PREDICI VIDEO SI AUDIO la Duminica dinaintea Nasterii Domnului. TALCUIREA NEDUMERIRILOR trezite de EVANGHELIA “GENEALOGIEI”, “Cartea neamului lui Iisus Hristos”. De ce era nevoie ca Maica Domnului sa fie logodita cu Iosif?

“De ce a trebuit eu să depind de oamenii aceia, de ce a trebuit să am părinţii aceştia, să mă nasc în ţara asta, în generaţia asta…?”

Vedeti si:

***

Predica Pr. Ciprian Negreanu la Evanghelia Genealogiei Mantuitorului (2013)

*

Predica Pr. Ciprian Negreanu (Cluj) din Duminica sfintilor parinti dupa trup ai Domnului (2012):

***

Ce legatura este intre SUFLETUL OMENESC al fiecaruia dintre noi, MAICA DOMNULUI si NASTEREA LUI HRISTOS?

CUM LUCREAZA DUMNEZEU MANTUIREA NOASTRA PRIN OAMENI?

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Suntem în duminica dinaintea Crăciunului, a Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi, ca la orice sărbătoare mare şi această duminică este închinată sau prevesteşte şi pregăteşte sărbătoarea Nașterii Mântuitorului, începutul mântuirii noastre.

Această duminică se numeşte, și a ajuns să fie numită în mod obişnuit, Duminica strămoşilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos; alţii o numesc genealogia, chiar dacă ea nu cuprinde numai genealogia Mântuitorului ci-i cuprinde şi pe drepţii și profeţii care au fost înaintea Sa şi au pregătit cumva calea lui Dumnezeu şi întruparea Lui, şi mai cuprinde chiar şi o parte a povestirii Nașterii Mântuitorului. Dar se insistă asupra genealogiei, pentru că despre Naştere o să vorbim în zilele următoare şi chiar în ziua Naşterii, dar, în mod deosebit, se opreşte în general Biserica asupra acestei cărţi a strămoșilor, a neamului lui Iisus Hristos, cum zice Sfântul Apostol și Evanghelist Matei.

Doi evanghelişti vorbesc despre cartea neamului lui Iisus Hristos: Matei şi Luca. Sfinţii Părinţi și teologii care explică Evangheliile spun că una dintre deosebirile dintre cele genealogii este aceea că una dintre ele înfăţişează mai degrabă o cale regală, iar cealaltă mai degrabă o cale profetică. Aceea a lui Matei merge pe o cale regală, a lui David, a lui Solomon. Cealaltă, a lui Luca, merge mai mult pe partea profetică, arătând toate cele trei demnităţi ale Mântuitorului: Preot în veac şi din veac, nefăcut de mână omenească, Profet sau Prooroc – partea profetică – şi Rege.

Când o auzim, când o ascultăm, ni se pare obositoare la prima auzire, mai ales că noi cunoaştem foarte puţin Vechiul Testament. Dacă am cunoaşte mai bine Vechiul Testament ni s-ar părea foarte familiar să auzim de toţi aceştia de care auzim şi multora dintre noi ni se par niște nume foarte străine, necunoscute nouă, care nu ne spun nimic, dar, de fapt, în spatele fiecărui nume e o istorie întreagă, o lume întreagă. De fapt, cred că fiecare dintre aceştia aduce sau poartă cu sine, sau s-a lucrat în ei o caracteristică, un chip, ceva din frumuseţea de mai târziu a Maicii Domnului. In fiecare a fost ceva care a dus la naşterea Maicii Domnului – şi o să vedeţi de ce mă refer la naşterea Maicii Domnului, deşi acolo textul se sfârşeşte cu: “Şi s-a născut Iosif, logodnicul Mariei“. O să vorbim imediat despre asta.

Dar toate aceste generaţii, toate aceste neamuri, paisprezece, paisprezece, paisprezece, parcă fiecare dintre ei, începând de la Adam, continuând cu Set şi cu ceilalţi, aduc o mireasmă, o nuanţă, o frumuseţe care se adaugă celei mai frumoase flori pe care a putut s-o dea pământul şi din care S-a născut mai târziu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Maicii Domnului. Au înfrumuseţat toţi acest chip. Am putea să ne oprim la fiecare dintre ei şi să zicem ce a adus fiecare, ce virtute a lucrat, în ce s-a desăvârşit, în ce s-a luminat, în ce s-a înălţat și ce a adus nou în neamul Mântuitorului Iisus Hristos. Nu ne oprim la asta. Ce ne tulbură, poate, mai ales, pe cei cunoscători, este că Sfântul Apostol Matei ţine în mod special să numere câte 14 de trei ori neamul de la Adam până la Mântuitorul şi cei care cunosc foarte bine Scriptura ştiu că în Cartea Regilor, în loc de 14 neamuri pe care le pune el la mijloc, sunt 17 neamuri. Matei a ştiut cu siguranţă, mai ales că el n-a vorbit de la sine, ci a vorbit ajutat şi inspirat de Duhul Sfânt. Atunci de ce în loc de 17 generaţii a pus 14, la un moment dat? Celelalte 14 sunt valabile, însă una dintre cele 14 rânduri de neamuri sunt, de fapt, 17, după cum vedem citind cu atenţie Cartea Regilor. A greşit? N-a greşit. A minţit? N-a minţit. Atunci care este înţelesul? Şi Sfântul Ieronim ne spune un cuvânt care ne cutremură. Că în vremea lui Ahaz, au fost trei neamuri care au ieşit dintr-o femeie păcătoasă, o femeie care nu s-a întors spre Dumnezeu, trei neamuri care n-au trăit în ascultare de glasul conştiinţei și de glasul lui Dumnezeu şi aceste trei neamuri sunt trecute sub tăcere absolută de Matei. Aceste trei generaţii sunt lăsate deoparte, ca şi cum n-ar exista. Acest lucru era obişnuit în vechime, chiar dacă nouă acum ni se pare de mirare. Dacă într-un oraş cineva aducea necinste acelui oraş, dacă unul dintre copii făcea necinste casei aceleia, neamului aceluia, numele lui era şters din toate scriptele si din toate locurile unde era notat. El dispărea, nu mai exista. A-i rosti numele era o ruşine, o batjocură pe care o aduceai familiei aceleia, neamului aceluia. Aşa era şi în lumea romană, şi în lumea greacă, dar cu atât mai mult la evrei, unde numele avea o importanţă foarte mare. Şi căderea unuia din credinţă sau întoarcerea spre cele rele era din neam în neam vestită şi cunoscută, de îngrozire pentru ceilalţi şi aceste nume erau, în general, trecute sub tăcere. Vedem, cumva, că Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei se foloseşte de lucrarea aceasta, dar cu ştiinţa şi sub inspirația lui Dumnezeu, trei neamuri sunt ca şi cum n-ar exista. Aşa cum, la bogatul care trăia în lux, îmbrăcat în porfiră şi în vison, care petrecea strălucit în toate zilele vieţii sale – adică zilnic pentru el era petrecere, erau oameni care se adăpau din vorbele lui, din bogăţia lui, care îl vesteau pretutindeni – dar înaintea lui Dumnezeu era necunoscut, nici nu are nume acest om, acel om nu exista în faţa lui Dumnezeu, deşi exista în faţa lumii. Aşa şi aceste trei generaţii, care n-au fost în duhul lui Dumnezeu, pe calea lui Dumnezeu: sunt ca şi uitate. Adică Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei nici nu le trece, dar asta cu inspiraţie dumnezeiască. Şi asta pe noi ne îngrozeşte și ne înspăimântă, pentru că n-am vrea să fim din acele neamuri, n-am vrea să fim dintre cei care nici nume nu au înaintea lui Dumnezeu, adică înaintea Lui nici nume n-am avea dacă nu încercăm să mergem pe calea Lui, să facem poruncile Lui, cât putem. E groaznic ca Dumnezeu să nici nu te cunoască. Am văzut cât de greu este într-un loc în care nimeni nu te cunoaşte și nici nu te bagă în seamă, trec peste tine ca şi cum nici n-ai fi. Poţi să strigi, să faci orice, ei au treaba lor, eşti un nimeni. E un sentiment de goliciune și de neputinţă mare. Dar asta este nimic în faţa unei asemenea întâmplări la măsură dumnezeiască, adică înaintea lui Dumnezeu să nu fii ştiut, să nu te ştie sfinţii, să nu te ştie îngerii, să nu te cunoască.

Acest fel de a fi şi de a Se raporta al Mântuitorului ni l-a mai arătat în câteva dăţi. Ştiţi, când au venit fecioarele neînţelepte şi le-a spus:

Nu vă cunosc pe voi.

Şi s-a mai repetat asta în mai multe pilde, cuvântul acesta care pare uşor de purtat, dar el este unul dintre cele mai grele lucruri, să nu fii cunoscut, să nu se ştie cine eşti. Că

nu toţi care-Mi zic Doamne, Doamne, vor intra în Împărăţia Cerurilor,

zice Dumnezeu. Şi vor veni mulţi şi vor zice:

Doamne, oare nu în uliţele Tale am făcut minuni, oare nu Te-am mărturisit noi?

Şi Dumnezeu va zice:

Nu vă cunosc pe voi.

Nu e vorba că nu-i cunoaşte, ci că aceşti oameni au făcut lucrurile greşit, după capul lor, au schimbat legea, au făcut-o pentru mândrie, pentru altceva, nu pentru Dumnezeu. Şi a nu fi cunoscut de Dumnezeu. Aşa cum centrul Liturghiei și centrul vieţii noastre creştine este să te pomenească Dumnezeu. Când moare cineva se zice să-l pomenească Dumnezeu, să te binecuvânteze Dumnezeu – adică să te cuvânteze de bine, să te numească de bine –, pomenirea numelui nostru de către Dumnezeu, cum s-a rugat tâlharul pe cruce şi a zis:

Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta.

Ce înseamnă pentru Dumnezeu pomenire? Să fii cu El! Să te cunoască, să fii prietenul Lui!

Azi vei fi cu Mine în Rai.

Nu era ca o numire. A te numi Dumnezeu înseamnă a te asuma, a te primi desăvârşit.

Dumnezeu nu e ca noi, care îl asumăm cu greu pe un om, să-i ştim numele, să-l cunoaştem, să-l vedem, să vedem dacă putem să ne înţelegem, să rămânem împreună, să ne cercetăm şase luni, un an, până vedem dacă ne potrivim… Când Dumnezeu te numeşte, El te asumă desăvârşit. E ca un om bun, căruia dacă i-ai intrat în casă, deşi nici nu-ţi ştie numele, dar dacă te-a primit în casa sa nu pleci de acolo fără să-ţi dea ceva. Nu te mai uită, totdeauna îţi va scrie de sărbători, totdeauna îşi va aminti de tine. Ei, Dumnezeu e mai mult decât un asemenea om. Şi de aceea noi zicem: Pomeneşte-mă, Doamne…, zicem ca tâlharul. Şi, când scriem pomelnice, tot de asta o facem, să ne pomenească Dumnezeu, să nu ne uite, să ne pomenească în Împărăţia Sa; dacă Dumnezeu ne pomeneşte, noi suntem; dacă El nu ne pomeneşte, începem să ne apropiem de nefiinţă, nu mai suntem, cine mai suntem noi? Or, chiar dacă cuvântul acesta, Nu vă cunosc pe voi, pare uşor, e, de fapt, unul dintre cele mai grele cuvinte pe care le spune Scriptura.

Dar, întorcându-ne, nu-i vorba că Matei a greşit. Vedem, la un moment, dar, o altă întrebare care ne apare în minte, pe lângă aceea referitoare la de ce trebuie să fie înfăţişaţi toţi strămoşii, spuneam că pentru că fiecare aduce ceva chipului Maicii Domnului, o altă virtute, pe lângă faptul că sunt pomenite paisprezece generaţii, deşi au fost şaptesprezece, ar mai fi o întrebare la care cred că ne-am gândit toţi: de ce avea nevoie Maica Domnului să se căsătorească, să fie logodită? De ce această povară? Că, din exterior, pare o povară. Adică Crinul lumii, Maica Domnului, ceea ce a putut da lumea mai frumos, cea pentru care atâtea şi atâtea generaţii s-au ostenit şi s-a ţinut poporul iudeu cu atâta stricteţe şi cu atâta atenţie în Legea lui Dumnezeu şi Dumnezeu l-a purtat prin Egipt şi prin Asiria şi prin atâtea locuri ca să ţină credinţa şi să-i apropie tot mai mult, a trimis atâţia profeţi, a trimis atâţia sfinţi, a făcut atâtea minuni, Naşterea Mântuitorului, în primul rând, și cele zece plăgi din Egipt şi trecerea prin Marea Roşie şi toate minunile. Şi se naşte Maica Domnului.

Era nevoie ca această Floare a neamului omenesc – din toate punctele de vedere floare, nu numai al frumuseţii exterioare, trupeşti, ci mai ales al frumuseţii interioare, sufleteşti, al chintesenţei de frumuseţe sufletească, a inimii, a minţii, a curăţiei minţii şi inimii, al apropierii de Dumnezeu – avea nevoie această Floare de un bătrân văduv? Un bătrân văduv cu câţiva copii, cu cinci copii din prima căsătorie. Avea nevoie Maica Domnului de această povară? Ar părea, la prima vedere, un auxiliar, aşa, adică ce nevoie mai e şi de asta? De ce nu se putea altfel? De ce nu se putea să rămână Maica Domnului aşa, singură, născându-L, că nu avea nevoie? Decât că s-au spus vorbe pe care le spun şi azi protestanţii, şi ne-am putea gândi că ce rost a avut, că s-au mai născut şi vorbe aşa. Şi tot Sfântul Ieronim, dar și ceilalţi Părinţi, însoţindu-l, spun că au fost trei motive pentru care a fost nevoie ca Maica Domnului să fie logodită:

1. Ştiţi că în Israel numele neamului s-a păstrat prin bărbat, aşa se socotea, aşa cum la noi numele rămâne prin bărbat, aşa şi la ei neamul s-a păstrat prin bărbat. Şi a fost nevoie să se logodească cu Iosif, ca să se afle cartea neamului lui Iisus Hristos, ca să se ştie din ce neam vine Iisus Hristos. În ce sens? Am mai spus asta, dar repetăm. O fecioară, o fată dintr-un neam, care era singură la părinţi, această fată era obligată prin lege să se căsătorească cu cineva din neamul ei, în mod special din neamul ei, din aceeaşi spiţă, cât de apropiat se putea. Bine, nu era vorba de rudenie de sânge, aşa spunea legea, ca să nu se piardă sângele, că nu se ştia câţi mai erau din neamul acela şi astfel se continua neamul acela. Şi Dumnezeu aşa S-a îngrijit, spunând ca fecioara singură la părinţi să se căsătorească cu cineva din neamul ei. Pentru evrei era foarte cunoscută această poruncă, de aceea Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei nici nu stă să explice, ci zice: Cartea neamului lui Iisus Hristos: acela a născut pe acela, şi tot aşa, şi Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, Care se cheamă Hristos. Şi noi ne mirăm: Bine, dar ce legătură are? Că Maica Domnului L-a născut pe Iisus Hristos şi nu prin Iosif, ci umbrită de Duhul Sfânt și de puterea Celui Preaînalt. Şi atunci ce legătură are cartea neamului lui Iosif cu neamul Maicii Domnului? Dar pentru ei era de la sine înţeles că o fecioară, singură la părinţi, se căsătoreşte cu cineva din neamul ei. Şi atunci, dacă neamul lui Iosif era din neamul lui David, din neamul lui David era şi Maica Domnului. De aceea cu atâta uşurinţa strigă orbul: Miluieşte-ne, Fiul Lui David! El era Fiul lui David. Era din neamul lui Dumnezeu, dar, omeneşte, era şi din neamul lui David.

Deci primul motiv pentru care era nevoie de această logodnă era ca să se ştie care era neamul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Pentru că atâtea profeţii vorbiseră despre asta. Ca să nu zică iudeii că n-au ştiut din ce neam este Hristos, ca să nu zicem noi, ca să nu zică nimeni, niciodată, că n-a ştiut. Aşa, sunt atâtea mărturii, atâtea proorociri că din neamul lui David. Si atâtea cuvinte, Daniil ajunge să spună exact anii până la Naşterea Mântuitorului: şaptezeci de săptămâni de ani, în anul 490 înainte de Hristos. Şaptezeci ori şapte, 490. 490 de ani până Se va naşte Hristos, spune el. Adică mai clar decât atât ce putea să se spună? Şi altele, multe. Isaia vorbeşte despre Omul durerilor, despre cum va lua El păcatele noastre, cum va vindeca El pe tot bolnavul şi tot necăjitul şi tot întristatul. Dar iudeii erau atât de cârcotaşi şi trebuiau să ştie exact că Acesta este, din neamul lui David. Deci, ca să se ştie că El e din neamul lui David, a fost logodită Maria cu Iosif.

2. Al doilea motiv pentru care s-a socotit important să se logodească cu Iosif a fost această ocrotire de care avea nevoie Maica Domnului în faţa oamenilor; ocrotire de a duce cineva măgarul de căpăstru prin Egipt, de a fi cineva acolo… Totdeauna, Dumnezeu lucrează în situaţii omeneşti prin oameni. Asta e una din tainele pe care Dumnezeu ni le descoperă prin Părinţi. Ei spun că, dacă Dumnezeu poate lucra printr-un om, printr-un om va lucra. Dumnezeu nu se repede să facă minuni de dragul minunilor.

Este o întâmplare în Patericul egiptean în care se spune că un mare părinte duhovnicesc s-a încurcat la un cuvânt din Scriptură şi se întreba: Doamne, oare ce pot eu să înţeleg de aici? Şi era foarte complicat cuvântul şi el ştia multă teologie și a zis:

[…]

[Fragmentul din Pateric:

Povestesc unii despre un batran oarecare ca a petrecut saptezeci de saptamani mancand o data in saptamana. Deci, se ruga lui Dumnezeu pentru un cuvant din Scriptura sa i-l descopere si nu-i descoperea lui Dumnezeu. Astfel, a zis in sine: desi am facut atata osteneala, inca nimic n-am castigat. Voi merge de acum la un frate si-l voi intreba. Si daca a inchis chilia, vrand sa plece, a fost trimis ingerul Domnului la dansul, graind: saptezeci de saptamani ai postit si nu s-a apropiat rugaciunea ta de Dumnezeu. Iar cand te-ai smerit a iesi la fratele tau, sunt trimis sa-ti vestesc tie cuvantul; si acestea spunandu-i-le a plecat de la dansul.]

Şi, când a deschis uşa, i s-a arătat îngerul şi i-a zis:

“Vezi? Atâtea zeci de zile ai postit şi te-ai rugat şi Dumnezeu nu s-a plecat să-ţi coboare ţie înger şi să-ţi descopere. Şi numai pentru smerenia asta, că ai vrut să mergi să-l întrebi pe cel din faţă – că Dumnezeu prin oameni lucrează – imediat a binevoit Dumnezeu şi a coborât şi înger pentru asta”.

Şi, în general, Părinţii spun că unde auziţi de un om obişnuit căruia dintr-o dată i se întâmplă mulţime de minuni de nu mai ştie să le drămuiască, minuni care, în general, nu se lucrează prin oameni, cum sunt vedenii, vise, arătări, tot felul de lucruri, totdeauna să te gândești că s-ar putea ca ceva să nu fie în ordine, să fii foarte critic şi foarte atent, că s-ar putea să fie înşelare. Pentru că Dumnezeu, de obicei, lucrează prin oameni, lucrează prin împrejurări, prin situaţii. Aşa cum noi, de multe ori, rugându-ne pentru ceva, vine cineva şi îţi poate oferi acel lucru, să zicem că ii rămăsese şi ţi-l dă ţie. Şi tu nu te miri prea mult, zici că nu e mare chestie, că îi rămăsese şi de aceea. Dar Dumnezeu aşa lucrează! Nu face el un lucru din nimic pentru tine ca să facă o minune absolută, ci lucrează prin oameni!

Deci al doilea motiv pentru care l-a îngăduit Dumnezeu pe Iosif ca logodnic al Mariei este ca s-o ajute. Să călătorească cu ea, să fie blând, că poate ştiţi că părinţii n-au atâta răbdare câtă au bunicii. El era ca un bunic care avea răbdare, care îngăduia, care răbda, care înţelegea neputinţele, altfel se purta, altfel ştia să poarte povara zilelor, fără să se mânie repede, răbdând mai mult, înţelegând mai mult, gândind mai mult, judecând mai mult înainte de a face ceva. Şi pe acesta l-a pus să-i fie ocrotitor Maicii Domnului şi, cu siguranţă, Iosif nu era oricine, dacă l-a pus Dumnezeu să fie ocrotitor al Maicii Domnului.

3. Un al treilea motiv este că, după legea iudeilor și după legea multor neamuri, dacă s-ar fi aflat că ea are în pântece şi nu se ştia de la cine şi cum, nimeni n-ar fi crezut niciodată că e de la Dumnezeu şi ar fi lapidat-o, ar fi fost omorâtă cu pietre. Dacă nu era căsătorită şi era însărcinată, în vremea aceea era omorâtă cu pietre. Şi atunci, el a fost ocrotitorul cumva şi acoperământul sub care Dumnezeu a lucrat, încât el a înţeles, a crezut, iar Maica Domnului a putut să-L nască pe Hristos.

Mergând mai departe, am putea zice că şi nouă ni se întâmplă la fel. Sufletul totdeauna este chipul Maicii Domnului, sufletul nostru. Zice cineva:

Fericiţi sunt sânii de la care ai supt şi pântecele care te-a purtat!

Şi Hristos zice:

Aşa este, dar fericiţi sunt cei care cred în cuvântul Meu şi-l urmează pe el.

Deci face Dumnezeu o asemănare între sufletele care cred în Dumnezeu şi-L urmează şi Maica Domnului. Deci, aşa cum e fericită Maica Domnului, aşa sunt şi cei care Îl urmează pe Hristos şi-L ascultă. Şi se face o asemănare, un fel de oglindă între Maica Domnului şi sufletul omenesc. Sufletul omenesc e asemenea Maicii Domnului, adică şi el este zidit de Dumnezeu ca să Se nască acolo Hristos, ca să vină Hristos în noi, ca să Se poată odihni Hristos în adâncul inimii noastre, ca şi în Maica Domnului.

Ziceau Părinţii: Aşa cum Dumnezeu i l-a dat ca logodnic Maicii Domnului pe Iosif – și, la prima vedere, noi ne-am întreba ce nevoie avea ea de bătrânelul ăsta văduv, cu copii, când ea era Floarea neamului omenesc – aşa şi sufletul nostru are nevoie de un asemenea bătrânel. În ce sens? Că e o greutate, din punctul nostru de vedere. Greutăţile, ispitele, încercările, cele care, la prima vedere, din exterior, ar părea încercări, cum e o boală, o încercare în familie, o neputinţă de lungă durată într-un neam, ceva care ar părea, la prima vedere, că-ţi opreşte sufletul din evoluţie, de la creştere, de fapt sunt poveri îngăduite de Dumnezeu ca un fel de alt Iosif, ca noi să ne trezim cumva.

Ştiţi că în faţa necazurilor, în faţa încercărilor, omul se trezeşte şi-şi aduce aminte de obârşia lui dumnezeiască. Aşa cum prin Iosif ni se spune din ce neam e Maica Domnului, aşa, prin necazurile și încercările și neputinţele vieţii sau împrejurările în care ne pune Dumnezeu, prin anumiţi oameni, când noi ne visăm în alte părţi şi în alt fel şi ne întrebăm: de ce a trebuit noi să depindem de oamenii aceia, de ce a trebuit noi să avem părinţii aceştia, să mă nasc în ţara asta, în generaţia asta, de ce nu suntem mai mari sau mai mici sau mai înalţi sau altceva, toate acestea sunt nişte alţi “Iosif” care, cumva, ne trezesc pe noi şi ne aduc aminte din ce neam suntem. Pentru că omul, luptându-se cu aceste ispite, străduindu-se împotriva lor sau văzând neputinţele care-l încearcă și puţinătatea pe care o are, îşi aduce aminte că e de altă obârşie, ca oamenii nu sunt numai trupul ăsta, nu sunt numai omul acesta care locuieşte aici, în ţara aceasta, în oraşul acesta, ci mult mai mult de atât. Şi începe omul să se trezească şi să vadă că are altă obârşie, că

de la Dumnezeu ieşim şi la El ne întoarcem, întregim cercul,

cum zicea părintele Arsenie.

“Unii, însă, nu se mai întorc”.

De la Dumnezeu ieşim și la El ne întoarcem şi ne descoperim obârşia. Prin neputinţele şi slăbiciunile și caracteristicile pe care le avem, neamul în care ne naştem, greutăţile pe care le purtăm în neamul acela, în ţara aceea, toate acestea cumva ne trezesc din moarte, din neştiinţă, şi începem să ne aducem aminte că noi suntem şi altceva decât un simplu om, că suntem fiii lui Dumnezeu mai mult decât fiii oamenilor, că suntem zidirea lui Dumnezeu mai mult decât zidirea voinţei unor oameni.

După aceea, un al doilea motiv, ca şi la Maica Domnului, este aşa cum [s-au randuit] toate acelea ca să Se poată naşte Mântuitorul, aşa toate se întâmplă în viaţa noastră ca să Se poată naşte Mântuitorul în sufletele noastre. Şi toate necazurile şi ispitele și puţinătăţile în care suntem aşezaţi ne ajută să Se nască Hristos în noi. Nu numai să ne aducem aminte din ce neam suntem, ci să Se poată naşte Hristos, să-L cerem pe Dumnezeu, să-L vrem pe Dumnezeu acolo, în inima noastră, să se facă inima noastră din peşteră de tâlhari peşteră primitoare de Hristos, iesle în care să Se nască Dumnezeu. Şi ştiţi, dacă ne ducem undeva, la o discotecă, cred că n-are nimeni carte de rugăciuni sau vreo icoană la el, dar, dacă vă duceţi la spital, toţi au. Adică necazurile, încercările ne apropie de Dumnezeu. Iosif acesta bătrân şi obosit de zile cu care ne leagă Dumnezeu, trupul acesta bolnăvicios, slăbănog de multe ori, povârnit spre patimi, învârtoşat, puţin, muritor, ne întoarce spre Dumnezeu. Nu numai că ne aducem aminte din ce neam suntem, ci începem să-L dorim pe Dumnezeu în inima noastră, începe să Se nască în inima noastră Dumnezeu, începe, de fapt, să se nască sufletul nostru cu adevărat. Începe să fie aşa cum trebuie să fie sufletul nostru cu adevărat: unit cu Dumnezeu, legat de Dumnezeu.

Dacă n-ar fi aceste încercări, aceste ispite în care Dumnezeu ne pune, şi sufletele noastre cred că ar fi fost deja ucise şi aruncate în gheenă la Judecata de Apoi. Aşa că au ajuns Părinţii să spună:

Ia ispitele şi nu mai este cine să se mântuiască.

Pentru că, la un moment dat, fiind prea multe încercări şi ispite, Părinţii din Egipt au hotărât să se roage să nu mai fie ispite. Şi s-au rugat pentru asta şi Dumnezeu i-a ascultat şi n-au mai fost ispite, ci pace şi linişte, nicio încercare, nimic, nimic, şi s-au îndepărtat toţi de Dumnezeu, au uitat de El. Şi au zis:

Doamne, mai bine era când erau ispitele!

Când era o ispită, te luptai cu ea, te osteneai, Îl rugai pe Dumnezeu ziua şi noaptea, nu te lăsai de El, stăteai agăţat ca ciucurul de haină şi ziceai “Doamne, nu mă lăsa! Nu mă lăsa!“ Şi ziceau că de acum nu se vor mai ruga să nu mai fie ispite, ci zor zice:

“Dă-ne ispite, dar dă-ne şi putere să le biruim neîncetat.“

Şi aşa s-au rugat. Şi a rămas de atunci cuvântul ăsta:

Ia ispita și nu mai este cine să se mântuiască.

Aşa şi aici: dacă nu vor mai fi aceste încercări, pe care noi, de cele mai multe, ori, le blestemăm şi socotim viaţa noastră un coşmar şi de ce suntem aşa şi de ce suferim şi altul nu suferă şi tot timpul ne supărăm pe acest Iosif al vieţii noastre, dacă n-ar fi aceste încercări, s-ar putea să zicem şi noi ca acei Părinţi: dacă n-ar fi ispita, n-ar fi cine să se mântuiască, adică nu ne-am mai mântui, nu ne-am mai apropia de Dumnezeu.

Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească!”

***

Predica IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei in Duminica dinaintea Nasterii Domnului la Biserica Sf. Mahramă a Domnului şi Sf. Martiri Brâncoveni Iaşi (2013):

Suntem ca Manase sau ca Roboam?; ca magii si pastorii sau ca Irod?

“Iubiti frati preoti, iubiti credinciosi,

Suntem, cu mila Domnului, la doua zile de sarbatoarea cea mare a Nasterii Domnului Hristos. Duminica de astazi, in calendarul Bisericii noastre, este numita Duminica de dinaintea Nasterii Domnului. Si – pentru ca numele acestei Duminici asezata in calendar sa corespunda cu tot ce se intampla in aceasta zi, din punct de vedere liturgic, in Biserica Domnului – Biserica a randuit, printre alte lucruri necesare in vederea sublinierii asa cum se cuvine a pregatirii noastre pentru Sfantul Praznic, sa se rosteasca acum, la inceputul Dumnezeiestii Liturghii, cuvinte din Sfanta Scriptura prin intermediul carora crestinul, aflat la Dumnezeiasca Liturghie, sa constientizeze si mai mult importanta momentului care se apropie, si anume Nasterea Domnului in pestera din Betleem, prin bunavointa Tatalui Ceresc si adumbrirea Preasfantului Duh.

Cele doua texte din Scriptura, pe de o parte cap. 11 din Epistola Sf. Pavel catre Evrei, iar pe de alta parte primul capitol din Evanghelia dupa Matei, aceste doua texte au fost alese de Biserica pentru ca omul, ascultandu-le, sa mediteze la taina vietii sale, taina in adancime si in adevar legata de praznicul Nasterii Domnului Hristos.

In cuvantul Sf. Apostol Pavel ni s-a marturisit taina credintei, taina care a imbracat vesmantul sau de lumina pe cele mai bineplacute fiinte umane traitoare pe acest pamant pana la venirea Domnului Hristos. Sf. Pavel marturiseste despre taina credintei care i-a legat pe bineplacutii Cerului de Dumnezeu si, desi vietuitori pe acest pamant, prin credinta ei au dobandit si toate cele frumoase si inaltatoare in aceasta lume, au dobandit si taina Imparatiei Cerurilor. Prin credinta ei au tins in nazuinta lor catre Dumnezeu, asteptand coborarea Lui pe pamant ca oamenii sa cunoasca cu adevarat calea care duce catre Dumnezeu.

In cel de-al doilea text, cap. 1 din Evanghelia dupa Matei, ni se relateaza evenimentul Nasterii Domnului. Dar inainte de aceasta relatare, care va fi reluata in zilele urmatoare, si in special in ziua Nasterii Domnului, inainte de relatarea, zic, a evenimentului petrecut in pestera din Betleem, Sf. Evanghelist Matei ne insira neamurile de la Avraam pana la batranul Iosif, logodnicul Mariei, neamuri din poporul ales care, fiecare la randul sau, si in randul cetei sale, si dupa purtarea de grija a lui Dumnezeu, au asteptat, s-au pregatit ei insisi, si au pregatit pe altii – prin misiunea pe care au avut-o –, prin felul lor de viata au marturisit asteptarea umanitatii pentru marele monent al intruparii Fiului lui Dumnezeu, prin adumbrirea Duhului Sfant, din Sfanta Fecioara Maria.

Au fost prezentate de trei ori cate patrusprezece neamuri, fiind incluse in numele mentionate tot felul de chipuri – cunoscute sau mai putin cunoscute -, dorind sa arate Evanghelistul Matei ca toti oamenii, mari sau mici, bogati sau saraci, din poporul ales sau, precum Rut, din neamurile cele pagane, toata omenirea a suspinat cu dor nespus dupa venirea Mantuitorului, care sa-i scoata din intuneric la lumina, din moarte la viata, de la rana si pacat la tamaduire si iertare. Intre chipurile prezentate sunt multe, de ce zic multe, sunt toate chipuri in interiorul carora tot omul vietuitor pe acest pamant, in cele din urma, se regaseste. Caci si dupa Hristos toti oamenii, indiferent de epoca, de stare sociala sau varsta, au inlauntrul lor dorul dupa Dumnezeu, dor aratat in mod evident sau manifestat implicit.

Intre numele prezentate il aflam pe Iesei, omul cel simplu, cel sarac, pastor de oi, dar om cu frica lui Dumnezeu, aratand ca oamenii curati la suflet, necomplicati in mintea si in sufletul lor, sunt cei care asteapta in modul cel mai firesc intalnirea cu Dumnezeu. Este prezentat Iesei, dar este prezentat si Solomon cel intelept, conducator de popoare, om care zideste Templul lui Dumnezeu dar care, din neatentie, spre batranetele sale, este robit spre ratacire, aratand prin aceasta ca oamenii cei intelepti sunt chemati sa-L caute prin intelepciunea cu care au fost binecuvantati de Dumnezeu, sa caute drumul care duce spre Dumnezeu. Ei sunt chemati sa nu idolatrizeze intelepciunea pe care o au, stiinta de carte – acestea fiind folositoare doar in masura in care il conduc pe om la Dumnezeu. Sunt prezentate chipuri de oameni care au ratacit, care s-au abatut de la calea cea dreapta – unii au regasit prin pocainta calea catre Dumnezeu, altii au ramas impietriti in ratacirea lor.

Ni se prezinta regele Manase care a ratacit de la calea cea dreapta, dar care, intr-un anumit moment al vietii sale, constientizeaza ratacirea si se intoarce catre Dumnezeu, aratand prin aceasta ca noi, oamenii, din cauza neatentiei, din cauza ispitelor care vin de la trup, de la lume sau de la puterile intunericului, noi, oamenii, putem rataci, putem sa ne indepartam de la calea cea dreapta, dar este de absoluta necesitate trezirea noastra la un anumit moment, constientizarea starii de pacat in care ne aflam si, prin lacrimi de pocainta si rugaciune adanca, precum Manase, sa ne intoarcem la Dumnezeu si sa-L intalnim pe Dumnezeiescul Prunc in Betleem.

Ni se prezinta chipul regelui Roboam si altii ca el, care nu numai ca au ratacit de la calea cea dreapta, dar au ramas in aceasta ratacire, fiind preveniti noi de faptul ca zilele si anii trec, sa nu amanam pocainta spre sfarsitul vietii, ca nu stim ce se va intampla in dupa-amiaza acestei zile si, aflandu-ne departe de calea care duce la Dumnezeu, sa ne grabim sa o gasim pe aceasta si sa nu fim precum Roboam, mentionat in Evanghelie astazi, om ramas in noroiul pacatelor si al idolatriei sale pana la sfarsit.

Ni se prezinta chipuri precum Booz si Rut. Booz cel bland, cel care s-a nascut in credinta cea adevarata si care staruie intru aceasta, fiindu-ne prezentata si Rut – cea provenita dintre pagani, care atasata mamei sale, mama sotului sau cel dintai, n-o paraseste pe aceasta, ci descopera prin aceasta credinta cea adevarata, aratand prin aceasta misiunea pe care noi, crestinii dreptmaritori o avem fata de cei cu care ne intalnim si care, poate dintr-o pricina sau alta, nu apartin Bisericii dreptslavitoare. Datoria noastra este de a le arata si a trai noi insine cu adevarat taina credintei, ca ea sa devina lumina si spre ea sa se indrepte si cei care, zic, ratacesc pe alte cai.

Iata, din cele patrusprezece cate trei neamuri mentionate aici si chipuri de oameni, am ales doar sase. Sase chipuri in care ne putem si noi regasi, iubiti credinciosi, si, daca veti avea ragaz, veti putea sa va apropiati in meditatie, inspirata din Scriptura, si spre celelalte chipuri si veti vedea oameni curati care s-au apropiat de Dumnezeu, sau oameni rataciti pana la o vreme, sau rataciti pana la sfarsitul vietii lor, pentru a afla spre cine sa va indreptati, ca inspiratie, gandul, si de ce chipuri si situatii in viata sa va feriti.

Intrebarea pe care ne-o punem: noi, cei de fata, cei asemenea noua din alte parohii si biserici, sau cei care ne intalnim toata ziua, din ce categorie facem parte?

Suntem ca Manase – pacatos, dar se indreapta spre Dumnezeu cu pocainta, sau ca Roboam – care stam in permanent in noroiul pacatelor noastre? Suntem noi precum magii si pastorii care se indreapta spre Hristos, sau se regaseste [in noi] Irod – cel ucigator de prunci si de virtuti si prigonitor de Dumnezeu si de fapta buna?

Suntem noi doritori sa locuim, mai bine zis sa cladim cetatea cea cu temelii puternice, despre care aminteste dumnezeiescul Apostol Pavel in lectura de astazi, in Epistola catre Evrei, sau am daramat, prin pacatele noastre, cetatea cea cu temelii puternice zidita la botez, si am transformat-o intr-un Babilon, intr-un iarmaroc, in care totul este agitatie, pacat, paganatate?

Mai sunt [cateva] zile pana la Nasterea Domnului. Sa avem curajul, determinarea, vointa, dar si smerenia, in aceste doua zile, meditand la taina petrecuta in Betleem, si la taina propriei noastre vieti, sa intelegem ca bogatii ca magii, sau saraci precum pastorii, daca dorim sa avem sufletul plin de lumina, de rost in viata, de bucurie duhovniceasca, se cuvine sa ne imbracam haina pelerinului care Il cauta pe Hristos si Ii aduce Lui cantare sfanta – precum pastorii, sau dar de smirna, aur si tamaie – precum magii. Caci, facand aceasta, ingerii Cerului vor gasi loc in sufletul nostru, care sa fie pregatit – cat poate omul sa fie pregatit, sau sa tinda spre aceasta pregatire – pentru a-L intalni pe Domnul Hristos.

Sfanta si dumnezeiasca Liturghie, in interiorul careia ne aflam acum, inspre miezul, inima si sufletul careia ne indreptam in momentele care urmeaza, nu este altceva decat un drum spre Betleem. Sa-l parcurgem asa cum se cuvine si sa avem bucuria intalnirii cu Domnul si astazi si maine si-n veci de veci! Amin!”

***

Pr. Claudiu Melean – Duminica Sfinţilor Părinţi după trup ai Mântuitorului (Cluj, 23 dec. 2012):

Pentru aceasta Duminica va mai oferim si:

Alte legaturi: