INTERVIU DE REFERINTA CU PARINTELE EFREM, STARETUL MANASTIRII VATOPED: “Nu e lucru usor sa fii ortodox in vremea de azi!”
Staretul Efrem si Gheronda Iosif Vatopedinul
Despre paternitatea duhovniceasca
– S-au împlinit pe 1 iulie 2011 doi ani de la adormirea fericitului întru pomenire Stareţ Iosif Vatopedinul. Stareţul Iosif a devenit cunoscut în toată lumea. Oamenii îl căutau. Care este explicaţia acestui fapt?
– Omul vremurilor noastre trăieşte, ca niciodată altcândva, o criză a instituţiilor şi a valorilor, trăieşte într-o confuzie de idei, trăieşte un sens al vieţii lipsit de orientare. In esenţă, omul vremurilor noastre nu cunoaşte ce este omul, posibilităţile şi menirea omului. Cu toate acestea, în momentul în care vede, în care se apropie de oameni adevăraţi, de oameni care trăiesc viata în Hristos, el este mişcat, îşi pune probleme, dobândeşte neliniştea cea bună despre care vorbea Cuviosul Paisie, şi este insuflat a porni la „lupta cea bună“. Şi oare cu cât mai mult nu vor fi atraşi cei credincioşi de prezenţa şi de cuvântul unui astfel de următor al lui Hristos, a unei astfel de pilde vii, atunci când o au înaintea ochilor lor?
Deşi Stareţul Iosif nu era un om învăţat potrivit regulilor educaţiei — nu terminase nici gimnaziul! – el avea înţelepciunea cea după Dumnezeu, care izvora din părtăşia lui trăită cu Dumnezeu; el trăia harul dumnezeiesc. Acest har dumnezeiesc este cel care-i atrăgea pe oameni lângă el.
– Care erau virtuţile care-l caracterizau mai mult pe Stareţul Iosif Vatopedinul?
– Stareţul Iosif avea trăire lăuntrică. El preluase de la Stareţul său, Iosif Isihastul, modul isihast de viată, care constituie chintesenţa vieţii duhovniceşti ortodoxe. Dobândise o stare de rugăciune şi o necurmată întristare a morţii. Oricând voia, putea avea darul lacrimilor. Nu-mi amintesc să se fi împărtăşit vreodată fără lacrimi! Asta vădeşte, potrivit Sfinţilor Părinţi, o stare duhovnicească înaltă.
Un alt lucru care-l caracteriza pe Stareţul Iosif era prihănirea de sine, marea lui prihănire de sine, cugetul lui smerit. Totdeauna se acuza pe sine, se punea pe sine mai prejos de orice om. Ca Stareţ, a trecut prin multe greutăţi în viaţa lui, printre care nedreptăţi şi clevetiri. Insă rămânea totdeauna în pace. Nu-i învinuia niciodată pe cei care-l nedreptăţeau şi-l cleveteau, deoarece avea ca însoţitor neîncetat prihănirea de sine.
Sa stiti ca asta nu-i lucru usor! Sa te acuze altul pe nedrept, iar tu sa-i dai dreptate, sa-l iubesti, sa te rogi pentru el… Aceasta pornire spre iertare, aceasta partasie la patimirea celuilalt, dragostea Staretului Iosif izvorau din adanca lui smerenie, din prihanirea de sine.
– Care erau punctele vietii duhovnicesti asupra carora staruia Staretul? Care era, in cateva cuvinte, esenta invataturii lui?
– Staretul Iosif staruia mult asupra legaturii personale a credinciosului cu Hristos. Hristos ca Dumnezeu-Om, om desavarsit si Dumnezeu desavarsit, nu este o idee, nu este o „forta superioara”, ci este persoana – Persoana desavarsita, absoluta, Persoana vesnica. Trebuie ca legatura noastra cu Hristos sa urce pe o treapta mai inalta, sa-L simtim ca prieten, ca frate, ca Tata. Rugaciunea de spovedanie personala catre Hristos era pentru Staret un sine qua non al vietii duhovnicesti. Aceasta rugaciune de spovedanie personala ar trebui sa premearga lucrarii Rugaciunii lui Iisus, a chemarii Numelui lui Hristos.
Staretul staruia asupra faptului ca, daca omul traieste in pocainta, adica daca savarseste faptele pocaintei, lucreaza poruncile lui Hristos si staruie in rugaciune e cu neputinta sa nu ajunga la masuri dumnezeiesti, sa nu dobandeasca trairea Harului dumnezeiesc…
Staretul recomanda tuturor crestinilor mireni sa rabde in necazuri, sa staruiasca in rugaciune cu cuget smerit, in timp ce monahilor le cerea sa aiba ascultarea ca temelie a vietii monahale – nu ca virtute, ci ca legatura ontologica cu Dumnezeu.
– Ne puteti spune vreo minune legata de Staretul Iosif?
– De vreme ce a fost Staretul nostru, nu socotim bine ca noi sa facem publice astfel de date despre Staretul Iosif, caci putem fi gresit intelesi. Cu toate acestea, un fapt mai presus de fire si vadit tuturor, pe care cei mai multi cred ca il cunosc, este zambetul aparut pe chipul Staretului dupa adormirea lui. Desi a adormit in urma unui edem pulmonar si chipul i se invinetise din pricina bolii, dupa aproape o ora si jumatate fata i-a devenit cu totul curata, luminoasa, rugatoare si surazatoare – ca si cum dadea marturie de unde s-a dus ca acolo este bucuria adevarata si fericirea…
Am putea relata totodata si faptul minunat petrecut in timpul vietii Staretului, in 1947, pe cand se hotarase sa plece la Sfantul Munte. In ianuarie 1947, venind din Cipru impreuna cu alti trei monahi, Staretul voia sa calatoreasca spre Sfantul Munte, de la Pireu prin Thessalonic, cu vaporul de calatori „Heimarra”. Insa responsabilul cu emiterea biletelor nu le dadea bilet pe motiv ca vaporul, fiind plin, nu mai avea locuri si pentru ei – asta in timp ce altora le dadea bilete! Ceilalti parinti care calatoreau impreuna cu Staretul au inceput sa se planga de comportamentul functionarului, insa Staretul le-a spus sa lase chestiunea in grija Proniei dumnezeiesti. Pana la urma, vaporul a plecat fara sa-i ia. Si, din nefericire, vaporul s-a scufundat in apele de langa Voios, impreuna cu toti calatorii si cu echipajul! Foarte putini au scapat. Dumnezeiasca Pronie l-a pazit in felul acesta pe Staret, fiindca stia ca se va arata „vas al alegerii”.
– Multi crestini sunt astazi nelinistiti de faptul ca s-au imputinat marile figuri duhovnicesti, una dintre acestea fiind si Staretul Iosif. Ce ne puteti spune despre aceasta grija?
Intr-adevar, traim zile de decadere a vietii duhovnicesti, fapt ce se datoreaza in esenta lipsei acelor staturi duhovnicesti care sa fie indrumatori nerataciti pentru viata in Hristos. Acum cateva zeci de ani ii aveam inte noi pe fericitii Stareti Paisie, Porfirie, Sofronie, Iacov Tsalikis, Simon Arvanitis, Efrem Katunakiotul şi pe atâţia alţii. Viata lor era o mărturisire autentică a lui Hristos către lume, „o epistolă a lui Iisus Hristos cunoscută şi citită de toţi oamenii” (II Cor. 3:2). Pentru poporul lui Dumnezeu era o mângâiere faptul că ei se aflau în viaţă. Sigur că nici acum, după adormirea lor, ei nu încetează să mângâie şi să trimită binefaceri credincioşilor.
Cred că Dumnezeu nu ne va părăsi şi va da mărturie despre Sine „în mijlocul acestui neam viclean şi desfrânat” ca al nostru. Fiindcă acolo „unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (Rom. 5:20). Se vor ivi cu siguranţă Stareţi purtători de har, care să mângâie poporul lui Dumnezeu. Trebuie însă ca lucrul acesta să fie cerut în rugăciune de fiecare credincios, iar Dumnezeu ne va asculta rugăciunile. Pentru că Domnul a făgăduit că va da „căpetenii”, conducători bisericeşti şi politici, după inima poporului…
– Părinte Stareţ, care este, după părerea sfinţiei voastre, cea mai importantă însuşire a unui duhovnic?
– In duhovnic ar trebui să fie întipărită harisma deosebirii duhurilor (vezi I Cor. 12:10). Un duhovnic este dator să cunoască de unde provin gândurile celui ce se spovedeşte, ale fiului lui duhovnicesc – dacă sunt de la Dumnezeu, dacă sunt de la diavolul sau dacă provin de la omul însuşi. Lucrul acesta nu poate fi dobândit prin logica sau prin educaţia omenească. Este o harismă, darul lui Dumnezeu. Ar trebui ca el să deosebească, în Duhul Sfânt, acţiunea gândului, iar nu gândul în sine — pentru că gândurile cele mai primejdioase se ascund sub vălul evlaviei. Acest înţeles îl are şi cuvântul Apostolului Pavel, cum că „satana însuşi se preface în înger de lumină“ (II Cor. 11:14). Duhovnicul ar trebui să cunoască cine se ascunde în spatele fiecărui gând şi din ce pricină. Faptul acesta este într-atât de important, încât de cuvântul duhovnicului va depinde mântuirea celui ce se spovedeşte.
Se poate ca un duhovnic să aibă sub îndrumare duhovnicească o mulţime de credincioşi. Şi, pe fiecare în parte, va trebui să-l abordeze într-un chip personal, care i se potriveşte. Un sfat pe care-l va da unui fiu duhovnicesc poate să nu izbutească în cazul altuia. Oamenii se deosebesc între ei în caracter, la fel cum bumbacul se deosebeşte de fier. Pe fiecare om îl caracterizează o alcătuire diferită, un trecut de viaţă diferit, patimi moştenite şi dobândite diferite, o voinţă diferită. Iar duhovnicul va trebui să-l abordeze şi să comunice cu fiecare fiu duhovnicesc al lui în felul care i se potriveşte acestuia. Dreapta-socoteală ascunde în ea adevărata dragoste. Nu e cu putinţă ca duhovnicul care îndrumă cu discernământ să nu-şi iubească fiul duhovnicesc. Dreapta-socoteală păzeşte dragostea. Imi amintesc că fericitul Stareţ Paisie Aghioritul dădea, legat de aceasta, următorul exemplu:
„Intr-o barcă încap 10 oameni. Dacă, dintr-o aşa-zisă dragoste, căpitanul bagă înăuntru 20 de inşi ca să-i servească şi pe ei, barca se va scufunda. Căpitanul nu are dreapta-socoteală şi, de aceea, barca se va scufunda. Asta nu este dragoste!“
– Sfinţii Părinţi spun că legătura între Stareţ si cel ce ascultă de el este mai adâncă, mai puternică decât legătura după trup. Cum trăiţi sfinţia voastră acest lucru?
– Legătura ucenicului cu Stareţul nu este o legătură omenească, nu se sprijină pe simţăminte omeneşti. Are un caracter centrat pe Hristos. In persoana Stareţului, ucenicul îl vede pe Hristos. Din această pricină, trăirea aceasta este foarte puternică, foarte adâncă şi nu se compară cu legătura după trup, fie ea cea dintre părinţi şi copii, ori cea dintre soţi. Ucenicul îl ascultă şi-l iubeşte pe Stareţ ca şi cum L-ar asculta şi L-ar iubi pe însuşi Hristos. „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă” (Le. 10:16).
Stareţul Efrem Katunakiotul spunea despre Stareţul Iosif Isihastul: „De nici un om de pe pământ nu m-am temut mai mult şi pe nici unul n-am iubit mai mult decât pe Stareţul Iosif“. Într-o măsură asemănătoare, am avut şi noi aceeaşi trăire faţă de fericitul nostru Stareţ Iosif Vatopedinul. Desigur că fiecare ucenic trăieşte legătura cu Stareţul său într-un fel unic şi irepetabil. Legătura aceasta se continuă şi după moarte, se întinde în veci. Noi simţim foarte apăsat cum Stareţul nostru Iosif ne acoperă, cu toate că are doi ani de când a adormit.
Pe de altă parte, pentru fiul său duhovnicesc, Stareţul va trebui să se jertfească în fiecare zi în chip duhovnicesc. El nu vrea să intre fără fiul său duhovnicesc în Rai. Îl sileşte oarecum pe Dumnezeu pentru fiul său duhovnicesc, la fel cum Prorocul Moise îl ruga pe Dumnezeu să ierte păcatul poporului, care-şi făcuse idoli şi se închina la ei, sau să-l şteargă pe el însuşi din cartea celor vii (vezi Ies. 32:32). Asta trăim şi noi, după putere…
– Ce vă odihneşte mai mult la ucenicii sfinţiei voastre, fie ei monahi, fie mireni?
– Duhul ascultător şi umilit, fiindcă el este temelia, chintesenţa vieţii duhovniceşti – aceasta ne odihneşte cel mai mult. Cu alte cuvinte, să văd că fiii mei duhovniceşti sunt blânzi şi smeriţi cu inima. Spune în Vechiul Testament Dumnezeu-Cuvântul cel neîntrupat: „Spre cine îmi voi îndrepta privirea dacă nu spre cel smerit şi liniştit, şi care tremură la cuvintele Mele?” (Isa. 66:2). în Noul Testament, acelaşi Dumnezeu-Cuvântul întrupat spune atunci când se descoperă pe Sine: „învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Mat. 11:29). Dacă Dumnezeu este smerit, cine vrea să fie altceva decât este El? Adică să fie mândru, mânios, ţinător de minte al răului şi împătimit, în general…
Veşmântul Dumnezeirii este smerenia. Doar celor smeriţi le dă Dumnezeu harul Său. Toate virtuţile sunt întreţesute cu smerenia. Cel cu adevărat smerit este totodată ascultător, liniştit, îndurerat, recunoscător, comunicativ, iubitor. Pe cel smerit îl iubesc toţi şi toţi se simt odihniţi alături de el, în afara de cel care are în el o lucrare drăcească. Foarte mulţi oameni se vor odihni în preajma celui ce dobândeşte smerenia lui Hristos.
– Aceste mari chipuri duhovniceşti despre care aţi vorbit mai sus au ajuns la astfel de măsuri ducând o viaţă de nevoinţă trăită în Tainele Bisericii Ortodoxe. Noi, cei care trăim în lume, cu o viaţă de familie, putem atinge aceste trepte? Putem lucra în viaţa de familie Rugăciunea lui Iisus, trezvia, având în vedere totodată că mai este şi diavolul care ne războieşte?
– Viaţa duhovnicească este aceeaşi şi pentru monahi, şi pentru creştinii mireni. Nu există o Evanghelie pentru monahi şi o alta pentru cei din lume. Evanghelia este de obşte, şi aceleaşi sunt poruncile ce trebuie ţinute de toţi creştinii. Dacă lăsăm la o parte starea de neînsoţire în nuntă, monahul nu diferă de un mirean.
Fireşte că Rugăciunea lui Iisus se poate lucra şi în mijlocul lumii, în familie, la fel cum pot fi ţinute şi toate poruncile lui Hristos. Un părinte athonit i-a recomandat unui mirean să spună cât de mult poate rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă“. Acela încerca să se îndreptăţească că nu are timp să o facă, că are o sumedenie de îndatoriri de serviciu. Părintele i-a propus să zică rugăciunea în ceasul în care se duce dimineaţa să se spele şi să se îmbrace. A făgăduit că o s-o facă şi a început, într-adevăr, s-o pună în lucrare. Până la urmă, omul acesta s-a îndulcit atât de mult de harul rugăciunii, încât a ajuns să spună Rugăciunea vreme de o oră, înainte să adoarmă, seara. Vedem de aici că nu există nici o îndreptăţire pentru neţinerea poruncilor lui Hristos. Totul este o chestiune de alegere voită!
Diavolul, vrăjmaşul din veac al omului, îl războieşte pe mirean, dar şi pe monah. Negreşit, monahul se află în prima linie a războiului acesta cu diavolul, piept la piept, faţă către faţă. Deosebirea este că între oameni, în lume, putem spune că există mai multe pricini care îndeamnă la săvârşirea păcatului. Creştinul mirean va înainta duhovniceşte dacă va lua aminte să nu se lase târât de aceste cauze şi să nu-i judece pe fraţii care cad în ispită şi păcătuiesc. Dacă va uni lucrarea rugăciunii cu participarea la viaţa Tainelor Bisericii (Spovedania, Dumnezeiasca Impărtăşanie), atunci negreşit va dobândi o stare lăuntrică duhovnicească, va ajunge la măsuri dumnezeieşti.
– Am aflat despre înfiinţarea Asociaţiei „Prietenii Mănăstirii Vatoped”. Ne puteţi spun câte ceva despre sensul unei astfel de iniţiative?
– Mai cu seamă în vremurile noastre, credem că e de mare folos ca oamenii să se asocieze pentru a lucra binele. Şi aceasta este o modalitate prin care creştinii se pot împotrivi dezagregării comunităţilor şi a familiei pe care o vedem peste tot în lume. Astfel putem explica de ce mii de ortodocşi din întreaga lume s-au unit pentru a da naştere Asociaţiei Prietenii Mănăstirii Vatoped. Cei mai mulţi provin, bunăoară, dintre pelerinii care în ultimii ani s-au bucurat de participarea la sfintele slujbe din Mănăstirea noastră, de harul sfintelor icoane şi moaşte, de binecuvântarea Maicii Domnului al cărei brâu a adus atâta mângâiere celor care i s-au închinat.
Pe urmă, cei care au alcătuit această asociaţie au simţit nevoia să se alăture Mănăstirii noastre, lucrării ei în lume, apreciind cele oferite de ea Ortodoxiei, de la înfiinţare până în prezent. Preşedintele Asociaţiei este domnul Konstantinos Loulis, fostul guvernator civil al Muntelui Athos.
Una dintre lucrările acestei asociaţii este realizarea unei reviste care va fi publicată pe internet la adresa www.pemptousia.com. Aceasta este o nouă revistă on-line al cărui conţinut cuprinde tripticul Cultură – Ştiinţă – Religie. In această toamnă revista va fi accesibilă în cinci limbi, între care şi limba română.
– Pot face parte si românii din această asociaţie?
– Desigur, nu există nici o obligaţie materială, poate doar responsabilitatea de a ne lupta să mărturisim creştin în vremurile prin care trecem. Existenţa acestei asociaţii arată deschiderea pe care Sfântul Munte o are faţă de lume în zilele noastre, ca răspuns la nevoia de susţinere duhovnicească pe care tot mai mult o resimt creştinii care trăiesc în lume.
– În încheiere vă rugăm să ne spuneţi cum putem să depăşim frica şi moliciunea care caracterizează epoca noastră pentru a promova frumuseţea Ortodoxiei şi cugetarea ortodoxă?
– Nu e lucru uşor să fii ortodox în vremea de azi! Trebuie să ai putere duhovnicească, bărbăţie sufletească ca să trăieşti creştineşte, ca să trăieşti adâncimea mesajului Evangheliei într-o societate considerată de unii anticreştină, iar de alţii post-creştină. Noi credem că mesajul creştin n-a fost asimilat nu numai de întreaga omenire, dar nici de creştinii înşişi. Puţini sunt cei ce adeveresc prin viaţa lor că Evanghelia este aplicabilă, cei ce Ii urmează lui Hristos „oriunde merge”, chiar şi în Ghetsimani, pe Golgota. Iar creştinul nu urmează lui Hristos ca un nefericit, ci cu nobleţe duhovnicească.
Ortodoxul nu este un un molatic, un disperat, ci un om plin de viaţă şi energic, fără a fi un activist. Biserica Ortodoxă constituie o comunitate de persoane iubitoare şi creatoare. Aceste persoane sunt oameni adevăraţi, după chipul Persoanei absolute, adevărate şi veşnice a lui Hristos. Urmând acelor oameni, acelor Stareţi care trăiesc realitatea Persoanei lui Hristos, ortodoxul căldicel de acum îşi va putea depăşi sinele şi va putea trăi frumuseţea Ortodoxiei.
Interviu realizat de prof. Mihai Cristea pentru revista Familia Ortodoxa, nr. 9/2011
Legaturi:
- Avva Efrem Vatopedinul: “ATAT CAT AVETI PUTERE, IUBITI RUGACIUNEA!”
- STARET SFANT, UCENIC SFANT. Prima mare minune de dupa adormirea lui Gheronda Iosif Vatopedinul (ucenicul Fericitului Gheron Iosif Isihastul)
- CUVIOSUL IOSIF ISIHASTUL: “Daca rugatorii pentru lume vor lipsi, atunci va fi sfarsitul”
- GHERON IOSIF ISIHASTUL despre discernamant si stravedere: „Sare, fiilor, e trebuinta de sare!”
- Darul inainte-vederii lui GHERON IOSIF (†15 august 1959), unul dintre ultimii mari sfinti athoniti: “Tot ce facea, facea cu instiintare de la Dumnezeu”
- Parintele Efrem Filotheitul povestind despre STARETUL IOSIF ISIHASTUL. “Ai vazut om inselat? Din pricina gandurilor nemarturisite a patimit aceasta”
- STARETUL IOSIF ISIHASTUL – MOARTEA CA O CALATORIE LINA SPRE INVIERE sau ADORMIREA IMPREUNA CU “DULCEA MAICUTA”
- ARATARILE MINUNATE ALE CUVIOSULUI IOSIF ISIHASTUL, DUPA ADORMIREA SA. SI INVATAMINTELE PENTRU NOI
- Pentru cei care vor sa paraseasca Biserica, crezand ca asa slujesc lui Dumnezeu – GHERON IOSIF, UCENICII SAI SI CALENDARUL
- PARINTELE EFREM KATUNAKIOTUL SI INCERCAREA STILISTA. Cum descopera Dumnezeu cuviosilor Sai unde este Biserica si unde lepadarea de har
- Arhimandritul Sofronie Saharov: „Traim in vremurile de pe urma. Judecata se poate petrece si acum”. CARE E CONDITIA DEOSEBIRII DUHURILOR?
- Parintele Rafail Noica: “Nu ne dam seama cat traim in inchipuire”
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Pline de intelepciune cuvintele, din pacate revista(www.pemptousia.com) nu este inca disponibila pe net decat in limba greaca. Doamne ajuta
@ George: Multumim!
@ Robert: Da, deocamdata.
Ideea de asociere în aceste vremuri … M-am gândit de multe ori la asta. Dar suntem unii dintre noi care chiar nu ne pricepem la așa ceva, deși ni se pare foarte important.Probabil nu toți primim acest talant.Dar putem urma celor care l-ar avea…
“Pentru că Domnul a făgăduit că va da „căpetenii”, conducători bisericeşti şi politici, după inima poporului…”
Sa nu uitam aceasta! Sa nu uitam! Uitandu-ne la ei ar trebui mereu sa ne simtim mustrati!
Asocierea e foarte importanta in zilele noastre, mai ales pentru un pacatos ca mine care 28 de ani a stat departe de credinta adevarata. Ca sa te indepartezi de patimi, obiceiuri, tv, etc trebuie sa fii inconjurat de oameni care il au pe Bunul Dumnezeu in inima. Eu m-am inscris intr-o fundatie crestin ortodoxa si intentionez ca la inceputul lunii octomobrie sa fiu si membru ASCOR(abia atunci isi reiau activitatea in orasul meu). Cred ca si o comunitate virtuala ar fi foarte utila il aceste vremuri tulburi, iar site-ul razbointrucuvant pare “mediul” ideal de dezvoltare al acestei comunitati, multi avem incredere in cei care slujesc Domnului prin intermediul acestui site. Ce spun fratii admini? Poate o dezbatere ar fi mai mult decat utila pe tema asta! Doamne ajuta!
@ Ada:
Da, romanii se pare ca, de regula, nu prea pot face asta, nu prea le iese. Asta ca medie statistica. Sau le iese numai la rau, unde, desigur, mai impinge si altcineva caruta. Sunt insa si putini care vor si nu au cu cine sa se insoteasca (in cele bune), si traiesc o profunda stare de insingurare.
Pentru noi este insa o mangaiere ca un mare staret si duhovnic athonit gandeste asa, ca se gandeste cu durere si la noi, la mireni, si ca incearca sa faca ceva pentru a nu ne lasa singuri. Dar… parca e tot mai greu sa fii nu numai ortodox in ultima vreme, dar si roman! Si inca si mai greu roman dornic sa faca ceva bun, de ordin duhovnicesc, impreuna cu ceilalti de aici. Cu putine exceptii, tot binele ramane intotdeauna mai degraba o virtualitate la noi, cum bine zicea cineva astazi. Totul ramane in stadiu de proiect, de entuziasm, de vorbe mari si elanuri care tin de azi pana maine. Putine exceptii, si multe deceptii 🙁
Apropo, isi mai aminteste cineva? http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/06/22/tot-ce-este-exterior-este-important-e-nevoie-de-manifestare-de-comunicare-de-ce-conteaza-sa-si-vorbim-sa-ne-sprijinim-sa-fim-prezenti/
@Frate Admin Iti multumesc pentru “meniul” acesta duhovnicesc, delicios si hranitor…!
Ideea asocierii crestinilor ortodocsi cred ca trebuie sa aiba ca scop principal COMUNIUNEA si PARTASIA frateasca, care sa fie centrata nu numai pe viata litutgica, ci sa fie mnanifestata si dupa liturghie, si in lume si in viata de zi cu zi, in timpul si spatiul extraliturgic!
Daca crestinii ortodocsi care merg in fiecare Duminica la aceeasi Biserica la slujba liturghiei, AR AVEA LEGATURA unii cu alti si “peste saptamana” si de ar fi cu putiinta aproape in fiecare zi, daca s-ar vizita unii pe altii, daca s-ar intreba si sfatui unii pe altii, cand sunt in anumite necazuri, daca S-AR AJUTA unii pe altii in depasirea unor probleme pe care le au in viata de zi cu zi, in familiilelor si la locurile lor de munca, si mai ales DACA S-AR PURTA IN RUGACIUNE unii pe altii, ar trai o fratietate si comuniune CRESTINA asemanatoare cu cea a PRIMILOR CRESTINI, de care ne aminteste Cartea Sfintilor Apostoli in capitolul al 2, vers.42.
Dumnezeu sa ne ajute sa intelegem aceste cuvinte pline de putere duhovniceasca si de indemnuri Sfinte si sa leaplicam dupa putere in viata noastra. Amin!
@ Daniela:
Da, dar de ce ne-ar conveni sa ne asumam noi vreodata vreo vinovatie? Intr-adevar si indiscutabil ca cei mari ai lumii ne-au pus gand rau, categoric ca s-au infilitrat si in biserica, ca au si corupt, intimidat sau reeducat ierarhi, dar… oare noi om fi mai breji? Daca s-ar mai gasi si la noi aluat… nu s-ar ajunge pana unde se ajunge. Dar nimeni nu e dispus sa recunoasca nimic… De aceea intrebam ieri, FARA RASPUNS…:
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/09/21/proorocul-iona-si-noi-cine-l-ar-mai-asculta/
ati subliniat: ‘Rugaciunea de spovedanie personala catre Hristos’. Despre ce rugaciune e vorba (Canonul de pocainta ?)
@ “Daniela”:
Multumim, am retinut linkul de pe youtube. Incercam sa facem o postare la pagina noastra de stiri. Aici ar fi un pic cam nepotrivit.
@ Filme online subtitrate in limba romana:
Sa ne iertati, dar daca nu e vorba de ceva cu profil ortodox, nu promovam astfel de siteuri si nu primim reclame.
@ c2:
Nu neaparat, e vorba despre marturisirea pacatelor de peste zi (si nu numai) inaintea lui Dumnezeu, dupa cum ne invata si Sf. Ioan de Kronstadt, aici:
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2007/12/20/sfantul-ioan-de-kronstadt-ne-invata-sa-traim-si-sa-ne-rugam-in-duh/
@ Robert:
Iti multumim pentru gand. Tu cum ai vedea aceasta, la ce te gandesti? Marea problema este ca este virtuala si ca totul se ineaca, de obicei, in acesta virtualitate. Ar trebui sa gasim si o cale de a transforma internetul doar intr-o punte pentru ceva facut in viata reala. Dar suntem, de regula, cei care chiar am dori sa ne unim cumva, mult prea rasfirati, dispersati in lumea larga…
Cat despre ASCOR, in Bucuresti, dar si in multe orase, din ce stim noi, e cam mort. In fine, nedeclarat, dar cam pe acolo.
Acestea (…) TIN PE OM intr-o stare in care NU STIE CE SA FACA, intr-o AMETEALA DUHOVNICEASCA DE GANDURI, IN NEHOTARARE ”
stiu ca n-o sa conving pe nimeni, dar azi am gasit raspunsul la ce se intampla de fapt cu noi in acesti ani. asta este, deci asa…
sa vedem ce avem:
—ZECE trag hais, ca esti iresponsabil daca nu vezi cum incepe sa cada TURCIA, vine razboiul si se implinesc profetiile 5 si 14. cum, nu citesti profetiile si stirile? chiar nu vezi cum vine noua ordine mondiala cu masonii, ia si roaga-te ca vin din nou cipurile si vaccinurile
TREI spun ca nu mai sunt duhovnici cu dragostea de altadata, corect, deci nici ascultarea oarba care alta data mantuia, azi nu va produce decat distrugeri de suflete omenesti. incepem sa ne blocam…
unul e simpatizant legionar, doi sunt impotriva cu dovezi istorice…nu mai intelegem nimic
SASE trag cea is cu dialogul ecumenic fara pierderea identitatii…hm, complicat, dar nu suna chiar asa de rau…
unu vrea la athos, altu vrea in vagauni, doi opteaza pentru lecturi, patru merg la biserica, opt nu se pot lasa de patimi si zece si-au pierdut serviciul….
AZI OMUL NU STIE CE SA FACA,E intr-o AMETEALA DUHOVNICEASCA DE GANDURI, IN NEHOTARARE !!!
nu mai aude nimeni chemarea la pocainta, care s-a pierdut intr-o mare de contexte apocaliptice,ecumenice, scripturistice, IMPORTANTE TOATE. repet, TOATE IMPORTANTE, TE ZAPACESTI DE CAP, TRE SA TE TINA HARUL CU DOUA MAINI CA SA CONTINUI SA CAUTI REPERE IN INTUNERIC…
pentru ca nici nu ne dam seama cat de ametiti suntem de atatea recomandari si idei bune, venim cu alta idee care pare buna- hai sa ne asociem. ne va tine doua zile, pentru ca avem 10 voci in cap, una vorbeste acum, 9 vor vorbi maine si poimaine si tot asa in nehotarare pana la moarte. intre timp, Hristos s-a ascuns si mai mult. mai urla cineva dupa El? nu, suntem un cor de voci moarte
“AZI OMUL NU STIE CE SA FACA,E intr-o AMETEALA DUHOVNICEASCA DE GANDURI, IN NEHOTARARE.”* asta este, deci asa…
* Sfantul Varsanufie de la Optina
Un topic special dedicat comunitatii virtuale, care sa fie cat mai vizibil pe pagina(eventual trimis newsletter prin care lumea sa fie instiintata), ne-ar putea apropia mai mult pe cititorii acestei comunitati. Ne-am descoperi unii pe altii, macar cei din aceleasi oras ne-am
cunoate, ne-am intalni la slujbe, cum spunea Vela Gheorghe am putea crea o legatura crestina! Pe mine m-a impresionat http://www.parohiasfnicolae.ro/hrana-pentru-omul-intreg/agapa-comunitatii.html, o idée extraordinara si mai sunt multe daca parcurgem cu atentie site-ul! Eu as dori sa cunosc Sfinti in viata, slava Domnului mai traieste parintele Iustin Pirvu(sa ma ajute Bunul Dumnezeu sa ajung la manastirea Petru Voda, poate ma primeste, am inteles ca pe astia mai pacatosi ii evita), cei care au gasit drumul ortodoxiei s-au imbogatit duhovniceste ascultand predicile, cuvantarile unor Sfinti, dar din pacate cei mai multi au plecat la Domnul, 30 de minute, o ora langa o astfel de icoana poate constitui hrana pentru ani intregi, chiar pentru o viata, trebuie sa fim in permanent contact cu modele ortodoxe. Sper sa ma ajutati si sa mai publicati alti traitori crestini in viata. O lista cu filme ortodoxe ar fi utila, aici poate veni fiecare cu completari, sunt dezamagit de ce spui cu Ascor, auzisem ceva de genul acesta. Spre exemplu in Craiova(si sunt convins ca nu e un caz singular) nu exista o biserica care sa tina cateheza si e mare pacat, pentru ca tinerii se pot apropia foarte usor de Dumnezeu in felul acesta, au fost 2 preoti tineri care au incercat dar nu cunosc motivele pentru care au renuntat. Daca ne-am uni 5, 10, 15, 20 poate s-ar milostivi Bunul Dumnezeu si s-ar gasi o parohie care sa tina cateheza(o sa vorbesc cu duhovnicul meu, poate tocmai lipsa participantilor a dus la aceasta situatie). Pe http://www.cuvantul-ortodox.ro am gasit mereu opinii pertinente, sunt convins ca fiecare poate sa vina cu o minima contributie pentru dezvoltarea acestei comunitati, sunt oameni evlaviosi, blanzi la inima, care pot ajuta cu un gand, o idée! Ati intreprins demersul cu parintele de la Putna, daca am urma un program de rugaciune 1000, 2000 de oameni, ma gandesc ca am sensibiliza pe Bunul Dumnezeu(o sa vina postul Nasterii Mantuitorului, am vazut o cuvantare a Sfintiei sale parintele Iustin din martie anul acesta in care lauda un mirean ca a reusit sa antreneze 300 de oameni sa citeasca Psaltirea in Postul Pastelui), un astfel de demers trebuie sa fie mereu in prim plan(plus newsletter) oricine intra pe site sa poate adera la el(cine doreste). L-am putea promova si in biserici, tiparind niste pliante in care sa se explice foarte clar scopul, ma gandesc ca am primi incuvintare de la parinti! Putem face multe lucruri, pocainta, cum aflai astazi inseamna: curatirea gandurilor , rugaciune neincetata, rabdarea necazurilor, cu ajutor duhovnicesc putem face si noi mirenii mai mult. De dimineata plec in pelerinaj, sper ca luni sa gasesc o sumedenie de idei , sa ne rugam mai mult fratilor! Doamne ajuta-ne!
P.S. impartasesc punctual punctul de vedere al lui cn, parca sunt prea multe materiale despre cipuri, masoni, antihrist, ecumenism, etc , nu zic ca informarea nu e buna, dar parca altul e rostul ortodoxului in viata, inca nu a inceput al 3-lea razboi, nu s-a ridicat templului lui Solomon(parintele Iustin spunea ca inca mai avem timp) haideti sa-l pretuim cum se cuvine!
Am putea precum fratele George saptamana trecuta, sa crestinam copii de la orfelinate, in fiecare oras daca ne strangem cativa credinciosi, punem mana de la mana, discutam cu un parinte si-i botezam crestineste, creste oastea Domnului! Putem, trebuie, e obligatia noastra sa-l marturisim pe Mantuitor!
@ Robert:
Ne gandim la ideile tale. Pacat ca nu esti din Bucuresti 🙂 Noi am facut (cu exceptia Psaltirii) apeluri la ceva inca mult mai putin si mult mai usor decat spui fratia ta si totusi oamenii foarte mult se codesc, chiar si numai… sa scrie 2 randuri. Desigur, nu ma refer la aceia care chiar au ei insisi multe si mari probleme, deznadejdi, lucreaza mult, nu au timp, etc. Dar sunt si altii care nu au neaparat aceste probleme si care ar trebui doar sa renunte la anumite patimi si sa inteleaga de ce este nevoie de o lucrare COMUNA, in care fiecare sa faca ceva, cat de putin si, la randul lui, sa primeasca intarire de la alti frati. De care sa il lege, intr-adevar, nu vreo lupta ideologica sau politica, nu vreo tendinta sectara, ci numai si numai dorinta de viata in Hristos si de rezistenta in vremurile acestea teribile din urma.
Ceea ce putini inteleg insa este ca FARA FRATIILE VOASTRE si lucrarea noastra poate sa fie pe sfarsite, pentru ca si situatiile noastre sunt grele, puterile noastre sunt si ele pe duca, si tot ceea ce incercam inca sa mentinem aici, pe o linie cat mai de echilibru duhovnicesc, se face cu foarte multa greutate. Mai mult, pe langa probleme personale, serviciu, familii, etc, mai avem de dus constant si povara unor atacuri calomnioase, a unor clevetiri ticaloase ale celor care dusmanesc aceasta lucrare.
Noi am vedea ideea unei strangeri a randurilor nu pentru a ne tine inca prizonieri in mediul virtual, ci mai ales in sensul de a nu ne lasa unii pe altii singuri in vremurile de restriste si de mari dureri care deja au venit, au intrat peste noi. Lucruri marete si de anvergura nu stim daca se mai pot face, dar cel putin asta ar fi necesar, sa nu ne lasam unii pe altii sa fim zdrobiti, sa nu ne lasam sa murim sufleteste…
@ admins
lucrarea voastra este buna, folositoare, constanta. voi nu vedeti nici cat bine faceti cititorilor de buna credinta, multi va multumesc doar in gand, dar Hristos le vede pe toate, nimic nu se pierde.
i-ati starnit sa va vorbeasca pe multi ? ziceti mersi ca nu va trimit din toate partile torturi de ciocolata 🙂 , atunci chiar ca nu era semn bun. daca ati obosit, mai si odihniti-va, pe bune, atatia ani zi de zi in fata calculatorului lasa urme, de fier sa fii si tot…
daca e ceva ce putem face pentru voi, mai si cereti, spuneti ce anume, repetati chiar. Doamne ajuta, sanatate si multumim! 🙂
cn,
cat de adevarat este ce ai scris referitor la “ameteala duhovniceasca”… si eu ma numar printre ei, printre “ametiti”.
Rugaciunea de spovedanie personala catre Hristos, adica, atunci cand te rogi Lui sa iti ierte pacatele, sa ai in minte pacatele facute (cele de peste zi sau si pacate mai vechi – “pacatul meu inaintea mea pururea”), si parandu-ti rau, sau chiar plangand, pentru savarsirea lor, rugaciune facuta cu durere, cu intristare. Si cum spune Sf. Ioan de Kronstadt in link-ul dat de admin:
@cn,
Totusi, doar in pauze… 🙂
Iertaţi-mă că mă bag şi eu în vorbă ca musca în lapte. La un moment dat eram şi eu frustrat că nu se “vede” nimic material, că totul e virtual etc. Problema pe care aş vrea să o semnalez constă în pericolele de a lua lupa de pe curăţirea inimii iar cealaltă ar fi de a ne asuma sarcini duhovniceşti tip.
Orice izbândă de interior se răsfrânge în afara noastră. Eu am intrat ca haplea în biserică acum ceva vreme şi am făcut cunoştinţă cu mai multe persoane, iniţiativă din care s-a ales praful. Mai apoi, într-una din rarele împrejurări în care mă biruise cu mila Domnului smerenia, mi-a fost dat să-mi fac un prieten pe care să-l simt mai apropiat sufletului meu, în care să încep, eu fiind o fire bănuitoare, să am încredere. De curând, ne-am apropiat şi de alte două persoane, cu care am început să mai discutăm şi după slujbă. Ideea e că aceste lucruri s-au petrecut în timp, dar totuşi.. la momentul potrivit. Referitor la cealaltă idee, ar fi şi aici de spus cam acelaşi lucru. Fiecare are traiectoria sa sufletească şi propria sa cale spre mântuire. Fiecare are propria măsură de a se lăsa iubit sau de a se pune la dispoziţia aproapelui. Nu ne împiedică nimic să căutăm să ne apropiem de cei din preajma noastră virtuală sau materială, asumându-ne riscul de a fi respinşi, de a greşi faţă de cel de care vrem să ne apropiem, de a ne cere iertare şi de a ne simţi cei mai păcătoşi. Orice astfel de încercare trebuie să urmeze însă aceleaşi reguli şi să fixeze aceleaşi jaloane. Trebuie să fim mereu smeriţi şi cu mintea trează să nu ne izbim sufletele noastre colţuroase, să nu nedreptăţim pe cel de care ne-am apropiat, să nu ne considerăm în drept să ne comportăm grijuliu sau “ca un bun proprietar” cu persoana de lângă noi. Oricât de simplu pare, cheia rămâne la Ioan 13,35 : Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii. Ideea e că ne e totuşi, ca oameni, încă foarte greu să dobândim această dragoste unii faţă de alţii, acea dragoste a părintelui Rose pentru părintele Gherman.
Şi pentru că ne e foarte greu să lucrăm în direcţia asta, a frângerii inimii, părându-ni-se că merge prea greu sau că nu merge deloc, de cele mai multe ori nu mai răbdăm până în sfârşit, ci vrem să ardem etapele. Vrem să ne întâlnim noi păcătoşii şi să ne asumăm sarcini tip, să ne stabilim drepturi şi obligaţii sau linii de conduită, uitând de libertatea pe care ne-ar oferi-o dragostea întru Hristos. Noi vrem să fie “clar”: eu cu pliante, tu cu revista.. etc. Dar nu luăm seama la boala noastră, la faptul că încă nu am scăpat de prostul obicei de a avea tot timpul ultimul cuvânt, de a avea mereu dreptate şi în consecinţă ne trezim în plin conflict, concluzionând fiecare că unul e fariseu şi altul vameş. Să ne curăţim noi inimile, că ştie el Dumnezeu când să ne lege pe unul sau pe altul, în ce înprejurări şi pentru ce motiv/obiectiv.
Apoi ar mai fi ceva. Decând cu hi5/facebook etc şi miile de “prieteni” noi am scăpat din vedere faptul că doar arareori în trecut, bunicii noştri aveau mai mult de 3, 4 prieteni buni, la cataramă. Aşa şi este normal să fie. Să avem o structură clară a relaţiilor umane pe care le dezvoltăm, însă nu clar dpdv intelectual, ci clar în funcţie de disponibilitatea noastră de a iubi şi a ne lăsa iubiţi. Ori, de multe ori, nu mai sesizăm măsura noastră duhovnicească şi nu aşteptăm să avem “348 best friends”, iar apoi când dispare entuziasmul, rămâne doar politeţea şi mândria de a fi serviabili, “săritori” şi considerăm că asta e dragostea de care vorbeşte versetul de mai sus. De multe ori relaţiile se răcesc, iar noi fie acuzăm pe prieten că e cu nasul pe sus, fie că nu e de nasul nostru. Toate astea se întâmplă pentru că suntem mândri şi/sau că nu ne cunoaştem “lărgimea inimii”.
Iertaţi-mă pentru tonul folosit, dar mai bine ar fi să ne vedem în continuare de lupta cea bună, să participăm că măsura noastră la crucea pe care fraţii admini şi-au luat-o asupra lor şi să ne bucurăm de libertatea pe care ne-a oferit-o Hristos. Dacă vreţi să vă cunoaşteţi/ne cunoaştem între noi nu avem decât să facem paşii care trebuie făcuţi şi să preluăm iniţiativa. Dacă avem nevoie de ajutor, îl cerem, iar de acordat îl dă cine poate, fără a ne simţi obligaţi de sfinţenia afişată de noi într-un coment sau altul. Să ne găsim noi toţi cu inima curată în faţa lui Hristos, printre atâtea ispite şi neputinţe, că sigur ne-am găsi apoi şi moldoveam cu muntean şi muntean cu ungurean. Iertaţi-mă! Doamne, ajută!
@ Utzu
WOW! Super! Mmda!
@Utzu,
Curatirea inimii este un proces continuu. A fi in legatura cu alti crestini nu pune aceasta in pericol, altfel numai pustnicii ar putea sa isi curateasca inima, nu? In plus, deja suntem in legatura cu alte persoane, ideea era aceea de a tine legatura cu cei cu care impartasim aceeasi credinta si aceleasi puncte de vedere.
Cat priveste sarcinile duhovnicesti, ce ar fi gresit in asumarea lor? Si care sarcinile “tip”? Sa ne ferim de sarcini, ar insemna sa ne ferim de propria manturie, caci se amintim: “Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut.”
Asadar, suntem inca prea plini de patimi, ca sa putem iubi pe aproapele si sa relationam cu el la modul direct? 🙂 Asta ar fi concluzia care se trage din ceea ce spui. Pare si ca bati la cineva anume… Remember, nimeni nu e perfect, trebuie sa vedem mereu ce e mai bun in celalalt, iar defectele de caracter, sa zicem, ale unor persoane, nu le regasim neaparat in altele, si chiar si asa nu ar trebui sa dezarmam, sa renuntam. “ştie el Dumnezeu când să ne lege pe unul sau pe altul” – adica drobul de sare…
Cu alte cuvinte, de ce sa mai incepi ceva daca tot se termina rau. We are doomed. 🙄
Nu de o societate de intr-ajutorare era neaparat vorba, ci de comuniune, mai ales una la nivel sufleteasc, relational. “Sfinţenia afişată de noi într-un coment sau altul” – aici suna cam rautacios, ceea ce ma face sa reevaluez tot comentariul, ca fiind particularizat pentru anumite persoane, si nu neaparat cu cele mai bune sentimente. In concluzie, pare echilibrat si de bun simt ce spui, dar la o privire mai atenta, mai degraba s-ar citi printre randuri.
Asadar, nu sunt de acord cu tine. 🙂
@ Utzu:
Nu cred ca ne-am facut intelesi. Nu trebuie sa fie nimic constrangator si nimic “tip”, nimic de genul “linii de conduita”. Ai cam torpilat tot, incepand si incheind cu ironii la adresa “sfinteniei” noastre, dar asta este… incercam sa mergem mai departe. Ma rog, in masura in care nu ai reusit sa descurajezi si putinele (eventuale) entuziasme bune care se vor fi putut naste… Se spune ca ajunge un ciomag la un car de oale. Si-asa sunt sparte, mai dai si tu cu un milion de scrupule din acestea ultra-super-duhovnicesti… Super… or fi. Dar la ce vor ajuta?
Si noi care credeam ca se vede ca l-am cerut. Dar lasa, poate altadata, cand s-or mai frange si curati inimile? Si cand nu va mai fi nimic nou pe aceasta pagina.
Doamne, ajuta!
@ cn:
Multumim. Greu de explicat mai in concret asa, public, fiindca nu “aud” numai urechi binevoitoare.
Nu de laude ne plangem…
Da, asta e in esenta definitia problemei majoritatii, asta e ispita veacului, chiar daca nu neaparat cu componentele pe care le-ai descris, amuzant-amar.
Dar Hristos este cu noi daca ne complicam mai putin si INCEPEM ceva, o lucrare, care, vorba p. Arsenie Boca, stinge crizele vointei, Cata vreme persistam in indecizie, in dileme, in ameteala, nu vom face decat sa ne plangem.
Termenul de asociere poate nu e cel mai bun. Ceea ce am vrut sa spunem este ca o lucrare de acest tip chiar cere mai multa participare, colaborare, partasie la un scop comun. Daca il avem, daca ne pasa, daca ii intelegem miza, daca mai avem nevoie. Daca nu, inseamna ca i s-a dus vremea si gata, nici o problema 🙂 Ne odihnim mai mult, ne vedem, cum zice cineva, fiecare de treburile noastre.
Din experienta mea, “este de mare folos ca oamenii să se asocieze pentru a lucra binele’ atunci cand in frunte au un indrumator (parinte) duhovnicesc despatimit, care sa ii dirijeze. Am trait aceasata experienta sub pr nostru sfant Gheorghe in multe activitati incluzand cele de ajutorare reciproca intre frati dar si a sarmanilor.
S-a incercat sa se continue aceasta si dupa plecara lui (dupa dorinta parintelui) si s-a cam ales … a degenerat in bisericute sau grupulete (fiecare au favoritii lor…) in care barfa, conflictele (ca fiecare se crede mai bun decat fratele de langa el) si petrecerile lumesti sunt la loc de frunte. Si asta se intampla cu cei care cat de cat mai incearca sa se mentina crestini ortodocsi si participa regulat la slujbele bisericii. Spun parintii ca va fi sfarsitul cand nu va mai fi carare de la om la om; nu munai ca traim ceea ce au spus sfintii dar si mai rau, a inceput sa dispara cararea de la crestin la crestin.
Continuam insa fara a deznadajdui, “si chiar daca vom ramane complet singuri, sa nu uitam ca si Mantuitorul a ramas singur pe cruce si cei ce il iubeau erau departe de El” (pt R Noica). Si crucea lui Iisus ne va da putere.
Si va multumesc (nu in sens de lauda desarta) pt postarea acestui interiview si a multora pe acest site care (chiar si virtual) linisteste sufletul si da speranta.
@admin
Cu cat cuvantul care vorbeste oamenilor despre Hristos atinge mai multe inimi, cu atat ispita este mai puternica. Inutilitatea, descurajarea – sunt semne ale sanatatii duhovnicesti. Pentru ca, oameni fiind, nu putem ramane constant in aceeasi stare.
Sunt multi cei care va citesc si raspund prin comentarii, dar si mai multi cei care se hranesc duhovniceste dar care nu raspund nu pentru ca ignora ceea ce citesc, sau catalogheaza drept nefolositor, inutil, ci pentru ca poate, inca mai cauta raspunsuri in ei insisi.
(Iertare pentru cuvinte pe care fratiile voastre le cunoasteti deja, dovada fiind insasi calitatea materialelor postate pe site.)