PARINTELE VASILE PATRASCU sau ICOANA SUBLIMULUI – † 23 septembrie 2006, pomenirea plecarii la Domnul a unui smerit preot martir al inchisorilor. MARTURII CUTREMURATOARE

23-09-2011 Sublinieri

Preot Vasile Pătraşcu

(1 ianuarie 1922, Bârlad – † 23 septembrie 2006, Bucureşti)

Am închinat toată suferinţa mea lui Dumnezeu…!

M-am născut în ianuarie 1922 în oraşul Bârlad, din români ortodocşi din neam în neam. Am urmat şcoala primară şi liceul în oraşul Bârlad şi apoi Academia de Înalte Studii Economice din Bucureşti.

Am fost arestat la 16 mai 1948 şi condamnat la 15 ani muncă silnică, apoi la încă 10 ani muncă silnică pentru “organizare subversivă”, fiind încadrat, ca toţi deţinuţii politici, la Legea nr. 209 de “uneltire contra siguranţei statului”.

Am trecut prin următoarele temniţe ale “raiului bolşevic”: Ministerul de Interne în două rânduri, Jilava în cinci rânduri, Uranus, Piteşti, Gherla, Aiud în trei rânduri, Alba-Iulia, Galaţi în mai multe rânduri, Focşani, Ploieşti în două rânduri, Codlea, Iaşi, Periprava, Bârlad în mai multe rânduri.

La Ministerul de Interne am fost supus la anchete prelungite de 70 şi 80 de ore, fără masă, fără somn sau odihnă. De la Interne, primul lot de condamnaţi am fost expediaţi la Piteşti prin martie-aprilie 1949. Aici era filtrul lui Nicolski, împuternicitul Moscovei pentru România, secondat de generalul Dulgheru (Dulbergher), şeful anchetelor pe ţară, de ofiţerul politic de la Piteşti, Marina Iţicovici şi alţii din echipa lor.

În timpul anchetelor am fost dus în biroul lui Dulgheru în trei rânduri şi mi-a zis:

Nu vrei să spui? Lasă că avem noi grijă să nu vă mai facem Academie din închisori! Ai să spui tu în minele de mercur din Urali!”…

După noi au mai venit alte loturi de la Iaşi, Suceava, Cluj, Timişoara, Craiova, Braşov, etc. Capacitatea celulelor era de maxim 4 persoane, pentru că erau două paturi. Au pus şi 7 şi 9 persoane într-o celulă de 2/4 metri. În celulele negre au băgat şi 20-30 de deţinuţi – ca viermii în rană…

Toţi deţinuţii au trecut prin faţa lui Marina Iţicovici, care însemna capacitatea de rezistenţă a fiecăruia. Apoi comandantul închisorii, Dumitrescu, cu o ceată de gardieni au năvălit peste cei din Camera 4 Spital, bătându-i până la mutilare şi zvârlindu-i pe priciuri ca pe nişte pachete cu oase şi carne sfărâmate. Apoi i-au dat în primire lui Ţurcanu şi echipei lui.

În camere se făcea “reeducarea”. Se juca “volei” cu tine şi nu conta unde te loveau. În faţa mea unul a primit o lovitură în ficat şi a murit pe loc. Te băgau cu capul în tineta de murdării (urină, materii fecale, sânge, puroi, flegme) şi îţi făceau “botezul” până la gât, fără să-ţi dea voie să te speli după aceea. Eu am fost pus să mănânc şi să beau un borcan de 3 kilograme de astfel de murdărie.

Capul îmi era umflat cât ciutura, ochiul stâng nu se mai vedea, maxilarul stâng mi s-a spart. Băgam cârpa sub buza superioară şi scoteam fistule cu sânge şi puroi. Fesele şi tălpile îmi erau negre, picioarele amândouă umflate ca nişte butuci din pricina loviturilor. Pentru a se dezumfla, mi-am înfăşurat picioarele în nişte izmene ude, ridicându-le pe pereţi. Altădată au pus cincisprezece persoane deasupra mea, în stivă, în spaţiul dintre perete şi prici. Peste al cincisprezecelea a mai plonjat unul, ca strivitura să fie mai mare. Am umflat pieptul cu aer şi am proptit coatele pe ciment. Am ţinut până la al optulea, după aceea am dat drumul la aer şi toate coastele din dreapta s-au rupt.

La Camera 1 Subsol era şef al “comitetului de reeducare” Mărtinuş. La ordinul lui – “Bandiţilor, sub priciuri fuga marş!” – toţi intrau sub prici, iar el lovea cu un drug ceea ce mai rămânea afară. Odată eu, ne mai având unde intra, am rămas cu trei sferturi din corp afară şi loviturile de drug se opreau în coloana mea vertebrală. Repetându-se în acelaşi loc, au făcut ca trei vertebre să cedeze, intrând înăuntrul coloanei, după care n-am mai putut mişca nici un deget. Însă Dumnezeu mi-a remediat mutilarea trupului. Tot la Camera 1 stăteam pe prici, sub geam, pe la 12 noaptea. Era în ianuarie, geamul deschis, iar eu învelit cu o pătură subţire ca tifonul. Stăteam sub pătură, cu genunchii la gură, când văd că zboară pătura de pe mine şi aud vocea lui Mărtinuş: Ce faci, banditule?”. Eu, liniştit şi simplu, i-am răspuns: “Mă rog”, ceea ce şi făceam. Parcă i-aş fi dat cu o muchie de topor în cap. A amuţit.

În Camera 2 Subsol, unde era şef de “comitet” Leonida Titus, am fost “făcut” preot, îmbrăcat într-o pătură a lui Sandu Ghica. Mi s-a dat gamela şi o lingură, să “împărtăşesc” 70-80 de oameni cu murdărie din tinetă. Nevrând să execut ordinul, au venit din fundul camerei cu o bâtă înfăşurată în sfoară şi mi-au dat în cap. M-am prăbuşit. M-au udat cu apă şi m-au pălmuit până mi-am revenit. Pe cap aveam o umflătură mare. Au pus pe unul să-mi “întindă” umflătura cu dosul gamelei, ceea ce îmi producea nişte dureri înspăimântătoare. Tot la Camera 2 am stat pe tinetă două zile şi o noapte într-un picior, cu mâinile în sus. Ajunsesem desfigurat, livid, nu mai semănam a om. Atunci am văzut broboane de sudoare ieşindu-mi din piele cu un fir foarte subţire de sânge. Văzându-mă în starea aceea, Titus le-a spus celorlalţi: “Bandiţilor, îl vedeţi? Toţi veţi fi ca el!”.

În Săptămâna Mare a Sfintelor Paşti au făcut “demascarea” preoţilor şi călugărilor, – cea mai mare blasfemie la adresa lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului. Eu sunt preot al lui Hristos şi ştiu şi cred că este iad, dar ceea ce a fost în Săptămâna Mare la Piteşti cred că a fost mai rău decât în iad.

La Aiud am stat în zarcă şi în celular cu preotul Nicolae Pâslaru de la Roman, cu preotul Barnovescu de la Bârlad, cu preotul-călugăr Iustin Pârvu de la Petru-Vodă, cu preotul Mihai Lungeanu de la Iaşi, cu preotul Ioan Iovan de la Recea. Acolo îmi făceam rânduiala zilnică de rugăciune. Programul zilei era numai în genunchi, în colţul celulei, afară de închidere – deschidere şi mese. În felul acesta zburau zilele ca şi când nu ar fi fost.

Acolo, la Aiud, în zarcă, după nouă ani de cereri în rugăciune, mi-a dat Dumnezeu preot pentru spovedanie, pe părintele Nicolae Pâslaru, de am stat numai cu el singur şi m-a spovedit o zi întreagă. A scos două fire de aţă din saltea, le-a răsucit, le-a sfinţit ca epitrafil şi apoi m-a spovedit. În temniţă şi în prizonierat aşa au făcut preoţii ortodocşi români.

Tot atunci studentul la Medicină, Mihai Lungeanu, fiu de preot, care executase 10 ani de temniţă şi acum venise cu o condamnare nouă, de 15 ani, ne-a adus de afară o pungă foarte mică din pânză de paraşută în care erau ascunse Sfintele Taine uscate, care au fost de mare preţ pentru noi. Din felia de pâine pe care o primeam la masă luam miezul şi îl frământam. După aceea luam bucăţi cât mazărea şi le făceam plate. Cu acul luam din punga cu Sfinte şi puneam pe biluţele acelea făcute plate, apoi ridicam marginile ca la “poale-n brâu”, le făceam rotunde şi iar plate. Se uscau şi le puneam în cele două tivuri de la un prosop cu care nu mă ştergeam niciodată, sau la gulerul şi manşetele unei cămăşi. Erau ca o linte mai mare. La percheziţie nu puteau să-şi dea seama, căci erau prea mici. În posturile cele mari transmiteam unui preot de pe celular numele de botez al fiecăruia, iar la ora 6.00, când băteau clopotele la Biserica Ortodoxă din Aiud, cădeam toţi în genunchi în celule şi ne făceam spovedania, iar preotul dădea dezlegare.

În 1953 la Securitatea din Bârlad, m-au ţinut 7 zile şi 7 nopţi pe un scaun în spatele unui dulap de arhivă din camera ofiţerului de servici. Eu n-aveam treabă cu ei, programul meu era destul de încărcat: două Acatiste, două Paraclise, 15.000-20.000 de rugăciunea „Doamne Iisuse…”. Repetam în gând Evangheliile şi Epistolele ca să nu le uit.

În timpul unei anchete le-am cerut hârtie şi cerneală ca să scriu o declaraţie. Pe coala de hârtie am scris:

N-am fost şi nu voi fi nici o secundă din viaţa mea cu dumneavoastră. Rămân alături de cei ce-L au pe Hristos. Semnat: Vasile Pătraşcu”.

Seara mi-au dat o varză cu carne. Când am gustat din zeamă cinci linguri, am simţit gustul de sodă de vase. De la acele linguri în şase ore m-am făcut mai galben decât portocala. Văzându-mi culoarea feţei, m-au pus în dubă şi m-au expediat la penitenciarul Focşani, unde 15 zile n-am mâncat nimic şi am băut numai apă fiartă. Au trimis un locotenent-major să vadă cum mă comport şi dacă n-am murit. După 15 zile m-au dus la infirmerie, unde un deţinut bolnav s-a oferit să-mi dea de la bagajul lui două tuburi mici de meteonină, care au fost salvarea ficatului meu. Felcerul de la Focşani mi-a spus că n-a văzut în viaţa lui un astfel de icter. Am stat 87 de zile cu jumătate de kilogram de cartofi cât nucile – atât era raţia – şi Dumnezeu m-a salvat. În urma acestei otrăviri, ani şi ani n-am mai putut suporta uleiul sau grăsimea.

După expirarea pedepsei mi-au mai dat doi ani de “administrativ” la Periprava, în Deltă. De la Periprava m-am eliberat împreună cu 200 de preoţi, între care era şi părintele Ilie Lăcătuşu.

Am ajuns acasă, la Bârlad, pe la trei noaptea. Am sărit gardul. Câinele era altul, nu mă mai cunoştea. Mama a ieşit afară şi a întrebat cine e. Ştia că eu sunt mort din 1957, când a primit acasă ceasul de buzunar pe care-l pusesem la bagaje la Aiud. Când mi-a recunoscut vocea, era gata să cadă jos. Am sprijinit-o şi am intrat în casă. Am întrebat-o unde este tata şi mi-a răspuns că e plecat la ţară. I-am zis că nu mai sunt copil, că moartea a trecut pe lângă mine de sute de ori, dar Dumnezeu m-a scăpat şi am întrebat-o din nou: “A murit?”. Mi-a spus că murise de doi ani, cu durere în suflet că cei doi băieţi ai lui erau în temniţă. Acela a fost cel mai greu moment din viaţa mea.

La ieşirea din temniţă am închinat toată suferinţa mea lui Dumnezeu:

– Doamne, Ţie Îţi închin toată suferinţa mea. Pe cei ce m-au torturat iartă-i, miluieşte-i şi-i sfinţeşte pe dânşii. Iar dacă au nevoie de zile din zilele mele, sunt gata să le dau, căci “comoara sufletului şi a minţii e să iubeşti pentru-a putea ierta”.

La ieşirea din temniţă voiam să merg în Nordul Moldovei, să mă călugăresc, însă duhovnicul meu mi-a spus să rămân în lume, nu de unul singur la călugărie. Şi am rămas în lume.

(…)

Amintiri cu Părintele Vasile

Părintele Vasile Pătraşcu a trecut „ca o lacrimă de sânge” la cele veşnice în miezul zilei de 23 septembrie 2006. Am pierdut atunci un duhovnic dăruit cu mult har, iubit, respectat şi uneori temut pentru atitudinea sa ortodoxă fermă, dar îmbinată cu o mare modestie şi, mai ales, plină de duhul blândeţii creştineşti.

Născut la 1 ianuarie 1922 la Bârlad, a studiat ştiinţele economice şi teologia. Spirit luptător încă din anii adolescenţei, a intrat în rândurile Frăţiei de Cruce, apoi s-a călit în cei 18 ani de închisoare, torturat continuu pentru intransigenţa şi pentru atitudinea sa fără compromisuri, continuându-şi apoi lupta pentru credinţă şi neam, ca preot, până la sfârşitul vieţii.

Părintele Vasile era de o mare modestie, sensibilitate şi bunătate sufletească – un suflet mare, gata oricând să-l ajute pe cel în nevoie. Torturile îndurate în închisoarea de la Piteşti nu au reuşit să-i spele creierul, să-i otrăvească sufletul, să-l transforme într-un „reeducat” care să nege tot ce avea mai sfânt. Dimpotrivă, iadul de la Piteşti l-a oţelit şi l-a întărit în credinţă. Ca şi altor „piteşteni”, nu-i plăcea să vorbească despre ce a pătimit acolo, dar în toate memoriile apărute Părintele Vasile Pătraşcu este citat ca un rezistent integru, care nu a cedat, nu s-a plecat în faţa Satanei.

L-am cunoscut la parohia din satul Nefliu-Măgurele, unde participam uneori la Liturghia de Duminică sau la Sfântul Maslu.

(…)

Duhovnic cu har, neobosit şi căutat de multă lume, Părintele Vasile era de o severitate dreaptă, dar blândă, care te făcea să-ţi împlineşti canonul nu ca o pedeapsă, ci cu bucuria curăţirii sufleteşti şi a recunoştinţei.

Sfintele Masluri ce se slujeau în biserica de la Nefliu erau vestite ca fiind de mare folos celor ce veneau cu credinţa vindecării sufleteşti şi trupeşti, mergând până la exorcizări cutremurătoare, de neuitat pentru noi, aceia care le-am fost martori. Slujit în fiecare miercuri, împreună cu alţi doi preoţi, Sfântul Maslu aducea în biserică o atmosferă deosebită, de implorare a ajutorului Dumnezeieştii Puteri în lupta pentru înfrângerea celui Rău, care îi chinuieşte şi-i îmbolnăveşte pe credincioşi.

Aproape totdeauna în faţa altarului stătea o persoană chinuită, din care se auzea, din când în când, câte un strigăt neomenesc, ca un răget sau un urlet. Acestea se înteţeau atunci când Părintele ieşea în faţa altarului şi începea să citească dezlegările şi molitvele Sfântului Vasile cel Mare, cu blestemele adresate Satanei. Parcă îl văd şi acum pe Părintele Vasile cum se oprea din citit şi arunca o privire cruntă, pe deasupra ochelarilor, poruncind ca un tunet: „Taci!” – şi urletele amuţeau…

O doamnă care venea la fiecare slujbă a Sfântului Maslu povestea cum a vindecat-o Părintele de starea ei, căreia medicii nu-i aflaseră remediu. Simţea că arde toată, deşi temperatura corpului îi era cea normală. Venea la Părintele Vasile şi-l implora, plângând: „Ard, ard toată, fă ceva cu mine, Părinte!” Şi, cu multă rugăciune şi strădanie, Părintele Vasile a vindecat-o – iar acum ea venea la Sfântul Maslu ca să-i mulţumească lui Dumnezeu.

Eu, personal, îl iubeam şi îl cinsteam în mod deosebit pe Părintele Vasile; el simţea asta şi, deşi nu mi-a fost duhovnic, stăteam uneori şi povesteam împreună ore întregi. Odată mi-a vorbit despre o exorcizare grea, când Părintele i-a strigat duhului rău: „Cine eşti?”, la care acesta i-a răspuns: „Belzebut! Şi am să te ologesc!” În aceeaşi lună, un câine l-a muşcat pe Părinte de un picior, iar la celălalt i-a plesnit un varice. Vindecarea acestor răni a durat mai multe luni.

Biserica Părintelui Vasile era mereu plină, dar mai mult cu oameni veniţi de prin alte locuri decât cu cei din satul său. Motivul era că Părintele le arăta, fără cruţare şi cu icoane înspăimântătoare, consecinţele avortului, ale vrăjitoriilor, precum şi ale altor practici păcătoase din sat, din care cauză vrăjitoarele satului îi făceau o atmosferă rea printre locuitori.

*

Pentru mine, Părintele Vasile Pătraşcu a fost mult mai mult decât un prieten drag. Pentru familia mea a fost un duhovnic adevărat, bun şi drept, care ne-a ajutat neprecupeţit în momente grele. La mormântul plin de flori aflat în grădina bisericii vin mereu credincioşi, plini de recunoştinţă, ca să mulţumească pentru ajutorul duhovnicesc, moral şi material, primit de la acest preot fără pereche.

Dumnezeu să-l ierte şi să odihnească marele-i suflet în Grădina Raiului!

Erast Călinescu

Material apărut în nr. 20 din “Familia Ortodoxă”

integral la sursa online: O mărturisire cutremurătoare – Preotul Vasile Pătraşcu: „Am închinat toată suferinţa mea lui Dumnezeu”

***

Un preot ajutat de Pr. Vasile Patrascu

Părintele Ciprian Chiriţoiu este un om tânăr, are doar 34 de ani. Dumnezeu i-a dăruit trei copii: Cristian, care este elev în clasa a III-a, Andreea (clasa a II-a) şi Măriuca, mezina, care s-a născut în urmă cu doar câteva zile. Copiii, tustrei, sunt frumoşi şi sănătoşi.

Şi pe plan profesional, părintele Ciprian Chiriţoiu este un om împlinit. Este preot paroh în Dărăşti, o comună aflată la doi paşi de Bucureşti. Neavând casă parohială, părintele şi familia sa locuiesc la bloc, într-un apartament cu trei camere din zona Luica-Giurgiului. Deci, tânărul preot are toate motivele să fie fericit. Şi chiar pare a fi. Totuşi, dincolo de privirea senină a părintelui Ciprian se ascunde ceva. Poate chiar tristeţe.

O poveste care începe la cutremurul din 1977

Părintele Ciprian a venit la Dărăşti în toamna anului 2002.

Am trecut de două ori prin faţa porţii şi nu mi-am dat seama că aici era biserica. Nu se vedea nimic. M-am dus până la gârlă, m-am întors, iar m-am dus, iar m-am întors. Când, în sfârşit, m-am lămurit, am înţeles de ce nu văzusem biserica. În curte era o baracă mai mare, ca un hambar, nişte grămezi de cărămizi sparte, o fundaţie înecată în bălării şi un cetăţean care păştea o capră. Atât.”

Povestea Bisericii “Sfântul Nicolae” din Parohia Dărăşti-Filipescu începe (sau se termină) la cutremurul din 1977. Biserica (ridicată în 1880) nu s-a năruit, dar a fost puternic avariată. Poate nu atât de grav pe cât au considerat autorităţile locale, care s-au grăbit să o demoleze. Tot atunci a fost dărâmată şi clopotniţa.

Rămas fără biserică, preotul Serafim Moruzanu, păstorul celor 450 de familii ale parohiei, şi-a spovedit enoriaşii pe la casele lor. Botezurile, ba chiar şi cununiile erau oficiate tot în casele solicitanţilor. Abia prin ’84-’85 s-a ridicat o capelă, de fapt o construcţie modestă, dreaptă ca un hambar.

La un an de la inaugurarea “hambarului” (deci prin 1986), dărăştenii au hotărât să facă o biserică nouă. Mai întâi, au comandat un proiect care i-a costat 40.000 de lei – o sumă mare pe atunci. Planurile nu au primit avizul Consiliului Culturii, fiindcă zona urma să fie sistematizată. Mai pe româneşte, comuna Dărăşti trebuia să fie rasă de pe suprafaţa pământului, fiindcă aici urmau să fie construite danele de acostare ale unui mare port, punctul terminus al Canalului Bucureşti-Dunăre. Din fericire, evenimentele din decembrie ’89 au blocat acest proiect care, ulterior, a fost abandonat. Oricum, nesiguranţa i-a făcut pe oameni să nu mai înceapă ridicarea bisericii. Apucaseră doar să toarne o fundaţie, dar nu după proiectul care fusese comandat şi plătit, ci pe “amprenta” temeliei de la vechea biserică.

Părintele Moruzanu a trecut la cele veşnice în 1990. În locul său a venit preotul Florian Constantin. Şi el şi soţia sa erau dărăşteni get-beget, dar asta nu i-a ajutat cu nimic, ba chiar dimpotrivă.

Efectul “Caritas” asupra dărăştenilor

Odată cu venirea noului preot, oamenii din parohia Dărăşti-Filipescu au hotărât că trebuie neapărat să ridice biserica, dar posibilităţile lor materiale erau reduse. Pe vremea aceea jocul piramidal “Caritas” era în culmea gloriei. Credincioşii s-au înscris pe un tabel, au pus mână de la mână, iar suma obţinută au depus-o la “Caritas”. Au apucat să-şi ridice “câştigul”, adică suma iniţială multiplicată de şapte ori, dar din momentul acela au început problemele. Unii au venit cu pretenţii “modeste”: “Dom’le, eu am dat atât. Mie să-mi daţi banii pe care i-am pus la început şi puteţi să păstraţi “câştigul”“. Alţii, înnebuniţi de-a binelea când au văzut bănetul venit de la Cluj, au mers mai departe: “Daţi-ne înapoi toţi banii: şi suma pe care am dat-o prima oară, şi “câştigul“!

A început un scandal, un adevărat război. Preotul Florian s-a trezit prins la mijloc între două tabere învrăjbite: pe de o parte rudele lui şi ale preotesei, de cealaltă parte restul credincioşilor. Parohia devenise un butoi cu pulbere. Între enoriaşi intrase dihonia. De supărare, părintele Florian a făcut infarct şi s-a prăpădit. Practic, a murit de inimă rea, în ziua de 6 martie 2002. Avea doar 47 de ani.

Părintele Ciprian a luat totul de la zero

Deci, cam asta a găsit tânărul preot Ciprian Chiriţoiu în septembrie 2002, când a venit ca să preia Parohia Dărăşti-Filipescu. “Balanţa” era negativă. Necazul cel mare al noului paroh era dihonia care intrase între enoriaşi.

“În orice parohie există trei categorii de credincioşi: nucleul de bază (format din oamenii care vin duminică de duminică la Sfânta Liturghie), cei care vin rar la biserică şi, în sfârşit, aceia care nu-i calcă niciodată pragul. Ei bine, când am ajuns eu la Dărăşti, nici nucleul de bază nu mai exista, din cauza vrajbei“,

spune părintele Chiriţoiu.

Tânărul preot a avut nevoie de un an de zile ca să îi “adune” pe oameni în jurul său. Pentru asta nu a făcut nimic special, doar şi-a văzut de treabă. Mai întâi, s-a apucat să scoată la lumină capela. Ce-a făcut, ce n-a făcut, a reuşit ca interiorul să semene cu un lăcaş de rugăciune.

Apoi, le-a explicat oamenilor, chiar acolo, în capelă, ce paşi erau obligatorii ca să ridice noua biserică.

Practic, urma s-o luăm de la zero. Proiectul, de pildă, trebuia armonizat cu normativele actuale. Dar autorul proiectului murise. Trebuia să găsim un altul care să-l preia, să şi-l asume. (…) Lumea mă privea cu neîncredere: “Ia uite şi la ăsta! Ne face el biserică!“…

Proiectul a fost gata pe 1 septembrie 2003. Părintele Ciprian se gândise că ar fi ieşit mai ieftin dacă ar fi construit biserica apelând la “mâna de lucru” din parohie. Un specialist l-a adus la realitate: “Părinte, o biserică nu se poate face prin clacă!“. Şi i-a recomandat o echipă din Joiţa cu care lucrează şi acum, după atâţia ani.

În ziua de 1 septembrie au început săpăturile. Inginerul care preluase proiectul i-a zis: “Părinte, dacă strângeţi vreo 60 de milioane, ne ridicăm binişor şi cu un metru de zidărie!“.

Acest “metru de zidărie” era foarte important pentru viitorul noii biserici. Oamenii din parohie erau suspicioşi. “Dom’le, când oi vedea zidăria începută, atunci donez şi eu nişte bani!” Lumea se săturase de gropi şi de vorbe. Voia să vadă că s-a înălţat ceva. Părintele n-a avut încotro şi a început să umble prin sat. Cam într-o săptămână a strâns cele 60 de milioane. În sfârşit, putea deschide şantierul.

O iniţiativă riscantă

Aşadar, pe şantierul bisericii din Dărăşti au venit meseriaşii. Până una-alta, trebuia scoasă temelia turnată de primii “entuziaşti”. Operaţiunea s-a dovedit a fi extrem de dificilă, pentru că această fundaţie (de fapt, o centură) era numai beton armat. După vreo două săptămâni de muncă, cele 60 de milioane s-au terminat. Părintele Ciprian a intrat în panică.

Ipotecarea propriei case

Trebuia să facă urgent rost de bani. În disperare de cauză, tânărul preot a făcut o “mişcare” riscantă. S-a dus la o bancă, unde a contractat un împrumut de 100 de milioane de lei vechi, pe care l-a garantat cu apartamentul în care locuia cu cei doi copii, cu soţia şi cu soacra sa. Devenise dator vândut.

Suta asta de milioane a venit ca o gură de oxigen pentru şantier. Banii au asigurat continuarea lucrărilor pe timp de încă o lună de zile. La capătul acestui interval, fundaţia era aproape gata. (Ea pleacă de la o adâncime de doi metri. La bază, “talpa” are 180 cm şi până sus, deasupra solului, sunt trei trepte de îngustare.)

Faptul că părintele Ciprian şi-a ipotecat casa nu i-a impresionat foarte tare pe dărăşteni. Doar oamenii foarte apropiaţi de biserică şi de tânărul preot i-au apreciat gestul. Ceilalţi au continuat să fie rezervaţi, mulţi chiar nepăsători faţă de biserica pe care preotul o construia pentru ei, în ultimă instanţă. Pentru ei şi pentru copiii copiilor lor.

S-a terminat şi suta de milioane. Părintele Ciprian a început să caute cu febrilitate soluţii. Când credea că epuizase toate variantele, a primit un telefon de la un cunoscut. Vă roagă părintele Vasile de la Nefliu să treceţi pe la dumnealui!” Preotul Vasile Pătraşcu era la curent cu planurile şi cu problemele tânărului său confrate de la Dărăşti. El era foarte respectat în zonă şi avea mulţi fii duhovniceşti. În câteva rânduri Ciprian Chiriţoiu îi ceruse sfatul, şi părintele Vasile fie i-l dăduse pe loc, fie îl îndrumase către persoanele competente.

“M-am dus la părintele Vasile. El mi-a întins un plic în care erau 33.000.000 de lei vechi. “Uite, ia banii ăştia şi cumpără-ţi materiale, fiindcă ştiu că-ţi trebuie!Părintele Vasile Pătraşcu a fost foarte aproape de mine şi m-a ajutat de multe ori. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără dumnealui!”,

mai povesteşte părintele Ciprian Chiriţoiu.

La capătul puterilor

Într-adevăr, preotul Vasile Pătraşcu ocupă un loc special în inima părintelui Ciprian.

Materialele de construcţie le-a luat de la o firmă care a avut curaj să le dea pe datorie. La data scadentă, părintele venea cu banii şi achita transportul. Donaţiile de la credincioşi erau mici. Când preotul, presat de termenele de plată, mergea pe la oamenii din sat, abia se strângeau 10-15 milioane, sume insuficiente pentru facturile uriaşe pe care le avea de plătit. De câteva ori, tot părintele Vasile Pătraşcu l-a scos din încurcătură: când venea scadenţa, pr. Ciprian Chiriţoiu se ducea la Nefliu şi pr. Pătraşcu îi dădea banii de care avea nevoie ca să-şi achite datoria. Odată, când îl ştia la mare ananghie pe tânărul său coleg, părintele Vasile a venit la Dărăşti şi i-a dat 3.000 de dolari pe care îi strânsese ca să facă un cavou pentru familia sa. La câtva timp, preotul Vasile Pătraşcu a trecut la cele veşnice şi a fost înmormântat într-o groapă obişnuită.

După ce a plătit creditul pe care îl luase de la bancă, părintele Ciprian a mai făcut un împrumut în nume personal. De data asta, a luat 100 de milioane de la o rudă de-a preotesei. Cu banii aceştia s-a plătit primul transport de cărămidă.

L-am întrebat pe părintele Ciprian dacă primăria comunei contribuie cu ceva.

“La un moment dat, primăria mi-a promis că mă ajută cu 100 de milioane. “Părinte, la 1 ianuarie, când facem bugetul, 100 de milioane vor fi puse deoparte pentru biserică!” Le-am zis: “Vreau să cumpăr nişte materiale acum, la începutul lui decembrie. Le iau sub formă de împrumut şi le achit când îmi daţi banii. Pot conta pe dvs.?” , “Da, părinte, la începutul lui ianuarie aveţi banii, staţi fără grijă!” Aşa am făcut. M-am dus, am luat materialele de care aveam urgent nevoie şi m-am angajat să le achit la începutul lunii ianuarie. Când a venit scadenţa, am sunat la primărie. “Părinte, suntem încurcaţi, fiindcă, uite, n-a venit bugetul, că nu s-a aprobat.” “Când se aprobă?“, i-am întrebat. “La începutul lui februarie“. Furnizorul de materiale mă pisa cu telefoanele. “Părinte, ce facem cu datoria?Domnilor, în februarie se aprobă bugetul primăriei şi vă dau banii.” A venit şi februarie. “Mi-aţi aprobat banii?” “Părinte, pe mata te-am ‘imprins’ abia în trimestrul al II-lea!” Atunci m-am îmbolnăvit. Am clacat. Am avut o perioadă în care am fost bolnav, în sensul propriu al cuvântului. A trebuit să merg din nou prin sat, pe la oameni. Cu chiu, cu vai, am reuşit să strâng banii şi mi-am plătit datoria, dar de atunci n-am mai văzut marfă pe credit de la firma aceea.”

Părintele nu-şi mai fixează targeturi

De când a preluat Parohia Dărăşti-Filipescu, părintele Ciprian Chiriţoiu a muncit din greu şi a trecut prin multe momente dificile. L-am întrebat cum a reuşit să-şi păstreze “seninătatea”.

“V-am spus că într-o zi am clacat. După patru ani de zbucium, m-am prăbuşit şi fizic, şi psihic. Am avut noroc cu soţia mea şi cu copiii, care mi-au stat alături şi m-au susţinut. Dar a trebuit să mă “resetez”, să mă reconstruiesc. Am fost nevoit să-mi revizuiesc şi să-mi refac modul de a privi lucrurile şi de a evalua oamenii. Şi am început să ţin cont de ce mi-a spus odată părintele Vasile:

Cipriane, mai lasă lucrurile şi-n seama lui Hristos! Nu poţi să faci totul de unul singur. Lasă că, la vremea lor, va avea grijă Dumnezeu să se rezolve toate!.

Aşa şi fac. Fac în fiecare an atât cât pot, fără planuri. Ştiu unde trebuie să ajungem: să finalizăm biserica. Dar asta, când s-o putea. Nu mai forţez lucrurile. Nu-mi mai propun targeturi: “Anul ăsta facem asta, cu orice preţ!“. Nu. Şi am mai descoperit ceva, un lucru foarte important, poate cel mai important: nu trebuie să-ţi pese ce părere au alţii despre ceea ce faci tu, atât timp cât ei nu se implică! Dacă pui la inimă vorbele celor ce stau pe margine cu mâinile încrucişate, eşti terminat. De asta v-am spus că a trebuit să mă reclădesc, să mă reconstruiesc de la zero.”

[…]

Continuarea in: Ziarul Lumina: Bucuriile şi tristeţile unui preot de ţară

Cititi si:

***


Categorii

Biserica rastignita, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Preotie (pentru preoti)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

31 Commentarii la “PARINTELE VASILE PATRASCU sau ICOANA SUBLIMULUI – † 23 septembrie 2006, pomenirea plecarii la Domnul a unui smerit preot martir al inchisorilor. MARTURII CUTREMURATOARE

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: PUTEREA SI IMPORTANTA CAPITALA A RUGACIUNII. “Cine nu respira, nu traieste. Cine nu se roaga, nu respira har”. Puterea BINECUVANTARII unui preot, puterea semnului crucii, LUCRAREA HARULUI si conditiile pastrarii lui, mijloacele REZISTENTEI LA
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate