DUMNEZEU SI FOTBALUL/ Cersetorii mincinosi = TRAFICANTI DE HRISTOS/ Criza si chemarea la schimbarea vietii/ UNDE ESTE CUNOASTEREA PE CARE AM PIERDUT-O PRIN INFORMATIE?/ “Mi-e rusine ca sint roman”?!

19-12-2011 17 minute Sublinieri

  • Doxologia:

pr. Liviu Petcu: Nu răpiți cerșetorilor bucuria muncii!

Nu trebuie să devenim bănuitori faţă de toţi cei nevoiaşi, însă dacă suntem asiguraţi că unii sunt cerşetori mincinoşi, dedublaţi şi prefăcuţi să nu le oferim darul nostru sau să îi potolim doar cu un bănuţ.

În general, Sfinţii Părinţi recomandă discernământul atunci când fac referire la persoanele cărora trebuie să li se acorde milostenie, deoarece nu toţi cei care cer milostenie o fac pentru nevoia supravieţuirii, iar a milui pe cineva care şi-ar putea câştiga prin muncă existenţa poate deveni o sursă de încurajare a cerşetoriei şi, în final, a păcatului capital al lenei. Vom reda câteva texte patristice în legătură cu acest fapt, şirul textelor putând continua. În scrierile patristice această problemă legată de destinatarii milosteniei creştineşti este puţin nuanţată. Invocăm mai întâi un text din cel mai vechi manual de viață creștină (după Sfânta Scriptură), ce datează din secolele I-II, și este cunoscut sub numele de Învăţătura celor doisprezece Apostoli sau Didahia:

Să asude milostenia în mâinile tale, până cunoşti pe cel căruia dai” (I, 3). Dând câteva pagini ale aceleiaşi scrieri, găsim următorul îndemn: „Tot «cel ce vine în numele Domnului» (Mt., 21, 9; Ps., 117, 24; In., 5, 43) să fie primit; iar apoi, după ce îl cercetaţi, îl veţi cunoaşte, că veţi avea pricepere să deosebiţi dreapta de stânga.

Dacă cel ce vine este un drumeţ, ajutaţi-l cât puteţi; dar să nu rămână la voi decât două sau trei zile, dacă e nevoie.

Dacă vrea să se stabilească la voi ca meseriaş, să lucreze şi să mănânce.

Dar dacă nu are o meserie, socotiţi-vă după priceperea voastră, ca să nu trăiască împreună cu voi un creştin trândav.

Iar dacă nu vrea să facă aşa, atunci face neguţătorie cu Hristos. Fiţi cu luare aminte cu unii ca aceştia (XII, 1-5).

Găsim un alt doilea îndemn la cumpătare, dreaptă socoteală şi prudenţă. Cei care cerşesc deşi ar fi apţi de muncă sunt etichetaţi ca negustori sau traficanţi de Hristos.

În alte scrieri post-apostolice, creştinii sunt îndemnaţi să ofere milostenia lor tuturor celor lipsiţi, fără deosebire, rămânând ca primitorii să dea socoteală în faţa Domnului dacă au primit fiind strâmtoraţi sau nu. Cel care dă fără deosebire nu este condamnat. Ni se lansează exortații ca din câştigul pe care ni l-a dat Dumnezeu de pe urma muncii noastre, să dăm tuturor celor lipsiţi, fără deosebire, căci și Dumnezeu vrea să dea tuturor din darurile Sale. Cei care primesc vor da cuvânt înaintea lui Dumnezeu, pentru ce au primit şi cu ce scop; cei care au primit, fiind strâmtoraţi, nu vor fi judecaţi, fiind pedepsiţi doar cei care au primit prin înşelăciune.

Iată se pare că avem o oarece dilemă. Vechea dilemă.

Să încercăm să o dezbatem și să oferim un răspuns.

Subliniem aici că și marii filosofi, care au trăit înainte de Întruparea Domnului, nu încurajau oferirea unui ajutor aşa încât primitorul să fie încurajat la lene. Filosoful Platon porunceşte în Legile sale, ca plugarii să nu scoată şi să nu ia apă de la alţii, până ce mai întâi nu sapă în pământul lor până dau de pământ bun şi văd că nu găsesc apă. Este drept să ajuţi pe cel nevoiaş, dar nu-i bine să încurajezi lenea. Pitagora spunea că este binecuvântat lucru să ajuţi pe cineva să-şi ducă povara, dar că nu se cuvine să-l ajuţi să şi-o dea și jos.

Într-adevăr, oferind bani sau bunuri celor ce cerşesc din lăcomie, neavând neapărată nevoie, sau celor ce şi-au făcut din infirmităţile trupului prilej de neguţătorie – cum preciza și Sfântul Vasile cel Mare – şi, deşi apţi de muncă, preferă să cerşească, aceasta poate constitui un prilej de răutate, căci ei folosesc milostenia primită în întreţinerea unor păcate sau patimi, luând în derâdere, pe ascuns, pe cei ce le-o oferă. Milostenia oferită acestora poate ajunge prilej de răutate, căci îi obişnuim cu bănuţi nemunciţi şi le răpim bucuria muncii, bucurie simţită ca urmare a săvârşirii unui lucru folositor atât lor cât şi comunităţii din care fac parte. Mai abitir trebuie să arătăm mai multă milă și iubire creștină față de cei care sunt învățați să sufere necazul cu răbdare.

Făcând o scurtă divagație, precizăm că, uneori, sărăcia materială împinge la patimi, așa cum putem observa și din viața Sfântului Nicolae, în care ni se spune, printre multe altele, că, ajungând sărac, tatăl celor trei fete a vrut să le împingă pe acestea la desfrânare, însă aflând Sfântul de aceasta, aur din destul tatălui lor a dat, prin urmare, tatăl nu și-a mai dus la îndeplinire păcătosul plan. Ceea ce putem reține și învăța de aici e că Sfântul Nicolae nu a oferit milostenie și ajutor după ce fetele ar fi căzut în păcat, ci, prin ajutorul său, a prevenit căderea acestora. Acest lucru este precizat în Acatistul său, la condacul al IV-lea:O, mare făcătorule de minuni Nicolae, deși pe fecioarele acelea vrând tatăl lor să le dea la desfrânare, din pricina sărăciei, tu, Părinte, mai înainte apucând, aur din destul tatălui lor ai dat”.

Conchizând, subliniem că trebuie avut în vedere ca aceste judecăţi asupra persoanelor şi această deosebire a nevoii fiecăruia din cei care cer să nu fie înţeleasă de unii ca un îndemn la refuz de a mai săvârşi acte de binefacere nimănui din pricină că printre cei cu adevărat nevoiaşi, există şi cerşetori mincinoşi care vor doar să profite de generozitatea bunilor creştini. Nu trebuie să devenim bănuitori faţă de toţi cei nevoiaşi, însă dacă suntem asiguraţi că unii sunt cerşetori mincinoşi, dedublaţi şi prefăcuţi să nu le oferim darul nostru sau să îi potolim doar cu un bănuţ. Cu toate acestea însă, cu o rugăciune către Dumnezeu pentru ei sau cu un sfat bun oferit cu francheţe şi cu dragă inimă, putem să-i ajutăm.

Totuşi, în faţa lui Dumnezeu, cel care dă cu inimă curată este primit cu darul său, chiar dacă oferă, fără să ştie, unor traficanţi şi negustori de Hristos, neputând să-i cerceteze. Rămâne să dea socoteală Stăpânului lor și al nostru – Hristos. Iubirea de fraţi, însă, ar trebui să ne împintenească râvna să mergem noi înşine în locurile unde trăieşte sărăcia ca să îi pipăim rănile şi să punem peste ele pansamentul vindecător de care este nevoie.

PARINTELE CLEOPA: „Când este vorba de sine, omul strică întotdeauna cântarul”

„În măsura în care omul se leapădă de iubirea de sine, în aceeaşi măsura sporeşte în fapte bune

Cum putem dobândi pacea inimii şi a conştiinţei?

Patru sunt căile prin care putem câștiga pacea inimii şi a conştiinţei: a) să căutăm întotdeauna locul cel mai de jos; b) să ne mulţumim în toate cu cât mai puţin din cele necesare vieţii; c) să ne rugăm permanent ca să se facă numai voia lui Dumnezeu cu noi; d) să ne lăsăm în toate numai în voia lui Dumnezeu.

Care este cea mai înaltă teologie a creştinilor?

Cea mai înaltă teologie nu este a vorbi despre Dumnezeu, nici a contempla zidirea. Lui. Cunoaşterea lui Dumnezeu din creaţie, din admirarea frumuseţii universului (a macrocosmosului) și a omului (a microcosmosului), numită de Sfântul Maxim Mărturisitorul „contemplaţia naturală în duh”, este numai a începătorilor. Cea mai înaltă teologie creştină este unirea cu Dumnezeu prin trăire, adică prin credinţa, cugetare şi împlinirea faptelor bune.

Spuneţi-mi ceva despre iubirea de sine.

Iată ce vă spun. În măsura în care omul se leapădă de iubirea de sine, în aceeaşi măsura sporeşte în fapte bune, se înduhovnicoşte şi se apropie de Hristos. De obicei, când este vorba de sine, omul strică întotdeauna cântarul, adică măsura; îşi face lui mai multă dreptate, îşi alege partea cea mai bună, cea mai mare, cea mai frumoasă; plânge pentru sine mai mult decât pentru altul şi se bucură de sine mai mult decât de altul. Hristos însă a răstignit pe cruce iubirea de sine, dându-şi viaţa pentru noi. Dintre oameni, puţini sunt aceia care îşi răstignesc patima iubirii de sine, asemenea lui Hristos. Sunt mulţi care se angajează să trăiască viaţa duhovnicească, dar nu ajung până la răstignire, pentru că nu renunţă total la iubirea de sine, adică la egoism. Or, fără jertfă, fără răstignirea patimilor noastre, fără părăsirea păcatelor, nu putem să vedem pe Hristos, nu ne putem mântui.”

(Ieromonah Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, Episcopia Romanului și Hușilor, 1984, p. 111)

Lumea văzută prin ochelarii patimilor

Pentru unii, lumea este la început ceea ce satisface lăcomia pântecului, apoi sursă de îmbogăţire, apoi prilej de desfrâu, apoi platformă de afirmare a stăpânirii.

Patimile sunt atât de împletite cu lumea opacă văzută ca ultima realitate, încât lumea, în loc de a-şi descoperi sensul ei adevărat pe care i-l dă contemplarea ei curată, capătă sensul fără sens pe care i-l imprimă patimile. Sensul lumii în acest caz se acoperă cu totalitatea patimilor. Cineva face drumul succesiv cu lumea în acest înţeles, odată cu trecerea lui succesivă de la o patimă la alta. Pentru unii, lumea este la început ceea ce satisface lăcomia pântecului, apoi sursă de îmbogăţire, apoi prilej de desfrâu, apoi platformă de afirmare a stăpânirii sau a mândriei sale. Când cineva s-a eliberat de toate aceste patimi, lumea în acest sens a murit pentru el, înviind lumea transparentă şi adâncită în Dumnezeu.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 196 la Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia IX, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 152)

Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei: Criza vine din venerarea bogăţiei, plăcerii, puterii, fericirii aparente

În ciuda acestora, criza ar putea deveni o oaczie pentru a redescoperi tezaurul valorilor oamenilor noştri, care pot fi călăuziţi spre calea redresării. Pentru a face acest lucru, este necesară o autocritică serioasă.

Subiectul predominant astăzi este criza economică. Ea este însoţită de obicei cu tristeţea, melancola şi pesimismul.

Din nefericire, semnificaţia cuvântului criză a fost alterata. Şi în loc de a recunoaşte onest greşelile noastre, acest cuvânt este utilizat pentru a sublinia greşelile altora. Dacă faptele conducătorilor politici şi economici sunt indubitabile, trebuie totuşi să fim conştienţi de ceea ce am făcut noi pentru oameni, şi de lipsurile noastre personale. Desigur, nu putem spune că toţi, în mod colectiv, au aceeaşi responsabilitate pentru criză.

O mare parte a poporului grec este victimă şi nu a profitat de prosperitatea obţinută din banii împrumutaţi. În acelaşi timp, dacă privim mai de aproape, cei mai mulţi dintre noi pot descoperi erori şi lipsuri, cazuri în care nu am rezistat la anarhia generalizată şi la delincvenţa strigătoare la cer. Această autocritică nu este insuficientă. Trebuie să ne pocăim. Pentru mulţi, acest cuvânt este desuet.

Dar, el rămâne actual, de-a lungul epocilor şi revoluţionar pentru că Hristos l-a arătat ca miez al Evangheliei: Pocăiţi-vă” adică schimbaţi-vă mentalitatea, conduita, astfel trebuie să abordaţi viaţa. Numai schimbarea spiritului şi inimii noastre ne poate să ne facă să terminăm cu obişnuinţele şi patimile noastre care îmbolnăvesc întreaga societate: minciuna sub diverse forme, furtul direct sau indirect, deturnarea de fonduri, opulenţa, egoismul, lipsa de măsură, trişarea, micile şi marile evaziuni fiscale, care au sfârşit prin a deveni “un bun necesar” sau mai cinic, “o necesitate pentru binele nostru”.

În acelaşi timp, este timpul să ne dăm seama că am fost indiferenţi la buna educaţie a copiilor noştri şi a tinerilor noştri, şi că nu le-am arătat exemplul bun. În locul educaţiei veritabile, le-am impus utilizarea tehnologiei şi simpla memorizare a cunoştinţelor. Este o frază pe care a rostit-o T.S. Eliot într-o manieră apocaliptică:

Unde este viaţa pe care am pierdut-o trăind?

Unde este înţelepciunea pe care am pierdut-o în cunoaştere?

Unde este cunoaşterea pe care am pierdut-o în informaţie?

Cea mai mare parte din media, pe criterii de profit financiar, s-au găsit în competiţie pentru a promova modele negative. Ele au trecut sub tăcere – dacă nu au ironizat – onestitatea, cumpătarea, răbdarea, sacrificiul de sine. Toate aceste media, manifest sau inconştient, au considerat că realitatea “religioasă” este adaptată la alte epoci şi nu la capitalismul real, care venerează bogăţia, plăcerea, puterea, fericirea aparentă. Pentru a rezuma, criza noastră economică este rezultatul schimbării valorilor morale şi spirituale.

În particular, am uitat că aceste valori spirituale ale ţării noastre au germinat plecând de la tradiţia creştin-ortodoxă. Dostoïevski a spus: “Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis”. Anumite cercuri au uitat de credinţa ortodoxă. Au căutat să dezrădăcineze ethos-ul ei, nemenţinând decât un “uz religios”. Şi au adăugat cinic: “Chiar dacă Dumnezeu există, totul este practic permis pentru noi”.

Totuşi, criza care ne înconjoară nu este un blestem. Ea constituie o mare oportunitate pentru a regăsi ceea ce este mai profund, ce este mai bun în noi înşine. Nu este prima oară când poporul grec trece prin criză.

Este suficient să ne amintim că am mai trecut prin crize în trecut: dezrădăcinarea din Asia Mică, războaiele mondiale, ocupaţia care a urmat. În timpul acestora, virtuţi rare s-au înălţat, ascunse în sufletul poporului: răbdarea, generozitatea, curajul, încrederea în Dumnezeu, unanimitatea, solidaritatea, optimismul, chiar umorul şi surâsul. În această dispoziţie, adversităţile cunoscute şi necunoscute au fost depăşite.

Aceste virtuţi constituie astăzi anticorpii preţioşi la tendinţele triste ale corpului nostru social. Unii, competenţi în economie şi politică, au indicat mijloacele de a ieşi la lumină. Personal, cred că pentru a depăşi în mod radical criza generală, etică şi spirituală, este imperativul de a revizui felul nostru de a gândi, luând ca ghid principiile creştine seculare: “credinţa, nădejdea şi dragostea”. “Şi dragostea desăvârşită alungă frica(I Ioan 4, 18).

Traducerea şi adaptarea: Pr. Ioan Valentin Istrati

Sursa: http://www.orthodoxie.com/

De ce ar ține Dumnezeu cu Steaua?

Cei care urmăresc evenimentele sportive îi văd deseori pe jucători sau atleți făcându-și semnul crucii înaintea începerii unei competiții, înaintea încercării de a realiza ceva deosebit în cadrul evenimentului, sau după ce l-au realizat. Vom nota de la început că a te ruga la Dumnezeu pentru păstrarea sănătății este firesc. Dacă gestul este însoțit doar de acest gând, el este pe deplin acceptabil.

Nu arareori, însă, auzim păreri ale celor implicați care își doresc victoria, „dacă va vrea Dumnezeu”. Sau, dacă au obținut-o, este pentru că așa „a vrut Dumnezeu”.

Vai! Are Dumnezeu echipe sau sportivi preferați? Tăria credinței în Dumnezeu, sau încrederea pusă în El, îl va face pe sportiv să primească binecuvântarea lui Dumnezeu pentru a birui asupra unui sportiv mai puțin credincios sau mai indiferent, ori a unui ateu?

Auzim, de asemenea, în mod curent cum sportivii victorioși mulțumesc, alături de antrenori, familie ș.a.m.d., lui Dumnezeu, care i-a ajutat să învingă. Cum așa? Lăsându-i pe ceilalți să piardă? Are Dumnezeu un plan prin care acordă victoria azi unuia, mâine altuia, pentru binele tuturor?

A-ți face cruce ca suporter, pentru ca Dumnezeu să-ți ajute echipa sau sportivul preferat, este la fel de problematic. Îmi amintesc o situație în care un monah îmi recomanda să țin cu sportivii ortodocși. Dacă o astfel de recomandare nu este o glumă, atunci dezvăluie o problemă, sau măcar lipsa unei problematizări.

Un remarcabil semnal jurnalistic împotriva acestei atitudini a fost lansat, înaintea unui campionat mondial de atletism, în ziarul britanic „The Guardian”, în ediția din 8 august 2005. Din acest articol-pamflet, care conține o scrisoare imaginată ca fiind adresată de Însuși Dumnezeu atleților, cu titlul Leave me out of your petty games – love, God, voi traduce mai jos cele mai interesante pasaje.

Nu Mă amestecați în jocurile voastre mărunte – cu drag, Dumnezeu.

Dragi sportivi,

Vă scrie Dumnezeu. (…) Să-Mi mulțumească Mie pare că a devenit obiceiul preferat al sportivilor de pretutindeni. Ceea ce nu reușesc să înțeleg pe deplin este motivul exact pentru care Îmi mulțumiți. Dacă o faceți crezând că v-am ajutat să fiți victorioși, înseamnă că, pe de altă parte, credeți că Mi-am dorit ca adversarii voștri să piardă – că am ținut cu voi împotriva celorlalți– dar, vedeți, Eu nu am favoriți. (…) Dacă sunteți cu adevărat credincioși, cunoașteți că activitatea Mea este mereu egală cu ea însăși; nu discriminez pe nimeni. Sunt de partea tuturor, inclusiv a celor care au pierdut. De aceea, din perspectiva Mea, să-Mi mulțumiți Mie în momentul vostru de glorie în vreme ce învinșii voștri vă ascultă este de o impertinență extremă. (…) Atât de des Îmi este acum pomenit Numele, încât mă tem că ar putea să devină ușor enervant pentru publicul spectator. (…) Sportivi, sunteți cu toții în echipa Mea.

P.S. O altă problemă pe care o putem menționa este situația ingrată în care se așează sportivii care practică forme de luptă extremă – precum Mixed Martial Arts, să spunem– dedicându-i victoria lui Dumnezeu, după ce, desigur, cu ajutorul Său (!?), au reușit să-l desfigureze pe adversar.

Oştenii lui Hristos nu pier, ci sunt încununaţi

Publius Licinius Valerianus a fost împărat între anii 253-259. Proclamat împărat de trupe, el şi l-a asociat la tron încă din timpul primului an de domnie pe fiul său, Gallien, căruia i-a încredinţat conducerea părţii apusene a imperiului, păstrându-şi pentru sine Răsăritul.

Lactanţiu: Nu mult după aceea [după moartea lui Decius, n. n.], Valerian, fiind cuprins şi el de o nebunie asemănătoare, şi-a ridicat mâinile necredincioase împotriva lui Dumnezeu şi a vărsat, deşi pentru o scurtă bucată de vreme, din plin sângele celor drepţi. (Despre moartea persecutorilor 5, trad. Bejan 51-53).

Deşi a fost la început foarte binevoitor faţă de creştini (dacă e să-l credem pe Eusebiu, Ist. bis.7, 10, 3), Valerian a declanşat o persecuţie împotriva creştinilor, din rațiuni financiare, mai ales în cea de-a doua fază (după Sf. Ciprian) printr-un edict emis în 257, prin care clerului i se cerea să sacrifice zeilor, în caz contrar aceștia urmând a fi exilați. Adunările creştinilor erau interzise. Un al doilea edict, emis în anul următor, ordonă pedepsirea şi chiar, în fața unui refuz, executarea membrilor clerului, în primul rând, dar și ai creştinilor din rândul ordinelor senatorial ori ecvestru (aceştia din urmă erau ameninţati cu pierderea proprietăţilor şi a demnităţilor). Femeile creștine de condiţie înaltă urmau să-şi piardă proprietăţile şi să fie trimise în exil, iar membrii aparatului birocratic imperial, să fie reduși la condiția de sclavi și trimiși la muncă silnică în mine. Emiterea acestui al doilea edict, căruia îi cad victimă, între alții, papa Sixtus, Ciprian al Cartaginei și preotul Novatianus, sugerează că primul edict nu adusese rezultatele scontate. Datorită faptului că persecuția a fost îndreptată doar spre elita creștină și nu spre comunitatea creștinilor în general, ea a provocat destul de puține victime, chiar dacă acestea au fost notabile.

Sf. Ciprian: Valerian a răspuns în scris Senatului, ca episcopii şi preoţii şi diaconii să fie pedepsiţi de îndată, iar senatorii şi bărbaţii aleşi şi cavalerii romani, pierzându-şi rangul, să fie jefuiţi chiar şi de bunuri şi, dacă vor stărui a spune că sunt creştini şi după ce le-au fost luate bunurile, să fie pedepsiţi chiar cu moartea, iar matroanele să fie trimise în exil, după ce li se vor fi confiscat bunurile, însă cezarienilor, fără deosebire, fie că mărturisiseră mai înainte pe Hristos, fie că-L vor fi mărturisit acum, să le fie confiscate bunurile şi, înlănţuiţi, să fie trimişi răspândiţi pe domeniile împărăteşti. (…) Fiecare dintre ai noştri să se gândească nu atât la moarte, cât la nemurire şi, dăruiţi Domnului cu deplină credinţă şi toată bărbăţia, să se bucure mai degrabă decât să se teamă în această mărturisire, în care ştiu că oştenii lui Dumnezeu şi ai lui Hristos nu pier, ci sunt încununaţi. (Ep. 80, 1.3; 2, Scrisori, trad. I. Diaconescu şi O. Pop, 426)

Eusebiu (Dionisie al Alexandriei): Despre cele petrecute în persecuţie Dionisie mai relatează şi în epistola către Dometie şi Didim, unde spune textual: „E de prisos să înşirăm cu numele pe toţi ai noştri, pentru că sunt numeroşi, iar pe unii nu-i cunoaşteţi nici voi. Cu toate acestea trebuie să ştiţi că mulţi bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, fete tinere şi femei în vârstă, ostași şi particulari de toate neamurile şi de toate vârstele, au primit cununa numai după ce au câştigat biruinţa unii prin biciuire şi prin foc, alţii prin sabie”. (Ist. bis.7, 11, 20 trad. Bodogae, 282)

Valerian cade prizonier la perşi în Edessa, în anul 259, în mâinileregelui sasanid Sapor I(241-272 d. Hr.) şi moare în captivitate. După Eusebiu al Cezareei, fiul şi urmaşul său pe tron, Gallien, a pus capăt persecuţiei, restituind bisericile şi cimitirele.

Lactanţiu: Dar Dumnezeu l-a lovit cu un nou şi unic fel de pedeapsă, pentru a le fi mărturie urmaşilor că duşmanii lui Dumnezeu îşi primesc întotdeauna răsplata cuvenită pentru crima lor. Căzut în mâinile perşilor, Valerian şi-a pierdut nu numai puterea, de care se folosise cu neruşinare, ci şi libertatea pe care le-o răpise altora, şi a trăit foarte ruşinos în sclavie. […] Ba mai mult, la [această] pedeapsă s-a adăugat şi faptul că, deşi fiul său ajunsese împărat, totuşi nu şi-a găsit un răzbunător al captivităţii şi foarte crudei sale sclavii, şi nici nu s-a pus vreodată problema răscumpărării lui.

Eusebiu: Nu după multă vreme căzând împăratul Valerian rob la barbari, a ajuns să ia puterea de unul singur fiul său, care s-a folosit de ea cu mai multă înţelepciune, de aceea a oprit prin edict scris persecuţia împotriva noastră, lăsând pe propovăduitorii cuvântului să-şi desfăşoare, în chip liber, activitatea lor obişnuită.(Ist. bis. 7, 13, 1 trad. Bodogae, 284).

Schimbător, neîngăduitor: Aurelian și creștinii

Lucius Domitius Aurelianus a fost împărat roman între anii 270-275, fiind proclamat la Sirmium, în Moesia. A dus războaie îndeosebi împotriva perşilor, dar şi a barbarilor de la Dunărea de Jos.

A luat decizia de a abandona provincia Dacia Traiana în anul 271 d. Hr. și de a înființa mai la sud Dacia Aureliana, care a fost împărțită ulterior de Dioclețian în Dacia Mediterranea (cap. Sardica) și Dacia Ripensis (cap. Ratiaria).

După mărturia lui Eusebiu al Cezareei, comunităţile creştine din Orientul apropiat nu îi erau străine lui Aurelianus, el notând că împăratul se împlicase, în 272, în rezolvarea diferendului bisericesc din Antiohia, dând atunci satisfacţie „Bisericii”, contra episcopului Pavel din Samosata. Curând după aceea, însă, a intenționat să înceapă o prigoană a creștinilor, aspect confirmat și de retorul creștin Lactanțiu.

Eusebiu: Dar întrucât Pavel n-a vrut cu nici un chip să iasă din casele Bisericii, împăratul Aurelian a luat o decizie favorabilă, în sensul ca acestea să fie repartizate acelora cu care vor sta în corespondență episcopii creștini din Italia și din Biserica Romei. Abia în felul acesta persoana sus-menționată a fost scoasă din Biserică, cu ultima rușine, de autoritatea civilă. Aceasta era așadar atitudinea lui Aurelian față de noi; dar cu trecerea timpului, părerile lui despre noi au început să se schimbe și, îndemnat de unii sfetnici, se gândea să reînceapă prigoana împotriva noastră, lucru despre care circulau zvonuri tot mai insistente. (Ist. bis., 7, 30, 20-21, Bodogae 305-306)

Lactanțiu: Aurelian, fiindcă era nebun şi nesocotit din fire, deşi a ţinut minte captivitatea lui Valerian, uitând totuşi crima şi pedeapsa acestuia, a stârnit prin faptele sale pline de cruzime mânia lui Dumnezeu. De fapt, lui Aurelian nu i-a fost îngăduit nici măcar să săvârşească ceea ce plănuise, căci moartea l-a surprins în mijlocul primelor sale accese de nebunie. (Despre moartea persecutorilor 6, 1, Bejan 53)

Astfel, persecuţia dorită, pentru motive care ne scapă, de Aurelian a rămas în stadiul de proiect. Se poate nota, totuși, că, din rațiuni de imagine, mai curând decât din convingere (în contextul luptelor din 274 cu regatul Palmyrei), el construise la Roma un templu închinat zeului Sol Invictus (Soarele neînfrânt), punând început, astfel, unei posibile reforme religioase.

Aurelian cade victimă unei răzbunări personale, fiind ucis ca urmare a unui complot urzit de secretarul său (cf. Pseudo-Aurelius Victor, Epitomă despre împărați, 35, 8; Eutropiu, Breviar de la întemeierea Romei, 9, 15; Scriptores Historiae Augustae (Istoria Augustă), Divus Aurelianus, 35, 5-36, 6; Zosimos, Istorie nouă, 1, 62).

Lactanțiu: Decretele sale sângeroase încă nu ajunseseră în provinciile mai îndepărtate, şi deja, la Cenofrurium, o localitate din Tracia, [Aurelian] zăcea la pământ într-o baltă de sânge, fiind ucis de prietenii săi dintr-o falsă suspiciune. (Despre moartea persecutorilor6, 2, Bejan 53, 55)

Istoria Augustă: După moartea sa, imediat ce fapta a fost dezvăluită, chiar cei care-l omorâseră i-au ridicat un monument măreț și un templu. […] A domnit șase ani, fără, câteva zile și, datorită faptelor sale glorioase, a fost trecut în rândul zeilor. […] Mulți nu-l consideră pe Aurelian nici între împărații buni, nici între cei răi, pentru faptul că i-a lipsit îngăduința, prima calitate a împăraților. (Divus Aurelianus, 37; 44 trad. C. Drăgulescu, 1971, 467; 472)

De cite ori nu am incercat (sau am vazut la altii), de-a lungul vietii noastre, un sentiment de jena vizavi de cei care ne sint rude sau apropiati prin natura imprejurarilor? De cite ori nu s-a intimplat ca un fiu sau o fiica sa se jeneze in fata colegilor de mama sau de tata care nu sint asa de educati, nu vorbesc corect gramatical sau, mai grav, au si cite o patima, cum e cea a dependentei de alcool? Unii merg pina acolo incit, la o anumita virsta, isi reneaga cu totul rudele sau parintii, tovarasii din copilarie sau colegii de la un serviciu mai modest avut anterior, comportindu-se ca si cum trecutul lor nu mai exista. Negarea originilor si a imprejurarilor in care a crescut ajunge uneori pina acolo incit “jenatul” ajunge sa-si nege insasi nationalitatea. Asa au ajuns unii romani ca, peste hotare fiind, sa nu se recomande ca fiind din Romania, din dorinta de a nu fi asociati cu sleahta de cersetori sau cu infractorii care au invadat Occidentul, mai ales dupa aderarea tarii la Uniunea Europeana. Ca sa nu mai vorbim de jena romancelor de a-si declina identitatea in tari in care compatrioatele lor detin “pozitii fruntase” la capitolul prostitutie.

In “Asfalt tango”, unul dintre cele mai reusite filme ale regizorului Nae Caranfil, actorul Mircea Diaconu interpreteaza rolul unui sot abandonat de tinara sa sotie, Dora, care fuge de acasa spre o Franta idealizata, un tarim al fericirii absolute. Aceasta tinara, satula de viata plina de greutati dusa in Romania, refuza sa mai foloseasca limba natala si vorbeste doar in franceza, chiar si atunci cind i se intimpla ceva neasteptat, cum ar fi o lovitura la picior. Eu insumi am cunoscut astfel de persoane in urma unor calatorii in strainatate. Spre exemplu, in Italia, undeva linga Pisa, eram mai multe familii intr-un loc public, fara a ne cunoaste unii pe altii. O tinara mama, desi a stat la doi pasi de noi pret de citeva ore si ne-a auzit vorbind romaneste, a refuzat sa-si deconspire nationalitatea si numai intimplarea a facut sa aflam ca persoana de linga noi (vecina) stie romaneste si ca nu e, de fapt, o italianca de prin partea locului.

“Mi-e rusine ca sint roman” – iata o expresie pe care, daca o cauti pe internet, o gasesti in cel putin 247.000 de locatii! Cred ca putini sint cei care sa nu o fi rostit macar o singura data in viata lor. Unii au facut din aceasta permanenta criticare a tot ce-i romanesc un adevarat crez. Sint cazuri de oameni cultivati, care au avut acces la aspectele valoroase din cultura si din istoria noastra, dar care au refuzat sa mai scrie in limba romana, dispretuind tot ce-i romanesc. Citi insa au constientizat, ulterior, ca, negindu-si nationalitatea, nu fac decit sa-si nege o parte importanta din ceea ce sint? Ca aceasta dezradacinare din sol romanesc si replantare in tinuturi mai primitoare si mai civilizate nu anuleaza mostenirea pe care o duci cu tine, in tine!, chiar si daca ai emigra intr-o alta galaxie. Nu insistam acum asupra motivelor invocate de cei care se rusineaza de propria nationalitate sau de apartenenta la un anumit neam. Cert e ca nu poti fi pe deplin implinit ca om in momentul in care iti (re)negi propriul trecut, incercind sa stergi cu buretele uitarii o parte importanta din viata ta.

Patru, Doamne, si toate patru…

In duminica aceasta care premerge sarbatoarea Nasterii Domnului se va citi in biserici, integral, primul capitol al primei Evanghelii din Noul Testament, cea dupa Matei. Aceasta pericopa debuteaza cu o insiruire de nume care se constituie intr-o genealogie a lui Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare si tatal adoptiv al lui Iisus. Ceea ce ii frapeaza pe toti comentatorii acestui arbore genealogic ce merge pina la Avraam este prezenta unor nume de femeie intr-o lista care urmareste descendentii pe linie paterna. Devin si mai contrariati cei care, cercetind in Scriptura cine sint Tamar, Rahab, Rut si Batseba (cele patru femei mentionate), afla ca intre ele sint unele de alt neam decit cel evreiesc si/sau altele cu o viata morala rusinoasa, cel putin in parte.

Tamar este, pe rind, femeia lui Ir si Onan (in virtutea legii leviratului care spunea ca un frate trebuia sa ia de sotie pe cumnata sa daca aceasta ajungea vaduva si fratele nu lasase mostenitori), dar dupa moartea lui Onan nu primeste de sot pe cel de-al treilea frate intrucit Iuda, tatal sau, se temea sa nu moara si acesta. Atunci Tamar il pacaleste pe Iuda, ramas vaduv, si, sub chipul unei prostituate, il primeste in patul sau zamislind doi prunci, pe Fares si pe Zara. Iar Fares este cel inscris apoi intre stramosii lui Iosif, timplarul din Nazaret. Rahab era de neam cananeit, fiind o desfrinata din cetatea Ierihonului. Intrucit ii ajuta pe evrei sa cucereasca aceasta cetate, avind evlavie fata de Dumnezeul acestui popor venit din Egipt dupa multi ani petrecuti in pustie, Rahab este crutata dimpreuna cu toata casa ei, se casatoreste cu Salmon si il naste pe Booz. Acest Booz va lua, la rindul sau, o femeie de alt neam, pe moabiteanca Rut, impresionat de faptul ca aceasta femeie, desi era o vaduva tinara, hotaraste sa nu se recasatoreasca, ci sa poarte grija de soacra sa. In fine, Batseba este cea sedusa de David pe cind Urie, barbatul sau, se afla plecat la razboi. Aflind ca este insarcinata, David da porunca sa fie lasat Urie fara ajutor in fata dusmanilor, iar dupa moartea lui o ia pe vaduva ca sotie. Copilul lui David nascut din acest pacat, al adulterului, nu traieste, insa Batseba ramine iarasi insarcinata si il naste apoi pe Solomon, cel renumit pentru intelepciunea sa.

Poate fi smintitor pentru un neinitiat in tainele crestinismului sa gaseasca astfel de personaje in genealogia celui nascut fara de prihana din Fecioara Maria. Unul ca acesta ar gasi firesc ca evanghelistii sa treaca sub tacere o astfel de descendenta, aparent deloc onorabila in unele aspecte. Dar Dumnezeu nu lasa nimic deoparte, nu cruta si nu ascunde nimic din trecutul celor considerati a fi stramosi ai sai. In primul rind pentru ca, desi de neam strain sau cu viata imorala, astfel de persoane dovedesc, mai presus de slabiciunile omenesti, intelepciunea de a alege cai de implinire a voii lui Dumnezeu (Tamar), o credinta puternica in Dumnezeul cel viu (Rahab), dragoste jertfelnica (Rut) si pocainta (Batseba/ David). Aceste valori au dainuit si s-au transmis de-a lungul urmatoarelor generatii, iar nu pacatele omenesti, conjuncturale. Pe de alta parte, Hristos isi asuma intreaga noastra fire aratind ca a venit pentru tot neamul omenesc, indiferent de etnie sau de starea morala. Si-a asumat, nevinovat fiind, toate ale noastre pentru ca pe toate sa le indrepte si sa le innoiasca. Sa readuca unitatea in sinul umanitatii (insa nu una pe baze etnice), dar si sansa de vindecare a neputintelor omenesti, indiferent de gravitatea pacatelor savirsite.

Asta putem invata si noi de la El: sa nu ne fie rusine cu nimeni! Sa-i acceptam asa cum sint, cu slabiciunile, badaraniile, lipsurile sau pacatele lor, innoind si vindecind, cu puterea harului, tot ceea ce am mostenit de la generatiile anterioare sau contemporane noua. Astfel ne putem noi lumina sufletul, iar pe cei ai nostri ii ajutam sa se ridice. Fugind de responsabilitatea aceasta nu facem decit sa dam cu piciorul la sansa de a ne curati si lumina intreaga noastra fiinta, nu doar o parte. Oricit de implinit ai fi pe plan profesional, familial etc., solutia deplina si odihnitoare, mai ales in cazul in care realmente sint lucruri de care sa te rusinezi, la tine sau la altii, nu e fuga de propria identitate, ci asumarea transfiguratoare a ei in lumina puterii exemplului Mintuitorului Iisus Hristos.

Legaturi:


*

***

***


Categorii

Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei, Articolele saptamanii, Criza mondiala, Istorie, Pagini Ortodoxe, Parintele Cleopa Ilie, Parintele Constantin Sturzu, Parintele Staniloae, Preot Ioan Valentin Istrati, Raspunsurile Bisericii la problemele vremurilor

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

30 Commentarii la “DUMNEZEU SI FOTBALUL/ Cersetorii mincinosi = TRAFICANTI DE HRISTOS/ Criza si chemarea la schimbarea vietii/ UNDE ESTE CUNOASTEREA PE CARE AM PIERDUT-O PRIN INFORMATIE?/ “Mi-e rusine ca sint roman”?!

  1. Cei care urmăresc evenimentele sportive îi văd deseori pe jucători sau atleți făcându-și semnul crucii înaintea începerii unei competiții, înaintea încercării de a realiza ceva deosebit în cadrul evenimentului, sau după ce l-au realizat. Vom nota de la început că a te ruga la Dumnezeu pentru păstrarea sănătății este firesc. Dacă gestul este însoțit doar de acest gând, el este pe deplin acceptabil.

    Am auzit intamplator in interviu, fotbalisti intrebati de acest gest si au raspuns ca fac aceasta pentru a fi feriti de accidente pe teren (vezi cazul Mihai Nesu si cam ce se poate intampla pe teren).

    Nu arareori, însă, auzim păreri ale celor implicați care își doresc victoria, „dacă va vrea Dumnezeu”.

    Da, pentru ca in tot ceea ce facem este recomandat sa spunem astfel, pentru a ne smeri si pentru a nu ne imagina ca lucrurile se intampla (doar) dupa voia noastra. Exista si o parabola cunoscuta pe tema asta:

    “Era un om care avea multa treaba la tarina lui. Si spune sotiei Ma duc maine la tarina ca am mult de lucru. La care sotia ii raspunde: Daca va vrea Dumnezeu, te vei duce. La care sotul ingamfat ii raspunde: Vrea, nu vrea, eu tot ma duc. A doua zi a plecat omul nostru, dar pe drum s-a pornit o ploaie torentiala, care nu parea sa se termine curand. A mers omul prin ploaie o bucata de drum, s-a udat pana la piele si pe urma s-a intors spasit acasa. A batut la usa si sotia stiindu-l plecat a intrebat : Cine-i? La care sotul raspunde smerit Daca vrea Dumnezeu, sotul tau.”

    Auzim, de asemenea, în mod curent cum sportivii victorioși mulțumesc, alături de antrenori, familie ș.a.m.d., lui Dumnezeu, care i-a ajutat să învingă. Cum așa? Lăsându-i pe ceilalți să piardă? Are Dumnezeu un plan prin care acordă victoria azi unuia, mâine altuia, pentru binele tuturor?
    […]
    “Dacă o faceți crezând că v-am ajutat să fiți victorioși, înseamnă că, pe de altă parte, credeți că Mi-am dorit ca adversarii voștri să piardă – că am ținut cu voi împotriva celorlalți– dar, vedeți, Eu nu am favoriți.”

    Am putea sa ne intrebam astfel, “are Dumnezeu favoriti”, lasand pe altii sa piarda? Da, este posibil, intrucat si intr-o lupta (nesportiva, ci reala) in care se infrunta doua parti, sau intr-un razboi, dupa cum stim din istorie, Dumnezeu a ajutat una din parti (vezi razboaiele evreilor din Vechiul Testament, sau cele conduse de Imparatul Constantin, sau cele ale lui Stefan cel Mare, sau lupta lui David cu Goliat). Putem spune oare ca nu a fost ajutat David in defavoarea lui Goliat? Unii cred ca in sport este cu totul alta situatie, eu n-as fi asa sigura (contrar opiniei generale). Mi-ar placea sa cred ca atunci cand te rogi cu putere si cu credinta, Dumnezeu te ajuta, chiar si in sport (caci nu intotdeauna este vorba de orgoliul victoriei), si chiar daca altii vor fi perdanti.
    Stiam ca trebuie sa cerem IN TOATE ajutorul lui Dumnezeu. Multi cred ca sportul este un pacat, fiind o activitate desarta, care iti poate hrani orgoliul, eu insa am vazut multi sportivi de performanta foarte modesti, fara parere de sine (Ivan Patzaichin, spre exemplu, si nu numai). Iar pentru multi sportivi, sportul reprezinta mai ales o sursa de venit. Sunt persoane care avand inzestrare pe partea aceasta, fizica, robustete, rezistenta aleg aceasta forma de a-si castiga traiul. E si asta o munca, inca una foarte grea. Nu ma refer la sporturile violente, pe care crestinii ar trebui sa le evite, dar sportul nu dezvolta intotdeauna patimi (asa cum se intampla in fotbal, mai ales pentru suporteri). Nu m-as grabi sa judec nici pe sportivi, nici gesturile lor de a se ruga la Dumnezeu, in fond acela este domeniul lor de activitate, cum sa nu se roage la El?
    (sper sa nu imi sara nimeni in cap pt indrazneala de a avea alta opinie 🙂

  2. @ Mirela:

    Nu a zis nimeni ca sportul e un pacat si ca nu ar trebui sa se roage sportivii, insa nu pt victorii desarte, sa fim totusi lucizi in privinta aceasta. Pe de alta parte, razboiul e una, iar un joc e cu totul altceva… cand nu este chiar o afacere. Si in joc, mai si castigi, mai si pierzi… nu Dumnezeu e “de vina”pentru asta si nu inseamna ca cel care castiga o data e mai iubit de Dumnezeu si cel care pierde nu… si nici macar invers :)) Conteaza mai ales, ca ortodox, ce atitudine ai in ambele cazuri. A se vedea exemplul jucatorului de fotbal american despre care am dat deunazi la pagina de acasa.
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/12/15/povestea-incredibila-a-unui-superstar-de-fotbal-american-convertit-la-ortodoxie-si-ucenic-al-parintelui-efrem-filotheitul-troy-polamalu/

    Stim de la un arbitru ortodox practicant ca sunt destui jucatori si arbitri care sunt cu adevarat credinciosi, unii dintre ei facand chiar rugaciunea lui Iisus si incercand sa se tina cat mai departe de cele lumesti si sa nu se ataseze prea mult nici de fotbalul in sine, care, astazi, joaca un rol major in manipularea maselor, prin oferirea acestor spectacole in loc de “circ”: http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/08/05/suflete-schimbate-la-fata-1-alexandru-tudor-marturisirea-de-credinta-si-minunile-din-viata-unui-arbitru-roman-de-fotbal/

    Iar arbitrul Alexandru Tudor nici macar nu e… “ajutat de Dumnezeu” sa greseasca mai putin fazele litigioase 🙂 http://www.onlinesport.ro/stiri/fotbal/fotbal-intern/liga-1/82115/alexandru-tudor-pus-la-zid-dupa-japca-de-la-targu-mures.htm

    Poate pentru ca ii foloseste mai mult sa aiba necazuri, decat laude si succese?

    Tocmai cazul lui Nesu arata si ce conteaza cu adevarat si pentru ce trebuie sa te rogi si sa multumesti cu adevarat.
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2011/09/12/lectia-tulburatoare-a-lui-mihai-nesu-sa-fii-normal-mi-se-pare-o-mare-binecuvantare/

  3. @admin,

    Nu a zis nimeni ca sportul e un pacat si ca nu ar trebui sa se roage sportivii, insa nu pt victorii desarte, sa fim totusi lucizi in privinta aceasta.

    Eu am auzit destui care spun ca este un pacat. Nu ma refeream atat la sporturile de echipa, cand invingi in lupta directa cu adversarul, cat la sporturile individuale, cand, a te ruga la Dumnezeu sa iti iasa nu stiu ce saritura nu e ceva deplasat. De acea saritura depinde primirea medaliei si a recompensei, prin urmare, intretinerea familiei (vezi gimnasta Oksana Şuşovitina, fortata de imprejurari sa participe la competitii olimpice chiar si la o varsta de peste treizeci de ani, pentru ea si fetita ei, neavand alta sursa de castig). Aici vad rostul rugaciunii.

    Si in joc, mai si castigi, mai si pierzi… nu Dumnezeu e “de vina”pentru asta si nu inseamna ca cel care castiga o data e mai iubit de Dumnezeu si cel care pierde nu… si nici macar invers

    Nu, si nici nu am zis asta, insa stiu si ca Dumnezeu asculta rugaciunile noastre, chiar daca pe toti ne iubeste. 😉

    Poate pentru ca ii foloseste mai mult sa aiba necazuri, decat laude si succese?

    Da, pai am spus ca nu ma refer la aceasta, dar in ceea ce priveste succesul si victoria “desarta”, pentru un sportiv este necesara, pentru asta munceste, pentru a castiga, altfel nu ar putea fi recompensat. Doar am vrut sa aduc si un alt punct de vedere: nu atat pentru lauda cat pentru situatia lui fianciara lupta un sportiv, si nu ma refer la tenismani sau altii platiti foarte bine, ci mai ales la cei care de abia supravietuiesc prin asta.

  4. Am ascultat ieri o predica. Parintele
    vorbea despre jertfa lui Abel si jertfa lui Cain; spunea ca Abel a adus jertfa
    lui Dumnezeu cu o inima curata pe cind Cain a adus jertfa intr-un mod
    egoist, interesat, sa il cistige pe Dumnezeu de partea lui; de aici decurg
    doua forme de rugaciune: 1) rugaciunea crestina (doxologica si euharistica)
    dezinteresata in care cerem sa se faca Voia Lui (care a fost ‘rugaciunea lui Abel’)
    si 2) rugaciunea pagina in care ii cerem lui Dumnezeu sa ne ajute asa cum vrem
    noi si nu cum crede El de cuvinta (care a fost ‘rugaciunea lui Cain’)

    m-am gindit ca poate are legatura cu acest articol

    Doamne ajuta,
    Traian

  5. A te ruga lui Dumnezeu pentru mentinerea sanatatii si ferirea de accidente, este bine. Inteleg rugaciunea soferului unui autobuz/camion/autoturism, dar a pilotului de curse (profesionist!!!) cum sa o mai inteleg?
    Sa-ti risti sanatatea/viata in diverse activitati (inutile) nu inseamna sa Il ispitesti pe Dumnezeu?
    Sa facem semnul sfintei cruci cand in cealalta mana tinem tigara, sa multumim lui Dumnezeu in caz de victorie si sa injuram ca birjarii cand suntem infranti, nu inseamna ca luam numele Domnului in desert?

  6. @ Traian:

    E foarte nimerit. Multumim!

  7. În privinţa luptelor sportive ale omului cu semenul său, oricât de cinstite și de muncite ar fi ele, (eu) cred că nu sunt dorite și cu atât mai puţin susţinute vreodată de Dumnezeu decât doar spre a pune capăt (uneori) apogeului trufiei și idolatriei marilor învingători. Spusa sfinţilor este și aici valabilă (când spun că orice gând și orice faptă se judecă după scopul său). Vitruţile sportivilor nu au suport ortodoxia, susţin concurenţa semenului cu semenul și biruinţa asupra celuilat nu asupra sa, biruinţă care aduce patima în luptator, dar și în public, patimă care mișcă mii de inimi (miliarde astăzi) cu urmări negative asupra sufletului, în relaţiile cu semenii în familie și în societate și naște mișcări de mase, delir și posibilitatea manipularii și manevării acestor mase foarte ușor. Că Dumnezeu este implicat peste tot și în toate este clar și firesc (pentru că tot și toate sunt ale sale) și dintr-a’le sale și cu ale sale facem și cele bune și cele rele. Spusa apostolica că “toate-mi sunt îngăduite dar nu toate-s de folos” lamurește pe oricine este interesat, sincer și cinstit cu sine. Parintele duhovnic î-mi spunea că și cei care merg la furat se socot îndreptaţiţi și chiar î-și fac semnul crucii și unii zic și…”Doamne’ajută”.Cu atât mai mult se face aceasta în arenele sportive. Am spus aici doar o părere personală. Sportivii sunt oameni care cu greu ajung la victorii, muncind cinstit, luptând la vedere, și fiind judecaţi doar după legile jocului (publicul îi judecă după intensitatea patimii). Le preţuiesc munca, și le admir voinţa. Otrodoxește însă, jocul lor este păgubos pentru tot ce este el și pe faţă și mai ales în ascuns și pentru consecinţele ce par a fi bune dar nu sunt, (dacă privim aceasta în perspectiva mântuirii).

  8. Apropo de ultima parte:” Sa nu ne fie rusine cu nimeni!”,nu pot decat sa spun,inca o data:Doamne,iarta-ma!si…multumesc voua,admini,ca imi dati prilejul sa o fac…

  9. Pingback: PARINTELE MOISE AGHIORITUL II TREZESTE PE GRECI LA POCAINTA: Trebuie sa ne schimbam! Sa lasam fotoliul moale, televizorul, trandavia si confortul!”
  10. Pingback: Arhiepiscopul Ieronim: NU CUMVA ACEASTA CRIZA NE ESTE SPRE JUDECATA? - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  11. Pingback: Mitropolitul Nicolae de Messoghia: SUNTEM CONDUSI CATRE O CATASTROFA NATIONALA (interviu) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  12. Pingback: Arhiepiscopul Ieronim: “incearca sa ne transforme in COLONIE… Biserica e tratata in CEL MAI RAU mod cu putinta!” - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  13. Pingback: IPS Hierotheos Vlachos: o radiografie ortodoxa a UTOPIEI UNIUNII EUROPENE. Ortodocsii care vor sa para europeni tradeaza - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  14. Pingback: NE BATEM JOC DE HRISTOS SI ALERGAM LA EL NUMAI LA NEVOIE! Ne lasam tinerii educati de mass-media, desfranarea a ajuns nota generala a televiziunilor… -
  15. Pingback: Ierarhi greci despre ALEGERILE PARLAMENTARE (6 mai). SA MURIM, DAR SA RAMANEM IN ISTORIE - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  16. Pingback: ALEGERILE DIN GRECIA: vot anti-austeritate, partidele principale au pierdut majoritatea, COMUNISTII SI NAZISTII URCA IN PREFERINTE - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  17. Pingback: iERARHIA GREACA, INGRIJORATA DE ASCENSIUNEA PARTIDELOR ANTICLERICALE SI FASCISTE. Arhiepiscopul Ieronim: A spus Hristos sa nu-i hranim pe imigranti? - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  18. Pingback: IPS Nicolae de Mesoghia, chemare patrunzatoare la pocainta: L-AM PARASIT PE DUMNEZEU SI ACUM NE TRAIM PROPRIA PIERZANIE - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  19. Pingback: Chemare la pocainta din partea unui mitropolit grec: A SOSIT CEASUL IN CARE TREBUIE SA NE TREZIM! Noi nu credem in politicieni, ci in Sfantul Duh… -
  20. Pingback: Predici si cateheze audio la NASTEREA SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL si la DUMINICA GRIJILOR VIETII: “Sa ne coboram la omul nostru launtric, acolo unde vine Imparatia lui Dumnezeu!” -
  21. Pingback: “Crestinul ortodox in fata crizei economice”: PILDA UNUI CONDUCATOR IMPREUNA-PATIMITOR CU POPORUL SAU. Cum sa ne raportam la criza? (I) -
  22. Pingback: INSELACIUNEA BOGATIEI CONSUMISTE SI BINELE DIN RAUL CRIZEI ECONOMICE. Cum sa ne raportam la criza? (II) Saracie si cugetare duhovniceasca -
  23. Pingback: BOGATUL NEBUN DIN NOI IN FATA SARACIEI LUMII: “Cum poti sa dormi li­nistit daca cel de langa tine, semenul tau, nu are ce manca? Rusine sa ne fie!” -
  24. Pingback: Parintele Milea (Buzau) alaturi de cei din strada: NIMENI NU NE POATE SALVA: guvern, partid, conducator. TREBUIE URGENT SA NE SCHIMBAM NOI INSINE! - Recomandari
  25. Pingback: Invataminte si reflectii duhovnicesti in vremea crizei. ATENTIE LA IMPRUMUTURI SI LA “OFERTELE TARI”! -
  26. Pingback: Arhim. Nectarie Mulațiotis: “NOI CA POPOR NE-AM INDEPARTAT DE HRISTOS SI DE ACEEA DUMNEZEU A PERMIS SA NE CONDUCA TIRANII. Norii negri si marea ceață se apropie. Suntem in fața celui de-al treilea razboi mondial si nuclear“ -
  27. Pingback: VOIA TA SAU VOIA MEA, DOAMNE? “O, Hristoase al meu, suntem niste oi viclene. De aceea si Dumnezeu nu face milostenie cu aceasta tara, fiindca noi, clerul si poporul, ne-am abatut de la voia Sa“ -
  28. Pingback: PREDICI VIDEO SI AUDIO la Duminica dinaintea Nasterii Domnului. TALCUIREA NEDUMERIRILOR trezite de EVANGHELIA “GENEALOGIEI”, “Cartea neamului lui Iisus Hristos”. De ce era nevoie ca Maica Domnului sa fie logodita cu Iosif? -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare