PREDICI (inclusiv audio) pentru DUMINICA DINAINTEA NASTERII DOMNULUI: Sfantul Teofan Zavoratul, Parintele Arsenie Boca si altii

22-12-2012 Sublinieri

PREDICA SF.TEOFAN ZAVORATUL

IN DUMINICA SFINTILOR STRAMOSI (a Duminicii a 28-a dupa Rusalii, dar legata de predica urmatoare, pentru Duminica aceasta)

A înlătura vina păcatului de la neamul omenesc poate doar moartea Dumnezeu-Omului. Să dea împlinire prin faptele dreptăţii vieţii omeneşti petrecute în păcat pot numai faptele Dumnezeu-Omului.

Duminica aceasta şi cea următoare sunt menite pomenirii tuturor sfinţilor strămoşi şi părinţi care din veac au plăcut lui Dumnezeu, de la Adam până la dreptul Iosif Logodnicul. Lăudându-i, Sfânta Biserică zugrăveşte felul în care ei, de la mare depărtare de timp mai înainte văzând arătarea lui Dumnezeu întrupat pentru a noastră mântuire, Il aşteptau cu dorire şi, adâncindu-se în cugetarea la El, se bucurau dinainte atât pentru sine, cât şi pentru toţi cei ce aveau şi au a se învrednici de vederea sau de cunoaşterea acestei minunate lucrări a pogorământului dumnezeiesc faţă de noi.

Sfinţii strămoşi şi părinţi aşteptau naşterea Mântuitorului Hristos; noi aşteptăm acum apropierea prăznuirii în cinstea Naşterii lui Hristos. Ca atare, după cum ei se adânceau în contemplarea tainei întrupării lui Dumnezeu Cuvântul şi prin aceasta se pregăteau de primirea Lui, aşa şi noi, înaintea praznicului Naşterii lui Hristos, amintindu-ne de ei, să închinăm cuviincios zilele acestea mai ales evlavioasei cugetări la aceeaşi taină a întrupării şi să refacem în noi toată puterea încredinţării că nu avem mântuire în altceva sau altcineva decât în Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, ca nu numai cu gura, ci cu gândul, cu inima şi cu toată fiinţa să mărturisim taina aceasta şi cu inimă largă să primim bucurie în ziua cea de bucurie a Naşterii lui Hristos.

Dumnezeu S-a arătat în trup (I Tim. 3, 16). Aceasta este marea taină a bunei credinţe. Mintea nu poate să o pătrundă. Insă de vreme ce ea a fost arătată şi nu numai mărturisită, de vreme ce ea s-a vădit în chip lucrător şi arată puterea sa în noi, atunci, continuând a nu pricepe taina, mintea poate cel puţin să afirme cu încredere că nici nu poate să fie altfel, că întruparea lui Dumnezeu- Cuvântul, din partea Dumnezeirii întreit Ipostatice, Care întocmeşte mântuirea noastră, este, desigur, adânc al milostivirii Ei faţă de noi, însă din partea noastră este o necesitate fară de care mântuirea noastră nu putea fi întocmită, întrucât condiţiile mântuirii noastre nu puteau fi altfel îndeplinite decât prin puterea şi prin lucrarea lui Dumnezeu întrupat. Va rog să vă adânciţi în cugetarea la taina aceasta.

Felul mântuirii noaste se trage de la adâncimea căderii noastre. Prin cădere, omul a devenit vinovat înaintea lui Dumnezeu şi s-a stricat în viaţa şi în puterile sale. Ca atare, pentru a-l mântui pe om era nevoie, în primul rând, ca el să fie îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu, să fie arătat drept înaintea feţei judecăţii Lui celei nemărginit de drepte, să fie împăcat cu El. Pentru că cel neîndreptăţit, neîmpăcat, este din fire fiu al mâniei, după cuvântul apostolului, este lipsit de orice binecuvântare a bunei voiri dumnezeieşti, care face să rodească adâncurile firii omeneşti – şi din această pricină, simţind în sineşi micşorarea, strâmtorarea şi împuţinarea puterilor sale, pierde orice nădejde de ridicare şi recăpătare a puterilor de viaţă. In al doilea rând, pentru mântuirea omului era nevoie să fie îndreptate viaţa şi puterile lui, să fie nimicită vătămarea cea păcătoasă din el, să i se dăruiască viaţă nouă – să fie renăscut. Pentru că altfel îndreptăţirea ca atare nu-i va aduce nici o roadă, întrucât păcatul care trăieşte în el îl va face iar vinovat clipă de clipă, şi asta la nesfârşit.

Aşadar, pentru mântuirea omului era nevoie ca el să fie îndreptăţit şi să i se dea o viaţă nouă – dar nici îndreptăţirea omului, nici dăruirea unei noi vieţi nu se putea săvârşi altfel decât prin lucrarea şi prin puterea lui Dumnezeu întrupat. Prin urmare, fară întruparea lui Dumnezeu n-avem nici mântuire.

Opriţi-vă pentru început asupra primului fapt, şi anume că îndreptăţirea omului nu se putea întocmi altfel decât prin puterea şi prin lucrarea lui Dumnezeu întrupat.

Ce înseamnă a-l îndreptăţi pe om şi a-l arăta drept înaintea feţei lui Dumnezeu? Inseamnă nu numai a-l declara nevinovat, a înlătura vinovăţia ce îl apasă, ci şi a umple toată viaţa lui, petrecută în păcate, cu faptele dreptăţii. Pentru că aşa este lege în viaţa noastră, ca ea nu numai să nu aibă păcate, ci şi să fie plină toată, în toate momentele sale, de fapte bune, altfel spus de roade ale dreptăţii. Dar

1) a înlătura vinovăţia care apasă neamul omenesc poate numai moartea Dumnezeu-Omului, şi

2) a umple viaţa omului, petrecută în păcat, cu faptele dreptăţii pot numai faptele Dumnezeu-Omului.

Şi, prin urmare, pentru o deplină îndreptăţire a omului păcătos şi a neamului omenesc era neapărată nevoie de întruparea lui Dumnezeu.

Acum vom lămuri numai prima idee, şi anume că a înlătura vinovăţia care apasă neamul omenesc poate numai moartea Dumnezeu-Omului.

Fie că vom pătrunde în simţămintele păcătosului care stă înaintea lui Dumnezeu cu conştiinţa limpede a dreptei judecăţi dumnezeieşti şi a păcatelor sale, fie că Il vom contempla pe Dumnezeu, Care Se pleacă spre păcătosul care se pocăieşte, în amândouă cazurile vom descoperi un anumit „perete din mijloc”, ce taie calea pe care se pogoară miluirea de la Dumnezeu asupra păcătosului şi suie nădejdea de la păcătos spre tronul Dreptului Judecător Dumnezeu. Mila lui Dumnezeu ar fi gata să miluiască, însă dreptatea nu dă loc dreptei miluitoare. Adevărul lui Dumnezeu şi dreapta judecată a lui Dumnezeu cer ca cel nedrept să sufere pedeapsa hotărâtă pentru nedreptate, altminteri dragostea miluitoare va fi o indulgenţă nepotrivită. Pe de altă parte, în sufletul păcătosului simţământul dreptăţii dumnezeieşti este de obicei mai puternic şi mai adânc decât simţământul milostivirii dumnezeieşti, sau chiar numai el îl umple! Ca atare, când se apropie de Dumnezeu, acest simţământ nu numai că îl face fară de răspuns înaintea Lui, ci îl şi apasă printr-o deznădăjduire desăvârşită, ca şi cum l-ar îndepărta de la El cu sila. De aceea şi în epistolele apostoleşti învierea nădejdii de mântuire este arătată ca una dintre cele mai binefăcătoare urmări ale morţii Domnului nostru Iisus Hristos (v. I Petr. 1, 3). Aşadar este neapărată nevoie să fie stricat acest „perete din mijloc”, este neapărată nevoie ca între Dumnezeu şi om să se ridice altceva la mijloc, ceva care să ascundă păcatele omului de ochii Dreptăţii dumnezeieşti, iar de ochii păcătosului – Dreptatea dumnezeiască, ceva în virtutea căruia Dumnezeu să îl vadă pe păcătos vrednic de miluire – dezvinovăţit şi omul să îl vadă pe Dumnezeu nu numai înclinat spre milostivire, ci deja vărsând-o fară împiedicare asupra oricui se apropie de Tronul harului Său; este neapărată nevoie de o jertfa de milostivire, care, îndestulând dreptatea dumnezeiască şi împăcând sufletul păcătosului, să Il împace pe Dumnezeu cu omul şi pe om cu Dumnezeu.

Se pune întrebarea: cine este această jertfa şi în ce stă ea?!

Jertfa aceasta e moartea de om. Ea a fost hotărâtă dintru început de către dreptate, ca pedeapsă pentru păcat: cu moarte veţi muri; pe ea o propune lui Dumnezeu şi păcătosul care se pocăieşte, pentru că strigă către El: Ia-mi viaţa şi tot, numai mântuieşte-mă!” Dar:

1) o asemenea jertfa nu poate fi moartea mea sau a altuia din neamul omenesc, fiindcă şi eu, şi oricare alt om, avem nevoie de această jertfa şi căutăm să ne îndreptăţim prin ea încă din timpul vieţii, şi încă din timpul vieţii trebuie să fim îndreptăţiţi ca să ne mântuim. Ca atare, moartea de om poate fi jertfă de milostivire numai atunci când este moartea unui om care să fie scos din rândul oamenilor. Iar asta nu este cu putinţă decât dacă omul acela, fiind om, nu va aparţine sieşi, nu va fi o persoană aparte, ca oricare alt om, ci o altă fiinţă îl va asuma pe acel om în persoana sa, se va uni cu el în chip ipostatic, altfel spus se va înomeni.

2) Iar dacă jertfa îndreptăţitoare – moartea – nu poate fi moartea mea sau a altuia din neamul omenesc, înseamnă că nici eu, nici vreun alt om nu putem fi îndreptăţiţi decât însuşindu-ne o moarte străină. Iar în cazul acesta ea nu trebuie să fie pedeapsă în cel ce moare pentru noi, nu trebuie să fie urmare a vinovăţiei, altfel prin ea nu pot fi îndreptăţiţi alţii, şi ca atare, iarăşi, deşi moarte omenească, ea nu trebuie să fie a unui om, ci trebuie să fie a unei alte persoane, cu desăvârşire nevinovate – sfinte. Cu alte cuvinte, moartea îndreptăţitoare nu este cu putinţă decât dacă o fiinţă preasfântă, asumându-l pe om în persoana sa, va muri în el ca în felul acesta să scoată moartea de om de sub legea vinovăţiei şi să-i împărtăşească putinţa de a fi însuşită de către alţii.

3) Vedeţi acum că îndreptăţirea omului este cu putinţă numai prin însuşirea de către el a unei morţi străine nevinovate – însă cei care au nevoie de îndreptăţire sunt îndeobşte toţi oamenii, cei care au trăit, care trăiesc şi care vor trăi, tot neamul omenesc, din toate timpurile şi locurile. De aceea, pentru îndreptăţirea lor este neapărată nevoie ori să fie aduse ca jertfa tot atâtea morţi fară vină câţi oameni păcătoşi sunt şi chiar câte căderi în păcat, fie să fie arătată o moarte a cărei putere să se întindă asupra tuturor vremurilor şi locurilor şi să fie în stare să acopere toate căderile în păcat ale tuturor oamenilor. De la Preaînţeleptul Dumnezeu, Ce întocmeşte mântuirea noastră, putem aştepta numai o soluţie ca cea din urmă, adică rânduirea unei singure morţi atotmilostivitoare. Se pune însă întrebarea: cum este cu putinţă o asemenea moarte? Cum poate dobândi o asemenea putere atotcuprinzătoare moartea unui om, care în sine nu numai că nu aduce folos altora, dar nici măcar celui care moare? Nu altminteri decât dacă ea, rămânând omenească, va fi nu a unui om simplu, ci a Celui ce este, şi era, şi vine (v. Apoc. 1,4) – Fiinţei care este în toate timpurile şi locurile, lui Dumnezeu; cu alte cuvinte, nu altminteri decât dacă însuşi Domnul avea să binevoiască a lua în persoana Sa firea omenească şi, murind cu moartea ei, să îi împărtăşească însuşirile firii Sale şi prin aceasta putere veşnică şi atotcuprinzătoare.

4) Această ultimă condiţie a morţii atotmilostivitoare este definită cu deosebire de faptul că moartea aceasta, întinzându-se prin puterea sa asupra întregului neam omenesc, prin preţul său trebuie să fie pe potriva nesfârşitei Dreptăţi dumnezeieşti, să aibă, adică, o însemnătate nesfârşită, pe care, iarăşi, ea nu o poate dobândi decât fiind însuşită de Dumnezeu, altfel spus dacă Dumnezeu, asumându-Şi-l pe om, va muri cu moartea lui.

Aşadar a înlătura vinovăţia care apasă asupra omului păcătos, a-l dezvinovăţi înaintea lui Dumnezeu poate numai moartea de om, însă a unui om care nu trăieşte în persoana sa, ci aparţinei persoanei unei alte fiinţe – preasfinte, veşnice, nemărginite, şi anume lui Dumnezeu; altfel spus, numai moartea Dumnezeu-Omului, a lui Dumnezeu întrupat.

Asupra acestui fapt ne vom opri acum. Celelalte condiţii ale mântuirii, care fac neapărat trebuincioasă întruparea lui Dumnezeu, le vom lămuri în duminica viitoare. Iar acum să îl proslăvim, fraţilor, pe Domnul Emmanuil, care se tâlcuieşte: „cu noi este Dumnezeu” (Mt. 1, 23) şi, adâncindu-ne în cugetarea la Naşterea lui Hristos – cea dintâi arătare pe pământ a lui Dumnezeu în trup -, să înălţăm cântare împreună cu îngerii: Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu fi pe pământ pace, întru oameni bună voire! (Lc. 2, 14) El este nădejdea tuturor marginilor pământului. Toţi sfinţii din veac aşteptau mântuire numai în El: tot aşa, de la Naşterea Lui până acum şi de acum până la sfârşitul veacurilor nădejdile tuturor celor ce caută mântuirea pot odihni temeinic şi neamăgitor doar în El. Unul este Dumnezeu, Unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi (I Tim. 2, 5-6). El a stricat peretele cel din mijloc al despărţirii (v. Efes. 2, 14) şi a înstăpânit pacea între Dumnezeu şi om (v. Rom. 5, 10-11). Pe El L-a înfăţişat Dumnezeu ca jertfa de milostivire prin credinţa în sângele Lui, ca să arate dreptatea Sa în iertarea păcatelor, ca să cunoască toţi că El este drept şi îndreptăţeşte în dar, însă pe cel ce crede în Hristos (v. Rom. 3, 23-26). Şi în felul acesta împacă în El lumea cu Sineşi, drept judecând, nemaisocotindu-le oamenilor păcatele (v. II Cor. 5, 19). În El şi noi, fii ai mâniei după fire, lipsiţi de nădejde (v. Efes. 2, 3, 12), izbăvindu-ne de deznădăjduire, avem îndrăznire şi apropiere de nădejde către Tatăl, până la cele mai dinlăuntru, dincolo de catapeteasmă (v. Evr. 6, 19), avem libertatea de a intra în altar prin mijlocirea sângelui Său, pe calea cea nouă şi vie pe care pentru noi a deschis-o iarăşi prin catapeteasmă, adică prin trupul Său (Evr. 10, 19-20). Pentru că Hristos ne-a răscumpărat deja din blestemul legii, facându-Se pentru noi blestem (Gal. 3, 13) si a stricat zapisul cel ce era asupra noastră, luându-l din mijloc şi pironindu-l pe cruce (v. Colos. 2, 14). Iar pentru asta iată ce a făcut:

1) A luat din sămânţa lui Avraam (Evr. 2, 16), ca să aibă ce aduce lui Dumnezeu (v. Evr. 8, 3), întru toate S-a asemănat fraţilor, ca să fie pentru ei Arhiereu, spre a-L face pe Dumnezeu să Se milostivească în privinţa păcatelor (v. Evr. 2, 17).

2) A pătimit ca un drept pentru cei nedrepţi (I Petr. 3, 18), a suferit moarte în locul bucuriei care îi stătea înainte (v. Evr. 12, 2), necunoscând păcatul, S-a făcut pentru noi păcat, ca noi să ne facem dreptate a lui Dumnezeu (v. II Cor. 5, 21). Pentru că un astfel de Arhiereu se şi cuvenea să fie pentru noi: sfânt, fară de răutate, fară de pată, osebit de cei păcătoşi şi preaînălţat mai presus de ceruri (Evr. 7, 26).

3) Nu de mai multe ori Se aduce pe Sine, căci altfel ar fi trebuit de mai multe ori să şi pătimească, ci o singură dată S-a arătat cu jertfa Sa spre nimicirea păcatului (v. Evr. 9, 25-26) şi prin această jertfa de o singură dată a trupului îi sfinţeşte pe toţi (v. Evr. 10, 10). Rămânând veşnic, El are şi preoţie netrecătoare, drept care şi poate să mântuiască desăvârşit pe cei ce se apropie prin El de Dumnezeu, căci pururea e viu ca să mijlocească pentru ei (Evr. 7, 24-25).

Având un aşa de mare dar, mai presus de toate să ne păzim gândul de abaterile născute din îndoiala sufletului – fie că mila lui Dumnezeu e peste măsură de mare, fie că o asemenea milă nu este excepţional de necesară: cu credinţă deplină îmbrăţişând taina întrupării, să ne închinăm Celui întrupat şi să-I aducem în dar adânca încredinţare că nu avem mântuire fară Dumnezeu întrupat, lepădând toată puţinătatea de credinţă şi închizând gurile tuturor celor ce propovăduiesc altfel. Amin!”

PREDICA SF.TEOFAN ZAVORATUL

IN DUMINICA SFINTILOR PARINŢI

Îndreptăţirea omului nu putea fi întocmită altfel decât prin puterea şi lucrarea lui Dumnezeu întrupat. Insă nici renaşterea noastră în viaţa nouă este cu neputinţă fără întruparea lui Dumnezeu.

“După ce am cunoscut că suntem datori să ne pregătim după vrednicie pentru a întâmpina praznicul Naşterii lui Hristos, am luat împreună cu voi hotărârea de a cugeta la neapărata trebuinţă a întrupării lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. O anumită parte a acestei mari teme am lămurit-o deja, şi anume: plecând de la căderea noastră, prin care am suferit două mari rele – am jignit Dreptatea lui Dumnezeu şi ne-am stricat în noi înşine – am văzut că pentru mântuirea noastră este neapărată nevoie în primul rând să fim îndreptăţiţi, iar în al doilea rând să primim viaţă nouă, să ne renaştem – adică să ne învrednicim a primi două mari bunătăţi, dintre care nici una nu ne poate fi dată altfel decât prin puterea şi lucrarea lui Dumnezeu întrupat. Oprindu-ne luarea-aminte asupra celui dintâi dar, al îndreptăţirii, am deosebit în har aceste două lucrări: înlăturarea vinovăţiei pricinuite de păcat şi umplerea cu faptele dreptăţii a vieţii petrecute în păcat. Despre faptul că înlăturarea vinovăţiei pricinuite de păcat nu poate fi dăruită altfel decât prin puterea şi lucrarea morţii pe cruce a lui Dumnezeu întrupat am stat de vorbă cu voi data trecută. Acum ne rămâne să lămurim că nici umplerea cu faptele dreptăţii a vieţii petrecute în păcat şi îndreptarea puterilor şi vieţii noastre stricate, altfel spus renaşterea noastră, nu sunt cu putinţă decât cu aceeaşi condiţie. Cu asta ne vom şi îndeletnici acum. Mie să îmi ajute Domnul să tâlcuiesc bine, iar vouă – să vă însuşiţi bine aceste adevăruri mântuitoare.

Cel dintâi adevăr este că numai faptele Dumnezeu-Omului pot umple cu faptele dreptăţii viaţa omenească petrecută în păcate.

Bun, de la omul păcătos a fost înlăturată vinovăţia păcatului – oare prin asta i s-a dat tot ce trebuie pentru îndreptăţirea lui? Nu. Viaţa lui nu numai că trebuie să nu aibă păcate, ci trebuie şi să fie un lanţ necontenit de fapte bune. Când a fost iertată vina, păcatele parcă au pierit – unde sunt însă faptele bune ce trebuie să fie în locul faptelor celor rele? Nu sunt. Şi trebuie să le împrumutăm de undeva şi să le punem în locul răului, ca omul să se arate în toată deplinătatea drept înaintea ochilor dreptăţii lui Dumnezeu. Trăind în păcat, omul nu numai că lasă deoparte faptele dreptăţii, nu numai că îşi pierde timpul, dar îl şi umple cu fapte efective ale nedreptăţii, care sunt supuse pedepsei. Când este înlăturată de la el vina, pedeapsa pentru păcat, prin aceasta este nimicit doar răul efectiv din viaţa lui, puterea pierzătoare pentru el a nedreptăţilor lui; pentru viaţa lui, aceste nedreptăţi sunt ca şi cum n-ar fi. Insă minutele şi ceasurile de viaţă păcătoasă, eliberându-se în acest chip de răul efectiv, nu dobândesc însă prin asta binele efectiv, care ar trebui să ia în ei locul răului, ci rămân deşarte, neocupate cu nimic şi neînsemnate cu nimic, aşa încât toată viaţa omului seamănă, după înlăturarea de la el a vinovăţiei, cu o hârtie pe care nu este scris nimic, cu o ţarină nesemănată, necultivată, cu un pom fară ramuri şi fară roade. Iar în felul acesta omul tot mai este nedrept înaintea lui Dumnezeu, pentru că Dreptatea dumnezeiască cere ca toată viaţa lui să fie plină de fapte bune efective. Se pune acum întrebarea: cum şi prin ce să acoperim acest neajuns al binelui din viaţa păcătosului?

Este învederat că omul însuşi nu poate face asta, deoarece chiar dacă după pocăinţă încetează să mai păcătuiască şi începe să facă doar fapte bune, totuşi orice ar face, va face numai ceea ce este dator să facă în momentul cu pricina, şi ca atare asupra vieţii lui trecute acestea nu pot avea înrâurire mântuitoare. Şi atunci, ce este de făcut? Trebuie să împrumutăm dreptate şi sfinţenie de la altă persoană, să ni le însuşim în aşa fel ca Dreptatea dumnezeiască să ni le recunoască şi nouă. Iar de aici ia uitaţi-vă ce reiese! Trebuie să ne însuşim faptele dreptăţii altei persoane. Prin urmare: 1) persoana aceasta trebuie să fie omenească, pentru a face fapte omeneşti, care să poată umple viaţa noastră, pentru că viaţa noastră trebuie să fie plină de fapte omeneşti; 2) ea nu trebuie să fie însă legată prin lege, datoare la aceste fapte, pentru că altminteri ele nu pot fi trecute asupra altora, împropriate altora. Faptele acestea trebuie să fie în el comoară a lui liberă şi neatârnată; 3) întrucât faptele omeneşti nu pot ieşi de sub constrângerea datoriei dacă aparţin persoanei unui om, înseamnă că pentru săvârşirea unor fapte omeneşti care să nu fie din datorie trebuie ca cineva dintre cei aflaţi în afara sferei omenirii să intre în această sferă, să îsi asume firea ei şi cu puterile ei să împlinească toată dreptatea omenească, dreptate care totuşi să nu fie obligatorie pentru ea.

După aceste cugetări, nu vă va fi greu să trageţi singuri concluzia că fiinţa cu pricina poate fi numai Dumnezeu, deoarece nici o făptură nu este liberă de lege. Toţi sunt prinşi cu faptele lor, şi nu pot face fapte care să poată fi transmise altora sau însuşite de către alţii. Nici îngerii, nici arhanghelii, nici vreo altă făptură nu poate împlini asta pentru noi, ci numai Domnul, Care este liber de legile ce stau asupra făpturilor Lui. Asta ne-a dat de înţeles Domnul însuşi, atunci când la întrebarea Apostolului Petru cu privire la plata didrahmei pentru Templu a răspuns: „Fiul plăteşte, oare, dajdie? Pe de altă parte, faptele cu pricina trebuie să aibă însemnătate veşnică şi nemărginită, pentru că de ele au nevoie toţi oamenii, din toate timpurile şi locurile. Iar ele pot dobândi o asemenea însemnătate numai când sunt săvârşite de Dumnezeu în firea omenească şi cu puterile omeneşti, adică atunci când Dumnezeu Se uneşte ipostatic cu omenirea, adică Se întrupează, şi le săvârşeşte în trup.

Aşadar vedeţi că neajunsul faptelor dreptăţii din viaţa noastră poate fi împlinit numai prin faptele Dumnezeu-Omului. Intr-adins îmbin toate ideile acestea, ca să întăresc mintea voastră în neclintita încredinţare că Mântuitorul nostru Iisus Hristos este nu numai om, ci şi Dumnezeu, şi nu numai Dumnezeu, ci şi om, că este Cuvântul Care S-a făcut trup pentru a noastră mântuire, şi că toate acestea sunt atât de neapărat trebuincioase, încât mântuirea noastră nici nu putea fi întocmită altminteri. De aceea îl proslăvim, cântând cu Biserica: Venit-ai din Fecioară nici sol, nici înger, ci Tu însuţi, Doamne, Te-ai întrupat fi m-ai mântuit pe mine, tot omul (Irmosul cântării a 4-a din Canonul învierii, glas 2). El, Cel slobod de lege, S-a pus pe Sine sub lege ca să îi răscumpere pe cei de sub lege (v. Gal. 4, 5). Ca Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu, El era mai presus de orice mărginiri – însă, luând asupră-Şi lucrarea mântuirii noastre, a zis: Iată, vin să fac voia Ta, Dumnezeule (Evr. 10, 9) şi legea Ta în mijlocul pântecelui meu (Ps. 39, 9). Drept aceea, venind pe pământ în firea omenească, El a plinit toată dreptatea (v. Mt. 3, 15), afla singura mâncare şi băutură în împlinirea voii Celui ce L-a trimis (v. In 4, 34), a fost ascultător chiar până la moarte (v. Filip. 2, 8). Şi toate acestea nu pentru Sine, ci pentru a Se face sfârşit al legii spre îndreptarea tuturor credincioşilor (v. Rom. 10, 4), ca orice credincios, prin credinţa în El, să întărească legea (v. Rom. 3, 31), să împlinească neîndestulătoarea ei împlinire în viaţa sa şi prin aceasta să-şi umple de dreptate viaţa (v. Rom. 8, 4). După cum prin neascultarea unui singur om mulţi s-au făcut păcătoşi, prin ascultarea unuia singur mulţi s-au făcut drepţi (v. Rom. 5, 18-19). Astfel, nu avem îndreptăţire în lege, ci numai în credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos.

Acum vă este limpede, cred, că îndreptăţirea omului nu putea fi întocmită altfel decât prin puterea şi lucrarea lui Dumnezeu întrupat. în fine, voi lămuri pe scurt că şi ultima condiţie a mântuirii, renaşterea noastră în viaţa nouă, este cu neputinţă fară întruparea lui Dumnezeu.

Precum am zis la început, pentru mântuirea omului nu ajunge ca el să fie îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu; el trebuie să fie şi renăscut cu desăvârşire, trebuie să i se dea viaţă nouă, să fie nimicit în el principiul vieţii vrednice de osândă, pentru că deocamdată se va păstra în el acest început, el va tot face faptele nedreptăţii. Ca atare, poţi să-l îndreptăţeşti chiar clipă de clipă – el va cădea iarăşi sub osândă, clipă de clipă, şi prin urmare îndreptăţirea ca atare nu îi va aduce nici un folos. Şi atunci, ce este de făcut? Trebuie să i se dea viaţă nouă, să i se dea puteri cu care, biruind păcatul, să facă numai dreptatea, sau, potrivit apostolului, să umble întru înnoirea vieţii. Se pune întrebarea: cum să ajungem la aceasta?

In acest scop, trebuia să se ridice un nou începător al neamului omenesc, un nou Adam, după cum arată apostolul, pentru ca toţi cei ce caută mântuire să primească de la El viaţă nouă. Aduceţi-vă aminte că prin cădere omul a pierdut viaţa sa cea adevărată, a început să trăiască o altă viaţă, care prin comparaţie cu menirea omului nu poate fi numită decât viaţă mincinoasă. Aceasta, începând de la capul omenirii, s-a revărsat apoi în toate mădularele ei, aşa încât tot neamul omenesc a început să reprezinte un trup uriaş, care trăieşte în chip mincinos. Este limpede că pentru înnoirea acestui trup vătămat şi căzut în neorânduială trebuia să se toarne în el dinafară principiile vieţii omeneşti adevărate, în chip asemănător cu felul în care este tratat organismul omenesc stricat turnându-se în el sânge sănătos, nevătămat; dacă ne închipuim omenirea ca pe un pom, trebuia ca el să fie altoit pe alt pom, plin de viaţă, pentru ca acesta să-l umple cu sevele sale purtătoare de viaţă; trebuia să se ridice un nou cap al neamului omenesc, pentru ca oamenii, născându-se de la el din nou, renăscându-se prin el, să alcătuiască în unire cu el un nou trup al omenirii, plin de viaţa omenească adevărată. Se pune întrebarea: cine poate fi un asemenea cap?

Nimeni altul decât Dumnezeu-Omul. Acest nou începător de neam trebuie să fie om, ca să ne dăruiască viaţă omenească, şi trebuie să fie Dumnezeu, ca în persoana Sa să împărtăşească vieţii omeneşti pe de o parte nevătămarea, curăţirea şi desăvârşirea care sunt proprii firii omeneşti, iar pe de alta o plinătate atotcuprinzătoare care să fie îndeajuns pentru a da viaţă tuturor oamenilor care au fost, care sunt şi care vor fi: două însuşiri pe care viaţa omenească le poate dobândi doar fiind asumată în persoana Dumnezeu-Omului.

Tocmai astfel este Domnul nostru Iisus Hristos – noul Adam – începătura (v. I Cor. 15, 48); El este Domnul din cer (v. I Cor. 15, 47), este viaţa, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I In 1,2); El este pâinea vieţii, care se pogoară din cer şi dă viaţă lumii. El este din cer, însă cuprinde şi altă viaţă – nu de la îngeri, ci de la sămânţa lui Avraam luată (v. Evr. 2, 16), din plinătatea căreia noi, toţi oamenii, luăm şi prin împărtăşirea cu care primim viaţă; şi astfel ne facem toţi mădulare ale Lui din trupul Lui şi din oasele Lui, alcătuim cu toţii un singur trup, al cărui cap este El (v. Efes. 5, 23-29), care îl hrăneşte şi-l încălzeşte, şi care nu mai trăieşte sieşi, ci trăieşte în el Hristos (v. Gal. 2, 20), pentru că aici toate şi întru toţi este Hristos (Colos. 3, 11). Astfel, este adevărat că precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia. Incepătura este Hristos, iar apoi urmează toţi cei ce cred în numele Lui (I Cor. 15, 22-23).

Ştiind acestea, fraţilor, păziţi-vă de cei ce vă linguşesc şi vor să vă abată de pe calea vieţii veşnice, care este întru Hristos Iisus, pe cea întunecată a vătămării în numele „umanităţii”. „Umanitatea! Umanitatea!”, strigă unii pe fel şi fel de glasuri. Dar ce este umanitatea? Este ceea ce am primit de la Adam – ceva vătămat, netemeinic, păcătos. Nu în numele ei trebuie să milităm, ci în numele creştinismului, care ne-a întors la viaţa adevărată prin împărtăşirea cu Domnul Iisus Hristos. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti, şi cum este cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti (I Cor. 15, 48). Doar cei ce intră în împărtăşirea cu Domnul primesc, înnoită, viaţa adevărata. Mlădiţele sunt vii doar cât sunt pe viţă, iar cele ce nu sunt pe viţă mor şi se usucă: dintre oameni, sunt vii doar cei ce sunt în Hristos. In afara lui Hristos Domnul, omenirea, umanitatea, e doar o ramură uscată, fară viaţă, oricât de grijuliu ai hrăni-o şi ai îngriji-o.

Aşadar, fraţilor, nu avem mântuire în nimic altceva, fară numai în Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. în moartea Lui e dezvinovăţirea noastră, în Dreptatea Lui este îndreptăţirea noastră, în viaţa Lui este viaţa noastră adevărată. El e dreptatea noastră, sfinţirea şi răscumpărarea (v. I Cor. 1, 30); prin El ne-am spălat, ne-am sfinţit, ne-am îndreptăţit (v. I Cor. 6, 11). în El sălăşluieşte toată plinătatea (v. Col. 2, 9). Numai prin El şi în El putem avea plinătatea care ne este, potrivit planului dumnezeiesc, proprie (v. Col. 2, 10). Bine este cuvântat Dumnezeu, Care ne-a binecuvântat pe noi cu toată binecuvântarea duhovnicească întru Hristos Iisus, Domnul nostru! Amin!”

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

***

PARINTELE ARSENIE BOCA:

O DESCOPERIRE ÎN VIS

Evanghelistul Matei, scriind Evanghelia sa pentru evrei, are scopul de a dovedi că Iisus e Mesia cel aşteptat şi făgăduit de prooroci. Drept aceea aduce dovada istorică, înşirând de câte trei ori patrusprezece neamuri de la Avraam până la Iisus, între care, de două ori patrusprezece sunt de la David.

Tot acum se împlineau şi cele şaptezeci de săptămâni de ani de la Daniil. Acum se împlineau toate proorociile venirii lui Mesia.

„Deci, dacă a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4,4-5).

Acum s-a împlinit şi proorocia făcută prin Ieremia:

„Domnul va face ceva nou pe pământ: femeia va mântui pe bărbat! (Ieremia 31,22).

Erau însă oarecari dispoziţii aspre ale Legii.

Iisus, Fiul lui Dumnezeu, era născut mai înainte de veci, fară mamă din Tatăl; iar acum se năştea în veac, fară tată din mamă. Legea nu prevedea această unică naştere, decât că tot primul născut e închinat Domnului, întrucât unul din primii născuţi poate să fie Mesia.

Legea nu-i prevedea naşterea mai presus de fire.

Deci ca să nu se întâmple neorânduieli, neorânduielile erau pedepsite cu moartea. Orice fată necăsătorită care năştea un prunc, era ucisă cu pietre înaintea tatălui ei.

Dacă sfânta Fecioară n-ar fi fost logodită cu bătrânul Iosif, la fel ar fi păţit.

Dar Iosif, logodnicul Mariei, nu ştia de Buna-Vestire.

Deci când s-a întors Maria de la Elisabeta, soţia lui Zaharia, mama lui Ioan Botezătorul, trecuseră „ca la trei luni” şi sarcina se observa. Bătrânul Iosif, ştiindu-se neprihănit, era într-o mare cumpănă: să o mai ia de soţie sau să o părăsească, să fie ucisă cu pietre. Deci se gândea să desfacă logodna şi pe Maria să o lase în voia sorţii.

Chiar dacă Fecioara Maria l-ar fi lămurit, şi poate că tot nelămurit rămânea. De aceea a intervenit Providenţa.

Ingerul Domnului i s-a arătat lui Iosif în vis, zicându-i: „Nu te teme a lua pe Maria” sub scutul tău şi a face să fie socotită de lume „nevasta ta”, pentru că sarcina ei nu e de la vreun bărbat, ci „de la Duhul Sfânt este”. Sarcina aceasta nu-ţi este spre ruşine, ci spre cinste. Tu ai menirea să o acoperi de asprimea Legii, scăpând-o de la moarte.

Tu ai menirea să scapi Pruncul ce se va naşte, de asprimea tiranului Irod, care va umbla să-L omoare. Tu ai menirea să fii ocrotitorul Aceluia căruia îi vei pune numele Iisus, care se tâlcuieşte Mântuitor, fiindcă El va mântui pe popor de păcatele sale.

Naşterea Pruncului din Fecioară e împlinirea proorociei făcută de Isaia: „Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vei pune numele lui Emanuel”, nume care se tâlcuieşte şi corespunde misiunii Lui în lume, adică: „Dumnezeu cu noi” (Isaia 7,14).

Adică Dumnezeu ia chip de om adevărat, ca să poată vorbi şi suferi la rând cu oamenii, să petreacă între oameni, ca om, deşi El e şi Dumnezeu adevărat.

*

Iată un vis revelatoriu, care a liniştit pe Iosif şi i-a dat curajul tuturor ostenelilor viitoare, pe care avea să le facă, şi pentru care Biserica l-a cinstit printre sfinţi.

– Una din cele mai fericite treziri din somnul indoielilor.

Prislop.17.XII.49
Dumineca înainte de Naşterea Domnului  – Matei 1,1-25.

***

PARINTELE ARSENIE BOCA:

STEAUA DESTINULUI

„O stea răsare din Iacov” „Am văzut steaua Lui” (Numeri 24,17; Matei 2,2)

Venirea lui Iisus în lume e pecetea de taină, scrisă pe istoria de extaz a 37 de secole.

Atâta a fost aşteptat Iisus în Israel.

De multe ori şi-au schimbat ţara şi numele ei; de mai multe ori şi-au schimbat numele neamului, ba odată şi religia se clătina, dar aşteptarea lui Mesia era o făclie de taină ce se transmitea din neam în neam.

Descrierea vremii lui Mesia, strălucirea împărăţiei mesianice era adusă poporului aminte în fiecare veac de oameni.

Insuşi Mesia a fost descris cu de-amănuntul, şi Sfintele Scripturi ale Profeţilor supravieţuiau inspiraţilor ucişi, mărturie pe când va veni plinirea vremii.

*

Israel era destinat de Dumnezeu să fie un popor întreg de apostoli ai Mântuitorului în lume. Aceasta era steaua destinului său.

Ceea ce Avraam a fost în pământul pribegiei sale, ceea ce Iosif a fost în Egipt, la curtea lui Faraon, şi Daniil în curţile din Babilon, aceea trebuia să fie tot poporul evreu pentru toate neamurile pământului.

Acesta-i sensul mesianic – sensul de destin – al cuvântului lui Dumnezeu către patriarhul Avraam: „Şi se vor binecuvânta prin neamul tău, toate neamurile pământului” (Geneză 22,18), şi cuvântul către Isaia: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema pentru toate neamurile” (Isaia 56,7). Ei erau destinaţi – „aleşi” – să fie „norul de martori” (Evrei 12,1) ai lui Iisus în lume, – şi aceasta cu atât mai vârtos cu cât toată coloana de strămoşi au crezut nestrămutat în steaua destinului neamului.

Credinţa într-un viitor garantat de Dumnezeu, credinţa într-un Om al viitorului, în care să se împlinească proorociile, era nota cea mai caracteristică a acestui popor ales.

De aceea, în afară de iudaism, nici o altă religie nu facea prozelitism.

Ei o faceau din fire. Prin ei aşteptau şi păgânii naşterea unui Zeu.

Sfântul Pavel definind credinţa şi făcând un larg pomelnic de strămoşi, care au ilustrat-o cu viaţa, la urmă dezleagă taina „norului de martori”: „Iisus e începătorul şi plinitorul credinţei”. (Evrei 11; 12,1-2).

Deci steaua destinului strămoşilor era „Steaua Lui”.

Iată idealul pribegilor pe pământ, aprins, moştenire de preţ în inima urmaşilor, din neam în neam, ideal al sfintei făgăduinţe a venirii Mântuitorului, motiv pentru care Biserica Creştină i-a trecut printre sfinţi.

Un sfânt ideal, trăit, te face sfânt: o stea a urmaşilor.

Şi nu e decât o singură tristeţe: aceea de-a nu fi sfinţi! (L. Bloy).

Printr-o neînchipuită lucrătură a întunericului însă, poporul iudeu trăieşte şi tristeţea aceasta.

La venirea Mântuitorului, aşa cum a venit: învăluit în smerenie, poporul acesta şi-a răstălmăcit destinul: Nu i-au făcut lui Iisus absolut nici o primire.Şi doar le era în ochi sfânta Fecioară Maria, cu care au făcut unica excepţie, în toată istoria lor, de-a o duce în Sfânta Sfintelor, să stea acolo 12 ani.

Magii, înţelepţii Răsăritului, căutători şi ei de Dumnezeu, conduşi de „Steaua Lui”, dăduseră pe la Irod Idumeul, regele Israelului, întrebând de Pruncul ce S-a născut, ca dovadă că pe umerii Lui atârna destinul mântuirii tuturor neamurilor pământului.

La auzul acestei veşti, Irod, în loc să se bucure, „s-a tulburat, şi tot Ierusalimul împreună cu el”; drept aceea „adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului cercetă de la ei cu de-amănuntul: «unde este să se nască Hristos? Atunci ei îi răspunseră: în Betleemul Iudeii, precum este scris»” (Matei 2,3-5).

Acesta este soborul care a răstălmăcit destinul lui Israel.

Irod văzând că Magii nu l-au mai băgat în seamă: – semn că au ţinut Pruncul mai mare ca pe el – a pus mâna pe sabie împotriva destinului.

La aceasta soborul bogoslovilor a fost inexistent.

„Intru ale Sale a venit şi ai Săi pe Dânsul nu L-au primit” (Ioan 1,11).

Care-i explicaţia, dacă este vreo explicaţie?

*

Cel mai urgent interes al evreilor era scăparea poporului de sub stăpânirea romană. Potrivit acestui interes politic erau interpretate şi profeţiile. Astfel Mesia era identificat după profeţiile care priveau A Doua Lui Venire, venirea în slavă, şi erau refuzate profeţiile Omului durerii” (Isaia 53,3).

Deci, pe primul plan al aşteptărilor în Israel nu erau adevărul şi desăvârşirea interioară a omului – care se puteau foarte bine câştiga şi sub stăpânirea romană, ba chiar cu atât mai asigurat -, ci aşteptau omul care să ridice stăpânirea politică a lui Israel asupra tuturor celorlalte neamuri, iar în materie de religie, monopolizarea ei.

Nu aşteptau împărăţia lui Dumnezeu; ei aşteptau de la Dumnezeu împărăţia lor. Aserveau pe Dumnezeu imperialismului.

Nu le plăcea smerenia pe care o aveau. Le trebuia trufia.

Şi aşa au rămas pe lângă ispita lor până în ziua de astăzi.

Aceasta-i „toropeala pe care le-a dat-o Dumnezeu” (Romani 11,8) şi care începe cu soborul arhiereilor şi cărturarilor, convocat de Irod în Ierusalim.

Aceasta ar fi o explicaţie.

Explicaţia profetică o dă sfântul Pavel în scrisoarea către Romani:

„Oare lepădat-a Dumnezeu poporul Său? – Ferească Domnul! Dumnezeu n-a lepădat poporul Său, pe care dinainte l-a cunoscut. Aşadar întreb: S-a poticnit oare ca să se prăbuşească? – Ferească Domnul! Ci, prin căderea lor, neamurilor le-a venit mântuirea, ca Israel să râvnească la ele. Deci dacă înlăturarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor la loc, dacă nu o înviere din morţi?” (Romani 11, 1-15).

Căci precum în vremea lui Ilie, care credea că a rămas singurul credincios în Israel, Domnul i-a descoperit că are puşi deoparte şapte mii de bărbaţi care nu şi-au lepădat legea, „tot aşa şi în vremea de acum este o rămăşiţă, după alegerea darului” (Romani 11,5).

Aceasta-i raţiunea profetică pentru care creştinilor le e interzis antisemitismul. Poporul lui Israel e încă un popor ales, dar pus de-o parte pentru vremuri viitoare, ca „o rămăşiţă” a lui, care va împlini totuşi destinele sale ultime. Până atunci însă neamul acesta duce în spate, şi face toate păcatele lumii, frământând lumea şi izbind-o cu doctrinele lor, de toate limitele existenţei şi neantului.

Faptul acesta, considerat prin punctul de vedere paulin, le dă dreptul să aştepte pe Mesia, al lor, să-i izbăvească şi pe ei de imensa povară a păcatelor, adunate de atâtea mii de ani.

Până atunci, râul de sânge ebraic, al cărui izvor e în jertfa lui Avraam şi care creşte mereu cu sângele proorocilor, până se revarsă lumii prin cele cinci răni ale lui Iisus, e Sângele sfintelor Potire, pentru mântuirea lumii.

Iată de ce Biserica Creştină i-a primit drepţii între sfinţi.

Şi „Steaua Lui” se îmbie destin fiecărei peşteri omeneşti, în care se naşte Iisus. – Şi aceasta până la capătul veacurilor.

Prislop.16.XII.949;

Duminica sfinţilor Strămoşi Matei 1,1-25.

(sursa: Cuvinte Vii – Pr. Arsenie Boca)

sursa online

***

PREDICI AUDIO LA DUMINICA DINAINTEA NASTERII DOMNULUI:

Predica Parintelui Nectarie Clinci, staretul Man. Sihastria Putnei (2010)

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

***

Predica Parintelui Ciprian Negreanu – Cluj-Napoca – in Duminica dinaintea Nasterii Domnului (2008)

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

*

Predica Parintelui Ciprian Negreanu – Cluj-Napoca – in Duminica dinaintea Nasterii Domnului, a sfintilor dupa trup ai Domnului (2011)

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Pentru aceeasi Duminica va mai recomandam:

Legaturi:


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Duminica dinaintea Nasterii Domnului, Duminica Sfintilor Parinti dupa trup ai Domnului ( Genealogia Mantuitorului), Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Arsenie Boca, Parintele Ciprian Negreanu, Parintele staret Nectarie Clinci, Sfantul Teofan Zavoratul, Teologie ortodoxa

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

7 Commentarii la “PREDICI (inclusiv audio) pentru DUMINICA DINAINTEA NASTERII DOMNULUI: Sfantul Teofan Zavoratul, Parintele Arsenie Boca si altii

  1. Multumim, fratilor admin, pentru toata aceasta hrana duhovniceasca de fiecare zi, fara de care nu stim ce ne-am face. Sa aveti sarbatori binecuvantate, Domnul Hristos sa va daruiasca sanatate, bucurie alaturi de cei dragi, pace in sufletele d-voastra si putere multa pentru a duce acest ,,razboi intru cuvant,, pe mai departe. Si sa ne iertati pentru greselile noastre.
    Sarbatori binecuvantate pentru toti cititorii acestei pagini atat de folositoare!.
    La Multi Ani!

  2. @ Alexandrina:

    Amin! Noi va multumim ca mai sunteti langa noi si noi va cerem iertare pentru multele noastre greseli. Domnul sa va asculte urarile si binecuvantarile si sa va daruiasca asemenea! Craciun cu pacea harului in suflet!

  3. Doamne,ai mila de noi si de tot Neamul romanesc !La buni ani !

  4. Pingback: DUMINICA PARINTILOR DUPA TRUP AI DOMNULUI. Predici alese la Duminica dinaintea Craciunului ale Sf. Iustin Popovici si Sfintitului Pr. Valentin Mordasov: CUM ESTE CU NOI DUMNEZEU? CEL MAI IMPORTANT EVENIMENT AL ISTORIEI -
  5. Pingback: PREDICI VIDEO SI AUDIO la Duminica dinaintea Nasterii Domnului. TALCUIREA NEDUMERIRILOR trezite de EVANGHELIA “GENEALOGIEI”, “Cartea neamului lui Iisus Hristos”. De ce era nevoie ca Maica Domnului sa fie logodita cu Iosif? -
  6. Pingback: Cel Care nu renunta sa caute inimile noastre… UNDE VINE DUMNEZEU SA SE INTALNEASCA CU NOI? “Hristos, Care nu avea nevoie de nimic, S-a facut pe Sine asa fel incat sa aiba nevoie de noi, cei nevoiasi de toate”. A DOUA DUMINICA A STRAMOSIL
  7. Pingback: INTRE INTRUPAREA SI A DOUA VENIRE IN LUME A LUI HRISTOS. Arhim. Emilianos Simonopetritul ne aminteste CHIPUL si CHEMAREA DUMNEZEIASCA pe care le purtam in noi, spre A-L NASTE PE HRISTOS INLAUNTRUL NOSTRU: “Suntem mame și tați ai lui Dumnezeu! Păr
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate