Parintele Serafim Rose despre FERICITUL AUGUSTIN (15 iunie) SI “RAVNITORII” SUPERCORECTI (I)

Si despre “duhul discreditarii tuturor celor ce nu sunt de acord cu parerile tale ‘corecte'”…

“Astazi ‘robia apuseana’ impresoara si adesea domina chiar atmosfera si tonul Ortodoxiei noastre, care adesea este ‘corecta’ teoretic, dar lipsita de adeva­ratul duh crestinesc si de gustul de nedescris al adevaratului crestinism...”

“Fericitul Augustin are intr-adevar ceva de spus generatiei noastre de crestini ortodocsi „precisi” si „corecti”, dar reci si fara simtire“.

Cuviosul Serafim Rose – Cateva observatii despre detractorii contemporani ai Fericitului Augustin

“In secolul XX teologia ortodoxa a trecut printr-o „renastere patristica”. Neindoielnic, exista multe lucruri pozitive in aceasta „renastere”. Unele dintre manualele ortodoxe din ultimele se­cole invatau anumite dogme cu un vocabular si intr-un duh partial apusean (mai ales romano-catolic), nereusind sa aprecieze cum se cuvine pe unii dintre cei mai profunzi Parinti Ortodocsi, mai ales din vremurile mai recente (Sfantul Simeon Noul Teolog, Sfantul Grigorie Palama, Sfantul Grigorie Sinaitul). „Renasterea patristica” din secolul XX a corectat macar in parte neajunsurile si a eliberat academiile si seminariile ortodoxe de unele dintre „influentele apusene” nefolositoare ce erau prezente in ele. Era de fapt continuarea miscarii moderne de redesco­perire ortodoxa inceputa in veacurile al XVIII-lea si al XIX-lea de catre Sfantul Nicodim Aghioritul, Sfantul Macarie din Corint, Fericitul Paisie Velicikovski, Mitropolitul Filaret al Moscovei si altii, atat in Grecia, cat si in Rusia.

A existat insa si o latura negativa a „renasterii patristice”. In primul rand, in secolul XX ea a fost si a ramas in mare parte un fenomen acade­mic: abstract, indepartat de viata reala, purtand pecetea unora dintre meschinele patimi ale lumii academice moderne – superioritate, suficienta, criticarea fara mila a parerilor altora, formarea unor tabere sau clici de „initiati” ce stiu care conceptii sunt „la moda” si care nu. Unii cercetatori arata atata zel in favoarea „renasterii patristice” incat gasesc peste tot „influenta apuseana”, devenind extrem de critici fata de Ortodoxia „occidentalizata” a ultimelor veacuri si avand o atitudine extrem de dispretuitoare fata de unii dintre cei mai respectati dascali ortodocsi din acele veacuri (sau chiar de astazi ori din vechi­me), datorita conceptiilor lor „apusene”. Aseme­nea „zeloti” nici nu banuiesc ca ei insisi isi submineaza temelia ortodoxa de sub picioare, redu­cand neintrerupta traditie ortodoxa la o simpla „linie directa” pe care un mic grup dintre ei o are, chipurile, cu „marii Parinti” din trecut. In acest caz „renasterea patristica” ajunge periculos de aproape de un fel de protestantism.

In ultimii ani Fericitul Augustin a devenit victima laturii negative a „renasterii patristice”. Sporita cunoastere teoretica a teologiei ortodoxe in vremurile noastre (spre deosebire de teologia Sfintilor Parinti, legata inseparabil de viata crestina) a produs multe critici ale Fericitului Au­gustin pentru erorile sale teologice. Unii dintre cei ce studiaza teologia chiar s-au specializat in „a-l face bucati” pe Augustin si teologia sa, lasandu-ne putine sanse de a crede ca mai poate sa fie un Parinte al Bisericii. Uneori acesti cercetatori ajung in conflict deschis cu savantii teo­logi ortodocsi din „vechea scoala”, care au inva­tat in seminar despre unele din defectele teolo­giei lui Augustin, dar il accepta ca pe un Parinte intre altii, neacordandu-i prea multa atentie. Acesti din urma invatati sunt ceva mai aproape de opinia ortodoxa despre Fericitul Augustin de-a lungul veacurilor, pe cand cei dintai se fac vinovati de exagerarea greselilor lui Augustin, in loc de indreptatirea lor (cum faceau marii Pa­rinti din trecut), si, in academica lor „corectitudine”, ei pierd adesea smerenia si delicatetea launtrica ce pecetluieste autentica predanie a traditiei ortodoxe de la parinte la fiu (iar nu doar de la profesor la student).

Sa vedem doar un singur exemplu de atitudine gresita fata de Fericitul Augustin a unora dintre cercetatorii moderni ai teologiei.

Un preot ortodox si profesor la o scoala teo­logica, care traise „renasterea patristica”, tinea o conferinta despre deosebirile dintre mentalita­tea rasariteana si cea apuseana. Discutand „de­zastruoasele deformari ale moralitatii crestine” in Apusul modern, si in special falsul „puritanism” si sentiment al „perfectiunii”, el afirma:

„Nu stiu care este originea acestei notiuni. Ştiu doar ca Augustin o punea deja in discutie atunci cand spunea, daca nu ma insel, in Marturisirile sale, ca dupa botez nu a mai avut ganduri sexu­ale. Nu-mi place sa pun la indoiala onestitatea lui Augustin, dar imi este absolut imposibil sa-i accept afirmatia. Banuiesc ca a facut afirmatia cu pricina fiindca avea deja ideea ca intrucat devenise crestin trebuia sa nu mai aiba nici un fel de ganduri sexuale. Iar conceptia crestinismului rasaritean era de asemenea cu totul diferita” (The Hellenic Chronicle, 11 noiembrie 1976, p. 6).

Aici Augustin a devenit pur si simplu un tap ispasitor pe seama caruia sa se puna orice con­ceptie socotita „neortodoxa” sau „apuseana”; el este obarsia ultima a tot ce este putred in Occi­dent! Şi se socoteste chiar, impotriva oricaror legi ale bunului simt, ca este cu putinta sa i se cerceteze mintea si sa i se atribuie cel mai pri­mitiv tip de gandire, ce nu se gaseste nici la cei mai recenti convertiti la ortodoxia de azi.

Fireste, in realitate Fericitul Augustin nu a fa­cut vreodata o asemenea afirmatie. In Marturisirile sale el vorbeste destul de deschis despre „focul poftei trupesti” ce era inca in el si despre „cum sunt inca tulburat de acest fel de rautate” (Marturisiri X, 30); iar invatatura sa despre mo­ralitatea sexuala si lupta impotriva patimilor este indeobste aceeasi cu invatatura Parintilor rasariteni ai vremii sale – ambele fiind foarte di­ferite de atitudinea apuseana moderna pe care conferentiarul o vede pe drept cuvant ca gresita si necrestina. (Totusi harul slobozirii de ispitele trupesti a fost dat catorva Parinti – cel putin in Rasarit, daca nu in Apus; vezi Istoria Lausiaca, cap. 29, unde pustnicul Ilie din Egipt, ca urmare a unei cercetari ingeresti, a primit o asemenea slobozire de pofta incat putea sa spuna ca „Pati­ma nu mai vine in mintea mea“.)

Nu trebuie sa fim si noi peste masura de aspri in judecarea unor astfel de abateri ale „re­nasterii patristice”; astazi, cand in numele crestinismului si chiar al Ortodoxiei se prezinta ata­tea idei nepotrivite si potrivnice, multe din ele cu adevarat straine Bisericii, putem scuza usor pe cei ale caror pareri si evaluari ortodoxe sunt uneori lipsite de echilibru, atata vreme cat cauta in mod sincer un crestinism cu adevarat curat. Chiar studiul de fata despre Fericitul Augustin ne-a aratat ca tocmai aceasta este si atitudinea Parintilor Ortodocsi fata de cei ce au gresit cu buna-credinta. Avem multe de invatat de la marinimoasa, ingaduitoarea si iertatoarea atitudi­ne a Parintilor.

Fara indoiala, cand e vorba de greseli, tre­buie sa ne straduim sa le indreptam; „influente­le apusene” din vremurile moderne trebuie combatute, erorile Parintilor din vechime nu trebuie urmate. Cat despre Fericitul Augustin in particular, neindoielnic, invatatura sa si-a gresit tinta in multe privinte: in privinta Sfintei Treimi, a harului si naturii, ca si a altor invataturi; invatatura sa nu e „eretica”, ci exagerata, iar cei ce au invatat adevaratele si profundele invata­turi crestine in aceste probleme au fost Parintii rasariteni.

Intr-o masura, greselile invataturii lui Augus­tin sunt greselile mentalitatii apusene, care in ansamblu nu a patruns invatatura crestina atat de profund precum Rasaritul. Sfantul Marcu al Efesului face o observatie deosebita fata de teo­logii latini de la Ferrara-Florenta, ce poate fi luata drept rezumatul deosebirilor dintre Rasa­rit si Apus:

„Nu vedeti ca dascalii vostri abia de ating intelesul si nu patrund inauntrul lui, cum fac, de pilda, Sfantul Ioan Gura de Aur si Grigorie Teologul si alti luminatori de obste ai Bi­sericii?” (Cuvantul intai despre focul curatitor, cap. 8; Pogodin, p. 66).

Cu siguranta ca unii Parinti apuseni, precum Sfintii Ambrozie, Ilarie din Poitiers, Casian – patrund mai adanc si sunt mai mult in duh rasaritean; dar ca regula gene­rala Parintii rasariteni invata indeobste cel mai patrunzator si mai adanc invatatura crestina.

Aceasta insa nu ne indreptateste in nici un caz la vreun „triumfalism rasaritean”. Daca ne laudam cu marii nostri Parinti, sa avem grija sa nu fim ca iudeii ce se laudau chiar cu prorocii pe care ii ucideau cu pietre (Mat. 23/ 29-31). Noi, crestinii cei de pe urma, nu suntem vrednici de mostenirea pe care ei ne-au lasat-o; nu suntem vrednici nici macar sa privim de departe inalta teologie pe care ei au invatat-o si au trait-o; ii citam pe marii Parinti, fara a fi noi insine in duhul lor.

Ca regula generala, se poate spune ca de obicei cei care striga cel mai tare impotriva „influentei apusene” si au cea mai putina ingaduinta fata de cei a caror teologie nu este „pura” – tocmai aceia sunt cei mai infectati de influente apusene, adeseori chiar nebanuite. Duhul dis­creditarii tuturor celor ce nu sunt de acord cu parerile tale „corecte”, fie ca e vorba de teologie, iconografie, slujbele bisericesti, viata duhovni­ceasca sau orice altceva, a devenit extrem de raspandit astazi, mai ales printre noii convertiti la Credinta Ortodoxa, la care este cat se poate de nepotrivit si are adesea rezultate dezastruoase, insa chiar si la „popoarele ortodoxe” duhul acesta a ajuns mult prea raspandit (evident ca rezultat al „influentei apusene”!), cum se poate vedea din nefericita incercare recenta din Grecia de a nega sfintenia Sfantului Nectarie al Pentapoliei, un mare facator de minuni din secolul nostru, fiindca se presupune ca ar fi invatat incorect in anumite chestiuni dogmatice.

Noi, crestinii ortodocsi de astazi, din Rasarit sau din Apus – de suntem destul de cinstiti si sinceri sa o recunoastem -, ne aflam intr-o „ro­bie apuseana” mai rea decat a cunoscut vreunul dintre Parintii nostri din trecut. Poate ca in vea­curile de dinainte influentele apusene sa fi dus la unele formulari teoretice ale invataturii de credinta lipsite de precizie; dar astazi „robia apuseana” impresoara si adesea domina chiar atmosfera si tonul Ortodoxiei noastre, care ade­sea este „corecta” teoretic, dar lipsita de adeva­ratul duh crestinesc si de gustul de nedescris al adevaratului crestinism.

Sa fim deci ceva mai smeriti, mai iubitori si iertatori in felul cum ne apropiem de Sfintii Pa­rinti. Sa ne dovedim continuitatea cu neintre­rupta traditie crestina a trecutului nu numai prin incercarea de a fi precisi in dogma, ci si prin dragostea noastra pentru oamenii ce au facut-o sa ajunga pana la noi – dintre care unul a fost cu siguranta Fericitul Augustin, asa cum a fost si Sfantul Grigorie al Nyssei, in ciuda grese­lilor lor. Sa ramanem intr-un gand cu marele nostru Parinte rasaritean, Sfantul Fotie al Constantinopolului, si sa

„nu luam ca invatatura acele locuri unde ei s-au abatut, ci sa imbratisam oamenii”.

Iar Fericitul Augustin are intr-adevar ceva de spus generatiei noastre de crestini ortodocsi „precisi” si „corecti”, dar reci si fara simtire. Acum este „la moda” inalta invatatura a Filocaliei; dar cati dintre cei ce o citesc au trecut mai intai prin ABC-ul adancii pocainte, caldurii su­fletesti si adevaratei evlavii ortodoxe ce straluceste din fiecare pagina a Marturisirilor lui Augustin, pe buna dreptate renumite? Aceasta carte, povestea convertirii Fericitului Augustin, nu si-a pierdut defel insemnatatea astazi; convertitii plini de ravna vor afla in ea mult din propria cale prin pacat si ratacire pana in Biseri­ca Ortodoxa si un antidot impotriva unora din­tre „ispitele convertitului” din vremurile noas­tre.

„Gandul la Tine il tulbura pe om asa de adanc, incat nu-si poate afla multumirea pana ce nu Te lauda pe Tine; caci ne-ai facut pe noi pen­tru Tine, si nelinistit este sufletul nostru pana ce se va odihni intru Tine.” (Fericitul Augustin, Marturisiri 1,1)

(din: Pr. Serafim Rose, “Locul Fericitului Augustin in Biserica Ortodoxa”, Editura Sophia, Bucuresti, 2002)