciunii si al lacrimilor: “Si tu poti cadea, in prigoana, daca nu te ajuta harul” -
  23. Pingback: “Comunismul mai are o singura sansa sa supravietuiasca: PRIN URA, PRIN RAZBUNAREA, PRIN RAUL DIN SUFLETELE NOASTRE” -
  24. http://www.librariasophia.ro/carti-Cumplite-incercari-Doamne!-Anii-de-mucenicie-ai-temnitelor-comuniste-Petrisor-Marcel-so-7038.html

    Tocmai citesc aceasta carte. Pe de o parte ma rusinez, pe de alta ma bucur ca suntem (chiar si cu mare nevrednicie) urmasii unor astfel de oameni.

    Dumnezeu sa ii odihneasca sufletul in cel mai desfatat loc al Raiului!

  25. http://miriamturism.wordpress.com/2008/07/26/rusalka2-sf-moise-ungurul-azi-pomenit/

    Mi-am permis sa-l aduc in atentia dvs, pt ca nu l-a vazut la sinaxar.

  26. Pingback: Aspazia Otel-Petrescu pentru “Familia ortodoxa”: SUFERINTA SI COMUNIUNE, RUGACIUNE SI MINUNI, JERTFA SI IERTARE in inchisorile politice pentru femei -
  27. Pingback: “Sa nu ne razbunati” – Nicolae Istrate, fost detinut politic basarabean si LECTIA VIE A CREDINTEI SINCERE, A IUBIRII VRAJMASILOR, A IERTARII TORTIONARILOR -
  28. Pingback: Avva Efrem Filotheitul: SFATURI DUHOVNICESTI DESPRE IERTARE -
  29. Aveti idee cum as putea da de Marcel Petrisor?

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate