Sfantul Ilarion Troitki – Crestinismul sau Biserica? (II) DEGHIZAREA EREZIILOR SUB MASCA EVANGHELIEI

18-01-2010 Sublinieri

normal_ilarion

De astazi, chiar de ziua marelui Sfant Parinte marturisitor Atanasie cel Mare, autorul Crezului ortodox de la Niceea si aparatorul – vesnic prigonit – al Adevarului de otrava ucigasa a arianismului, a inceput manifestarea de vicleana propaganda antihristica si deja cu indelungata “traditie” sincretista, numita “Saptamana de rugaciune pentru unitatea crestinilor”, la care dorim sa dam urmatoarea “replica”, prin intermediul Sfantului Ierarh si neomartir rus, Ilarion, cel care a identificat si combatut ca un nou Atanasie, noile forme de arianism care ameninta astazi Biserica.

450px-Nikea-arius

“Crestinismul” de substitut: deghizarea ereziilor sub masca Evangheliei

Această substituire a Bisericii cu Crestinismul pătrunde ca un venin subtil chiar si în constiinta obstii bisericesti. Este o otravă subtilă, fiindcă se ascunde sub acoperământul înflorat al discursurilor despre cusururile „Crestinismului istoric” (adică Biserica), despre faptul că nu ar corespunde, chipurile, cu nu stiu care Crestinism „pur”, „evanghelic”. Evanghelia si Hristos se pun în opozitie cu Biserica care, nu se stie din ce pricină, este numită „istorică”, ca si cum ar exista sau ar fi existat vreodată o altă Biserică „ne-istorică”. Dar adevărul este că Satana a luat chip de înger de lumină. El pare că se îngrijeste de chivernisirea adevărului lui Hristos, ca si cum ar voi să curăţească adevărul lui Hristos de neadevărul oamenilor.

Fără să vrei îti aduci aminte de înteleptul grai al Preacinstitului Vincentiu din Lerin:

Când auzim pre unii aducând zicerile apostolice ori cele prorocesti împotriva credintei sobornicesti, să nu ne îndoim că diavolul vorbeste prin buzele lor; si, ca să se strecoare nevăzuti între oile cele cu inima deschisă, ei îsi ascund înfătisarea de lupi, fără a lepăda răutatea lor cea lupească. Acestia se învesmântează cu ziceri din Dumnezeiasca Scriptură ca si cu o lână de oaie, ca astfel, simtind moliciunea lânii, nimenea să nu se spăimânteze de coltii lor cei ascutiti”.

În realitate aceste încercări de a pune Evanghelia în opozitie cu Biserica si de a substitui Bisericii un concept vag de Crestinism au produs o multime de rezultate jalnice: viata crestinească începe să se usuce. Ea pare a fi doar o altă învătătură într-o nesfârsită serie de noi si vechi învătături; si o învătătură foarte neclară ca atare, căci fără Biserică se deschide putinta unui nesfârsit număr de întelegeri dintre cele mai arbitrare si reciproc contradictorii.

În această privintă Crestinismul stă mult mai slab decât multe scoli filosofice. De fapt, întemeietorii scolilor filosofice au lăsat în urmă volume întregi cu operele lor. Ei au lăsat expuneri mai mult sau mai putin clare ale sistemelor lor si s-au exprimat mai mult sau mai putin complet, astfel că nu rămâne un spatiu nelimitat pentru feluritele interpretări arbitrare ale învătăturii lor. Domnul Iisus Hristos nu a lăsat un sistem al Său. El nu a scris nimic. Doar o singură dată se spune despre Dânsul, în Evanghelia după Sfântul Ioan, că a scris cu degetul, si chiar si atunci numai pe pământ.

irineu-lyon

Astfel că nu este nimic mai usor decât a reinterpreta învătătura lui Hristos după gustul propriu si a inventa „Crestinismul”, punând sub acest nume visurile inimii tale si chipurile propriei fantezii desarte. Scripturile Noului Legământ au fost scrise de către oameni practici – Apostolii – care nu erau cărturari. De-a lungul veacurilor au existat „corectori ai Apostolilor”, cum îi numeste Sfântul Irineu din Lion, insi ce s-au socotit mai presus decât Apostolii, „pescarii Galileani”. Se cuvine oare ca un European cu înaltă educatie din veacul al XX-lea să accepte pe încredere tot ceea ce au spus niste „pescari”? Multi se eliberează de autoritatea Apostolilor si doresc să interpreteze învătătura lui Hristos luându-se numai după preferintele lor. Lev Tolstoi, de pildă, a declarat de-a dreptul că Apostolul Pavel nu a înteles cum se cuvine învătătura lui Hristos; urmează că Tolstoi se socotea pe sine mai presus de Apostolul Pavel.

Te crucesti văzând cât de departe merg oamenii în „interpretarea” lor dată Crestinismului. Tot ceea ce îsi doresc, găsesc îndată în Evanghelie. S-ar părea că este cu putintă a-ti acoperi fiece vis desert, si chiar vreun gând răuvoitor, cu autoritatea Evangheliei.

Credinta lui Hristos devine limpede si bine definită pentru om numai atunci când crede în chip nefătarnic în Biserică; numai atunci mărgăritarele credintei sânt limpezi, numai atunci credinta rămâne slobodă de grămada murdarelor gunoaie ale tuturor părerilor si judecătilor cu putintă, ivite din voire de sine. Apostolul Pavel a grăit mai nainte despre aceasta, atunci când numea Biserica Dumnezeului celui Viu „stâlp si întărire a adevărului” (1 Tim. 3, 15). În starea despărtirii de Biserică, chiar si învătătura crestină pare a fi ceva foarte neclar, înselător si mereu schimbător după dorintele fiecăruia.

Falsificarea Bisericii prin „Crestinism” duce la o altă groaznică falsificare – falsificarea lui Hristos, Dumnezeu-Omul, prin omul Iisus din Nazaret. Asa cum credinta în Biserică este nedespărtit legată de recunoasterea dumnezeirii Mântuitorului Hristos, tot asa tăgăduirea Bisericii duce negresit până la urmă la tăgăduirea întrupării Fiului lui Dumnezeu, tăgăduirea dumnezeirii lui Iisus Hristos. Nu este nicidecum nevoie ca Hristos să fie Dumnezeu-Om pentru a da o anume învătătură; este nevoie ca El să fie Dumnezeu-Om numai dacă este văzut ca Mântuitorul Care a vărsat putere nouă în firea omenească si Care a întemeiat Biserica. Oare nu se vădeste din graiurile lui Iisus Hristos Însusi această legătură nedespărtită între adevărul Bisericii si adevărul că El este Fiul lui Dumnezeu? Simon Petru spunea: „Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu”. Atunci Iisus, i-a zis: „Tu esti Petru, si pre această piatră (adică pe adevărul întrupării lui Dumnezeu, mărturisit de Petru) voiu zidi Biserica Mea, si portile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 16-18). Biserica din vechime, dându-si multă silintă, cu toată tăria a definit acest adevăr al deofiintimii Fiului întrupat al lui Dumnezeu, cu Dumnezeu-Tatăl, fiindcă ea înseta după adevărata înnoire a firii omenesti, după refacerea „noii făpturi”, adică a Bisericii. Forta lăuntrică ce a propulsat miscarea dogmatică a veacului al patrulea a fost neclătita credintă în faptul că Fiul lui Dumnezeu este a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care S-a pogorât pe pământ, S-a făcut Om, a descoperit tainele Împărătiei lui Dumnezeu, a întemeiat Biserica Sa pe pământ, a pătimit pentru păcatele oamenilor si, biruind moartea, S-a sculat din morti, deschizând calea îndumnezeirii omului nu numai cu sufletul, ci si cu trupul.

ilarion-troitki

Doua raportari la Hristos: cea mistica, a Bisericii, si cea rationalista, caracteristica Apusului si arianismului

Oare de ce lupta cu arianismul a fost asa de înversunată? De ce oare au fost întâmpinati arienii cu atâta dezgust, încât Sfântul Athanasie cel Mare, acest stâlp al Bisericii lui Hristos, le-a refuzat numele de „crestini”? Pentru omul contemporan, lipsit de religiozitate, toate certurile dogmatice ale veacului al patrulea par de neînteles si lipsite de sens. Cu toate acestea, era vorba de o luptă între două păreri cu totul contradictorii asupra lui Hristos – conceptia mistico-religioasă, în care El este izvorul vietii, mântuirii, nemuririi si îndumnezeirii omului, în opozitie cu conceptia rationalistă în care Hristos este înfătisat doar ca învătător idealizat si model exemplar pentru cei ce urmează lui.

Centrul controversei era următorul: Oare pe viitor Crestinismul va rămâne o religie cu întregul său ansamblu de curate credinte si nădejdi, sau se va reduce la o simplă filosofie cu nuante religioase, cum erau nu putine în acea vreme? Problemele privitoare la dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, care atingeau cea mai dinlăuntru parte a sufletului credincios, se discutau în piete si în iarmaroace. Se poate spune că chiar si atunci Biserica apăra adevărul că Întemeietorul ei este deofiintă cu Dumnezeu Tatăl. Arienii, oameni cu mentalitate rationalistă, tăgăduiau deofiintimea Fiului întrupat al lui Dumnezeu, privindu-L ca întemeietor al unei anumite scoli si care deci nu trebuie neapărat să fie Dumnezeu desăvârsit. Dorinta de a fi „făptură nouă”, „fire înnoită”, adică Biserică a Dumnezeului celui Viu, cere recunoasterea deplinei dumnezeiri a lui Hristos. „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se poată face Dumnezeu”. „Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al omului, pentru ca fiii omului să se poată face fii ai lui Dumnezeu”. Iată cum au definit Sfântul Irineu al Lionului si Sfântul Athanasie cel Mare conceptul întrupării lui Dumnezeu.

Athanasios_4x6

Theologia Bisericii noastre Ortodoxe este plină de astfel de definitii. Iată câteva exemple din slujba Nasterii lui Hristos:

„Astăzi Dumnezeu pre pământ au venit, si omul la Cer s-a suit (Slujba Nasterii lui Hristos, Stihira a 2-a de la Litie);

Pre cel dupre chip si dupre asemănare, văzându-l Iisus stricat pentru călcarea poruncii, plecând cerurile S-au pogorât, si S-au sălăsluit în pântecele Fecioarei fără schimbare, ca întru dânsa să înnoiască pre Adam cel stricat” (Stihira a 4-a de la Litie).

„Deci să dăntuiască toată făptura si să sălteze; că au venit Domnul să o înnoiască, si să mântuiască sufletele noastre” (Stihira de la Slava Stihovnei).

„Pre cel stricat pentru neascultare, pre cel făcut dupre chipul lui Dumnezeu, si carele era tot în înjosire, căzând din cea mai bună viată dumnezeiască, iarăsi îl înnoieste înteleptul Ziditor, că S-au proslăvit” (Canonul întâi, facerea lui Cosma, Peasna 1, troparul 1).

Biserica Ortodoxă este purtătoarea conceptiei despre reala, adevărata mântuire a omului, despre deplina sa nastere din nou, înnoire, rezidire si îndumnezeire, la care omul nu poate ajunge prin propria putere, oricât de mult ar filosofa. Întruparea Fiului lui Dumnezeu este absolut esentială pentru ca Biserica să fie Biserică, adică societatea unei omeniri înnoite. Astfel că, pentru oamenii Bisericii, care au înteles toată înăltimea idealului religios al Sfintei Biserici, Iisus Hristos întotdeauna a fost si este Fiul lui Dumnezeu, deofiintă cu Dumnezeu Tatăl.

„Altii”, scrie Sfântul Irineu, „nu dau nici o însemnătate pogorârii Fiului lui Dumnezeu si lăcasului întrupării Sale, pe care Apostolii l-au propovăduit si prorocii mai nainte l-au vestit, si prin care desăvârsirea omenirii trebuie a se împlini. Asemenea oameni trebuie numărati împreună cu necinstitorii”.

În vremea Sfântului Irineu, învătători mincinosi sustineau că întreaga însemnătate a lui Hristos era doar aceea că a dat o lege nouă în locul celei vechi, pe care a desfiintat-o. Însă Sfântul Irineu a sustinut că nici noua lege si nici noua învătătură nu erau telul venirii lui Hristos, ci rezidirea firii omenesti căzute.

„Dacă”, scrie el, „se iveste înlăuntrul tău gândul ‘Ce lucru nou a adus Domnul prin venirea Sa?’, cunoaste că El toate le-a făcut noi; El S-a adus pre Sine, si astfel a înnoit pre om si i-a dat viată”.

Pentru cel ce tăgăduieste Biserica si idealurile ei religioase, Hristos devine doar un învătător-filosof, de aceeasi categorie cu Buddha, Confucius, Socrate, Lao-Tî si altii. Mai mult, ca învătător, Hristos este departe de a fi original. Eruditia binevoitoare citează o multime de izvoare, inclusiv mituri babiloniene, de unde se presupune că s-ar fi împrumutat învătăturile lui Hristos. Hristos este asemuit cu un biet erudit ce-si compilează lucrarea împrumutând, nu totdeauna cu succes, din lucrările altor oameni.

Dusmanii lui Hristos arată cu răutăcioasă bucurie spre rezultatele cercetării stiintifice si declară că, în esentă, Iisus din Nazaret nu a dat nici măcar o singură învătătură nouă; nu a făcut decât să repete ceea ce se spusese chiar si fără El. Însă pentru cei ce cred în Hristos, toată vorbăria despre feluritele „influente” asupra Crestinismului este fără nici un rost. Esenta celor făptuite de Hristos, asa cum am văzut, nu tine nicidecum [doar-n.n.] de învătătură, ci de mântuire. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său cel Unul-născut ca prin El să primim viată. (1 In. 4, 9; cf. 1 In. 5, 13). … Hristos a înnoit firea omenească, a zidit Biserica, a trimis pe Duhul Sfânt, si astfel a pus început unei noi vieti ceea ce nici un filosof muritor nu ar putea face. Pogorârea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu si moartea Sa pe cruce au fost de neapărată trebuintă pentru zidirea Bisericii; si toti cei ce despart Crestinismul de Biserică ajung mai devreme sau mai târziu la hula tăgăduirii lui Hristos, Dumnezeu-omul, si ajung la aceasta fiindcă nu mai au nevoie de dumnezeirea lui Hristos.

Tot mai multi oameni dintre noi visează la un Crestinism fără Biserică. Pare-se că acesti oameni au un sistem de gândire anarhic. Ei sânt fie incapabil, fie, adeseori, prea lenesi să-si ducă gândurile până la capăt. Fără a vorbi măcar despre prea văditele contradictii ale asa-zisului Crestinism fără Biserică, se poate vedea că acesta este cu totul gol de adevăratul har al vietii crestine, de însuflarea si pulsatia Duhului.

Când oamenii iau Evanghelia, uitând că le-a fost dată de Biserică, ea li se face asemenea Koranului – despre care se spune că ar fi fost aruncat de Allah din cer. Iar când reusesc să treacă cumva cu vederea învătătura despre Biserică din ea, atunci tot ce mai rămâne din Crestinism este o învătătură, tot atât de neputincioasă a reda viată si a rezidi pe om ca orice alt sistem filosofic. Strămosii nostri Adam si Eva au căutat să ajungă „ca niste dumnezei” fără Dumnezeu, întemeindu-se pe puterea magică a minunatului „măr”. La fel visează să se mântuiască si multi dintre contemporanii nostri: cu Evanghelia, dar fără Biserică si fără Dumnezeu-omul. Ei îsi pun nădejdea în cartea Evangheliei exact asa cum Adam si Eva îsi puneau nădejdea în mărul din Rai. Însă cartea nu are puterea de a le da o nouă viată. Oamenii care tăgăduiesc Biserica vorbesc mereu despre „principiile evanghelice”, despre învătătura evanghelică; dar Crestinismul ca viată le este cu totul străin.

În forma sa lipsită de Biserică, Crestinismul este numai un sunet, câteodată poate mai sentimental, dar totdeauna o caricatură si o lipsă de viată. Tocmai acesti oameni sânt cei ce, tăgăduind Biserica, au făcut Crestinismul „plictisitor de moarte”, cum zicea V. S. Soloviov. După cum observa David Strauss, „când zidirea Bisericii este nimicită, si pe locul gol, abia nivelat, se ridică numai predica ziditoare, rezultatul este trist si cumplit”.

arhimandrit-ilarion

Tolstoismul, protestantismul si fenomenul ecumenist: exemple de “crestinism” lipsit de Biserica

În trecut, cel mai consecvent predicator al Crestinismului fără Biserică de la noi a fost Lev Tolstoi. Tolstoi a rătăcit pe multi cu propovăduirea sa, dar tocmai în tolstoism se poate vedea cel mai limpede falimentul Crestinismului fără Biserică. Se poate spune că punctul de plecare al mincinoasei învătături a lui Tolstoi a fost separarea netă a Crestinismului de Biserică.

Tolstoi

Tolstoi a condamnat fără înconjur Biserica, rămânând însă în acelasi timp un admirator al Crestinismului. Însă curând Crestinismul a devenit pentru el numai o învătătură, iar Hristos un simplu învătător. Când ni se pune în fată o anume învătătură, nu este defel lipsit de importantă să stim cui apartine acea învătătură. Pentru Tolstoi, persoana vie a lui Hristos si-a pierdut orice însemnătate si orice înteles. După ce I-a luat învătătura, Hristos Însusi părea că poate fi uitat. Tolstoi tăgăduia pe Dumnezeu-omul, numindu-L cu cuvinte precum „un Evreu răstignit”, „un Evreu mort”. Prin aceasta Evanghelia era ruptă de însusi începutul ei, unde se vesteste nasterea supra-firească a Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, si era ruptă si de sfârsitul ei, unde se pomeneste de învierea din morti a Fiului lui Dumnezeu si de înăltarea Sa la ceruri. Tolstoi nu s-a mărginit să rupă Evanghelia de începutul si sfârsitul ei, ci i-a restructurat si „mijlocul” după gusturile sale, obligându-l astfel pe Iisusul său să spună numai ceea ce-i poruncea el, învătătorul de la Iasnaia Poliana.

Hristos Însusi a făgăduit să trimită ucenicilor Săi „alt Mângâietor”. Acest „Mângâietor”, Dumnezeiescul Mijlocitor, este cinstit de Biserica lui Hristos ca izvorul noii si îmbelsugatei vieti a Bisericii care este darul harului. Asa cum am văzut, Apostolul Pavel vorbeste mereu despre Duhul Sfânt ce trăieste în Biserică. Cu toate acestea, Tolstoi a tăgăduit Duhul Sfânt. El numea Biserica Ortodoxă nu a lui Hristos ci, în bătaie de joc, „a Duhului Sfânt”. Apoi s-a înjosit până într-atât încât să hulească Sfintele Taine prin care mădularele Bisericii primesc harul Duhului Sfânt pentru o nouă viată. Botezul este taina nasterii din nou – pentru Tolstoi el a devenit „baia pruncilor”. Sfânta Împărtăsanie, fără de care, după învătătura lui Hristos Însusi, omul nu poate avea viată în el (In. 6, 53), a devenit în terminologia hulitoare a lui tolstoi, „zeamă” (похлебка) care este „sorbită dintr-o lingurită”. Putem multumi lui Tolstoi că a fost măcar consecvent. Limitând toată lucrarea lui Hristos numai la învătătura Sa si tăgăduind Biserica, în chip logic Tolstoi trebuia să ajungă la toate aceste concluzii care i-au nimicit însusi Crestinismul. Cel putin Tolstoi ne-a demonstrat limpede la ce rezultate să ne asteptăm din absurda separare a Crestinismului de Biserică si din negarea Bisericii în numele unui Crestinism imaginar. Cel ce desparte Crestinismul de Biserică nu mai are nevoie de dumnezeirea Mântuitorului, iar Duhul Sfânt nu îi mai este necesar.

Însă fără Duhul Sfânt si fără dumnezeirea Mântuitorului, fără întruparea Fiului lui Dumnezeu – învătătura lui Iisus Nazarineanul are prea putină însemnătate pentru viată, la fel ca orice altă învătătură; căci este cu neputintă să împărtăsesti optimismul socratic potrivit căruia cunoasterea este virtute. Falimentul conceptiei lui Tolstoi despre un Crestinism fără Biserică se vădeste în faptul că tolstoismul nu a creat nici un fel de viată. Crestinismul este cu putintă numai în unirea cu viul Dumnezeu-om Hristos si în unirea prin har a poporului cu Biserica. Nici una nici alta nu se află în tolstoism. În locul osârdiei mucenicilor si nevoitorilor Bisericii, în locul legăturii dragostei ce leagă pe Apostoli si pe credinciosi cu atâta tărie încât au „o inimă si un cuget” – în loc de toate acestea următorii lui Tolstoi au produs doar niste grotesti „colonii tolstoiste” lipsite de viată.

Soloviev

„Cela ce nu are pre Fiul lui Dumnezeu, viata nu are” (1 In 5, 12). După spusele lui V. S. Soloviov, Tolstoi a adunat în jurul său doar câteva duzini de oameni fără minte de felul celor ce sânt mereu gata să o apuce în orice directie. „Marele Învătător”, după câte se pare, nu a învătat pe nimeni nimic, iar „toiagul verde” nu a mântuit pe nimeni, căci nu de un toiag este nevoie pentru mântuire, ci de crucea lui Hristos. Astfel, folosind ca pildă tolstoismul, vedem că Crestinismul fără Biserică duce la o groaznică deformare, si chiar la nimicirea Crestinismului însusi, fiind dezmintit de totala sa lipsă de viată.

Mincinoasa învătătură protestantă este discreditată de aceeasi lipsă de viată. La ce anume au ajuns protestantii punând în umbră conceptul de Biserică prin filosofarea lor? Numai la dezunire, la dezbinare fără nădejde. Protestantismul se rupe mereu în tot mai multe secte. Nu există o viată bisericească protestantă, ci un fel de viată a sectelor si comunitătilor separate aflată la limita supravietuirii. Protestantismul a ucis viata de obste a Bisericii, pentru care Domnul Iisus Hristos S-a rugat în cea dintâi sfântă rugăciune.

…În unele clipe de iluminare, protestantii însisi spun acelasi lucru, uneori chiar si mai tăios.

„Tara care a fost leagănul Reformei”, scria unul dintre ei, „devine mormântul credintei reformate. Credinta protestantă este pe moarte. Toate lucrările recente despre Germania, ca si toate observatiile personale confirmă aceasta”.

„Oare nu se observă în theologia noastră contemporană că reprezentantii ei au pierdut tot ce este pozitiv?” – întreabă un altul dintre ei.

Încă si mai triste sânt cuvintele unui al treilea:

„Forta vitală a Protestantismului s-a istovit în harababura scolilor dogmatice, certurilor theologice, luptelor bisericesti … Reforma a fost uitată sau este dispretuită; cuvântul lui Dumnezeu, pentru care părintii au murit, este pus la îndoială; Protestantismul este dezbinat, slab si fără putere”.

Un cercetător ortodox al Lutheranismului îsi încheie lucrarea cu această concluzie sumbră:

„Lăsati în seama propriilor născociri, a propriei judecăti si credinte subiective, Lutheranii au mers cu curaj înainte pe un drum gresit si, ca niste autodidacti, au pervertit Crestinismul, au pervertit însăsi dogma simbolică, aducând denominatia Lutherană pe marginea prăpastiei. Autoritatea primilor reformatori este tot mai mult tăgăduită în Lutheranism. Comunitatea de credintă este nimicită din ce în ce mai mult si Lutheranismul se apropie de moartea sa spirituală”.

În prezent protestantii admit în mod deschis că în Germania abia o treime din pastori mai recunosc dumnezeirea lui Hristos. Ce oare este aceasta, dacă nu moarte duhovnicească? Căci, după graiul Apostolului, cine nu are pe Fiul lui Dumnezeu, nu are viata (cf. 1 In. 5, 12).

Cândva la Moscova s-a făcut mare vâlvă în privinta Uniunii Internationale a Studentilor Crestini. În mijlocul locurilor sfinte ale Ortodoxiei Ruse au descins o multime de tot felul de misionari ai acestei Uniuni, tot felul de Misters Mott si Misses Raus, care s-au adresat studentilor rusi cu predici englezesti. Am ascultat si o conferintă despre această Uniune de peste ocean.Ni s-a spus că Uniunea era non-confesională; în ea se dădea libertate oricărei denominatiuni crestine. Denominatiile se unesc în această Uniune „pe baze federative” – acestia au fost termenii folositi de conferentiar. Mai apoi se teoretiza o formă de Crestinism independent de Biserică. Iată pricina pentru care Uniunea era ceva născut mort. Poate fi oare vreo viată crestină într-o astfel de „uniune”? Dacă da, atunci este una dintre cele mai jalnice. Închipuiti-vă un congres al organizatiilor studentesti crestine la care ar apărea „delegati” ai fractiunilor denominationale „unite în mod federativ”, un congres cu toate „rezolutiile” si „doleantele” lor, si asa mai departe.

Dacă o astfel de unire are loc, ea va fi infinit mai prejos decât autentica viată bisericească a Ortodoxiei. O astfel de viată ce abia mai pâlpâie, într-o Uniune „pe baze federative”, îi poate apărea ca o nouă revelatie si o bucurie pentru sufletul gol numai omului care rătăceste într-un loc străin, departe de Sfânta Ortodoxie si de orice credintă. Cel fel de binecuvântări pot fi aceste biete pâlpâiri ale vietii în comparatie cu plinătatea vietii sobornicesti a Ortodoxiei? Ascultând conferinta despre Uniunea Internatională a Studentilor Crestini, inima mi s-a umplut de tristete si de mâhniciune.

O multime de oameni sinceri, însetati de Dumnezeu, însetati de viată, pier de foame, hrănindu-se cu laptele supt de la o oarecare uniune studentească de peste ocean. Oare să nu stie ei cum să se folosească de belsugul pâinii din casa tatălui Ceresc, din Biserica Ortodoxă? Nu trebuie decât să uite toate „bazele federative”, ca să se dea în mod liber deplinei ascultări fată de Biserica Ortodoxă si să se alipească deplinătătii vietii Bisericii, vietii trupului lui Hristos, spre a se folosi de belsugul acestor pâini. Conceptul de Biserică a fost minunat înteles de către A. S. Homiakov, care spunea că pentru Biserica lui Hristos uniatia este cu neputintă, numai unitatea este cu putintă.

Au fost si cazuri când oameni usuratici s-au gândit să creeze o religie internatională pe baza studiului de bibliotecă. S-au trimis milioane de apeluri cu invitatia la unire în această „religie comună”, al cărei proiect era garantat de aceste apeluri. Planul acesta însă a fost schitat în termenii cei mai generali, astfel încât un catolic, un protestant, un musulman sau un evreu să poată semna la fel de nestânjenit. Fireste, chiar dacă toti oamenii s-ar învoi cu planul cu pricina, aceasta nu i-ar uni în nici un fel unul cu altul: tezele abstracte generale nu obligă pe nimeni la nimic. Oamenii ar rămâne aceiasi; nimeni nu ar dobândi mântuire. Este totală nebunie a încerca să unesti oamenii pe temeiul unei anume învătături. Pentru aceasta este trebuintă de o putere aparte, mai presus de fire, pe care numai Biserica lui Hristos cea Una Sfântă Sobornicească o are.

Nu este defel greu de răspuns la întrebarea: Ce înseamnă toate aceste fenomene din viata contemporană si cele similare, si care este temeiul aparitiei lor?

st-ilarion1

Substituirea constiintei Bisericii cu “crestinismul”: urmarea iubirii de sine a omului contemporan

Temeiul lor este faptul că, pentru multi dintre contemporanii nostri, autenticul ideal ortodox crestin al Bisericii pare a fi mult prea înalt. Oamenii au devenit acum atât de statorniciti si întepeniti în iubirea de sine, încât conceptia ortodoxă despre Biserică li se pare un fel de constrângere a personalitătii, un neînteles si nefolositor despotism.Conceptia ortodoxă despre Biserică cere tuturor multă lepădare de sine, smerenie si dragoste. Asa se face că în inimile contemporanilor nostri sărăcite de dragoste, pentru care cel mai drag lucru este iubirea de sine, idealul acesta este o povară mult prea greu de purtat.

Ce este de făcut? O, dar omenirea stie preabine ce să facă în asemenea cazuri! Când un ideal îi pare a fi peste puterile ei si prea greu, este înlocuit cu ceva mai la îndemână. Adevăratul ideal este depreciat si esenta lui deformată, chiar dacă uneori numele initial se păstrează. Câti oare nu au lepădat acest ideal al dragostei, ca fiind fără de nădejde? Ei spun că a zidi o viată de obste pe temeiul dragostei este un vis desert din care este mai bine să te trezesti cât mai curând, ca să scapi de esecul de mai târziu. Si, ca si cum aceasta nu ar fi de ajuns, încă si osândesc ca nesănătos si vătămător orice entuziasm fată de idealul unei vieti îmbisericite sau îndeobste religioase, părându-li-se a fi un obstacol în calea necesarului progres în viata publică. Nu cu mult timp în urmă, când a apărut periodicul Calauza, tabăra ultra-progresistă a „persoanelor cu simt civic” a început să strige cu disperare: „Reactiune, reactiune!” Lăsând deoparte dragostea ca pe ceva nefolositor în viata publică, ceva rezervat numai nevoilor personale ale omului, ei si-au îndreptat atentia exclusive asupra legii, cu care socotesc să tămăduiască toate bolile omenesti.

Mai mult, virtutea în general este înlocuită cu ordinea, corectitudinea exterioară si amabilitatea. Aurul este scump, si pentru înlocuirea lui oamenii au inventat poleiala, tot asa cum au născocit corectitudinea si amabilitatea ca înlocuitori pentru lipsa virtutii. Exact la fel se poartă oamenii si cu idealul Bisericii, care cere deplină unitate a sufletelor si inimilor: înlocuiesc Biserica cu un Crestinism cu o valoare nedefinită, asa cum am spus mai înainte. Constiinta nu li se tulbură pentru această faptă; „Crestinism” este un nume decent pentru toate acestea. Fără Biserică însă, este cu putintă să pui sub acest nume orice îti face plăcere. În acest chip nici nu o rupi cu totul cu Hristos, dar nici nu te incomodezi peste măsură. Într-un cuvânt, lupii sânt hrăniti, fără ca oile să fie mâncate.

Marea nefericire a vremurilor noastre stă în faptul că nimeni nu vrea să-si recunoască deschis propria sărăcie duhovnicească si faptul că inima i s-a împietrit în asemenea măsură încât idealul crestin al Bisericii i-a devenit împovărător si chiar de neînteles. Nu. Ci având aramă în loc de aur, omul ar dori să declare aurul fără nici o valoare. Acum el atacă Biserica cu înversunare, negând însusi conceptul de Biserică, refugiindu-se cu fătărnicie în sforăitoare, anoste si bine alcătuite fraze-sablon despre „libertatea personală” si „interpretarea individuală” a Crestinismului si despre o religie a libertătii si spiritului.

Idealul lui Hristos despre o singură obste a Bisericii („ca toti una să fie” „precum Noi una sântem”) li se pare o deformare si desfigurare, pierzându-si astfel întelesul fiintial. Crestinismul fără Biserică, asa-zisul Crestinism „evanghelic”, ca si feluritele uniuni mondiale ale studentilor, nu sânt nimic altceva decât o înjosire si deformare a cugetului lui Hristos despre Biserică, ucigând orice autentică viată bisericească crestină plină de har. Dar oare să fie lucrurile despre care tocmai am vorbit singurul fenomen ce dă mărturie despre insuficienta întelegere contemporană a legăturii de neîntrerupt dintre Crestinism si Biserică? Această lipsă de întelegere o întâlnim la fiecare pas. Si totusi, oameni care abia de se gândesc la Dumnezeu, abia interesati de problemele religioase, care încearcă să-si întemeieze viata fără pic de credintă vie, socotesc că este de datoria lor să se pronunte în privinta Crestinismului. Iar cuvintele lor, fireste, sună vădit fals si fătarnic. Nu am întâlnit până acum un deplin si fătis dispret fată de Crestinism – această limită nu a fost atinsă decât de vreo câtiva „asupriti de diavolul” (Fap. 10, 38), asa-zisii „progresisti” (dacă, fireste, socotim progres calea către iad).

Repetăm, omul obisnuit, „de pe stradă”, vorbeste de obicei despre Crestinism cu o anume doză de respect: „Crestinismul, da, desigur, este o învătătură înaltă si măreată. Cine ar putea contesta acest lucru?” Cu această aprobare la repezeală se vorbeste despre Crestinism, dar, în acelasi timp, se pare că se consideră un semn de bun gust a fi într-o oarecare opozitie, adesea chiar inconstientă, cu tot ce tine de Biserică. În sufletul multora reuseste oarecum să coexiste un anumit respect fată de Crestinism, cu dispretul fată de Biserică. Astfel de oameni nu se sfiesc defel să se numească Crestini, dar nu vor să audă de Biserică si se rusinează să arate prin ceva o oarecare constiintă bisericească. Oameni care, potrivit certificatului de nastere, sânt „de credintă Ortodoxă”, arată cu degetul realele si, mai adeseori, închipuitele neajunsuri ale vietii bisericesti. Ei nu se mâhnesc pentru aceste neajunsuri, după cum cere porunca apostolului: „Si de pătimeste un mădular, pătimesc toate mădulările dimpreună” (1 Cor. 12, 26). Ba dimpotrivă, arată o bucurie răutăcioasă.

În asa-zisa presă „progresistă” sânt multi oameni care-si câstigă pâinea exclusiv din ponegrirea asezămintelor Bisericii si reprezentantilor ierarhiei bisericesti. Ponegrirea a tot ce tine de Biserică a devenit acum, pentru unii, doar un negot profitabil. Si totusi multi se grăbesc să creadă aceste minciuni notorii fără nici o sovăire. Oamenii lipsiti de bunătate, auzind ceva rău despre vrăjmasii lor, se reped să creadă totul despre răutatea lor, temându-se ca răul acestora să nu se dovedească neadevărat. Este exact ceea ce se poate vedea mereu la oameni în relatia lor cu Biserica. Astfel, vedem din nou cât de larg răspândită este ideea despărtirii Crestinismului de Biserică: oamenii se socotesc crestini, dar nici nu vor să audă de Biserică. În mediile foarte îndepărtate de credintă în general, există o neînchipuit de mare confuzie între notiuni. Când oameni aflati departe de Biserică încep să o judece, se vede limpede că nu au absolut nici o idee despre esenta Crestinismului si a Bisericii, si astfel însesi virtutile Bisericii le apar drept lipsuri.

De pildă, câte răbufniri de oarbă vrăjmăsie împotriva Bisericii a stârnit moartea lui Tolstoi (adică refuzul Bisericii de a-l înmormânta)! Dar este oare vinovată Biserica pentru faptul că Tolstoi a părăsit-o, făcându-se vrăjmasul ei vădit si primejdios? Iată, el însusi s-a rupt de Biserică, de societatea ei văzută, socotindu-o chiar a fi un asezământ dăunător. Dacă Biserica ar fi păstrat asemenea mădulare, oare nu ar fi însemnat că Biserica se tăgăduieste pe sine? Deci care este rostul tuturor atacurilor împotriva Bisericii din presă, de la întruniri si din convorbiri? Ratiunea refuză să înteleagă toate acestea. Este cu totul imposibil să afli măcar si cea mai mică urmă de ratiune în cuvântările pe care le auzi si în actiunile despre care citesti. Orice partid politic îsi rezervă dreptul de a exclude pe membrii care au trădat conceptiile partidului si au început să se comporte într-un mod dăunător partidului. Numai Biserica Ortodoxă, din nu stiu ce pricină, nu poate să-l excludă pe cel ce a plecat singur din ea si s-a făcut vrăjmasul ei. Dar cine s-ar apuca să facă reprosuri sau să ocărască pe vreun social democrat sau cadet fiindcă au întrerupt legăturile cu unul din fostii membrii si l-au denuntat în mod public după ce acesta a trecut în tabăra monarhistilor?

Da, am văzut oarba si absurda răbufnire a răutătii satanicesti împotriva Sfintei Biserici; dar cel mai trist este faptul că multi au lovit Biserica în numele Crestinismului. Am citit de mii de ori cuvintele: „Iată, l-au excomunicat pe Tolstoi, dar oare nu era el un adevărat crestin?” Uitând toată hula lui Tolstoi si tăgăduirea lui Hristos, Dumnezeu-omul, asemenea discursuri sânt repetate de oameni în mod vădit sinceri, si nu de către mincinosii profesionisti ai ziarelor. Din nou întâlnim ideea, adânc înrădăcinată în cugetele contemporanilor, a putintei unui anume „adevărat Crestinism” lipsit de Biserică sau chiar cu totul ostil ei. Cum ar fi fost cu putintă asa ceva, dacă ideea de Biserică ar fi fost limpede si nu ar fi fost înlocuită de alte valori cu totul de neînteles si nedeslusite?

Si-ar putea închipui cineva că, în vremurile apostolice, Biserica Crestină ar fi fost supusă vreunui repros din partea păgânilor fiindcă a excomunicat pe unii membri nevrednici, de pildă pe eretici? Cu toate acestea, în primele veacuri excluderea din Biserică era cea mai obisnuită măsură a disciplinei bisericesti si toti o socoteau deplin legiuită si foarte folositoare. De ce se întâmpla astfel? Fiindcă pe atunci Biserica era văzută ca o valoare limpede si bine definită, ca Biserică, iar nu ca un oarecare „Crestinism”. În vremea aceea nu era loc pentru gândul absurd că Crestinismul este un lucru iar Biserica un altul, ca si cum Crestinismul ar fi cu putintă separat de Biserică.

Pe atunci, dusmănia fată de Biserică era si dusmănie împotriva Crestinismului. Animozitatea fată de Biserică, în numele unui presupus Crestinism, este doar un produs al tristelor noastre vremuri. Când Crestinismul a apărut în ochii lumii ca Biserică, această „lume” a înteles limpede si a recunoscut fără să vrea că Biserica si Crestinismul sânt unul si acelasi lucru. Acum el nu mai este Biserică; o asemenea definitie precisă pare să nu mai ajungă si unitatea Bisericii nu este dorită. Acum toti sânt pusi pe acelasi plan, atât noi (cei din Biserică), cât si cei care cer ei însisi să fie excomunicati.

Se poate spune că într-adevăr nu mai există disciplină bisericească: nimic nu mai este obligatoriu pentru intelectualitatea laică – nici mersul la dumnezeiestile slujbe, nici spovedania, nici Sfânta Împărtăsanie. Astfel că Biserica nu are rânduieli clare si bine definite care să o osebească de „cei din afară”. Uneori pare că întreaga noastră Biserică este în risipire, ca într-un fel de neorânduială.Nimeni nu poate spune cine este de-al nostru si cine este vrăjmas. Asupra cugetelor domneste un fel de anarhie. Au apărut prea multi „învătători” si s-a petrecut o „dezbinare în trupul” Bisericii (cf. 1 Cor. 12, 25).

Episcopii Bisericii din vechime învătau din „locul cel înalt”. Acum, cel ce spune despre sine că este abia în pridvor sau „lângă zidurile bisericii”, se socoteste totusi îndreptătit să învete întreaga Biserică, inclusiv pe ierarhi. Acesti oameni îsi adună si îsi alcătuiesc toate părerile despre problemele bisericesti din „cearsafurile publice” (cum numea Mitropolitul Filaret ziarele), unde articolele despre cele bisericesti sânt scrise de preoti răspopiti si de tot felul de oameni ce s-au lepădat de Biserică, sau de către batjocoritori obraznici (cum se prevede în 2 Pt. 3, 3), oameni ce nu au legătură cu Biserica si nu simt fată de ea nimic altceva decât dusmănie, ca de exemplu evreii.

mitr5

Unde e Biserica?

Într-un asemenea noian de confuzie multi se întreabă deja: „Unde este Biserica?Iată de ce în vremea noastră există o multime de felurite si fantastice „căutări”. În vremurile apostolice, cei ce căutau mântuirea sufletelor lor se îndreptau spre Biserică, îndepărtându-se de cei din afară, care nu îndrăzneau să-i tulbure. Atunci nu se punea întrebarea: „Unde este Biserica?” Ea era o valoare clară si bine definită, bine osebită de tot ce nu era bisericesc. Acum între Biserică si „lume” se află un fel de treaptă intermediară si nu mai există acea separare clară: Biserica si ceea ce este în afara Bisericii. Există de asemenea un fel de Crestinism nedefinit, si chiar ceva ce nu este Crestinism, ci o religie generală si abstractă. Aceste concepte vagi despre Crestinism si despre religie au întunecat lumina Bisericii, încât ea abia de mai este zărită de către cei ce caută, si tocmai de aceea se întâmplă ca adeseori „căutarea” să dea în „rătăcire”.

Iată pricina pentru care în zilele noastre sânt atât de multi „cei pururea învătând-se, si niciodată putând la cunostinta adevărului să vie” (2 Tim. 3, 7). Am putea zice că a apărut un nou sport, acela al „căutării de Dumnezeu”. „Căutarea lui Dumnezeu” a devenit scop în sine, iar dacă eforturile acelor oameni ar fi vreodată încununate de succes, ei s-ar simti foarte nefericiti si îndată s-ar întoarce cu aceeasi osârdie, preschimbându-se din „căutători de Dumnezeu” în „luptători contra lui Dumnezeu” (theomahi).

Multi oameni chiar îsi fac un nume din sportul „căutării de dumnezeu”. Ne amintim aspra osândire a Episcopului Mihail (Gribanovki) adresată tuturor acestor „căutători”.

„Ei caută”, spunea el, „fiindcă si-au pierdut toate principiile; si căutând unele mai bune, cele mai putin bune profită de confuzie si însală fără mustrări de constiintă: căci ce fel de constiintă poate fi atunci când nimeni nu stie ce este adevărat, ce este bun, ce este rău.”

Cei ce au o întelegere aproximativă a religiei si Crestinismului nu fac decât să îndepărteze pe multi de la adevăr, fiindcă pentru cel ce caută în chip sincer pe Dumnezeu acestia sânt adevărate ispite. Multi se alătură căii acestor căutători înfocati, dar foarte multi nu reusesc să ajungă cu bine până la capăt. Un procent semnificativ dintre ei rămân „rătăcind împrejurul ispitelor”, neaflând blagoslovita pace. În sfârsit, în acest tărâm de semi-lumină, de semi-adevăr, în acest tărâm al lipsei de întelegere si al nedefinitului, în această „lume nedeslusită si netocmită”, însusi sufletul decade, se face slab si tot mai putin primitor pentru însuflarea dată de har. Un astfel de suflet va încerca să caute chiar si când găseste. Astfel se zămisleste un jalnic tip de „lenes religios”, cum îl numea Dostoievski.

Starea de lucruri pomenită mai sus impune o deosebită răspundere asupra tuturor mădularelor Bisericii din vremea noastră. Cei ce sânt mădularele Bisericii sânt foarte vinovati, prin faptul că nu izbutesc să arate calea în chip limpede, si mult prea sărăcăcios luminează cu pilda lor punctul final la care trebuie să ajungă cei ce caută. Acest punct final nu este întelegerea abstractă a Crestinismului, ci tocmai Biserica Dumnezeului celui Viu. După pilda multor oameni ce au urmat chinuitoarea cale a căutării până la capăt, este cu putintă a socoti că omul se apropie de o pace deplină numai atunci când ajunge să creadă în Biserică; când primeste cu toată fiinta ideea de Biserică în asa fel, încât pentru el despărtirea dintre Crestinism si Biserică să fie de neînchipuit. Iisus-pomul_vietiiAtunci începe adevărata pulsatie a vietii bisericesti. Omul simte că este o ramură a uriasului si mereu înfloritorului copac al Bisericii. El se constientizează pe sine nu ca discipol al unei anume scoli, ci ca mădular al trupului lui Hristos cu Care are aceeasi viată si de la Care primeste această viată.

Numai cel ce a ajuns a crede în Biserică, cel călăuzit de cugetul Bisericii în aprecierea fenomenelor vietii si în îndreptarea vietii personale, cel ce a simtit în sine viata Bisericii, acela si numai acela este pe calea cea bună. Mare parte din ceea ce până atunci părea nedeslusit si neclar devine vădit si clar. Este un lucru deosebit de pretios că, în vremuri de generală nestatornicie, de rătăcire dintr-o parte în alta, de la dreapta la stânga si de la stânga la dreapta, fiece om cu cugetul Bisericii se simte asezat pe o stâncă tare, veche de multe veacuri, pe care o simte neclătită sub picioarele sale.

Duhul lui Dumnezeu trăieste în Biserică. Nu este o teză uscată si dogmatică, păstrată numai din respect fată de ceea ce este vechi. Nu, acesta este chiar adevărul; adevărul ce poate fi trăit si cunoscut de către tot cel ce s-a pătruns de constiinta Bisericii. Graiul omenesc nu poate să vorbească decât vag si neclar despre această viată plină de har. Sfântul Ilarie din Poitiers avea dreptate să spună că „virtutea osebitoare a Bisericii este aceea că ea se face usor de înteles de îndată ce o primesti”. Cel ce are o viată bisericească stie ce este viata bisericească; el nu are nevoie de dovezi. Dar pentru cel ce nu o are, ea este ceva ce nu se poate dovedi. Pentru un mădular al Bisericii, telul vietii sale întregi trebuie să fie necontenit acela de a se uni din ce în ce mai mult cu viata Bisericii si, în acelasi timp, să propovăduiască altora despre Biserică, neînlocuind-o cu Crestinismul, neînlocuind viata cu o învătătură uscată si abstractă. Prea adeseori se vorbeste despre insuficienta vietii în Biserică, despre „reînsufletirea” Bisericii. Toată această discutie este greu de înteles si sântem foarte înclinati a o socoti cu totul fără noimă. Viata în Biserică nu poate niciodată să se împutineze, fiindcă Duhul Sfânt locuieste în ea până la sfârsitul veacurilor.

În Biserică este viată, si numai oamenii neîmbisericiti nu observă această viată. Viata Duhului lui Dumnezeu este de neînteles pentru omul ce pricepe doar cu mintea; ba îi poate părea chiar nebunească, fiindcă ea este accesibilă numai omului ce pricepe cu duhul. Oamenii cu un mod de gândire mai sentimental primesc mai rar simtământul unei vieti bisericesti constiente; totusi există si acum oameni cu inimă simplă si viată cucernică care trăiesc necontenit cu simtământul acesta al vietii îmbelsugate si pline de har din Biserică. Atmosfera vietii si a însuflării bisericesti se simte mai cu osebire în mănăstiri. Cei ce vorbesc de insuficienta vietii în Biserică se referă de obicei la neajunsurile administratiei bisericesti, la miile de acte, etc. Însă pentru toti cei ce înteleg în chip autentic viata Bisericii este limpede ca bună ziua că toate aceste cancelarii si edictele lor nu afectează defel profunzimea vietii bisericesti. Râul adânc al vietii îmbelsugate si pline de har curge tot mai spornic si dă de băut oricui doreste să-si potolească setea duhovnicească. Acest râu nu poate fi stăvilit cu „hârtii”.

Nu, nu despre insuficienta vietii în Biserică trebuie vorbit, ci despre insuficienta constiintei bisericesti în noi. Multi duc o viată bisericească fără ca măcar să-si dea bine seama de acest fapt. Dar chiar dacă trăim în chip constient o viată bisericească, prea putin propovăduim blagosloveniile acestei vieti. Cu cei din afară discutăm de obicei doar despre adevărurile crestine, uitând de viata bisericească. Se poate întâmpla uneori ca si noi să înlocuim Biserica cu Crestinismul, viata cu teoria abstractă.

icoana-tuturor-sfintilor-bisericii-ortodoxeDin nefericire, noi însine pretuim prea putin Biserica noastră si marea binecuvântare a unei vieti bisericesti. Nu ne mărturisim cu cutezantă, în chip limpede si hotărât credinta în Biserică. Desi credem în Biserică, parcă mereu ne cerem iertăciune pentru faptul că încă credem în ea. Citim articolul al nouălea din Simvolul Credintei fără nici o bucurie deosebită, si poate chiar cu un simtământ de vinovătie. Omul cu constiintă bisericească se confruntă azi cu exclamatia poemului în proză al lui Turgheniev: „Încă mai crezi? Se vede că esti un om cu totul înapoiat!” Si câti oare au destulă îndrăzneală ca să mărturisească cu vitejie:

„Da, cred întru Una, Sfântă, Sobornicească si Apostolicească Biserică, apartin Sfintei Biserici Ortodoxe, si deci sânt omul cel mai înaintat, căci numai în Biserică este cu putintă să ai viata cea nouă pentru care Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământul cel păcătos; numai în Biserică poti ajunge la măsura vârstei plinirii lui Hristos – deci numai în Biserică este cu putintă adevăratul progres!”

Cel mai adesea, la întrebarea „Au nu cumva si tu esti din ucenicii lui Hristos?” sântem înclinati a răspunde: „Nu-L stiu pre El”. Trebuie deci să socotim ca pe una din nevoile cele mai vitale ale vremii de azi mărturisirea deschisă a adevărului de netăgăduit că Hristos a făurit tocmai Biserica si că este absurd să separi Crestinismul de Biserică si să vorbesti de vreun oarecare Crestinism separat de Sfânta Biserică a lui Hristos.

Acest adevăr, credem noi, va lumina pentru multi telul final al drumului istovitoarei lor căutări; el le va arăta, nu printr-o învătătură fără de viată, ci prin viata Bisericii, unde se pot cu adevărat „trezvi din latul diavolului, care i-a prins spre a lui voie” (2 Tim. 2, 26). Acest adevăr ne va ajuta si pe noi să identificăm viata Bisericii si „să adunăm pre despărtitii” copii ai Bisericii, ca toti una să fie, asa cum S-a rugat Domnul Iisus Hristos înainte de patima Sa. Vom încheia cuvântul nostru cu o pildă de felul celor folosite de Sfintii Părinti. Biserica este ca un stejar urias, iar omul din afara Bisericii ca o pasăre în vijelie. Vedeti cum se luptă nefericita pasăre, cât de zbuciumat este zborul ei? Ba zboară în sus, ba se întoarce în jos, înaintează putin, apoi este întoarsă mult înapoi. Asa este si omul purtat de vânturile mincinoasei învătături. Dar la fel cum pasărea îsi află odihna în crengile dese ale copacului si priveste linistită din adăpostul ei furtuna tot mai furioasă, asa si omul îsi află pacea când aleargă la Biserică. Din linistitul său adăpost el priveste la oamenii înrăiti, coplesiti de furtuna din afara Bisericii, care întârzie a-si afla adăpost sub îmbelsugatul ei har. Si se roagă Domnului:

„Uneste pre dânsii cu Sfânta ta sobornicească si apostolicească Biserică, ca si acestia, împreună cu noi, să slăvească Preacinstitul si de mare cuviintă numele lui Dumnezeu, cel lăudat întru Sfânta Treime”.

ob4-13v

Linkuri de cercetat:

Sinodul-I-Ecumenic


Categorii

Dogme/ erezii, Ecumenism, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Marturisirea Bisericii, Razboiul nevazut, Sfantul Ilarion Troitki, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

30 Commentarii la “Sfantul Ilarion Troitki – Crestinismul sau Biserica? (II) DEGHIZAREA EREZIILOR SUB MASCA EVANGHELIEI

  1. Am citit de curand cate ceva din Rudolf Steiner, care spune ca Hristos este sungurul prin care ne putem mantuii.. dar, vorbeste despre reincarnare. El spunea ca oamenii care au fost acum 2000 de ani si mai mult.. sunt aceeasi si in ziua de azi, doar ca mai evoluati(sufleteste). Inca nu inteleg cum e cu reincarnarea.. stiu ca e o invetatura eretica dar, imi da senzatia ca este adevarata, cu toate ca niciun Sfant Parinte nu vorbeste despre asa ceva..

    As dorii sa nu publici comentariul daca consideri ca ar putea sa sminteasca pe cineva.. sa-l indeparteze de adevarata credinta.

    Eu nu m-am dus pana acum la biserica, iar cand mergeam, nu simteam nimic, insa, dupa ce am citit articolul tau, incep sa-mi dau seama de rolul bisericii in crestinism. Iti multumesc.

  2. @ Cristian:

    Si crezi oare ca ‘senzatiile’ (gandurile) noastre sau precursorul miscarii antihristice New Age, Steiner sunt cumva mai presus sau mai aproape de adevar decat Sfintii nostri Parinti, adica decat Biserica insasi? Este vadit ca nu. Nu are nicio legatura si niciun amestec adevarul cu minciuna, iar capcana este dupa aceeasi “structura” ca cea originara care a dus la caderea omului din Rai: un glas insidios si aparent convingator (seducator, ademenitor, hipnotic) ne sopteste ca Dumnezeu nu vrea sa ne spuna tot adevarul, ca ne tine ascuns cu perfidie sau gelozie ceva esential, niste mari secrete pe care, vezi bine, “initiatii” (in ce? primind vestire de la care duhuri?) le cunosc si ni le spun, ca niste noi prometei spirituali, invatandu-ne alte cai de ‘evolutie spirituala’, superioare… E stravechea inselare prin care diavolul ne atrage in moarte, fiindca el numai asta are de oferit, folosindu-se din plin de mandria noastra, flatata din plin…

    Reincarnarea nu este doar o simpla erezie, ci este, pur si simplu, incompatibila in mod flagrant cu invatatura fundamentala a Bisericii. Fiindca Invierea exclude reincarnarea si reincarnarea eclude Invierea adevarata. Invatatura despre metempsihoza este parte a unui cu totul alt edificiu religios, in care Hristos nu este decat, cel mult, un “mare initiat”, chiar inferior altora, nicidecum singurul nostru MANTUITOR si A doua dumnezeiasca Persoana din Sfanta Treime, Dumnezeu adevarat si Om adevarat, care S-a Intrupat cu adevarat, luand intreaga fiinta omeneasca in persoana Lui (nu doar trup de om, nici trupul vreunui alt muritor!), a murit cu adevarat si A INVIAT cu adevarat pentru noi. In plus, adevarul revelat noua plenar si o data pentru totdeauna prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Unul Nascut arata ca omul este unic si irepetabil, fiind in esenta lui Persoana, dupa chipul Persoanelor Sfintei Treimi si neputand fi topit sau confundat cu alte existente. Fara aceasta credinta, ce inseamna mantuirea?

    Iti sugeram sa citesti, daca vrei, cateva materiale, nu foarte lungi, dar foarte bune:
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/11/06/regretatul-parinte-symeon-de-la-essex-new-age-miscarea-lui-antihrist/
    http://www.sfaturiortodoxe.ro/marii-initiati-india-parintele-paisie/51-inviere-sau-reincarnare.htm
    http://doarortodox.wordpress.com/2009/01/17/parintele-serafim-rose-despre-reincarnare/
    http://www.sfaturiortodoxe.ro/reincarnare.htm
    http://www.cartiortodoxe.ro/cartea-carte/1847-sos.-despre-reincarnare-si-invazia-extraterestra-vasile,-danion.html

  3. ’’Dar Adevărul este că satana a luat chip de înger de lumină. El pare că se îngrijeşte de chivernisirea Adevărului lui Hristos, ca şi cum ar voi să curăţească Adevărul lui Hristos de neadevărul oamenilor.’’
    Ce vor să ne spună aceste cuvinte ? Ce voieşte să ne spună acest părinte ? Cine îl aude ? Cine îl ia în seamă ?
    Mi se cade să-mi plîng păcatele personale. Să nu spun ,,EU’’, ce am mai spus până acum, pentru că sunt un om de nimic şi un foarte mare păcătos,şi î-mi mai pun încă şi povara aceasta.Un bolnav nevindecat care voeşte să vindece lumea. Grea povară şi mare risc pentru mântuire sunt acestea.Însă o spun cu totată tăria că ceia ce se face astăzi nu aduce bucurie ci înfricoşare, nu înalţă ci coboară, nu deschide ci închide calea către desăvârşire şi către trăirea autentică cu Dumnezeu. Ortodoxia pe muzică lumească şi cu metode occidentale nu mai are numic apostolic în ea. În loc să aducem duhovnicescul în lume aducem lumescul în biserică. Ce bucurie poate aduce înfrăţirea cu erezia ? Ce încurajare aduce mersul pe două cărări ? Ce optimism şi nădejde ne pot oferi marii artizani ai compromisului, care astăzi parcă vor să împace şi demonii cu Dumnezeu prin metode lumeşti? Nu ne privesc păcatele personale ale nimănui. Fiecare î-şi trăeşte viaţa cum doreşte. Dar nu putem tăcea când e vorba de învăţăturile, pildele şi practicile pe care ni le dau cei care ni le dau.
    E atât de clar, tot ce acest părinte spune. Unui om cu frica lui Dumnezeu, i-ar fi mai mult decât deajuns. Grea este misiunea ce foarte mulţi şi-au asumat-o şi parcă nu i-ar fi înţeles povara ei. În ,, anul crezului ortodox’’ nu aş fi crezut să mai avem această săptămână anti-ortodoxă.Dacă e să ne rugăm –şi o facem cu sinceritate- de ce este nevoe să încălcăm ceia ce defapt defineşte ortodoxia şi crezul însuşi ? Mă refer la ceia ce spun canoanele predaniile şi sf. Părinţi legat de rugăciunea cu ereticii. Nu avem nimic cu nimeni. Nu-i osândim noi pe eretici ci credinţa noastră. Sinoadele. Safinţii părinţi şi Adevărul însuşi. Nu-i blamăm, nu-i jignim,ci doar ne raportăm la ceia ce-i mai sfânt pe lume.Nu osândim pe nimeni dar spunem răspicat că ceia ce se face este un atentat la ortodoxie adus şi susţinut de conducătorii ei.

  4. @admin

    pe http://www.sfaturiortodoxe.ro/reincarnare.htm am gasit si informatii despre “sinteza lui Rudolf Steiner.”

    multumesc pentru materiale.

  5. Parintele neamului nostru romanesc,bunul duhovnic IUSTIN PARVU(sa ni-l daruiasca Dumnezeu, noua,sanatos,cu putre, multi ani si de’acum inainte), spune asa:Ca cel mai mare rau care pandeste ortodoxia,este sa se modifice ceea ce s-a pastrat intact vreme de doua mii de ani!
    “Daca umbli la temelia unei case,n-o pui in pericol de prabusire?”
    Doamne Iisuse Hristoase,Fiul lui Dumnezeu,miluieste-ne pe noi pacatosii!

  6. Pingback: Război întru Cuvânt » MITROPOLITUL ARTEMIE DE KOSOVO MARTURISIND DESCHIS DESPRE ORTODOXIE SI EREZIA ECUMENISTA (Tesalonic, 2004)
  7. Pingback: Război întru Cuvânt » Sf. Nicolae Velimirovici despre teologii de moda noua care cauta sa-L imbrace pe Hristos in purpura stiintei mincinoase
  8. Pingback: Război întru Cuvânt » De la infricosata vedenie a Sfantului Antonie cel Mare despre eretici la “traditia” pangaritoare a “Saptamanii de rugaciune” comuna cu heterodocsii
  9. Pingback: Razboi întru Cuvânt » “Episcopul” romano-catolic de Iasi, Gherghel – disperat de refuzul IPS TEOFAN de a mai participa la “octava de rugaciune” ecumenista din luna ianuarie
  10. Pingback: Razboi întru Cuvânt » Vladica Ierotheos Vlachos despre cauzele crizei actuale: PARASIREA PORUNCILOR LUI HRISTOS DE CATRE CRESTINI SI RASPANDIREA UNOR IDEOLOGII INUMANE, FEROCE.
  11. Pingback: Razboi întru Cuvânt » POLITICA PASILOR MARUNTI. Noua strategie ecumenista a Romei adaptata actualului context
  12. Pingback: Război întru Cuvânt » IPS Ierotheos Vlachos: ARISTOCRATUL MARCU EVGHENICUL FATA CU EREZIA “FILIOQUE”
  13. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Ierarh si Nou Martir Ilarion Troitki: CRESTINISMUL SAU BISERICA? DEFORMAREA CONSTIINTEI BISERICII PRIN INFLUENTELE APUSENE (I)
  14. Pingback: Război întru Cuvânt » SFANTUL IUSTIN POPOVICI DESPRE EREZIA INFAILIBILITATII PAPALE SI UMANISMELE ANTI-UMANE: Nu-l dati mortii pe pacatos din pricina pacatului!
  15. Pingback: Război întru Cuvânt » 14 IUNIE – SFANTUL IUSTIN POPOVICI: “In istoria neamului omenesc au existat trei caderi principale: cea a lui Adam, cea a lui Iuda si cea a papei”
  16. Pingback: NOUA ORDINE RELIGIOASA A LUMII, PANRELIGIA (Ecumenismul inter-religios total) SI TACTICILE FOLOSITE
  17. Pingback: 2 ANI DE LA ASASINAREA PARINTELUI DANIEL SISOEV: "Pentru ce socotim a fi dreptul nostru sa urim, sa barfim neincetat si sa faurim scandaluri?"
  18. Pingback: Ispitirea lui Dumnezeu. DRACUL-TEOLOG si inselarile care dezbina Biserica “in numele Domnului” -
  19. Pingback: PREOTUL MARTIR DANIIL SISOEV (†19 nov. 2009) despre ecumenism, relatia cu Dumnezeu, razboiul cu diavolul, mersul la biserica, convertiri si puterea credintei -
  20. Pingback: SFANTUL NOU MUCENIC SI MARTURISITOR ILARION TROITKI – martirul inchisorilor rusesti si aparatorul Ortodoxiei -
  21. Pingback: BIBLIA IMPOTRIVA PROTESTANTISMULUI. Respingerea ereziilor protestante prin versete biblice (fragment) -
  22. Pingback: “SAPTAMANA DE RUGACIUNE PENTRU UNITATEA CRESTINA” cu tema: “Oare s-a impartit Hristos?” continua sa propovaduiasca RATACIREA grava a TEORIEI RAMURILOR (a “BISERICILOR” CRESTINE DESPARTITE), talcuind eretic Scriptura. Pa
  23. Pingback: Parintele Porfirie despre CREDINTA ADEVARATA, PAPALITATEA ERETICA, teoria “toate religiile sunt adevarate” si MINUNILE MINCINOASE ALE DIAVOLULUI -
  24. Pingback: “SFANTUL SI MARELE SINOD PANORTODOX” – fixat pentru 2016. Programul Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, cuvantul Patriarhului Daniel si cateva observatii care se impun. RISCUL REAL AL CENTRALISMULUI AUTORITARIST IN DIRECTIA ECUMENISTA, IN NUMELE ̶
  25. Pingback: Parintele Savatie despre AGENDA MASONICA si “REVIZIONISTA” A SINODULUI PANORTODOX/ Mesajul Sinaxei Intaistatatorilor Otodocsi de la Fanar - Recomandari
  26. Pingback: TRADAREA LUI IUDA PRIN SARUT FATARNIC si formele posibile de NECREDINCIOSIE din partea noastra: “Dar si noi insine oare nu Il tradam adesea pe Hristos?“. FIDELITATEA MARTURISITOARE – CONDITIA MANTUIRII -
  27. Pingback: Predici si talcuiri audio la PESCUIREA MINUNATA aplicate la realitatile vietii noastre (PARINTII IOANICHIE BALAN si CIPRIAN NEGREANU): “Aceasta e smerenia lui Dumnezeu: ca Se coboara pana si la cele mai mici!” -
  28. Cand omenirea in ansamblul ei este pe punctul de a se arunca in prapastie (ca porcii gadarenilor), este mai bine sa fim inapoiati.

    Nu numai proorocirile ne arata acest lucru, ci e suficient sa cunoastem putina istorie ca sa intelegem ca civilizatia contemporana occidental(izat)a are toate simptomele civilizatiilor care au disparut din istorie, ba inca unele din ele exacerbate pana la un nivel fara precedent.

    Dar pe noi asta nu trebuie sa ne sperie cu nimic daca ne tinem strans de Hristos in Biserica.

  29. Pingback: SFINTII PARINTI vs. “INTELEPCIUNEA ACESTEI LUMI” si EREZIILE APUSENE: “Invatatura Sfintilor Parinti este INVATATURA SFANTULUI DUH! Va rog: tineti-va de aceasta invatatura! Trebuie sa aducem si trupul, si mintea, si inima sub carmuirea Du
  30. Pingback: PARINTELE STANILOAE despre ORTODOXIE versus catolicism si protestantism: “Biserica Ortodoxa n-a stirbit adevarul coborat de sus, n-a diluat vinul ceresc cu apa sfatoseniilor omenesti” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate