O convertire la umbra harului Sfantului Antonie cel Mare: FERICITUL AUGUSTIN

18-01-2010 Sublinieri

mgp05

Chiar daca Sfantul Antonie cel Mare isi incheiase calatoria pamanteasca de cateva decenii, viata sa, scrisa de Sf. Atanasie cel Mare, a ramas un izvor de apa vie, prin care cei care inseteaza dupa desavarsirea intru Domnul isi ostoiesc setea si isi limpezesc pornirile inimii. Viata Sfantului Antonie atragea pe multi pe calea catre Hristos, astfel incat marele pustnic continua sa plineasca manastirile si pustiurile cu nevoitori, prin exemplul trairii sale. Mare fusese lucrarea sa in timpul vietuirii pamantesti, dar poate si mai mare a fost influenta pe care a exercitat-o dupa trecerea sa la Domnul, prin lucrarea ucenicului sau, Sf. Atanasie. Sa parcurgem impreuna povestea convertirii Fer. Augustin, in care Vita Antonii, varianta in limba latina a scrierii Sf. Atanasie, are un rol hotarator. Astfel, doi catehumeni din orasul Mediolanum, in care pastorea pe atunci Sf. Ierarh Ambrozie,  scoliti la universitatile vremii, dar ezitanti in credinta, primesc prin mijlocirea sfintilor Antonie si Atanasie nelinistea cea buna si  se convertesc radical, ajungand in relativ scurta vreme episcopi.

St Augustine of Hippo 1“Aşadar, într-una din zile (nu-mi amintesc motivul), zi în care Nebridius nu era de faţă, a venit pe ne­aşteptate la noi acasă, adică la mine şi la Alypius, un anume Ponticianus, un concetăţean de-al nostru, originar din Africa, unul care deţinea un post înalt la palat; nu mai ştiu ce anume voia de la noi. Şi ne-am aşezat ca să discutăm; şi el, din întîmplare, pe o masă de joc ce se afla în faţa noastră a văzut o carte; a luat-o, a deschis-o şi a găsit epistolele Apostolului Pavel, de bună seamă într-un mod absolut întîmplător; socotea probabil că era vreuna dintre acele cărţi referitoare la profesia mea. In momentul acela, surîzînd şi privindu-mă, s-a minunat plin de bucurie că sub ochii mei găsise cartea aceea şi doar pe aceea. Intr-adevăr, şi el era creştin şi credincios şi deseori Ţi se închina Ţie, Dumnezeul nostru, în Biserica Ta, cu rugăciuni dese şi îndelungate. După ce i-am arătat că de fapt citesc cu cea mai mare atenţie acele Scrieri Sfinte, între noi s-a pornit o dis­cuţie, în cadrul căreia el însuşi a relatat ceva despre un anume Antonius, monah egiptean, al cărui nume devenise deosebit de cunoscut robilor Tăi; nouă însă, pînă la ora aceea, ne era complet necunoscut. Cînd a aflat lucrul acesta, a stăruit mult în discuţia aceea cu noi să ni-l facă cunoscut nouă, celor care nu-l ştiam, pe acest bărbat atît de însemnat, mirîndu-se în acelaşi timp de acea ignoranţă a noastră.

Ascultîndu-l însă, eram şi noi uimiţi de aceste minuni ale Tale atît de aproape de noi şi de timpurile noastre, mărturisite cu atîta tărie întru credinţa cea adevărată şi în cadrul Bisericii Universale. Ne minunam cu toţii, pe de o parte noi, fiindcă ele erau atît de mari; pe de altă parte, fiindcă aceste minuni nu ajunseseră la urechile noastre.

După aceea, conversaţia a alunecat la numărul mare de mînăstiri şi la virtuţile diferite ale miresmelor Tale, apoi la fecundele ţinuturi ale pustiului, despre care noi nu ştiam absolut nimic. Exista şi la Mediolanum o mînăstire, plină de fraţi aleşi, situată în afara zidurilor oraşului şi sub oblăduirea lui Ambrozie, dar noi n-o ştiam nici măcar pe aceea. El întindea mult discuţia şi vorbea fără încetare, iar noi tăceam cu atenţia încordată. La un moment dat, s-a întîmplat să spună că, nu ştiu cînd, el şi trei prieteni de-ai săi au ieşit să se plimbe, dacă nu mă înşel, înspre Treveri, în timp ce împăratul era ocupat după-amiaza cu spectacolul de circ, şi au ajuns în grădinile aflate în apropierea zidurilor oraşului, şi, acolo, cum se plimbau ei aşa, din întîmplare cîte doi, unul cu Ponticianus, şi ceilalţi doi, s-ar fi pomenit, tot rătăcind aşa, într-o casă în care locuiau nişte robi ai Tăi săraci cu duhul, de felul celor cărora le revine împărăţia cerurilor, iar acolo au găsit o carte în care se afla consemnată viaţa lui Antonius.

Unul dintre ei a început să citească această carte, apoi să se minuneze şi să se înflăcăreze; şi în timp ce citea, să se gîndească a-şi însuşi şi el o asemenea viaţă, astfel încît, părăsind el slujba acestui veac, să ajungă să-Ţi slujească Ţie. Fiindcă el era unul dintre aceia care sînt numiţi agenţi de afaceri. Atunci, deodată, plin de o dragoste sfintă şi de o sacră sfială, dar mîniat pe sine, şi-a aruncat ochii asupra prietenului care-l însoţea şi i-a zis aşa:

Spune-mi, te rog, unde vrem de fapt să ajun­gem prin toate aceste eforturi ale noastre? In fond, ce căutăm noi? Pentru cauza cui luptăm? Putem noi oare spera ceva mai mult la palat decît să fim amicii împăra­tului? Iar acolo, ce situaţie nu este fragilă şi plină de primejdii? Şi prin cîte primejdii mai mărunte nu se ajunge la o primejdie încă şi mai mare? Şi asta cînd va fi? Or, dacă aş vrea să fiu prietenul lui Dumnezeu, iată că pot deveni chiar în momentul acesta”.

A zis aceasta şi, tulburat de durerile facerii noii vieţi, şi-a întors din nou privirile pe paginile acelea şi citea şi se schimba înlăuntrul său, adică acolo unde Tu vedeai, şi mintea lui se desprindea de lume, aşa cum mai apoi s-a şi văzut. Căci, în timp ce citea şi talazurile inimii lui se rostogoleau, deodată a gemut şi a tras parcă o linie în viaţa sa şi s-a hotărît să ia partea cea bună, iar prietenul Tău i-a zis pe loc prietenului său:

Eu m-am rupt deja de această speranţă a noastră şi m-am decis să slujesc lui Dumnezeu, şi asta chiar din acest moment, şi din acest loc eu mă îndrept spre El. Iar dacă ţie îţi este greu să mă urmezi, fă în aşa fel să nu te împotriveşti“.

Insă acela a zis că şi el doreşte să fie părtaş la o atît de mare răsplată şi la o aşa de importantă luptă. Şi astfel au devenit ai Tăi amîndoi şi Ţie îţi construiau turn pe propria lor cheltuială, pentru a le părăsi pe toate ale lor şi a Te urma pe Tine. Atunci Ponticianus şi cel cu care se plimba prin alte părţi ale grădinii căutîndu-i pe ceilalţi au ajuns în acelaşi loc şi, găsindu-i, i-au sfătuit să se întoarcă, fiindcă deja ziua se înclina spre seară. Dar ei, după ce le-au arătat dorinţa şi planul lor, precum şi în ce fel se născuse în inima lor o astfel de hotărîre şi cum se întărise ea mai apoi, i-au rugat să nu-i tulbure, dacă cumva ei ar refuza să li se alăture. Aceştia însă, neschimbîndu-se întru nimic în vechile lor prac­tici, s-au deplîns totuşi pe ei înşişi, aşa cum relata Ponticianus, şi i-au felicitat cu evlavie şi s-au încredinţat rugăciunilor lor şi tîrîndu-şi inima pe pămînt s-au în­dreptat spre palat; iar ceilalţi, avîntîndu-şi inima în cer, au rămas în acea căsuţă. Şi cum amîndoi aveau logodnice, acestea Ţi-au închinat şi ele fecioria lor Ţie, după ce au aflat toate acestea.

augustine-of-hippoAstfel de lucruri povestea Ponticianus. Tu însă, o, Doamne, în timpul cuvîntării lui, mă întorceai pe mine la mine însumi, luîndu-mă de la spatele meu, unde mă aşezam ori de cîte ori nu voiam să fiu atent la mine şi mă puneai în faţa mea, ca să văd cît eram de imoral, cît de strîmb şi de respingător, plin de pete şi de răni; şi eu vedeam şi mă îngrozeam şi nu aveam unde să fug de mine însumi. Iar dacă încercam să-mi întorc privirea de la mine însumi, acela povestea ce povestea şi Tu din nou mă împotriveai mie însumi şi mă expuneai privirilor mele, ca să-mi pot afla nedreptatea şi s-o urăsc. De bună seamă că eu o cunoşteam, dar mă pre­făceam că n-o cunosc, o ascundeam şi uitam de ea.

Într-adevăr, cu cît îi iubeam mai înflăcărat atunci pe aceia despre care auzeam opinii sănătoase, fiindcă ei Ţi se încredinţaseră Ţie, pentru ca Tu să-i însănătoşeşti pe toţi, cu atît mai amarnic mă puneam pe mine mai prejos decît ei şi mă uram. (…)

Atunci, în acea mare gîlceavă a casei mele interioare, pe care o provocasem amarnic sufletului meu, retras în cămara mea, adică în inima mea, tulburat atît la minte, cît şi la înfăţişare, m-am năpustit asupra lui Alypius şi am strigat:

„De ce pătimim? Ce înseamnă, de fapt, ceea ce ai auzit? Se ridică toţi nepricepuţii şi iau cerul cu asalt, iar noi, cu învăţăturile noastre lipsite de inimă, iată unde ne tăvălim cu trupul şi cu sîngele nostru! Oare, doar pentru că ne-au luat-o înainte, ne este ruşine să-i urmăm, dar nu ne este ruşine să le luăm exemplul?”

Am mai spus şi nu ştiu ce alte cuvinte asemenea acestora, şi doar clocotul din mine m-a îndepărtat de acela, într-un moment în care el tăcea privindu-mă încremenit. Fiindcă eu nu făceam să-i răsune în urechi numai cuvinte obişnuite, ci fruntea, genele, ochii, culoarea feţei, felul vocii mele îmi exprimau starea sufleteas­că cu mult mai mult decît cuvintele pe care le debitam.

Era o grădiniţă a locului nostru de popas, de care noi ne foloseam ca de o întreagă casă: căci stăpînul casei, gazda noastră, nu locuia acolo. În locul acela mă duse­se frămîntarea inimii mele, unde nimeni nu mi-ar fi putut opri cearta aprinsă pe care o pornisem cu mine în­sumi, o ceartă ce avea să se termine atunci cînd numai Tu ştiai, eu însă nu. Fiindcă eu îmi pierdusem minţile numai cu scopul însănătoşirii şi muream cu scopul de a trăi, ştiind bine cît de rău eram şi neştiind cît de bun urma să devin puţin cîte puţin după aceea. Aşadar, m-am retras în grădină şi Alypius mă urma pas cu pas, deoarece nu exista un loc retras al meu, în care el să nu fie de faţă; sau cum ar fi putut el să mă părăsească într-o asemenea stare sufletească? (…) Această gîlceavă din inima mea nu era decît în legătură cu mine însumi şi împotriva fiinţei mele înseşi. În schimb, Alypius, strins lipit de mine, aştepta tăcut rezultatul neobişnuitei mele frămîntări.

Într-adevăr, cînd dramatica examinare a adîncurilor fiinţei mele a adunat şi a făcut grămadă în faţa inimii mele întreaga mea nefericire, s-a iscat o furtună îngrozitoare ce avea să aducă cu sine o uriaşă ploaie de lacrimi, şi, pentru ca eu s-o pot vărsa cu toate urletele ei, m-am ridicat de lîngă Alypius, deoarece singurătatea mi se părea mai potrivită pentru dorinţa mea de a plînge; şi m-am îndepărtat de el la o distanţă ceva mai mare, astfel încît nici măcar prezenţa lui să nu-mi poa­tă fi împovărătoare. Aşa eram eu în acel moment şi el a înţeles asta; căci nu ştiu ce zisesem parcă, ceva în care sunetul vocii mele se arăta deja încărcat de plîns, şi în felul acesta mă putusem ridica. Deci el a rămas acolo unde şezuserăm amîndoi, însă din cale afară de nedumerit, în cele din urmă m-am întins sub un smochin, nici eu nu ştiu cum, şi am dat frîu liber lacrimilor, şi riurile ochilor mei au izbucnit, jertfă bine primită de Tine. Şi, într-adevăr, nu cu aceste vorbe, ci în această ordine de idei Ţi-am spus multe:

„Şi Tu, Doamne, pînă cînd, ziceam, pînă cînd, o, Doamne, Te vei mînia pînă la sfîrşit? Să nu pomeneşti fărădelegile noastre cele de demult”.

_icon_of_st_augustine_of_hippoCăci înţelegeam bine că sînt acaparat de ele şi aruncam din mine vorbe pline de obidă:

„Cit timp, da, cit timp va mai fi tot miine şi iarăşi mîine. Pentru ce nu acum? Pentru ce nu vine în ceasul acesta sfîrşitul ru­şinii mele?”

Ziceam aceste vorbe şi plîngeam cu cea mai amară obidă a inimii mele. Şi iată că aud o voce din casa vecină, ca un cîntec al cuiva, ca de copil sau de copilă, nu-mi dau seama, care zicea şi repeta întruna: „ia şi citeşte; ia şi citeşte“. Şi dintr-o dată, schimbîndu-mă la faţă, am început să cuget cu maximă încordare dacă cumva copiii, în vreun gen al lor de joacă, au obiceiul să cînte ceva asemănător; dar nu-mi aminteam absolut deloc să fi auzit ceva similar vreodată. Şi, înăbuşindu-mi pornirea lacrimilor, m-am ridicat, socotind că Dumnezeirea nu-mi porunceşte nimic altceva decît să deschid cartea şi să citesc cel dintîi capitol care mi-ar fi căzut sub priviri. Căci auzisem despre Antonius că din citirea Evangheliei, care-i căzuse din întîmplare sub priviri, fusese înştiinţat, ca şi cum i s-ar fi trasat o anume sarcină, ce să citească:

„Du-te, vinde tot ceea ce ai, dă săracilor şi vei dobîndi comoară în ceruri, şi apoi vino şi urmează-Mi Mie”; şi după o astfel de prezicere s-a întors la Tine.

Aşadar, m-am întors repede la locul unde şedea Alypius, căci acolo lăsasem eu cartea Apostolului, cînd mă ridicasem să plec. Am luat-o în mînă, am deschis-o şi am citit în tăcere capitolul pe care ochii mei s-au aruncat mai întîi:

Nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrînări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija faţă de trup să nu o faceţi spre pofte.

Şi nici n-am voit să citesc mai mult, şi, de fapt, nici nu mai era nevoie. într-adevăr, o dată cu sfîrşitul acestui pasaj, ca şi cînd în inima mea s-ar fi revărsat o lumină de siguranţă, toate întunecimile îndoielii s-au risipit.

Atunci, punîndu-mi între file degetul ori nu ştiu ce alt semn, am închis cartea şi cu faţa liniştită i-am povestit lui Alypius. Dar şi el mi-a relatat ce se petrecea în sufletul său şi eu nu ştiam. Mi-a cerut să vadă ce anume citisem, iar eu i-am arătat; a urmărit cu atenţie pe carte şi mai mult decît citisem eu, care nu bănuiam ce anume mai urma. într-adevăr, textul continua aşa: Pe cel care este slab însă, primiţi-l în credinţă. El a considerat că pasajul acesta se referă la el şi mi s-a destăinuit. Dar prin acest îndemn şi-a îmbărbătat sufletul şi, urmare a unei hotăriri şi opinii mai bune, într-un deplin acord cu moravurile sale, din cauza cărora odinioară el se distanţase foarte mult de mine în sensul cel mai bun al cuvîntului, mi s-a alăturat fără nici un fel de întîrziere agitată. Am mers atunci la mama (Sf. Monica – n.n.) şi i-am relatat, iar ea s-a bucurat. I-am povestit cum s-a întîmplat totul, iar ea nu mai cunoştea măsura în bucuria sa, triumfa şi Te binecuvînta pe Tine, Cel Care eşti în stare să faci cu mult mai mult decît cerem ori pricepem noi; fiindcă ea vedea că acum, în sfîrşit, i-a fost dăruit de către Tine în privinţa mea cu mult mai mult decît îţi cerea ea de obicei în plînsetele şi gemetele ei nefericite. Căci Tu mi-ai îndreptat paşii, spre Tine, pentru ca nici soţie să nu-mi mai caut şi nici după vreo altă speranţă a lumii acesteia să nu mai umblu, stînd neclintit întru norma credinţei în care mă dezvăluiseşi mamei mele cu atîţia ani mai înainte. Şi ai întors plîngerea ei întru bucurie, o bucurie cu mult mai îmbelşugată decît dorise, şi cu mult mai dragă şi mai curată decît ar fi cerut-o ea de la nepoţii născuţi din trupul meu”.

(Confesiuni, Fer. Augustin, Ed. Humanitas)

agios antonios3

Cititi si:


Categorii

Fericitul Augustin, Minuni si convertiri, Pocainta, Sfantul Antonie cel Mare, Sfinti Parinti

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la “O convertire la umbra harului Sfantului Antonie cel Mare: FERICITUL AUGUSTIN

  1. Minunata convertire la umbra harului Sf. Antonie cel Mare!
    Fericitul Augustin s-a convertit “plin de de o dragoste sfanta si de o sacra sfiala”… “Si Tu , Doamne,
    pana cand , ziceam , pana cand , o , Doamne , Te vei mania
    pana la sfarsit ? Sa nu pomenesti faradelegile mele cele de demult ”
    “Pentru ce nu vine in ceasul acesta sfarsitul rusinii mele? ”
    Cati ani s-a rugat mama Sf. Augustin – Sf. Monica – pentru fiul ei ? oare 27 , sau 30 ? “Si ai intors plangerea ei intru bucurie , o bucurie cu mult mai imbelsugata decat dorise , si cu mult mai draga si mai curata decat ar fi cerut-o ea de la nepotii nascuti din trupul meu” …
    Asadar , rugaciunile Sfintei Monica s-au infaptuit in belsug de bucurie , DUPA ce fiul ei a descoperit cuvantul
    Sfantului Antonie cel Mare si dupa ce HARUL acestui
    sfant s-a pogorat asupra fiului ei …
    Am tinut neaparat sa evidentiez acestea , ca , poate , si asupra fiicelor mele sa pogoare Sf. Antonie harul sau , ca sa inceapa sa vina la Biserica lui Hristos , sau , cel putin , asupra nepotelului meu , care acum are abia 2 luni si jumatate …
    Anul trecut , un suflet ales de pe acest front de lupta
    intru apararea Bisericii lui Hristos , a Ortodoxiei –
    Razboi intru Cuvant – zic de Magda – mi-a spus s-o iau ca
    model de rugaciune pe Sf Monica , mama Fericitului
    Augustin …

    Doamne , Iisuse Hristoase , minunat esti TU intru sfintii Tai !

  2. Pingback: Război întru Cuvânt » De la infricosata vedenie a Sfantului Antonie cel Mare despre eretici la “traditia” pangaritoare a “Saptamanii de rugaciune” comuna cu heterodocsii
  3. Pingback: Război întru Cuvânt » Cat de dulce trebuie sa fie rautatea cea veche… :(
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate