INTERVIU DE REFERINTA CU PARINTELE EFREM, STARETUL MANASTIRII VATOPED: “Nu e lucru usor sa fii ortodox in vremea de azi!”

Staretul Efrem si Gheronda Iosif Vatopedinul

Despre paternitatea duhovniceasca

– S-au împlinit pe 1 iulie 2011 doi ani de la adormirea fericitului întru pomenire Stareţ Io­sif Vatopedinul. Stareţul Iosif a devenit cunoscut în toată lumea. Oamenii îl căutau. Care este explicaţia acestui fapt?

– Omul vremurilor noastre trăieşte, ca niciodată altcândva, o criză a instituţiilor şi a valorilor, trăieşte într-o confuzie de idei, trăieşte un sens al vieţii lipsit de orientare. In esenţă, omul vremurilor noastre nu cunoaşte ce este omul, posibilităţile şi menirea omu­lui. Cu toate acestea, în momentul în care vede, în care se apropie de oameni adevăraţi, de oameni care trăiesc viata în Hristos, el este mişcat, îşi pune probleme, dobândeşte neliniştea cea bună despre care vorbea Cu­viosul Paisie, şi este insuflat a porni la „lupta cea bună“. Şi oare cu cât mai mult nu vor fi atraşi cei credincioşi de prezenţa şi de cu­vântul unui astfel de următor al lui Hristos, a unei astfel de pilde vii, atunci când o au înaintea ochilor lor?

Deşi Stareţul Iosif nu era un om învăţat potrivit regulilor educaţiei — nu terminase nici gimnaziul! – el avea înţelepciunea cea după Dumnezeu, care izvora din părtăşia lui trăită cu Dumnezeu; el trăia harul dumne­zeiesc. Acest har dumnezeiesc este cel care-i atrăgea pe oameni lângă el.

– Care erau virtuţile care-l caracterizau mai mult pe Stareţul Iosif Vatopedinul?

– Stareţul Iosif avea trăire lăuntrică. El pre­luase de la Stareţul său, Iosif Isihastul, modul isihast de viată, care constituie chintesenţa vieţii duhovniceşti ortodoxe. Dobândise o stare de rugăciune şi o necurmată întristare a morţii. Oricând voia, putea avea darul lacrimilor. Nu-mi amintesc să se fi împărtăşit vreodată fără lacrimi! Asta vădeşte, potrivit Sfinţilor Părinţi, o stare duhovnicească înaltă.

Un alt lucru care-l caracteriza pe Stareţul Iosif era prihănirea de sine, marea lui prihănire de sine, cugetul lui smerit. Tot­deauna se acuza pe sine, se punea pe sine mai prejos de orice om. Ca Stareţ, a trecut prin multe greutăţi în viaţa lui, printre care nedreptăţi şi clevetiri. Insă rămânea totdeau­na în pace. Nu-i învinuia niciodată pe cei care-l nedreptăţeau şi-l cleveteau, deoarece avea ca însoţitor neîncetat prihănirea de sine.

Sa stiti ca asta nu-i lucru usor! Sa te acuze altul pe nedrept, iar tu sa-i dai dreptate, sa-l iubesti, sa te rogi pentru el… Aceasta pornire spre iertare, aceasta partasie la patimirea celuilalt, dragostea Staretului Iosif izvorau din adanca lui smerenie, din prihanirea de sine.

– Care erau punctele vietii duhovnicesti asu­pra carora staruia Staretul? Care era, in cateva cuvinte, esenta invataturii lui?

– Staretul Iosif staruia mult asupra legaturii personale a credinciosului cu Hristos. Hristos ca Dumnezeu-Om, om desavarsit si Dumne­zeu desavarsit, nu este o idee, nu este o „forta superioara”, ci este persoana – Persoana desavarsita, absoluta, Persoana vesnica. Tre­buie ca legatura noastra cu Hristos sa urce pe o treapta mai inalta, sa-L simtim ca prieten, ca frate, ca Tata. Rugaciunea de spovedanie personala catre Hristos era pentru Staret un sine qua non al vietii duhovnicesti. Aceasta rugaciune de spovedanie personala ar trebui sa premearga lucrarii Rugaciunii lui Iisus, a chemarii Numelui lui Hristos.

Staretul staruia asupra faptului ca, daca omul traieste in pocainta, adica daca savarseste faptele pocaintei, lucreaza poruncile lui Hris­tos si staruie in rugaciune e cu neputinta sa nu ajunga la masuri dumnezeiesti, sa nu dobandeasca trairea Harului dumnezeiesc…

Staretul recomanda tuturor crestinilor mireni sa rabde in necazuri, sa staruiasca in rugaciune cu cuget smerit, in timp ce mona­hilor le cerea sa aiba ascultarea ca temelie a vietii monahale – nu ca virtute, ci ca legatura ontologica cu Dumnezeu.

–  Ne puteti spune vreo minune legata de Staretul Iosif?

– De vreme ce a fost Staretul nostru, nu socotim bine ca noi sa facem publice astfel de date despre Staretul Iosif, caci putem fi gresit intelesi. Cu toate acestea, un fapt mai presus de fire si vadit tuturor, pe care cei mai multi cred ca il cunosc, este zambetul aparut pe chipul Staretului dupa adormirea lui. Desi a adormit in urma unui edem pulmonar si chipul i se invinetise din pricina bolii, dupa aproape o ora si jumatate fata i-a de­venit cu totul curata, luminoasa, rugatoare si surazatoare – ca si cum dadea marturie de unde s-a dus ca acolo este bucuria adevarata si fericirea…

Am putea relata totodata si faptul mi­nunat petrecut in timpul vietii Staretului, in 1947, pe cand se hotarase sa plece la Sfantul Munte. In ianuarie 1947, venind din Cipru impreuna cu alti trei monahi, Staretul voia sa calatoreasca spre Sfantul Munte, de la Pireu prin Thessalonic, cu vaporul de calatori „Heimarra”. Insa responsabilul cu emiterea biletelor nu le dadea bilet pe motiv ca vaporul, fiind plin, nu mai avea locuri si pentru ei – asta in timp ce altora le dadea bilete! Ceilalti parinti care calatoreau impreuna cu Staretul au inceput sa se planga de comportamentul functionarului, insa Staretul le-a spus sa lase chestiunea in grija Proniei dumnezeiesti. Pana la urma, vaporul a plecat fara sa-i ia. Si, din nefericire, vaporul s-a scufundat in apele de langa Voios, impreuna cu toti calatorii si cu echipajul! Foarte putini au scapat. Dumneze­iasca Pronie l-a pazit in felul acesta pe Staret, fiindca stia ca se va arata „vas al alegerii”.

–  Multi crestini sunt astazi nelinistiti de faptul ca s-au imputinat marile figuri duhovnicesti, una dintre acestea fiind si Staretul Iosif. Ce ne puteti spune despre aceasta grija?

Intr-adevar, traim zile de decadere a vietii duhovnicesti, fapt ce se datoreaza in esenta lipsei acelor staturi duhovnicesti care sa fie indrumatori nerataciti pentru viata in Hristos. Acum cateva zeci de ani ii aveam inte noi pe fericitii Stareti Paisie, Porfirie, Sofronie, Iacov Tsalikis, Simon Arvanitis, Efrem Katunakiotul şi pe atâţia alţii. Viata lor era o mărturisire autentică a lui Hristos către lume, „o epistolă a lui Iisus Hristos cunoscută şi citită de toţi oamenii” (II Cor. 3:2). Pentru poporul lui Dumnezeu era o mângâiere faptul că ei se aflau în viaţă. Sigur că nici acum, după adormirea lor, ei nu încetează să mângâie şi să trimită bine­faceri credincioşilor.

Cred că Dumnezeu nu ne va părăsi şi va da mărturie despre Sine „în mij­locul acestui neam viclean şi desfrânat” ca al nostru. Fiindcă acolo „unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (Rom. 5:20). Se vor ivi cu siguranţă Stareţi purtători de har, care să mângâie poporul lui Dumnezeu. Trebuie însă ca lucrul acesta să fie cerut în rugăciune de fiecare credincios, iar Dumnezeu ne va asculta rugăciunile. Pentru că Domnul a făgăduit că va da „căpetenii”, conducători bisericeşti şi politici, după inima poporului…

– Părinte Stareţ, care este, după părerea sfinţiei voastre, cea mai importantă însuşire a unui duhovnic?

– In duhovnic ar trebui să fie întipărită harisma deosebirii duhurilor (vezi I Cor. 12:10). Un duhovnic este dator să cunoască de unde provin gândurile celui ce se spovedeşte, ale fiului lui duhovnicesc – dacă sunt de la Dumnezeu, dacă sunt de la diavolul sau dacă provin de la omul însuşi. Lucrul acesta nu poate fi dobândit prin logica sau prin educaţia omenească. Este o harismă, darul lui Dumnezeu. Ar trebui ca el să deosebească, în Duhul Sfânt, acţiunea gândului, iar nu gân­dul în sine — pentru că gândurile cele mai primejdioase se ascund sub vălul evlaviei. Acest înţeles îl are şi cuvântul Apostolului Pavel, cum că „satana însuşi se preface în înger de lumină“ (II Cor. 11:14). Duhov­nicul ar trebui să cunoască cine se ascunde în spatele fiecărui gând şi din ce pricină. Faptul acesta este într-atât de important, încât de cuvântul duhovnicului va depinde mântuirea celui ce se spovedeşte.

Se poate ca un duhovnic să aibă sub îndrumare duhovnicească o mulţime de credincioşi. Şi, pe fiecare în parte, va trebui să-l abordeze într-un chip personal, care i se potriveşte. Un sfat pe care-l va da unui fiu duhovnicesc poate să nu izbutească în cazul altuia. Oamenii se deosebesc între ei în ca­racter, la fel cum bumbacul se deosebeşte de fier. Pe fiecare om îl caracterizează o alcătuire diferită, un trecut de viaţă diferit, patimi moştenite şi dobândite diferite, o voinţă diferită. Iar duhovnicul va trebui să-l abor­deze şi să comunice cu fiecare fiu duhovnicesc al lui în felul care i se potriveşte acestuia. Dreapta-socoteală ascunde în ea adevărata dragoste. Nu e cu putinţă ca duhovnicul care îndrumă cu discernământ să nu-şi iubească fiul duhovnicesc. Dreapta-socoteală păzeşte dra­gostea. Imi amintesc că fericitul Stareţ Paisie Aghioritul dădea, legat de aceasta, următorul exemplu:

„Intr-o barcă încap 10 oameni. Dacă, dintr-o aşa-zisă dragoste, căpitanul bagă înăuntru 20 de inşi ca să-i servească şi pe ei, barca se va scufunda. Căpitanul nu are dreapta-socoteală şi, de aceea, barca se va scu­funda. Asta nu este dragoste!“

– Sfinţii Părinţi spun că legătura între Stareţ si cel ce ascultă de el este mai adâncă, mai puternică decât legătura după trup. Cum trăiţi sfinţia voastră acest lucru?

– Legătura ucenicului cu Stareţul nu este o legătură omenească, nu se sprijină pe simţăminte omeneşti. Are un caracter centrat pe Hristos. In persoana Stareţului, ucenicul îl vede pe Hristos. Din această pricină, trăirea aceasta este foarte puternică, foarte adâncă şi nu se compară cu legătura după trup, fie ea cea dintre părinţi şi copii, ori cea dintre soţi. Ucenicul îl ascultă şi-l iubeşte pe Stareţ ca şi cum L-ar asculta şi L-ar iubi pe însuşi Hris­tos. „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă” (Le. 10:16).

Stareţul Efrem Katunakiotul spunea despre Stareţul Iosif Isihastul: „De nici un om de pe pământ nu m-am temut mai mult şi pe nici unul n-am iubit mai mult decât pe Stareţul Iosif“. Într-o măsură asemănătoare, am avut şi noi aceeaşi trăire faţă de fericitul nostru Stareţ Iosif Vatopedinul. Desigur că fiecare ucenic trăieşte legătura cu Stareţul său într-un fel unic şi irepetabil. Legătura aceasta se continuă şi după moarte, se întinde în veci. Noi simţim foarte apăsat cum Stareţul nostru Iosif ne acoperă, cu toate că are doi ani de când a adormit.

Pe de altă parte, pentru fiul său duhov­nicesc, Stareţul va trebui să se jertfească în fiecare zi în chip duhovnicesc. El nu vrea să intre fără fiul său duhovnicesc în Rai. Îl sileşte oarecum pe Dumnezeu pentru fiul său duhovnicesc, la fel cum Prorocul Moise îl ruga pe Dumnezeu să ierte păcatul poporului, care-şi făcuse idoli şi se închina la ei, sau să-l şteargă pe el însuşi din cartea celor vii (vezi Ies. 32:32). Asta trăim şi noi, după putere…

– Ce vă odihneşte mai mult la ucenicii sfinţiei voastre, fie ei monahi, fie mireni?

– Duhul ascultător şi umilit, fiindcă el este temelia, chintesenţa vieţii duhovniceşti – aceasta ne odihneşte cel mai mult. Cu alte cuvinte, să văd că fiii mei duhovniceşti sunt blânzi şi smeriţi cu inima. Spune în Vechiul Testament Dumnezeu-Cuvântul cel neîntrupat: „Spre cine îmi voi îndrepta privirea dacă nu spre cel smerit şi liniştit, şi care tremură la cuvintele Mele?” (Isa. 66:2). în Noul Tes­tament, acelaşi Dumnezeu-Cuvântul întru­pat spune atunci când se descoperă pe Sine: „învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Mat. 11:29). Dacă Dumnezeu este smerit, cine vrea să fie altceva decât este El? Adică să fie mândru, mânios, ţinător de minte al răului şi împătimit, în general…

Veşmântul Dumnezeirii este smerenia. Doar celor smeriţi le dă Dumnezeu harul Său. Toate virtuţile sunt întreţesute cu sme­renia. Cel cu adevărat smerit este totodată ascultător, liniştit, îndurerat, recunoscător, comunicativ, iubitor. Pe cel smerit îl iubesc toţi şi toţi se simt odihniţi alături de el, în afara de cel care are în el o lucrare drăcească. Foarte mulţi oameni se vor odihni în preajma celui ce dobândeşte smerenia lui Hristos.

– Aceste mari chipuri duhovniceşti despre care aţi vorbit mai sus au ajuns la astfel de măsuri ducând o viaţă de nevoinţă trăită în Tainele Bisericii Ortodoxe. Noi, cei care trăim în lume, cu o viaţă de familie, putem atinge aceste trepte? Putem lucra în viaţa de familie Rugăciunea lui Iisus, trezvia, având în vedere totodată că mai este şi diavolul care ne războieşte?

– Viaţa duhovnicească este aceeaşi şi pentru monahi, şi pentru creştinii mireni. Nu există o Evanghelie pentru monahi şi o alta pentru cei din lume. Evanghelia este de obşte, şi aceleaşi sunt poruncile ce trebuie ţinute de toţi creştinii. Dacă lăsăm la o parte starea de neînsoţire în nuntă, monahul nu diferă de un mirean.

Fireşte că Rugăciunea lui Iisus se poate lu­cra şi în mijlocul lumii, în familie, la fel cum pot fi ţinute şi toate poruncile lui Hristos. Un părinte athonit i-a recomandat unui mirean să spună cât de mult poate rugăciunea „Do­amne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă“. Acela încerca să se îndreptăţească că nu are timp să o facă, că are o sumedenie de îndatoriri de ser­viciu. Părintele i-a propus să zică rugăciunea în ceasul în care se duce dimineaţa să se spele şi să se îmbrace. A făgăduit că o s-o facă şi a început, într-adevăr, s-o pună în lucrare. Până la urmă, omul acesta s-a îndulcit atât de mult de harul rugăciunii, încât a ajuns să spună Rugăciunea vreme de o oră, înainte să adoarmă, seara. Vedem de aici că nu există nici o îndreptăţire pentru neţinerea porun­cilor lui Hristos. Totul este o chestiune de alegere voită!

Diavolul, vrăjmaşul din veac al omului, îl războieşte pe mirean, dar şi pe monah. Negreşit, monahul se află în prima linie a războiului acesta cu diavolul, piept la piept, faţă către faţă. Deosebirea este că între oameni, în lume, putem spune că există mai multe pricini care îndeamnă la săvârşirea păcatului. Creştinul mirean va înainta duhovniceşte dacă va lua aminte să nu se lase târât de aceste cauze şi să nu-i judece pe fraţii care cad în ispită şi păcătuiesc. Dacă va uni lucrarea rugăciunii cu participarea la viaţa Tainelor Bisericii (Spovedania, Dumnezeias­ca Impărtăşanie), atunci negreşit va dobândi o stare lăuntrică duhovnicească, va ajunge la măsuri dumnezeieşti.

– Am aflat despre înfiinţarea Asociaţiei „Prietenii Mănăstirii Vatoped”. Ne puteţi spun câte ceva despre sensul unei astfel de iniţiative?

– Mai cu seamă în vremurile noastre, cre­dem că e de mare folos ca oamenii să se aso­cieze pentru a lucra binele. Şi aceasta este o modalitate prin care creştinii se pot împotrivi dezagregării comunităţilor şi a familiei pe care o vedem peste tot în lume. Astfel putem explica de ce mii de ortodocşi din întreaga lume s-au unit pentru a da naştere Asociaţiei Prietenii Mănăstirii Vatoped. Cei mai mulţi provin, bunăoară, dintre pelerinii care în ul­timii ani s-au bucurat de participarea la sfin­tele slujbe din Mănăstirea noastră, de harul sfintelor icoane şi moaşte, de binecuvântarea Maicii Domnului al cărei brâu a adus atâta mângâiere celor care i s-au închinat.

Pe urmă, cei care au alcătuit această aso­ciaţie au simţit nevoia să se alăture Mănăstirii noastre, lucrării ei în lume, apreciind cele oferite de ea Ortodoxiei, de la înfiinţare până în prezent. Preşedintele Asociaţiei este dom­nul Konstantinos Loulis, fostul guvernator civil al Muntelui Athos.

Una dintre lucrările acestei asociaţii este realizarea unei reviste care va fi publicată pe internet la adresa www.pemptousia.com. Aceasta este o nouă revistă on-line al cărui conţinut cu­prinde tripticul Cultură – Ştiinţă – Religie. In această toamnă revista va fi accesibilă în cinci limbi, între care şi limba română.

– Pot face parte si românii din această asociaţie?

– Desigur, nu există nici o obligaţie materială, poate doar responsabilitatea de a ne lupta să mărturisim creştin în vremurile prin care trecem. Existenţa acestei asociaţii arată des­chiderea pe care Sfântul Munte o are faţă de lume în zilele noastre, ca răspuns la nevoia de susţinere duhovnicească pe care tot mai mult o resimt creştinii care trăiesc în lume.

– În încheiere vă rugăm să ne spuneţi cum putem să depăşim frica şi moliciunea care caracterizează epoca noastră pentru a promova frumuseţea Ortodoxiei şi cugetarea ortodoxă?

– Nu e lucru uşor să fii ortodox în vremea de azi! Trebuie să ai putere duhovnicească, bărbăţie sufletească ca să trăieşti creştineşte, ca să trăieşti adâncimea mesajului Evangheliei într-o societate considerată de unii anti­creştină, iar de alţii post-creştină. Noi credem că mesajul creştin n-a fost asimilat nu numai de întreaga omenire, dar nici de creştinii înşişi. Puţini sunt cei ce adeveresc prin viaţa lor că Evanghelia este aplicabilă, cei ce Ii urmează lui Hristos „oriunde merge”, chiar şi în Ghetsimani, pe Golgota. Iar creştinul nu urmează lui Hristos ca un nefericit, ci cu nobleţe duhovnicească.

Ortodoxul nu este un un molatic, un disperat, ci un om plin de viaţă şi energic, fără a fi un activist. Biserica Ortodoxă con­stituie o comunitate de persoane iubitoare şi creatoare. Aceste persoane sunt oameni adevăraţi, după chipul Persoanei absolute, adevărate şi veşnice a lui Hristos. Urmând acelor oameni, acelor Stareţi care trăiesc realitatea Persoanei lui Hristos, ortodoxul căldicel de acum îşi va putea depăşi sinele şi va putea trăi frumuseţea Ortodoxiei.

Interviu realizat de prof. Mihai Cristea pentru revista Familia Ortodoxa, nr. 9/2011

Legaturi: