CUVIOSUL IOSIF ISIHASTUL: “Daca rugatorii pentru lume vor lipsi, atunci va fi sfarsitul”

18-12-2009 Sublinieri

“… Dar şi obiceiul care stăpâneşte, ca oamenii să-şi ceară între ei să se roage unii pentru alţii, nu este oare dovada că rugăciunea are întâietate, că ea este cea mai mare şi mai sigură izbândă? Din acestea se descoperă caracterul sobornicesc al rugăciunii. Numai ea poate să ia şi să cuprindă in sine, într-una, atât cele depărtate, cât şi cele despărţite şi să unească între ele mădularele potrivnice aşa încât fiecare să cunoască pe aproapele său ca pe mădularul său, cu toate că trăiesc despărţiţi…“.

Cuv. Iosif primind darul rugaciunii inimii

Rugaciunea desavarsita a Cuviosului Iosif ca partasie la durerile oamenilor

Am lungi mult cuvântul dacă am voi să descriem toate cele referitoare la acest subiect in viaţa Stareţului nostru. Rugăciunea a fost pentru el un capitol nesfârşit şi principala sa preocupare. I s-a dăruit ei cu totul. Toată viaţa sa, toată dăruirea si râvna sa, toată grija şi strădania sa, toată fiinţa sa le-a dăruit lucrării rugăciunii. Noi, smeriţii, săracii si neputincioşii din fire şi în lucrare, ce vom spune si ce vom descrie din tainele greu de pătruns?

Vedeam viaţa lui practică exterioară şi ne minunam de câtă nemilostivire arăta faţă de sine şi ne gândeam mult la aceasta. Insă cine putea să vada sau să descrie lumea sa lăuntrică, suspinele sale tăcute şi celelalte, pe care ziua şi noaptea le aducea lui Dumnezeu?

Era cu putinţă ca unele pricini binecuvântate sa-l înduplece să facă oarecare pogorăminte în privinta vreunui lucru practic care îl preocupa. Insă era cu neputinţă să facă pogorăminte în privinţa regulii si duratei rugăciunii. Acrivia şi stăruinţa sa în lucrarea dumnezeiască a rugăciunii dau mărturie de măsura profundă a nevoinţei sale, iar roadele ei erau foarte vădite. După învăţătura Sfinţilor noştri Părinţi, dovada limpede a sporirii unui suflet este rugăciunea neincetată, ca o stare prezentă în el, şi nu ca un rezultat al strădaniei. Şi la duhovnicescul nostru Stareţ am văzut că rugăciunea era grija şi scopul sau principal. Pururea-pomenitul ne învăţa şi neobosit ne arăta valoarea şi bogăţia rodului rugăciunii. Adeseori accentua:

„Păzirea cu acrivie a acestei porunci şi această nevoinţă pentru rugăciune vă vor deschide uşa rugăciunii

sau:

„această greşeală vi se va face piedică în rugaciune”.

Grija deosebită a Stareţului pentru nevoinţa rugăciunii o poate vedea oricine şi din diferitele sale epistole, pe care le-a publicat iubitul nostru frate, egumenul Sfintei Mănăstiri Filotheu. Stareţul scrie catre un tânăr:

„Rugăciunea minţii pentru mine este ca meseria fiecăruia, deoarece o lucrez de mai bine de treizeci şi sase de ani”,

adică de când devenise monah.

Uşurinţa cu care fericitul Stareţ descrie această preavirtuoasă lucrare – începutul ei, apoi explicarea amănunţită a diferitelor stadii şi stări ce-i urmează, pană şi luminarea şi răpirea, unde ea însăşi îi povătuieşte pe cei ce o lucrează cu râvnă – mărturiseşte măsura sporirii, prezenţa dumnezeiescului Har, precum şi faptul că era stăpân al tainelor şi al insuşirilor rugăciunii.

Intr-o altă epistolă, unde descrie însuşirile rugăciunii, spune printre altele:

„Luminarea este urmată de curmarea rugăciunii şi de dese contemplaţii, răpirea minţii, încetarea simţurilor, nemişcarea şi deplina tăcere a mădularelor, unirea lui Dumnezeu cu omul întru una”.

Prayer RopeNecontenitele sale experienţe erau pacea gândurilor, intrarea în alte sfere duhovniceşti, liniştirea mădularelor, simţământul subţirătăţii, revărsarea de bună mireasmă, lumina cea preastrălucitoare si necreată, cea mai presus de materie. De aceea ne vorbea adesea folosind aceste expresii. Ii era de asemenea caracteristică uşurinţa de a explica felurile ispitelor de pe tot parcursul nevoinţei duhovniceşti şi mai ales a celei practice. Iar aceasta era pecetea si dovada autorităţii veşnice a tradiţiei patristice, care se continuă şi se prelungeşte neîntreruptă şi neschimbată din primele veacuri până în zilele noastre.

Părtăşia sa la durerea tuturor oamenilor pecetluia însuşirea părintească a rugăciunii pline de Har şi adevărată a Stareţului. Simţeam că trăia aceasta cu intensitate şi aproape neîncetat. De multe ori il vedeam că se afundă liniştit în el însuşi şi părea ca nu se mai află lângă noi. Atunci expresia chipului său se schimba şi cu o înfăţişare mâhnită suspina uşor.

– Părinte, ce se întâmplă? îl întrebam cu tinereasca noastră curiozitate.

– Cineva suferă, fiilor, ne spunea el.

Cuvintele sale se adevereau după câteva zile, atunci când primeam o scrisoare în care se relata o oarecare întâmplare.

– Părinte, îl întrebam, cum se face că cei ce se roagă intră mai uşor în comuniune cu ceilalţi?

Ne miram de aceasta, deoarece vedeam că cei care se roagă îl simt pe aproapele lor şi comunică cu el mai uşor, cu toate că ei – cei ce se roagă – sunt aproape ascunşi şi necunoscuţi.

Cu propriile sale cuvinte ne dovedea atunci sobornicitatea rugăciunii, care este principalul purtător al ecumenicităţii. Prin rugăciune se realizează într-un chip mai desăvârşit unitatea tuturor în Dumnezeu, si astfel toate sfârşesc în unirea cu Hristos şi în comuniunea cu Dumnezeu. Când vorbea despre realităţi pe care le „trăia”, era dezavantajat uneori de neputinţa de a se exprima. Nu putea formula trăirile sale duhovniceşti prin termeni mai subtili de teologie. Dar într-un chip foarte atrăgător, pe care i-l dădea libertatea experienţei sale, ne tâlcuia amănunţit fiecare noimă ce este cuprinsă în nevoinţa duhovnicească a vieţii în Dumnezeu, în general, iar în special, în orice era legat de rugăciune.

Ne spunea:

Inceputul căii ce duce spre rugăciunea curată este lupta împotriva patimilor. Este cu neputinţă să se facă sporire în rugăciune, atâta vreme cât lucrează patimile. In lupta sălbatică împotriva patimilor, deşi nevoitorul se luptă metodic şi cu râvnă, se întâmplă uneori să-l fure patimile, fie din lipsă de experienţă, necunoscand chipul războiului, fie din neputinţă. Cu toate acestea însă nu este împiedicată prezenţa Harului rugăciunii. Dar atunci când este furat de patimi din nepăsare sau mândria prinde teren, nu mai este cu putinţă prezenţa Harului. Pe măsura slobozirii de patimi, mintea primeşte, prin Har, bărbăţie şi putere în războiul împotriva gândurilor şi stă cu stăruinţă în rugăciune şi, în general, în contemplarea lui Dumnezeu”.

Stareţul considera introductive cele de până aici, aparţinând încă părţii practice. El aşeza în stadiul curaţitor al inimii, care urmează luminării minţii, rugăciunea adevărată sau mai degrabă contemplaţia, ca harismă desăvârşită a lui Dumnezeu. Indelungata şi neîncetata trezvie a inimii, provenită din rugăciune, cea mai anevoioasă dintre toate ascezele şi nevoinţele, pricinuieşte înlăuntrul ei (al inimii) o simţire permanentă a rugăciunii.

In paralel şi mintea, prin neîncetata sa întristare, dobândeşte fireasca ei luminare, devenind „mintea lui Hristos”. Atunci simţirea lui Dumnezeu rămâne în suflet şi lucrează, ducându-l pe omul cel mic şi limitat în hotarele măreţiei dumnezeieşti. „Eu am zis: dumnezei sunteţi şi toti fii ai Celui Preaînalt”. Şi astfel, ca un întreg atotcuprinzător, îl încape în sine pe aproapele său şi comunică cu el, „plângând cu cei ce plâng şi bucurându-se cu cei ce se bucură”, după cuvântul Apostolului.

Ca şi condiţii practice ale rugăciunii necesare fiecărui început bun, mai ales când lipseşte sprijinul unui stareţ experimentat, pururea-pomenitul a urmărit liniştirea, zăvorârea, însingurarea şi cele asemenea. Insă sfârşitul purtător de roadă nu îl atribuia acestora. Esenţa sfinţitului său scop o atribuia întâlnirii sale personale cu Dumnezeu şi a neîncetatei petreceri împreună cu El. Ne spunea:

„Omul, străbătând calea prin supunerea şi ascultarea faţă de Dumnezeu, cu credinţă dreaptă, merge spre întâlnirea cu El şi spre neîntrerupta petrecere împreună cu El, iar aceasta este şi se numeşte Teologie”.

14Athos4Prin strădania pe care am depus-o noi, neînsemnaţii, pentru a exprima cele pe care le-am am auzit şi le-am văzut la pururea-pomenitul Stareţ, intinderea şi măreţia unei desăvârşiri duhovniceşti in Hristos, reamintim că lucrul acesta nu este atât de uşor, nici nu este cu putinţă oricui să-l pună în lucrare. Iar aceasta o spun în chip deosebit din pricina „modei” de astăzi a celor lacomi de a vorbi despre Rugăciunea minţii, despre lumina necreată, despre îndumnezeire şi despre cele asemenea.Oameni nepricepuţi, neiniţiaţi şi fără experienţa credinţei şi a vieţii creştine şi patristice, gândesc în mod greşit, sprijinindu-se mai mult pe cunoaşterea intelectuală decât pe experienţa din trăire. Realitatea creştină nu este nici magie, nici yoga şi nici altă metodă din afară, potrivnică creştinismului. Creştinismul nu este o exercitare a mişcărilor experimentale şi nici creaţia fantezistă a minţii, care să ne provoace un efect, o închipuire sau un simţământ fals, conducând la o părută contemplare a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu Se contemplă de departe, ci Se sălăşluieşte în sufletele curăţite şi poate fi simţit prin energiile Sale necreate.

Creştinul adevărat se sprijină dintru început pe porunca lui Hristos: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi“. In acelaşi timp el se întoarce cu toată puterea sa de la tot răul şi de la tatăl lui, diavolul – „cu ură desăvârşită i-am urât pe ei” – şi se sileşte, trup şi suflet, spre punerea în lucrare a acestor porunci. Omul, stăruind cu multă smerenie şi frică în această mărturisire, se întâlneşte cu Dumnezeu, Cel ce i Se descoperă prin Harul Său, cu al cărui ajutor a izbutit acestea.

„Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu,… şi Eu şi Tatăl vom veni la el şi vom face locaş la el”,

a spus Domnul. Această comuniune cu Dumnezeu o „suferă” adevăraţii creştini şi simt în ei înşişi lucrările înrâuririlor dumnezeieşti, astfel încât în întreaga lor existenţă ei îl aduc pe Dumnezeu, în Care cred şi pe Care îl adoră, ca să locuiască şi să rămână cu ei. Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu”. Şi iarăşi: „In ce chip mirele se veseleşte de mireasă, aşa se va veseli de tine Dumnezeul tău”.

Am făcut intenţionat această mică abatere de la subiect pentru cei ce nu se roagă şi nu ştiu adevărul credinţei, prin care Harul dumnezeiesc îl cercetează pe omul cel ce crede şi care se pocăieşte în mod corect. Harul dumnezeiesc îl duce „de la moarte la viaţă” şi îi descoperă toate tainele lui, nu în mod simplu, teoretic, ca unui spectator, ci ipostatic şi organic, preschimbându-l „din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului”.

Punctul de plecare al acestei întregi frumuseţi duhovniceşti este pocăinţa, iar pârghia principală a acestei lucrări este rugăciunea. Iată ce spune referitor la rugăciune marele ascet Macarie Egipteanul în Cuvant despre păzirea inimii:

„Capul oricărei virtuţi şi vârful izbânzilor este rugăciunea stăruitoare, prin care şi celelalte virtuţi le vom putea dobândi prin cererea zilnică de la Dumnezeu”.

Iar în altă parte spune iarăşi:

„Dacă nu vom înceta osteneala rugăciunii şi a nădejdii, nu vom greşi”.

In cuvântul despre rugăciune spune din nou:

„Lucrarea rugăciunii şi a cuvântului săvărşindu-se în chip armonios se face mai presus de orice virtute şi poruncă”.

calugarIn firea ei rugăciunea ascunde o măreţie negrăită, iar însuşirea ei de a face legătura între Dumnezeu şi făpturi cuprinde posibilităţi nelimitate. Nu ne va ajunge timpul dacă vom încerca să vorbim despre schimbările şi prefacerile sfaturilor şi ale hotărârilor dumnezeieşti, despre înlăturarea dumnezeieştilor ameninţări, despre grăbirea făgăduinţelor, despre uşurarea suferinţelor, despre izbăvirea generalăşi în parte, precum se vede din multe locuri ale Sfintei Scripturi. Rugăciunea este, în zbuciumul omenesc, ancora nădejdii neclintite. Dacă aceasta va înceta de pe buzele omeneşti, va veni îndată sfârşitul acestei lumi pământeşti, prin încăierarea tuturor din pricina răului general, deoarece într-adevăr atunci „timp nu va mai fi”.

Rugăciunea era numită de Stareţ limbă a veacului viitor. Dar oare pentru veacul de acum este alta? Câte feluri de limbi şi dialecte nu sunt folosite de către oameni? Dar nici una din acestea nu este adevărată, deoarece nu cunosc adevărul prin excelenţă. Oare la ce folosesc dialectele, dacă nu la exprimarea dorinţelor şi a dispoziţiilor lăuntrice? Ce alt dor sau dorinţă se compară cu dorirea după Dumnezeu şi după veşnicie? Acestea două se realizează prin dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, iar rugăciunea este mijlocul şi calea către această izbândă.

Poate pare apăsătoare stăruinţa noastră asupra subiectului rugăciunii. Dar cunoscând importanţa acestei virtuţi, ca mijloc desăvârşit atât pentru persoane, cât şi pentru întreaga umanitate, insistăm mai mult asupra ei, pentru că toţi ne silim să dobândim îmbunătăţire şi sporire. In timpul ieşirii israeliţilor din Egipt, vedem că s-a produs o rătăcire generală a poporului, lucru ce a atras dreapta mânie a lui Dumnezeu spre pierzarea lor, din care i-a izbăvit în chip minunat rugăciunea. De mai multe ori s-a repetat aceasta în istoria rătăcirii israeliţilor în pustie şi totdeauna au fost mântuiţi prin rugăciunea Proorocului, chiar şi atunci când a început „pedeapsa” pentru nimicirea neascultătorilor.

Foarte numeroase sunt exemplele în istoria omenirii care ne încredinţează despre izbăvirea ei, prin rugăciunea oamenilor virtuoşi, de primejdiile ce o ameninţau. In felul acesta se manifestă cele două virtuţi de temelie ale oamenilor duhovniceşti, desăvârşite în Dumnezeu: dragostea şi rugăciunea. Dragostea este esenţa şi firea celor desăvârşiţi, în timp ce rugăciunea o vădeşte.

Stareţul ne spunea că la cel ce se roagă cu adevărat simţământul dragostei faţă de aproapele este vădit. Iată cuvintele lui:

00_03_12Când Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, atunci îl inundă dragostea lui Dumnezeu, încât nu mai poate suferi ceea ce simte. Apoi dragostea aceasta se răsfrânge asupra lumii şi a omului, pe care-l iubeşte atât de mult, încât cere să ia el asupra sa toată durerea şi nefericirea omenească pentru a-i slobozi pe ceilalţi. Şi, în general, pătimeşte împreună pentru orice întristare şi mâhnire, chiar şi pentru cele ale animalelor necuvântătoare, plângând atunci când înţelege că ele suferă. Acestea sunt însuşirile dragostei, pe care rugăciunea le pricinuieşte şi le pune în lucrare. De aceea şi cei sporiţi în rugăciune nu încetează a se ruga pentru lume. De aceştia depinde chiar şi prelungirea vieţii pe acest pământ, chiar dacă asta ar părea ciudat şi îndrăzneţ. Şi să stiţi că dacă aceştia vor lipsi, atunci va veni sfârşitul lumii acesteia.

Dumnezeu, ca Dragoste desăvârşită în Sine, transmite şi dă o parte din multa Sa bunătate făpturilor Sale, în chipul şi în măsura în care El Insuşi cunoaste. Iar aceasta, ca o consecinţă firească, continua să se manifeste şi în robii Săi cei îndumnezeiţi, care, prin rugăciune şi chemarea lor de către credincioşi, o transmit şi ei lumii. De aici se desprinde urmatoarea concluzie: dacă dragostea este trupul, lucrarea şi puterea ei este rugăciunea. Şi se dovedeşte ca la scară universală, acolo unde se arată neputincioase alte mijloace şi moduri, prin rugăciune se izbuteşte mai bine împlinirea dragostei.

Avva Varsanufie arată în cuvintele sale că in generaţia sa trei oameni puteau, prin rugăciunea lor, să liniştească neamurile ce erau în luptă şi, in general, să păzească lumea de distrugere. Alteori vedem că Sfinţii care se rugau risipeau ameninţările primejdiilor, ale foametei şi ale ciumei. Ce fel de lucrare practică sau slujire personală ar fi pricinuit un folos pe potrivă popoarelor şi ţărilor, precum rugăciunea? Dar şi obiceiul care stăpâneşte, ca oamenii să-şi ceară între ei să se roage unii pentru alţii, nu este oare dovada că rugăciunea are întâietate, că ea este cea mai mare şi mai sigură izbândă?

Din acestea se descoperă caracterul sobornicesc al rugăciunii. Numai ea poate să ia şi să cuprindă in sine, într-una, atât cele depărtate, cât şi cele despărţite şi să unească între ele mădularele potrivnice aşa încât fiecare să cunoască pe aproapele său ca pe mădularul său, cu toate că trăiesc despărţiţi. Rugăciunea pentru suferinţa omenească, în general, dovedeşte dragoste, precum şi cea făcută pentru luminarea şi întoarcerea celor rătăciţi la pocăinţă şi la cunoaşterea lui Dumnezeu. Insă rugăciunea pentru vrăjmaşi este apogeul desăvârşirii fiinţelor raţionale, a căror „moartea fost înghiţită de viaţă.

Cei ce se roagă pentru vrăjmaşi devin dumnezei după Har şi rămân în această stare, reflectând în firea lor îndumnezeită această însuşire măreaţă, şi se roagă ca „ei înşişi să fie anatema de la Hristos pentru fraţii lor care-i nedreptăţesc”. Acestea sunt şi ultimele cuvinte ale Domnului nostru când era sus pe Cruce şi se ruga pentru cei ce-L răstigniseră.

(in: Monahul Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastul, Nevointe – Experiente – Învătături, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2009)

CUVIOSUL_IOSIF0001

Legaturi:


Categorii

1. SPECIAL, Gheron Iosif Isihastul, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

47 Commentarii la “CUVIOSUL IOSIF ISIHASTUL: “Daca rugatorii pentru lume vor lipsi, atunci va fi sfarsitul”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: Avva Efrem Vatopedinul: “ATAT CAT AVETI PUTERE, IUBITI RUGACIUNEA!” -
  2. Pingback: Predici scurte, dar puternice la Duminica a IV-a dupa Rusalii: PUTEREA RUGACIUNII UNORA PENTRU ALTII si CERCETAREA CREDINTEI NOASTRE. “Nu va lasa Dumnezeu desarta o mare nadejde pusa in El de cel smerit” -
  3. Pingback: CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL DESPRE RUGACIUNE. Pr. Marian Vild si Pr. Gheorghe Oprea ne introduc in tainitele unei carti-eveniment (VIDEO, Libraria Sophia) -
  4. Pingback: SFANTUL SILUAN ATHONITUL – cantari si cuvinte duhovnicesti: “Fara har, sufletul e asemenea unui dobitoc”. CAND NE ASCULTA DUMNEZEU RUGACIUNILE? -
  5. Pingback: Testamentul duhovnicesc al parintelui Calciu (II): “DIAVOLUL TURBEAZA ATUNCI CAND CINEVA SE ROAGA” -
  6. Pingback: INDEMN LA CITIREA PSALTIRII IN POSTUL MARE si la mai multa rugaciune pentru intreaga lume – de la PARINTELE STARET MELCHISEDEC AL PUTNEI. Plus: AVERTISMENT fata de caderile “de-a dreapta” (audio + text) -
  7. Pingback: RUGACIUNEA PENTRU CEILALTI: “De ce te gandesti doar la tine, bunul meu copil, si nu te gandesti putin si la lumea care sufera? Cati nu striga in aceasta clipa: ‘Ajutor! Ajutor!’ si nu exista nimeni langa ei ca sa-i ajute?” -
  8. Pingback: Cuviosul Paisie Aghioritul ne invata CUM SA NE RUGAM PENTRU CEILALTI (II) – Rugaciunea CU DURERE IN INIMA pentru cazuri concrete si pentru toata lumea -
  9. Pingback: INCEPUTUL TRIODULUI. Predicile Sf. Iustin Popovici la Duminica vamesului si fariseului despre PUTEREA SMERENIEI SI A RUGACIUNII. “Mandria este dumnezeul acestei lumi! Trebuie lupta pe viata si pe moarte cu acest balaur” -
  10. Pingback: PARINTELE CIPRIAN din Namur, Belgia despre lucrarea RUGACIUNII comunitare: “CANDELA” – ca forma de supravietuire si rezistenta duhovniceasca in vremurile din urma: “Rascumparati vremea, ca zilele rele sunt” | Cuvântul Ortodo
  11. Pingback: Parintele Ioan Buliga: CE-I OPRESTE PE OAMENI SA VINA LA BISERICA? | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: GHERON IOSIF ISIHASTUL, NEVOITORUL NEINTRECUT, STARETUL HARISMATIC SI INNOITORUL SFANTULUI MUNTE (†28 august 1959): “Vezi ca nimic nu s-a pierdut, ci pe toate le-a socotit Dumnezeu? Daca nu va osteniti, daca nu lucrati acum, la tinerete, nu veti a
  13. Pingback: PARINTELE ARSENIE PAPACIOC – cuvinte insufletitoare despre VIATA IN PUSTIE, CALUGARIE si LUPTA CU DIAVOLUL, despre ajutorul Maicii Domnului si al ingerului pazitor, despre IUBIRE, VORBIRE DE RAU si ISPITE DE-A DREAPTA: “Nu ne pot mantui faptel
  14. Pingback: Toate sunt cu putinta celui ce crede… si asculta de Dumnezeu. PANA UNDE AJUNG INCERCARILE RAZBOIULUI DEMONIC ASUPRA CELOR CARE VOR CU PUTERE SA SE MANTUIASCA si ce mangaieri dumnezeiesti vin in urma rabdarii. MAICA DOMNULUI SI MANTUITORUL I SE ARATA
  15. Pingback: DENIA SÂMBETEI MARI, PROHODUL DOMNULUI (video, audio, cântari psaltice) – Chipurile călăuzitoare ale rugăciunii: CRUCEA, ÎNGROPAREA ȘI MORMÂNTUL GOL: “Pe măsură ce rugăciunea creşte, inima se face părtaşă la TAINA DĂRUIRII DE S
  16. Pingback: MESAJ CRUCIAL AL PREASFINȚITULUI MACARIE PENTRU TRECEREA ”EXAMENULUI” PANDEMIEI DE CORONAVIRUS: “Atunci când va înceta Liturghia, va înceta și istoria acestei lumi și va veni sfârșitul. LITURGHIA ȚINE ROMÂNIA! Liturghia ține Scandinav
  17. Pingback: “Măi creștini, rugați-vă, că or să vie mari necazuri pe oameni! Oamenii nu se mai roagă lui Dumnezeu” (PĂRINTELE SIMEON ZAHARIA în documentarul Trinitas TV despre Mănăstirea Sihăstria) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate