FERICITUL AUGUSTIN: Marturisirea si ruga filosofului pocait: “Nelinistit este sufletul nostru pana ce se va odihni intru Tine”

15-06-2013 Sublinieri

agios2baugoustinos2bepiskopos

Vezi si:

***

Ιερός Αυγουστίνος και ο «προορισμός» για την σωτηρία.

Inima Fericitului Augustin

[extrase]

Dam in continuare cateva pasaje din Marturisi­rile Fericitului Augustin subliniate de Parintele Se­rafim in exemplarul sau din aceasta carte [Pr. Serafim Rose, “Locul Fericitului Augustin in Biserica Ortodoxa]. Pasajele respective ne dezvaluie care anume insusiri ale lui Augustin erau pretuite mai mult de catre Parintele Serafim, aratandu-ni-l pe Augustin ca pe un adeva­rat Parinte al evlaviei ortodoxe si adanc dascal al pocaintei[1].

Nelinistit este sufletul nostru pana ce se va odihni intru Tine.

[…]

Ιερός Αυγουστίνος και ο «προορισμός» για την σωτηρίαSpune-mi, pentru indurarile Tale, ce esti Tu pen­tru mine? Zi sufletului meu: Mantuirea ta sunt Eu. Vorbeste-mi asa ca sa te aud. Iata, Doamne, inima mea e inaintea Ta; deschide Tu urechile ei si zi sufletului meu: mantuirea ta sunt Eu. Lasa-ma sa alerg dupa acest glas si sa te prind. Nu ascunde de la mine Fata Ta. Sa mor – ca sa nu mor -, dar sa vad Fata Ta.

De cele ascunse ale mele curateste-ma, Doam­ne, si de ale streinilor cruta pe robul tau. Cred, pentru aceea si graiesc. Doamne, Tu stii. Oare nu am marturisit eu tie impotriva mea gresalele mele, Dumnezeul meu, si nu ai lasat Tu paganatatea inimii mele?

M-am facut neascultator nu fiindca as fi ales ceva mai bun, ci din dragoste de joaca, iubind la intreceri mandria izbanzii si placandu-mi ca urechile mele sa fie gadilate de povesti minci­noase, ca sa doreasca cu si mai multa ardoare – aceeasi curiozitate stralucind din ce in ce mai mult in ochii mei pentru privelistile si jocurile celor mai in varsta.

Izbaveste pe cei ce inca nu Te cheama, ca sa Te poata chema, si Tu sa-i izbavesti.

Placerea ce omoara... ne indeparteaza de la Tine.

Nu vedeam prapastia ticalosiei in care eram lepadat de la ochii Tai.

Savarseam si furturi din camara si de la masa parintilor, fie robit de lacomie, fie ca sa am ce da copiilor (…). Oare aceasta sa fie nevinovatia copilariei? Nu este, Doamne, nu este; strig catre mila Ta, Dumnezeul meu. Caci chiar aceste pa­cate, o data cu trecerea anilor, chiar aceste paca­te se muta de la pedagogi si invatatori, de la nuci si mingi si vrabii, catre prefecti si regi, ca­tre aur si mosii si robi, asa cum pedepsele cele aspre urmeaza nuielelor.

Caci acesta era pacatul meu, anume ca nu in El, ci in zidirile Lui – in mine si in ceilalti – cau­tam placerile, maretiile, adevarurile, si in acest chip ma pravaleam cu capul inainte in necazuri, in tulburari, in rataciri.

[…]

Si ce altceva ma desfata, fara numai a iubi si a fi iubit? Dar nu am pastrat masura dragostei, de la cuget la cuget, cat este hotarul luminos al prieteniei: ci din intinata pofta a carnii si din clocotul tineretii se ridica o pacla ce-mi incetosa si intuneca inima, incat nu mai puteam deosebi senina stralucire a dragostei de incetosarea poftei. Amandoua fierbeau amestecate in mine si imi zoreau nestatornica tinerete spre prapas­tia dorintelor celor necuvioase. (…) Fierbeam in­tru desfranarile mele, iar Tu taceai, o, tarzie bu­curie a mea!

Unde eram, si cat de departe de desfatarile casei Tale eram surghiunit in acel al saispreze­celea an al varstei trupului meu, cand nebunia poftei destrabalate (careia nerusinarea ome­neasca ii da toata ingaduinta, desi legile Tale nu o ingaduie) a pus stapanire pe mine, si m-am dat cu totul in mana ei?

Cui povestesc acestea? Nu Tie, Dumnezeul meu; ci, stand inaintea Ta, le povestesc celor de un fel cu mine, neamului omenesc, oricat de mi­ca ar fi partea din omenire ce ar putea da peste aceste insemnari. Si pentru ce? Pentru ca si eu, si oricine le citeste sa cugetam din ce adanc tre­buie sa strigam catre Tine. Caci ce este mai aproape de urechile Tale decat o inima ce se marturiseste si o vietuire intru credinta?

Cand acel tata m-a vazut la baie, trecand de-acum catre varsta barbatiei si invesmantat cu o nelinistita tinerete, el, ca si cum in aceasta si-ar fi vazut mai dinainte urmasii, cu bucurie i-a spus mamei; bucurandu-se de acea razvratire a simturilor intru care lumea a uitat de Tine, Ziditorul ei, indragind zidirea Ta in locul Tau, din pricina aburilor vinului celui nevazut al voii proprii ce se abate si inclina spre cele mai de jos lucruri.

Pofteam sa fur, si am facut-o, impins nu de foame, nici de saracie, ci de imbuibarea buna­starii si rasfatul nedreptatii. Caci am furat ce avem din belsug, si inca mult mai bun; si nu voiam sa ma bucur de ceea ce am furat, ci de furtul si pacatul insusi.

Iata, sa-ti spuna acum inima mea ce cauta acolo, ca sa fiu rau fara pricina, pricina rautatii mele nefiind alta decat rautatea. Eram smintit, si imi iubeam sminteala, iubeam pieirea mea, iubeam vinovatia mea, nu lucrul pentru care eram vinovat, ci insasi vinovatia mea.

Frumoase erau acele pere, dar nu pe ele le-a dorit ticalosul meu suflet; caci aveam din bel­sug altele mai bune, dar pe acelea le-am cules numai ca sa fur. Caci odata culese, le-am arun­cat, ospatandu-ma numai cu pacatul meu, cu care imi placea sa ma desfat. Caci chiar daca ceva din acele pere a intrat in gura mea, dulcea­ta lor era pacatul.

Astfel sufletul meu savarseste preacurvie cand se abate de la Tine, cautand in afara Ta lucrurile pe care nu le poate gasi curate si ne­prihanite pana ce se intoarce la Tine.

Tu ai topit pacatele mele precum gheata.

Oricine, chemat de Tine, a urmat glasul Tau si s-a ferit de acele lucruri pe care le citeste aici ca mi le amintesc si le marturisesc despre mine, sa nu dispretuiasca pe cel ce, bolnav fiind, a fost tamaduit de Doftorul prin care a ajuns sa nu fie, sau sa fie mai putin bolnav: si de aceea sa te iubeasca tot atat de mult, ba inca si mai mult; pentru ca prin Acela prin care ma vede pe mine ca m-am vindecat dintr-o atat de adanca boala a pacatului, prin Acela se vede pe sine a fi fost ferit de aceeasi boala a pacatului.

Am cazut departe de Tine si am ratacit, Dum­nezeul meu, prea departe de Tine, sprijinitorul meu, in acele zile ale tineretii mele, si mie insu­mi loc pustiu m-am facut.

Inca nu iubeam, dar iubeam a iubi si, mistuit de o adanc-salasluita lipsa, ma uram ca ma simt prea putin lipsit. Cautam ce sa iubesc, iubind a iubi, si uram siguranta si calea lipsita de curse, caci inlauntru mi-era foame de hrana cea laun­trica, de Tine, Dumnezeul meu.

Deci dulce-mi era a iubi si a fi iubit, ci inca si mai mult atunci cand ajungeam sa ma desfat cu fiinta pe care o iubeam; asadar pangaream izvorul curat al prieteniei cu zoaiele poftelor si intu­necam stralucirea ei cu iadul poftei trupesti; si astfel, prostanac si necuviincios, mi-as fi dorit, in marea mea desertaciune, sa fiu subtil si poli­ticos. M-am pravalit deci chiar in dragostea de care tanjeam sa fiu prins. Dumnezeul meu, Milostivirea mea, cu cata amaraciune Tu, pentru marea Ta bunatate, mi-ai stropit acea dulceata? Fiindca am fost iubit, si in ascuns am ajuns prins in lantul placerii, si m-am legat bucuros cu legaturi aducatoare de durere, ca sa fiu batut cu vergile de fier inrosit ale geloziei, banuielilor, temerilor, maniei si certurilor.

In randuiala obisnuita a invataturii ajunse­sem la o anume carte a lui Cicero, a carui vorbi­re o admira aproape toti, dar nu la fel si inima. Cartea sa cuprinde un indemn la filosofic si se cheama Hortensius. Insa acea carte mi-a schimbat simtamintele si mi-a intors rugaciunile catre Tine, Doamne, facandu-ma sa am alte teluri si alte doriri.

Cum ardeam atunci, Dumnezeul meu, cum ardeam de dorul de a urca din nou de la cele pamantesti la Tine, fara sa stiu ce vei face cu mine! Ca la tine este intelepciunea. Dar in greceste dragostea de intelepciune se cheama „filosofie” – tocmai lucrul care ma inflacara in acea carte.

Si intrucat in acea vreme (Tu, Lumina inimii mele, stii) Scriptura Apostolului nu-mi era cunoscuta, ma desfatam cu acel indemn, dar nu­mai in masura in care eram puternic starnit, si atatat, si aprins sa iubesc, si sa caut, si sa doban­desc, si sa apuc, si sa imbratisez nu o secta sau alta, ci intelepciunea insasi, oricare, ar fi fost ea; un singur lucru imi stavilea inflacararea, anume faptul ca numele lui Hristos nu era acolo. Caci acest nume, dupa mila Ta, Doamne, acest nume al Mantuitorului meu, Fiul Tau, inima mea frageda il sorbise cu evlavie o data cu laptele mamei mele si-l pastra in adanc ca pe o comoara; si orice era lipsit de acest nume, oricat de savant de ales sau de adevarat, nu punea cu totul stapanire pe mine.

Atunci am hotarat sa imi indrept mintea spre Sfintele Scripturi, ca sa vad cum erau. (…) Caci atunci cand m-am aplecat asupra acelor Scrip­turi nu simteam asa cum vorbesc acum, ci mi se parea ca nu sunt vrednice a se asemui cu mare­tia lui Cicero: caci umflarea mandriei mele se tragea inapoi de la simplitatea lor, iar ascutita mea minte nu patrundea inlauntrul lor. Si totusi ele erau acelea ce puteau sa creasca intr-unul dintre cei mici; dar eu dispretuiam faptul de a fi unul dintre cei mici si, umflat de ingamfare, ma socoteam a fi unul dintre cei mari.

Ea [mama mea], cu credinta si duhul pe care le avea de la Tine, deslusea moartea in care zaceam, iar Tu ai auzit-o, Doamne; ai auzit-o, si nu i-ai dispretuit lacrimile atunci cand, curgand udau pamantul de sub ochii ei in orice loc s-ar fi rugat; da, ai auzit-o. Caci de unde a venit acel vis prin care ai mangaiat-o, incat mi-a ingaduit sa traiesc impreuna cu ea si sa mananc la aceeasi masa din casa, lucru de la care incepuse sa dea inapoi, scarbindu-se si urand hulele ratacirii mele?

Acela [un anume episcop] i-a raspuns ca inca nu pot fi invatat, umflat fiind de noutatea ere­ziei aceleia, si ca pe multi nepriceputi ii tulbu­rasem cu intrebari iscusite, asa cum ii spusese ea. „Dar lasa-l in pace o vreme”, i-a zis el, „nu­mai roaga pe Dumnezeu pentru el si, citind, singur isi va da seama ce este acea ratacire si cat de mare este necinstirea. (…) Mergi in calea ta si Dumnezeu sa te blagosloveasca, ca nu este cu putinta ca fiul acestor lacrimi sa piara”. Care raspuns ea l-a luat (cum adesea isi aducea aminte vorbind cu mine) ca si cum ar fi rasunat din cer.

In acest rastimp de noua ani (de la al noua­sprezecelea an pana la al douazeci si optulea) am trait ademenit si ademenind, inselat si inse­land, in felurite pofte; pe fata, prin stiintele pe care ei le numesc liberale; in ascuns, printr-o mincinos-numita credinta; aici mandru, dincolo superstitios, pretutindeni desert.

Rada de mine cei trufasi, si cei ce nu au fost inca, intru vindecarea sufletului lor, loviti si aruncati la pamant de Tine, Dumnezeul meu; ci eu inca voiesc a marturisi Tie rusinea mea, intru lauda Ta.

Iar Tu, Dumnezeule, de departe ai vazut cum ma poticneam pe lunecoasa cale si, intru acel fum gros, mi-ai trimis cateva scantei de credinciosie ce o infatisam celor calauziti de mine, care iubeau desertaciunea si cautau minciuna, eu insumi fiindu-le tovaras. In acei ani aveam o femeie, dar nu intru ceea ce se numeste casato­rie legiuita, ci pe care o gasisem intr-o nabada­ioasa patima, lipsita de intelegere; totusi una singura, careia ii ramaneam credincios, prin care insa experiam pe mine insumi ce deosebire este intre infranarea de sine a legamantului ca­satoriei, avand ca tel dobandirea de urmasi, si invoiala unei iubiri de placere, unde copiii se nasc impotriva dorintei parintilor, desi, odata nascuti, silesc la iubire.

Inima mea s-a intunecat cu totul de acea du­rere [a mortii unui prieten drag], si tot ce ve­deam era moarte. Patria imi era un chin, iar casa parinteasca o ciudata nefericire; si tot ce impar­tasisem cu el, in lipsa lui se preschimbase in­tr-un chin cumplit. Ochii mei il cautau pretutin­deni, dar nu le era dat sa-l vada; si uram toate locurile fiindca nu-l aveau, nici puteau sa imi spuna: „Iata va veni”, ca atunci cand traia, dar lipsea. Eu insumi- ajunsesem o mare intrebare pentru mine si intrebam sufletul meu pentru ce este intristat si pentru ce ma tulbura asa de rau: dar el nu stia ce sa-mi raspunda. (…) Numai lacrimile imi erau dulci, caci ele luasera locul prietenului meu in cel mai drag dintre simta­mintele mele.

Oare as putea afla de la Tine, cel ce esti Ade­varul, si sa imi apropii urechea inimii mele de gura Ta, ca sa-mi spui de ce plansul este atat de dulce celor nenorociti ?

Eram nefericit; si nefericit este orice suflet prins de prietesugul cu lucrurile pieritoare; si cand le pierde, este sfasiat in bucati, si simte atunci nefericirea de care era cuprins inca inainte de a le fi pierdut.

Insa in mine s-a ivit un simtamant de neinte­les, cu totul potrivnic acestuia, caci aveam deo­potriva o grozava sila de viata si frica de moarte.

La Tine, Doamne, se cuvenea sa fie inaltat [sufletul meu], ca Tu sa-l luminezi; stiam aceas­ta, dar nici puteam, nici voiam, cu-atat mai mult cu cat, cand ma gandeam la Tine, Tu nu erai pentru mine nicidecum ceva temeinic si sigur. Caci nu erai Tu insuti, ci o biata inchipui­re, si ratacirea mea imi era dumnezeu.

Fericit cel ce te iubeste pe Tine si pe prietenul sau intru Tine si pe vrajmasul sau pentru Tine.

Caci singurul om care nu pierde nici o fiinta draga este acela caruia toti ii sunt dragi intru Cel ce nu se poate pierde. Si cine oare este Acela, de nu Dumnezeul nostru, Dumnezeu, cel ce a facut cerul si pamantul si umple pe ele, caci umplandu-le le-a facut?

Oriunde se indreapta sufletul omului, in afa­ra de Tine, e pironit de suferinte, desi e atintit spre lucruri frumoase.

(…) O, suflete al meu, macar acum ai obosit de desertaciuni. Incredinteaza Adevarului tot ce ai de la Adevar, si nimic nu vei pierde; si vor inflori cele putrede ale tale, si se vor tamadui toate bolile tale, si cele muritoare ale tale se vor alcatui din nou si se vor innoi, si se vor strange la tine: si nu te vor aseza acolo unde ele se po­goara, ci vor ramanea cu tine si vor dainui pu­rurea inaintea lui Dumnezeu, Cel ce pururea dainuie si ramane.

De iubesti cumva trupurile, lauda pe Dum­nezeu pentru ele si intoarce-ti dragostea catre Facatorul lor; ca nu cumva intru cele ce iubesti, tu sa nu fi iubit. De iubesti cumva sufletele, iubeste-le intru Dumnezeu: ca si ele sunt schim­batoare, dar in El se asaza statornic; altfel s-ar duce si ar pieri. Iubeste-le, dar intru El, si du cu tine la El oricate suflete poti, si spune lor:

„Pe El sa-l iubim, pe El sa-l iubim: El a facut acestea, si nu este departe. (…) Pogorati-va ca sa va inal­tati, si inaltati-va la Dumnezeu, caci ati cazut inaltandu-va impotriva lui Dumnezeu”.

Spune-le aceasta, ca sa planga in valea plangerii, si astfel du-le cu tine la Dumnezeu; caci daca le vorbesti astfel, numai din Duhul Lui le vorbesti, arzand de focul dragostei.

Dar acel retor era asa cum imi placea mie, incat voiam sa fiu si eu la fel. Si rataceam din umflarea mandriei, si eram purtat incolo si in­coace de orice vant, insa eram carmuit de Tine, desi in chip foarte ascuns.

Eram de vreo douazeci si sase sau douazeci si sapte de ani cand am scris acele volume, framantand inlauntrul meu plasmuiri trupesti ce zumzaiau in urechile inimii mele, pe care le atinteam, dulce adevar, la melodia Ta launtrica, cand cugetam la „frumos si bine”, tanjind sa stau in picioare si sa Te aud, si cu bucurie sa ma bucur la glasul Mirelui, dar nu puteam; caci eram scos afara de glasurile ratacirilor mele si, tras de greutatea mandriei mele, ma scufundam in cele mai de jos.

Imi placea sa-mi indreptatesc [pacatul] si sa invinuiesc nu stiu ce alt lucru care era la mine, dar nu [pe mine]. Ci cu adevarat eram chiar eu, si necinstirea mea ma impartise impotriva mea: iar pacatul acela era cu atat mai greu de tamaduit, cu cat nu ma socoteam a fi eu cel pacatos.

Si am venit la Mediolan, la Episcopul Ambro­zie, cunoscut in tot pamantul a fi unul dintre cei mai buni oameni, credincios slujitor Tau, ale carui stralucite cuvantari dadeau atunci din belsug norodului Tau faina granelor Tale, si veselia untdelemnului Tau, si cumpatata betie a vinului Tau. Insa la el eram adus de Tine fara sa stiu, ca prin el sa fiu adus la Tine stiind.

Si pe cand imi deschideam inima spre a recu­noaste „cat de frumos graia”, imi patrundea acolo si [gandul] „cat de adevarat graia”; dar numai treptat.

Am hotarat deci ca sa fiu catehumen in Bise­rica Universala, careia ii fusesem incredintat de parintii mei, pana ce mi se va arata ceva sigur inspre care sa imi indrept calea.

Ma facusesi mai intelept, totusi-umblam in intuneric si in locuri alunecoase, si Te cautam in afara mea, si nu aflam pe Dumnezeul inimii mele, si ajunsesem intru adancurile marii si imi pierdusem increderea si nadejdea de a mai afla vreodata adevarul.

Ea [mama mea] m-a gasit intr-o mare primej­die, din pricina deznadejdii de a mai afla vreo­data adevarul.

Insa pe acel barbat [Ambrozie al Mediolanului] il iubea ca pe un inger al lui Dumnezeu, stiind ca prin el fusesem adus la acea stare de credinta indoielnica in care ma aflam acum, prin care prevedea, foarte increzatoare, ca voi trece de la boala la sanatate, dupa o rabufnire oarecum mai ascutita pe care doftorii o numesc „criza”.

Dar inca nu gemeam intru rugaciunile mele ca Tu sa imi vii in ajutor; ci duhul meu, tanjind mereu sa afle si sa vorbeasca, nu-si mai gasea linistea.

Dar cum se intampla ca atunci cand cineva a dat de un doftor rau se teme sa se increada in cel bun, tot asa era si starea sanatatii sufletului meu, ce nu se putea face sanatos decat crezand si care, ca nu cumva sa creada lucruri mincinoa­se, refuza sa se lase tamaduit, impotrivindu-se mainilor Tale, Cel ce ai facut leacurile credintei si le-ai intins peste bolile intregii lumi, dandu-le atata tarie.

Nimeni nu poate fi feciorelnic de nu ii dai Tu; si aceasta mi-ai fi dat, de as fi batut in auzul Tau cu geamat launtric, si cu credinta tare as fi aruncat asupra Ta grija mea.

[Mama mea], asa cum zicea ea, printr-un anume simtamant pe care nu-l putea descrie in cuvinte, putea sa deosebeasca intre descoperirile Tale si visarile sufletului ei.

Multi dintre cei ce eram prieteni, stand de vorba si urand tumultul cel rascolitor al vietii omenesti, socotisem si aproape ca ne hotaraseram sa traim despartiti de treburile si zarva oa­menilor; si aceasta avea sa se faca astfel: urma ca fiecare sa aduca tot ce putea sa gaseasca, facand din toate o singura gospodarie; si astfel, prin sinceritatea prieteniei noastre, nimic sa nu apartina indeosebi cuiva, ci intregul adunat ast­fel de la flecare sa apartina ca intreg fiecaruia si toate tuturor. Socoteam ca in obstea noastra pu­teau fi cam zece oameni… Dar cand am inceput a ne gandi daca sotiile pe care unii dintre noi le aveau, iar altii nadajduiau sa le aiba, ar fi inga­duit acest lucru, intregul plan asa de bine intocmit s-a rupt in mainile noastre, a cazut la pamant si a fost parasit.

A Ta fie lauda, slava Tie, Izvorule al milei. Eu ajunsesem si mai nefericit, iar Tu mai aproape de mine. Dreapta Ta era totdeauna gata sa ma scoata din noroi si sa ma curateasca.


[1] The Confessions of St. Augustine, trad. Edward B. Poussey, D.D., New York, Collier-Macmillan, 1961.

(din: Pr. Serafim Rose, “Locul Fericitului Augustin in Biserica Ortodoxa”, Editura Sophia, Bucuresti, 2002)

Ruga filosofului

1 Dumnezeule, Ziditorul universului, da-mi, mai intai, puterea sa Te rog cum se cuvine, apoi, sa ma fac vrednic de a ma asculta, ca sa ma liberezi, in cele din urma.

2 Dumnezeule, prin Carele toate, care n-ar putea fi prin sine, tind sa fie;

3 Dumnezeule, Carele nu ingadui sa piara nici macar ceea ce singur se nimiceste;

4 Dumnezeule, Carele din nimic ai creat lumea aceasta, pe care ochii tuturor o simt preafrumoasa;

5 Dumnezeule, Carele nu faci raul si faci firea ca nu sufla tot raul;

6 Dumnezeule, Carele le arati celor putini, ce-si cauta adapost la ceea ce adevarat este, ca raul nimic nu este;

7 Dumnezeule, prin Carele-i perfect, chiar si cu partea stanga, universul;

8 Dumnezeule, la Carele nu-i pana la capat nicio nepotrivire, incat cele mai rele inlesnesc cele mai bune;

9 Dumnezeule, pe Carele Te iubeste tot ceea ce, fie stiutor, fie nestiutor, e-n stare sa iubeasca;

10 Dumnezeule, intru Carele-s toate, Caruia, totusi, dintru intreaga creatura nici uratenia nu-i este urata, nici rautatea nu-i face rau, nici greseala nu-i greseste;

11 Dumnezeule, Carele n-ai voit sa stie adevarul decat numai cei curati;

12 Dumnezeule, Tatal adevarului, Tatal intelepciunii, Tatal vietii adevarate si depline, Tatal fericirii desavarsite, Tatal binelui si frumosului, Tatal luminii intelegatoare, Tatal vegherii si luminarii noastre, Tatal chezasiei prin care ni se aminteste sa ne intoarcem la Tine;

13 Pe Tine Te chem,

14 Dumnezeule Adevar, intru Carele si de la Carele si prin Carele-s adevaratele, care adevarate-s toate;

15 Dumnezeule Intelepciune, intru Carele si de la Carele si prin Carele-s intelepte, care intelepte-s toate;

16 Dumnezeule Viata adevarata si deplina, intru Carele si de la Carele si prin Carele vietuiesc, care cu adevarat si deplin vietuiesc toate;

17 Dumnezeule Fericire, intru Carele si de la Carele si prin Carele-s fericite, care fericite-s toate;

18 Dumnezeule Binele si Frumosul, intru Carele si de la Carele si prin Carele-s bune si frumoase, care bune si frumoase-s toate.

19 Dumnezeule Lumina intelegatoare, intru Carele si de la Carele si prin Carele intelegator  stralucesc, care intelegator stralucesc toate;

20 Dumnezeule, a Carui imparatie-i lumea intreaga, pe care simtul nu o cunoaste;

21 Dumnezeule, dintru a Carui Imparatie-i de asemenea hotarata legea si-n imparatiile acestea;

22 Dumnezeule, de la Carele a fi-ndepartat e a cadea, la Carele a fi convertit e a invia, intru Carele a ramane e a dainui;

23 Dumnezeule, de la Carele a iesi-i a muri, la Carele a te intoarce-i a reinvia, intru Carele a locui-i a trai;

24 Dumnezeule pe Carele nimeni nu Te pierde decat cel pierdut, pe Carele nimeni nu Te cauta decat cel prevenit, pe Carele nimeni nu Te gaseste decat cel curatit;

25 Dumnezeule, pe Carele a Te parasi-i totuna cu a pieri, pe Carele a Te asculta-i totuna cu a iubi, pe Carele a Te vedea-i totuna cu a avea;

26 Dumnezeule, catre Care ne indeamna credinta, ne-nalta nadejdea, ne uneste milostivirea;

27  Dumnezeule, prin Carele biruim pe cel potrivnic,

28 Pe Tine staruitor te rog.

29 Dumnezeule, prin Carele am primit sa nu pierim intrutotul;

30 Dumnezeule, de la Carele suntem preveniti sa veghem;

31 Dumnezeule, prin Carele deosebim bunele de rele;

32 Dumnezeule, prin Carele indepartam relele si urmam bunele;

33 Dumnezeule, prin Carele nu cedam celor ce ne stau impotriva;

34  Dumnezeule, prin Carele slujim bine si stapanim bine;

35 Dumnezeule, prin Carele invatam ca-s straine, care-s, uneori, ale noastre, si-s ale noastre, pe care le socoteam straine;

36 Dumnezeule, prin Carele nu suntem prinsi de momelile si ademenirile celor rai;

37  Dumnezeule, prin Carele bunuri micsorate nu ne micsoreaza;

38 Dumnezeule, prin Carele maibinele nostru n-a fost supus mairaului;

39 Dumnezeule, prin Carele moartea este inghitita-n biruinta [I Corinteni XV, 54];

40 Dumnezeule, Carele ne convertesti pe noi;

41 Dumnezeule, Carele ne dezbraci pe noi de ceea ce nu este si ne imbraci cu ceea ce este;

42 Dumnezeule, Carele ne faci pe noi auziti;

43 Dumnezeule, Carele ne intaresti pe noi;

44 Dumnezeule, Carele ne petreci pe noi in tot adevarul;

45 Dumnezeule, Carele ne vorbesti noua toate bune si nu ne faci nebuni si nu ingadui sa fim noi de careva facuti;

46 Dumnezeule, Carele ne chemi pe noi inapoi pe cale;

47 Dumnezeule, Carele ne conduci pe noi la usa;

48 Dumnezeule, Carele faci sa li se deschida celor care bat;

49 Dumnezeule, Carele ne dai noua painea vietii;

50 Dumnezeule, prin carele insetam dupa bautura prin care, bauta, nu ne mai e nicicand sete [Ioan VI, 35];

51 Dumnezeule, Carele vadesti veacul de pacat, de dreptate si de judecata [Ioan XVI,8];

52 Dumnezeule, prin Carele nu ne clintesc pe noi cei care nu cred deloc;

53 Dumnezeule, prin Carele ne lepadam de greseala celora care socot ca nu-i niciun merit al sufletelor la Tine;

54 Dumnezeule, prin Carele nu slujim stihiilor slabe si saracacioase [Galateni IV,9]

55 Dumnezeule, Carele ne curatesti pe noi si ne pregatesti pentru rasplata dumnezeiasca,

56 Intampina-ma, Tu, Induratule.

57 Orice s-a spus de catre mine, Unule, Dumnezeule Tu, Tu, vino-mi in ajutor;

58 Una Vesnica Adevarata Substanta, unde nu-i nici nepotrivire, nici nelamurire, nici schimbare, nici lipsa, nici moarte;

59 Unde-i pacea desavarsita, vadirea desavarsita, statornicia desavarsita, plinirea desavarsita, viata desavarsita;

60 Unde nimic nu lipseste, nimic nu prisoseste;

61 Unde Carele naste si pe Carele-L naste-i Unul.

62 Dumnezeule, Caruia ii slujesc toate cate Ii slujesc, Caruia Ii da ascultare tot bunul suflet;

63 Prin legile Caruia se rotesc polii, isi plinesc crugul lor stelele, soarele pune-n miscare ziua, luna domoleste noaptea si-ntreaga lume pazeste, zi de zi, in framantarea luminii si a noptii, luna de luna, prin cresterile si descresterile lunii; an de an, prin insirarea primaverilor, verilor, toamnelor si iernilor; lustru de lustru, prin perfectiunea cursului soarelui, marile de marile cicluri, prin revenirea stelelor la rasaritul lor, cat o indura materia sensibila, prin sirurile si revenirile timpurilor, marea trainicie a lucrurilor;

64 Dumnezeule, ale carui legi, intemeiate in veac, nu ingaduie a fi schimbata miscarea continua a lucrurilor schimbatoare, si invartirea secolelor se recheama pururea din fraie catre asemanarea statorniciei;

65 Prin ale Carui legi arbitrul sufletului este liber, iar celor buni rasplati si celor rai pedepse le-au fost impartite in mod necesar;

66 Dumnezeule, de la Care se revarsa pana la noi toate cele bune, de la Carele se infraneaza in noi toate relele;

67 Dumnezeule, peste Carele nimic, in afara Caruia nimic, fara de Carele nimic nu este;

68 Dumnezeule, sub Carele totul este, intru Carele totul este, cu Carele totul este;

69 Carele ai facut omul dupa chipul si asemanarea Ta, ceea ce recunoaste oricine se cunoaste pe sine insusi;

70 Auzi-ma, Auzi-ma, auzi-ma pe mine, Dumnezeul meu, Doamne al meu, Imparatul meu, Tatal meu, Cauza mea, Nadejdea mea, Bogatia mea, Cinstea mea, Casa mea, Sanatatea mea, Lumina mea, Viata mea.

71 Auzi-ma, auzi-ma, auzi-ma pe mine, dupa obiceiul Tau minunat, binecunoscut celor putini.

72 De acum doar pe Tine Te iubesc, doar pe Tine Te urmez, doar pe Tine Te intreb, doar Tie sunt pregatit sa-Ti slujesc, ca Tu singur stapanesti drept; al imparatiei Tale doresc sa fiu.

73 Porunceste, rogu-Te, toate cele ce vrei, dar insanatoseste si deschide urechile mele, prin care s-aud vocea Ta.

74 Insanatoseste si deschide ochii mei, prin care sa vad insemnatatea poruncilor Tale.

75 Departeaza de la mine sminteala, ca sa Te recunosc pe Tine.

76 Spune-mi mie spre ce sa tind, ca sa te privesc pe Tine, si nadajduiesc sa fac toate cele ce-mi vei fi poruncit.

77 Primeste-l te rog, pe fugarul Tau, Doamne, Atotiertatorule Tata; m-am inrobit de-acum destulor pedepse, destul slujit-am dusmanilor Tai, pe care-i ai sub picioare, fost-am destul batjocura inselaciunilor.

78 Primeste-ma pe mine, robul tau, fugarul de la acestia, ca si acestia m-au primit pe mine, fugarul strain, cand fugeam de la Tine.

79 Simt ca mi-e dat sa ma intorc la Tine: deschide-mi-se mie, celui care bat, usa Ta; invata-ma in ce chip sa ajung la Tine.

80 Nu am nimic altceva decat numai vointa, nu stiu nimic altceva decat numai ca trebuie lepadate cele trecatoare si pieritoare, iar cele sigure si vesnice, cautate.

81 Asta o fac, Tata, ca numai asta o cunosc; de unde, insa, se ajunge la Tine, nu stiu.

82 Tu insufla-mi, Tu arata-mi, Tu ofera-mi merindea de drum.

83 Daca prin credinta te gasesc cei ce se refugiaza la Tine, credinta da-mi, daca prin vartute, vartute, daca prin cunostinta, cunostinta. Sporeste-n mine credinta, sporeste nadejdea, sporeste milostivirea.

84 O, preamarita Ta bunatate fara asemanare!

85 Catre Tine m-astern sa Te cuprind si tot de la Tine cer puterea sa ma pot asterne catre Tine.

86 Caci, daca Tu Te departezi, totul piere: dar nu Te departezi, ca Tu esti  binele deplin, pe Care nimeni nu l-a cautat drept si sa nu-L fi gasit.

87 Totul, insa, Te-a cautat drept, pe care Tu numai l-ai facut sa Te caute drept.

88 Fa-ma si pe mine, Parinte, sa Te caut, scapa-ma de greseala; cautandu-te pe Tine sa nu dau peste nimic altceva in afara de Tine.

89 Daca nu doresc altceva decat pe Tine, rogu-Te, Parinte, sa Te aflu acum pe Tine.

90 Daca se afla in mine dorinta a ceva nefolositor, Tu Insuti ma curateste pe mine si fa-ma vrednic sa te vad pe Tine.

91 Iar despre mantuirea acestui trup muritor al meu, cata vreme nu stiu ce-mi poate fi folositor din el mie sau celor pe care-i iubesc, Ti-l incredintez pe el Tie, Atotinteleptule si Preabunule Parinte, si, daca-ntre timp imi vei fi ingaduit, ma voi ruga fierbinte pentru el.

92 Doar atat ma rog de Iertarea Ta preamarita, sa ma intorci pe mine cu totul la Tine si sa faci sa nu ma scarbeasca nimic pe mine, cel ce tind catre Tine, si sa-mi ingadui, cat timp acest trup il locuiesc si-l port, sa fiu curat, marinimos, drept si priveghetor si desavarsit iubitor, si  invatator al intelepciunii Tale, si vrednic sa imi gasesc salas si sa fiu locuitor intru preafericita imparatia Ta. Amin, amin.

(Dupa o traducere a domnului Vasile Sav, din Opera omnia. Vol. V: Solilocvii. Despre natura binelui. Despre lupta crestina, Editura Dacia)

augustin_fer-opera_omnia_vol_v_solilocvii_despre_natura_binelui_despre_lupta_crestina

Vezi si:


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Fericitul Augustin, Pocainta, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?)

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate