Parintele Serafim Rose despre FERICITUL AUGUSTIN (15 iunie) SI “RAVNITORII” SUPERCORECTI (I)
Si despre “duhul discreditarii tuturor celor ce nu sunt de acord cu parerile tale ‘corecte'”…
“Astazi ‘robia apuseana’ impresoara si adesea domina chiar atmosfera si tonul Ortodoxiei noastre, care adesea este ‘corecta’ teoretic, dar lipsita de adevaratul duh crestinesc si de gustul de nedescris al adevaratului crestinism...”
“Fericitul Augustin are intr-adevar ceva de spus generatiei noastre de crestini ortodocsi „precisi” si „corecti”, dar reci si fara simtire“.
Cuviosul Serafim Rose – Cateva observatii despre detractorii contemporani ai Fericitului Augustin
“In secolul XX teologia ortodoxa a trecut printr-o „renastere patristica”. Neindoielnic, exista multe lucruri pozitive in aceasta „renastere”. Unele dintre manualele ortodoxe din ultimele secole invatau anumite dogme cu un vocabular si intr-un duh partial apusean (mai ales romano-catolic), nereusind sa aprecieze cum se cuvine pe unii dintre cei mai profunzi Parinti Ortodocsi, mai ales din vremurile mai recente (Sfantul Simeon Noul Teolog, Sfantul Grigorie Palama, Sfantul Grigorie Sinaitul). „Renasterea patristica” din secolul XX a corectat macar in parte neajunsurile si a eliberat academiile si seminariile ortodoxe de unele dintre „influentele apusene” nefolositoare ce erau prezente in ele. Era de fapt continuarea miscarii moderne de redescoperire ortodoxa inceputa in veacurile al XVIII-lea si al XIX-lea de catre Sfantul Nicodim Aghioritul, Sfantul Macarie din Corint, Fericitul Paisie Velicikovski, Mitropolitul Filaret al Moscovei si altii, atat in Grecia, cat si in Rusia.
A existat insa si o latura negativa a „renasterii patristice”. In primul rand, in secolul XX ea a fost si a ramas in mare parte un fenomen academic: abstract, indepartat de viata reala, purtand pecetea unora dintre meschinele patimi ale lumii academice moderne – superioritate, suficienta, criticarea fara mila a parerilor altora, formarea unor tabere sau clici de „initiati” ce stiu care conceptii sunt „la moda” si care nu. Unii cercetatori arata atata zel in favoarea „renasterii patristice” incat gasesc peste tot „influenta apuseana”, devenind extrem de critici fata de Ortodoxia „occidentalizata” a ultimelor veacuri si avand o atitudine extrem de dispretuitoare fata de unii dintre cei mai respectati dascali ortodocsi din acele veacuri (sau chiar de astazi ori din vechime), datorita conceptiilor lor „apusene”. Asemenea „zeloti” nici nu banuiesc ca ei insisi isi submineaza temelia ortodoxa de sub picioare, reducand neintrerupta traditie ortodoxa la o simpla „linie directa” pe care un mic grup dintre ei o are, chipurile, cu „marii Parinti” din trecut. In acest caz „renasterea patristica” ajunge periculos de aproape de un fel de protestantism.
In ultimii ani Fericitul Augustin a devenit victima laturii negative a „renasterii patristice”. Sporita cunoastere teoretica a teologiei ortodoxe in vremurile noastre (spre deosebire de teologia Sfintilor Parinti, legata inseparabil de viata crestina) a produs multe critici ale Fericitului Augustin pentru erorile sale teologice. Unii dintre cei ce studiaza teologia chiar s-au specializat in „a-l face bucati” pe Augustin si teologia sa, lasandu-ne putine sanse de a crede ca mai poate sa fie un Parinte al Bisericii. Uneori acesti cercetatori ajung in conflict deschis cu savantii teologi ortodocsi din „vechea scoala”, care au invatat in seminar despre unele din defectele teologiei lui Augustin, dar il accepta ca pe un Parinte intre altii, neacordandu-i prea multa atentie. Acesti din urma invatati sunt ceva mai aproape de opinia ortodoxa despre Fericitul Augustin de-a lungul veacurilor, pe cand cei dintai se fac vinovati de exagerarea greselilor lui Augustin, in loc de indreptatirea lor (cum faceau marii Parinti din trecut), si, in academica lor „corectitudine”, ei pierd adesea smerenia si delicatetea launtrica ce pecetluieste autentica predanie a traditiei ortodoxe de la parinte la fiu (iar nu doar de la profesor la student).
Sa vedem doar un singur exemplu de atitudine gresita fata de Fericitul Augustin a unora dintre cercetatorii moderni ai teologiei.
Un preot ortodox si profesor la o scoala teologica, care traise „renasterea patristica”, tinea o conferinta despre deosebirile dintre mentalitatea rasariteana si cea apuseana. Discutand „dezastruoasele deformari ale moralitatii crestine” in Apusul modern, si in special falsul „puritanism” si sentiment al „perfectiunii”, el afirma:
„Nu stiu care este originea acestei notiuni. Ştiu doar ca Augustin o punea deja in discutie atunci cand spunea, daca nu ma insel, in Marturisirile sale, ca dupa botez nu a mai avut ganduri sexuale. Nu-mi place sa pun la indoiala onestitatea lui Augustin, dar imi este absolut imposibil sa-i accept afirmatia. Banuiesc ca a facut afirmatia cu pricina fiindca avea deja ideea ca intrucat devenise crestin trebuia sa nu mai aiba nici un fel de ganduri sexuale. Iar conceptia crestinismului rasaritean era de asemenea cu totul diferita” (The Hellenic Chronicle, 11 noiembrie 1976, p. 6).
Aici Augustin a devenit pur si simplu un tap ispasitor pe seama caruia sa se puna orice conceptie socotita „neortodoxa” sau „apuseana”; el este obarsia ultima a tot ce este putred in Occident! Şi se socoteste chiar, impotriva oricaror legi ale bunului simt, ca este cu putinta sa i se cerceteze mintea si sa i se atribuie cel mai primitiv tip de gandire, ce nu se gaseste nici la cei mai recenti convertiti la ortodoxia de azi.
Fireste, in realitate Fericitul Augustin nu a facut vreodata o asemenea afirmatie. In Marturisirile sale el vorbeste destul de deschis despre „focul poftei trupesti” ce era inca in el si despre „cum sunt inca tulburat de acest fel de rautate” (Marturisiri X, 30); iar invatatura sa despre moralitatea sexuala si lupta impotriva patimilor este indeobste aceeasi cu invatatura Parintilor rasariteni ai vremii sale – ambele fiind foarte diferite de atitudinea apuseana moderna pe care conferentiarul o vede pe drept cuvant ca gresita si necrestina. (Totusi harul slobozirii de ispitele trupesti a fost dat catorva Parinti – cel putin in Rasarit, daca nu in Apus; vezi Istoria Lausiaca, cap. 29, unde pustnicul Ilie din Egipt, ca urmare a unei cercetari ingeresti, a primit o asemenea slobozire de pofta incat putea sa spuna ca „Patima nu mai vine in mintea mea“.)
Nu trebuie sa fim si noi peste masura de aspri in judecarea unor astfel de abateri ale „renasterii patristice”; astazi, cand in numele crestinismului si chiar al Ortodoxiei se prezinta atatea idei nepotrivite si potrivnice, multe din ele cu adevarat straine Bisericii, putem scuza usor pe cei ale caror pareri si evaluari ortodoxe sunt uneori lipsite de echilibru, atata vreme cat cauta in mod sincer un crestinism cu adevarat curat. Chiar studiul de fata despre Fericitul Augustin ne-a aratat ca tocmai aceasta este si atitudinea Parintilor Ortodocsi fata de cei ce au gresit cu buna-credinta. Avem multe de invatat de la marinimoasa, ingaduitoarea si iertatoarea atitudine a Parintilor.
Fara indoiala, cand e vorba de greseli, trebuie sa ne straduim sa le indreptam; „influentele apusene” din vremurile moderne trebuie combatute, erorile Parintilor din vechime nu trebuie urmate. Cat despre Fericitul Augustin in particular, neindoielnic, invatatura sa si-a gresit tinta in multe privinte: in privinta Sfintei Treimi, a harului si naturii, ca si a altor invataturi; invatatura sa nu e „eretica”, ci exagerata, iar cei ce au invatat adevaratele si profundele invataturi crestine in aceste probleme au fost Parintii rasariteni.
Intr-o masura, greselile invataturii lui Augustin sunt greselile mentalitatii apusene, care in ansamblu nu a patruns invatatura crestina atat de profund precum Rasaritul. Sfantul Marcu al Efesului face o observatie deosebita fata de teologii latini de la Ferrara-Florenta, ce poate fi luata drept rezumatul deosebirilor dintre Rasarit si Apus:
„Nu vedeti ca dascalii vostri abia de ating intelesul si nu patrund inauntrul lui, cum fac, de pilda, Sfantul Ioan Gura de Aur si Grigorie Teologul si alti luminatori de obste ai Bisericii?” (Cuvantul intai despre focul curatitor, cap. 8; Pogodin, p. 66).
Cu siguranta ca unii Parinti apuseni, precum Sfintii Ambrozie, Ilarie din Poitiers, Casian – patrund mai adanc si sunt mai mult in duh rasaritean; dar ca regula generala Parintii rasariteni invata indeobste cel mai patrunzator si mai adanc invatatura crestina.
Aceasta insa nu ne indreptateste in nici un caz la vreun „triumfalism rasaritean”. Daca ne laudam cu marii nostri Parinti, sa avem grija sa nu fim ca iudeii ce se laudau chiar cu prorocii pe care ii ucideau cu pietre (Mat. 23/ 29-31). Noi, crestinii cei de pe urma, nu suntem vrednici de mostenirea pe care ei ne-au lasat-o; nu suntem vrednici nici macar sa privim de departe inalta teologie pe care ei au invatat-o si au trait-o; ii citam pe marii Parinti, fara a fi noi insine in duhul lor.
Ca regula generala, se poate spune ca de obicei cei care striga cel mai tare impotriva „influentei apusene” si au cea mai putina ingaduinta fata de cei a caror teologie nu este „pura” – tocmai aceia sunt cei mai infectati de influente apusene, adeseori chiar nebanuite. Duhul discreditarii tuturor celor ce nu sunt de acord cu parerile tale „corecte”, fie ca e vorba de teologie, iconografie, slujbele bisericesti, viata duhovniceasca sau orice altceva, a devenit extrem de raspandit astazi, mai ales printre noii convertiti la Credinta Ortodoxa, la care este cat se poate de nepotrivit si are adesea rezultate dezastruoase, insa chiar si la „popoarele ortodoxe” duhul acesta a ajuns mult prea raspandit (evident ca rezultat al „influentei apusene”!), cum se poate vedea din nefericita incercare recenta din Grecia de a nega sfintenia Sfantului Nectarie al Pentapoliei, un mare facator de minuni din secolul nostru, fiindca se presupune ca ar fi invatat incorect in anumite chestiuni dogmatice.
Noi, crestinii ortodocsi de astazi, din Rasarit sau din Apus – de suntem destul de cinstiti si sinceri sa o recunoastem -, ne aflam intr-o „robie apuseana” mai rea decat a cunoscut vreunul dintre Parintii nostri din trecut. Poate ca in veacurile de dinainte influentele apusene sa fi dus la unele formulari teoretice ale invataturii de credinta lipsite de precizie; dar astazi „robia apuseana” impresoara si adesea domina chiar atmosfera si tonul Ortodoxiei noastre, care adesea este „corecta” teoretic, dar lipsita de adevaratul duh crestinesc si de gustul de nedescris al adevaratului crestinism.
Sa fim deci ceva mai smeriti, mai iubitori si iertatori in felul cum ne apropiem de Sfintii Parinti. Sa ne dovedim continuitatea cu neintrerupta traditie crestina a trecutului nu numai prin incercarea de a fi precisi in dogma, ci si prin dragostea noastra pentru oamenii ce au facut-o sa ajunga pana la noi – dintre care unul a fost cu siguranta Fericitul Augustin, asa cum a fost si Sfantul Grigorie al Nyssei, in ciuda greselilor lor. Sa ramanem intr-un gand cu marele nostru Parinte rasaritean, Sfantul Fotie al Constantinopolului, si sa
„nu luam ca invatatura acele locuri unde ei s-au abatut, ci sa imbratisam oamenii”.
Iar Fericitul Augustin are intr-adevar ceva de spus generatiei noastre de crestini ortodocsi „precisi” si „corecti”, dar reci si fara simtire. Acum este „la moda” inalta invatatura a Filocaliei; dar cati dintre cei ce o citesc au trecut mai intai prin ABC-ul adancii pocainte, caldurii sufletesti si adevaratei evlavii ortodoxe ce straluceste din fiecare pagina a Marturisirilor lui Augustin, pe buna dreptate renumite? Aceasta carte, povestea convertirii Fericitului Augustin, nu si-a pierdut defel insemnatatea astazi; convertitii plini de ravna vor afla in ea mult din propria cale prin pacat si ratacire pana in Biserica Ortodoxa si un antidot impotriva unora dintre „ispitele convertitului” din vremurile noastre.
Fara focul adevaratei ravne si evlavii dezvaluite de Marturisiri duhovnicia noastra ortodoxa este fatarnicie si bataie de joc, facandu-se partasa duhului viitorului Antihrist la fel de sigur ca si apostazia dogmatica ce ne impresoara din toate partile.
„Gandul la Tine il tulbura pe om asa de adanc, incat nu-si poate afla multumirea pana ce nu Te lauda pe Tine; caci ne-ai facut pe noi pentru Tine, si nelinistit este sufletul nostru pana ce se va odihni intru Tine.” (Fericitul Augustin, Marturisiri 1,1)
(din: Pr. Serafim Rose, “Locul Fericitului Augustin in Biserica Ortodoxa”, Editura Sophia, Bucuresti, 2002)
Legaturi:
- Cuviosul Serafim Rose despre ispitele nou-convertitilor sau cum se poate pierde harul la cei ravnitori
- Cuv. Seraphim Rose: DESCOPERIREA LUI DUMNEZEU IN INIMA OMULUI
- CUVIOSUL SERAFIM ROSE – “UN OM AL INIMII”
- PARINTELE SERAFIM ROSE SI CONDITIILE RAPORTARII ORTODOXE LA SFINTII PARINTI: “Fara durerea inimii, nu poti fi decat un smochin neroditor, un plictistor ‘stie-tot’ care este totdeauna ‘corect’”
- Fericitul Seraphim Rose: CUM SA CITIM PE SFINTII PARINTI?
- FERICITUL SERAPHIM ROSE despre Ortodoxia milei lucratoare si a durerii inimii VS. “super-ortodoxia” celor cu inimile reci si inraite (MERITA RECITIT!)
- Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre ispitele generatiilor rasfatate
- DESPRE “SECTARISMUL ORTODOX” SI INSELAREA “DREPTILOR” HIPERCRITICISTI. Pur si simplu actual (III)
- CUVIOSUL SERAPHIM ROSE IN “JUNGLA ZELOTISMULUI”
- Cuv. Seraphim Rose: “Cerule! Ce se intampla cu oamenii?…” – PUR SI SIMPLU ACTUAL! (I)
- Cuv. Seraphim Rose si lectia esentiala a discernamantului – PUR SI SIMPLU ACTUAL! (II)
- CUVIOSUL SERAFIM ROSE DESPRE SEMNUL RACIRII INIMII. Cum “ajuta” galceava teoretica a calendarului la denaturarea credintei
- “O ASTFEL DE „CORECTITUDINE” VA PRODUCE MEREU NUMAI SCHISME si in cele din urma ajuta numai miscarea ecumenica…”
- Sfaturi parintesti de folos exceptional si pentru noi de la Cuviosul Serafim de la Platina
- CUVIOSUL SERAPHIM ROSE: NU PUTEM CITA CANOANE UNUI OM CARE SE INEACA. Supercorectii, Patriarhia Moscovei si cazul dramatic al pr. Dimitrie Dudko
- Ravna fara socotinta sau boala “supercorectitudinii”
- Cuviosul Serafim Rose: “In ce stramta camasa de forta a logicii vor sa ne sileasca sa intram…” – ULTIMUL CONFLICT AL PARINTELUI SERAPHIM CU GRUPAREA ZELOTISTA
- INIMA INDURERATA
Doneaza pentru filmul "Scrum"
http://www.youtube.com/watch?v=lbqEPGj2zco&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=uZkZ2qZmS28&NR=1
‘Sfantul Simeon”cel descult si cu o singura haina”a trait in Grecia sec.xvI sub calcaiul greu al cuceritorilor otomani,care cunosteau atunci clipele lor cele mai glorioase.
La acest ascet neobisnuit,asprimea extrema a nevointelor(a purtat o singura rasa pana la moarte,umbland descult fara a tine seama de drum si de anotimp)se imbina cu tactul si delicatetea sufleteasca proprie Ortodoxiei celei mai autentice.
Fiind unul dintre marturisitorii si dascalii care au pastrat aprinsa faclia credintei in cele mai grele vremuri ale Greciei,a stiut sa propovaduiasca si sa transmita invatatura crestina starnind chiar respectul si admiratia cuceritorilor musulmani.”
“Sfantul Simeon propovaduia credinta in Hristos si tinea poruncile Lui.Pentru ca stia din experienta ca,tinand poruncile dumnezeiesti,Il cunosti pe Hristos si,cand ajungi sa-L cunosti,preferi sa fii taiat de sabie decat sa te lepezi de El!!!
Cati se leapada de Hristos confirma ca niciodata nu L-au cunoscut!
consemneaza Pascal.
Cu alte cuvinte,Simeon in predica lui,nu s-a impotrivit Islamului(nu de frica,ci din prudenta),pentru ca turcii i-ar fi taiat capul.
Sigur ca ar fi devenit martir,dar poporul ar fi ramas in intuneric.
Daca vreun fanatic ar fi auzit predica lui,l-ar fi caracterizat,in chip rautacios,drept fricos.
Dupa acest fanatic,Simeon si-ar fi aratat barbatia si vitejia daca s-ar fi pus cu Mahomed.
Insa barbatia fara prudenta este extrem de primejdioasa!!!
Si mieluselul(Simeon)era intre lupi care vroiau sa-l manance de viu!
Dar Dumnezeu si-a facut mila de neamul nostru si nu a ingaduit sa se atinga acest “luminator”care lumina in intuneric!!!
Sfantul Simeon a savarsit minuni cat a trait pe pamant,si cu atat mai mult acum,cand se gaseste in Imparatia lui Dumnezeu!
Sfinte al lui Dumnezeu,roaga-te pentru noi,Amin!!!”
(…)
De mare folos este să dăm toată atenţia acestor minunate cuvinte. Mulţumim admin. cu toată sinceritatea și din toată inima.Cine este sincer și interesat de mântuirea sa, de pe acest site a avut și are mult ajutor și mult folos (din tot ce aţi pus și puneţi cu toată grija si dragostea). Aspectele pe care Cuviosul parinte Serafim ni le arată sunt hotărârtoare în zidirea noastră ortodoxă (dacă așa cum am mai spus, dorim mântuirea cu adevărat). Agresivitatea și incisivitatea ispitelor de acum ne fac să fim și sa răspundem agresiv și necruţător ceea ce, din punct de vedere ortodox ,este de fapt însăși căderea noastră. Iertare pentru îndrăzneală.
Dreptatea mea Doamne Iisuse
Nu-i nici cinstită nici curată
(Dacă Ţi-a încălcat porunca)
Oricât mi s’ar părea de dreaptă.
Dacă a stins cuiva credinţa
Și dragostea de Dumnezeu
Dreptatea mea nu e dreptate
Ci’ndreptaţire într-u “eu”.
Dacă prin ea am luat pâinea
Ori munca unui necajit
Dreptatea mea nu e dreptate
Oricât aș fi eu de cinstit.
Dacă prin ea s’aduce vrajbă
Ori dezninare ori alt rău
Dreptatea cât ar fi de dreaptă
A încălcat Cuvântul Tău.
Dreptatea mea, este dreptate
Prin Adevăr și prin iubire
Prin jertfă,dragoste și pace
Iertare și milostivire.
Că drepturile nedreptăţii
Par foarte drepte întru “eu”
Când logic “și legal” am drepturi
(Chiar mai presus de Dumnezeu).
Deși goi am venit pe lume,
Și-am consumat (cât am voit)
Uităm c’avutul nostru’n viaţă
Prin Dumnezeu i’agonisit,
Că am găsit lumea creată
Și toate cele ce’s firești,
Vieţii în trup și’n duh , prin grija
Și legile Dumnezeiești.
Uităm ca mintea, trupul nostru,
Tot ce-am gasit și’am învăţat
Nu ne’aparţin decât “în parte”.
(Chiar și în ceia ce’am creat).
Iar Adevărul și dreptatea
Ne aparţin (prin Dumnezeu)
Inpropriate prin credinţă.
(Ori…prin păcate, din ce-i rău )
Însă dreptate,-i DOAR CREDINŢA
(Trăită) cu adevărat
În mila, dragostea și pacea
Care nu duce în păcat.
Dreptatea mea dacă condamnă
Păcatul dar și păcatosul
Ucid și mila și iertarea
(Ce definește ortodoxul).
Dreptatea Ta Doamne Iisuse
Oricât am fi noi de curaţi
(Chiar prin dreptatea ce-o impunem)
Ne face veșnic vinovaţi.
Tu, n’ai venit să judeci lumea.
Nici să-Ţi impui sfânta-Ţi dreptate
Ci să ne ierţi c’am încalcat-o
Jertfindu-Te din bunătate.
Noi judecam pe orișicine,
(Deși nu ne-ai cerut) Iisus
Și osândim crud și impunem
Ceia ce Tu nu ai impus.
Tu ai adus iertarea lumii
Iubirea și mila din cer.
Dreptatea fără de acestea
E dreaptă…, doar prin Lucifer.
Iertarea mila și Iubirea
În duhul sfinţilor părinţi
Ne sunt dreptate și’ndreptare
(Dacă suntem ca ei smeriţi)
Doamne, ajuta! Stiti cum se poate pune subtitrarea in romana la acest film http://www.youtube.com/watch?v=Ag-ItN3vwLE&feature=related? sau nu se poate?
@ Maria:
Se poate, daca ai subtitrarea in romaneste si incercam sa o dam cuiva.
@ Nicolae Mirean
Problema este ca ispitele de astazi nu sunt numai agresive, ci sunt si bine disimulate, astfel incat fara discernamant risti sa fi purtat de val. Ori, pentru a nu cadea si noi la randul nostru in curentul timpului modern, trebuie totusi sa avem un raspuns la aceste provocari. Insa, acesta, nu trebuie sa fie de aceiasi natura (nu poti obtine un bine daca raului i te opui tot prin rau), ci trebuie sa fie in duhul dragostei crestine. Si pentru a avea aceasta dragoste trebuie sa sti si sa te jertfesti. Din pacate insa, din cauza impietririi inimilor, jertfa este din ce in ce mai putin inteleasa, pretuita si e vazuta chiar inutila. Si atunici ai tendinta sa strigi. Oare mai aude cineva? Oare nu strigi in pustiu? Duhul amortelii constiintelor se face din ce in ce mai apasator, “somnul natiunii naste monstri”, iar o trezire pare din ce in ce mai de necrezut. Cu toate acestea, chiar din somnul mortii, doar dragostea a putut sa invie, doar Hristos…
Asadar fiind in Duhul lui Hristos, vom sti ce raspuns, si cum sa-l aducem, chiar si in ziua de astazi.
Foarte bune si actuale cuvinte! Numai sa le si auda cine trebuie, adica cei care sunt vizati de ele. Desi ma cam indoiesc. Ma recunosc si pe mine asa, cum eram la inceput, cu o ravna prunceasca, aproape teribilista, cum imi placea sa corectez pe toata lumea, sa pandesc cea mai mica erezie, cel mai mic pacat sau afirmatie gresita a cuiva si sa le taxez fara mila, pe loc. In ce inselare poate trai omul daca este manat de mandrie si nu isi vede pacatul sau! Uitandu-ma in urma mi se pare infricosator si nu stiu ce e mai incredibil: ca am fost asa sau ca am iesit din inselarea aceea! Cum sa-i multumesc Domnului pentru toate cate mi-a dat mie, netrebnicului? Si daca cineva iti zice atunci, nu vrei sa accepti, ba ti se pare ca iti vrea raul si il iei drept dusman… Dar un cuvant al unui mare parinte cum este acesta poate sa ajute mai bine. Macar ca nu reactioneaza pe loc cei vizati, dar poate sa-i puna pe ganduri macar, sa sadeasca acolo in ei o samanta. Iar partea subliniata de voi la final este capitala!!! Ar trebui pusa ca afis, ca motto undeva, daac s-ar putea, sa inteleaga oricine ca a fi crestin numai cu mintea brici te face tot urmator al Antihristului, chit ca ti se pare ca esti cel mai inversunat marturisitor contra lui! Dar esti un biet adolescent care se da viteaza si habar nu are ce inseamna viata si incercarile ei… O Doamne, cand vom intelege si ne vom maturiza cu totii? Doresc din inima tuturor sa traiasca experienta adevaratei intoarceri la Hristos, cu inima!
Doamne, ajuta. Nu o am inca, nu am gasit-o. Dar o voi cauta.
In legatura cu alt subiect. La aceasta ora se discuta la radio timisoara despre Nicolae Corneanu, „aparat” de unii preoti „bravi” aflati contra PS Paisie Lugojanul, un mare traitor. Daca are cineva binecuvantare, rog sa comenteze la telefonul dat de cei de la radio: 0256-20.45.45 – presupun ca aveti cunostinta despre situatia actuala din Banat – http://paisielugojanu.blogspot.com/2011/06/epistola-catre-irinel.html- si/sau sa va rugati. Toate acuzatiile sunt prostesti sau nedrepte si neconforme cu canoanele Bisericii. Dar hotii striga „hotul”.
“ravnitori si supercorecti”; “duhul discreditarii tuturor celor ce nu sunt de acord cu parerile tale ‘corecte’”…”
Nu ma mira; fariseismul e boala grea, posibil nevindecabila, boala al carei fir rosu o vedem de-a lungul istoriei din cele mai vechi timpuri pana astazi. Dupa cum spunea cineva: daca pe Iisus l-au pus pe cruce cum ati vrea sa fiti tratati voi? Si parafrazand as spune: daca pe Iisus au incercat sa-l discrediteze, atunci unii si acum altii, cum am vrea ca acesti indivizi sa nu incerce a discredita tot ce se opune pareirii lor asa-zis corecte?
Aceste cuvinte ale Cuv. Serafim Rose sunt de ajuns pentru a ne inmuia inima si de a ne cere iertare unii altora imbratisandu-ne!
Cuv. Serafim ne vorbeste, de fapt noua romanilor ortodocsi care suntem mai dezbinati decat oricand, mai supercorecti decat ceilalti, mai stiutori decat altii, mai buni pentru a da sfaturi decat toti!!!
IN ZADAR citim, vorbim, ne lamentam, sfatuim pe altii daca NU SUNTEM IN STARE SA NE ACCEPTAM cu neputintele noastre, cu suferintele noastre cu slabiciunile noastre. NOI NU SUNTEM CRESTINI INCA! Cate vreme este dezbinare pe bloguri, intre noi, sau pe strada, in biserici ne ocolim suntem mai rai ca paganii!!!Sa ne rupem inimile si sa nu avem liniste pana nu ne vom imbratisa cu lacrimi, pentru ca viata acum este asa de grea si suferim atat de mult, incat daca ne-am iubi cu adevarat si ne-am duce crucea unul altuia ar fi ca in Rai. Doamne lumineaza-ne sa ne vedem asa cum suntem, pentru a plange de bucurie pentru marea Ta mila!!!
Bogdaproste, fratilor! 🙂 Dumnezeu sa va rasplateasca osteneala…o rugaminte: ce ziceti de niste articole despre sfintii apuseni ( inainte de 1054 ) cinstiti de Sf. Ioan Maximovici…:)
Doamne ajuta.
Binecuvantatilor noi nu stim ce sa raspundem.
Nu credem ca sunt vremuri mai grave decat cele prin care Biserica a trecut pana acum si va mai trece… bineinteles Biruitoare.
Pentru intrebarea voastra si pentru slava lui Dumnezeu va spunem ce ne straduim sa facem noi.
– tinem legatura ,,telefonca duhovniceasca cu Domnul” prin duhovnic.
– incercam cat mai des sa spunem Doamne Miluieste.
– si la categoria ,,sport extrem” ne silim (nu straduim) sa nu judecam.
Sa aveti pace in inima si
,,lucrati cu intelepciune”
@ Georgiana:
Si noi va multumim! E o idee buna, da, daca vom gasi si putin sprijin…
@ Leo:
Unde sunt crestini cu neputinte (fireste!), exista iertare, exista impacare, exista dragoste. Si cu unii chiar s-a dovedit ca poate exista, si unde te asteptai mai putin. Si unde sunt OAMENI… e de ajuns!
Unde sunt insa lupi sau serpi deghizati, si iti dai seama de asta abia dupa ce ii imbratisezi si te trezesti, din pacate, muscat de piept cu sete si cu venin mortal. Din pacate asta este situatia. Nici Dumnezeu insusi n-a putut sa faca pace cu fariseii si arhiereii otraviti de rea-credinta. Cum zicea parca Emanuela, mai sus, se pare ca pana la sfarsit ramane la fel, din pacate. Si pana nu te leaga, nu te biciuiesc, nu te scuipa si nu te pun pe cruce nu se lasa… Nu se poate altfel. Nu e nimic altceva decat ca fratii mincinosi dupa asta se si cunosc: in ei nu incape dragostea, pacea, seninatatea, bucuria inimii, iertarea, LUMINA LUI HRISTOS. Ce partasie poate avea lumina cu intunericul? Dar Dumnezeu sa-i ierte si sa-i binecuvanteze pe toti.
Hristos totusi ne-a invatat sa cercetam duhurile… Iar pentru asta trebuie sa cunoastem Duhul! Si sa ne ferim de cei care calca in picioarele margaritarele, si apoi te sfasie. Precum si pe lupii in piele de oi. Sunt porunci, sa nu uitam! Fiindca daca nu suntem si intelepti, ne pierdem, din cauza naivitatii, si nevinovatia. Precum Eva in rai.
Domnul sa ne aiba in paza si sa ne miluiasca.
A 2-a rugăciune, pentru neputinţa şi ticăloşia omenească.
Fericitul AUGUSTIN, EPISCOPUL IPPONIEI
Ticălos sînt eu! Când se va îndrepta răzvrătirea mea prin îndreptarea Ta? Tu, Stăpâne, unimea iubeşti, eu mulţimea. Tu tăcerea, iară eu strigarea. Tu adevărul, eu deşertăciunea. Tu curăţenia, iară eu următor sînt necurăţeniei. Mai mult ce se cuvine a zice? Tu cu adevărat eşti bun, eu rău. Tu iubitor de oameni, iară eu crud. Tu fericit, eu rău-norocit. Tu drept, eu nedrept. Tu lumină, iară eu orb. Tu viaţă, iară eu mort. Tu doctorie, iară eu neputincios. Tu veselie, eu scârbă. Tu nemărginit adevăr, iară eu cu totul deşertăciune, precum tot omul ce viază, vai! Deci ce să zic, Făcătorule? Ascultă, Ziditorule. Zidirea Ta sînt, acum am pierit. Zidirea Ta sînt, acum am murit. Făptura Ta sînt, către nimic mă întorc. Plăsmuirea Ta sînt, «că mâinile Tale m-au făcut, şi m-au zidit» (Ps. 118, 73) – mâinile acelea care s-au pironit cu cuiele pentru mine. «Lucrul mâinilor Tale să nu-l treci cu vederea, Doamne» (Ps. 137, 9). Caută la rănile mâinilor Tale, rogu-mă, Doamne. Iată, în mâinile Tale m-ai scris. Scrisoarea aceea citeşte-o şi mă mântuieşte. O! O! Către Tine făptura Ta răsuflu. Ziditor eşti, Tu pe mine de iznoavă mă zideşte. Viaţă eşti, fă-mă pe mine viu. O! O! Zidirea Ta sînt, către Tine caut. Cruţă-mă, Doamne, că nimic nu sînt zilele mele. Că ce este omul, încât să poată a vorovi către Făcătorul său şi Domnul? Cruţă-mă, Doamne, îndrăznind a mai grăi Ţie; iartă robului Tău. Nevoia lege nu are; durerea mă îndeamnă a zice, şi reaua norocire care o pătimesc mă sileşte a striga. Neputincios sînt, strig către Doctorul. Orb fiind, mă grăbesc către lumină. Mort sînt, către viaţă caut. Tu eşti Doctor, Tu Lumină, Tu viaţă. Iisuse Nazarinene, miluieşte-mă. Izvorule al milei, ascultă strigarea celui ce boleşte. Lumina ceea ce nu trece, aşteaptă pe orbul. Întinde-i mână ca să se apropie, şi lumină să vadă cu Lumina Ta. Viaţă vie, cheamă înapoi pe cel mort. Cine sînt, că cu Tine îndrăznesc a vorbi? Vai mie, Doamne! Cruţă-mă, Doamne. Eu cădere sînt plină de putoare. Hrană a viermilor. Vas putred. Cruţă-mă, Doamne. Om rău-norocit sînt eu, om din femeie născut, om care puţină vreme trăieşte, dar de multe ticăloşii este plin. Om care deşertăciunii asemenea s-a făcut, alăturat cu dobitoacele cele fără de minte, şi acum asemănat lor. Ce iarăşi sînt eu? Adânc întunecos. Pământ vrednic de jale. Fiu al urgiei. Vas gătit spre necinste. Întru necurăţie născut. Întru ticăloşie trăind. Întru necurmare murind. Vai, ticălosul! Cine sînt? Cine voi fi? Sau cine m-am făcut? Vas întinat sînt. Primire de putrejune, de putoare şi de îngreţoşare plin. Orb. Sărac. Gol. Supus sub multe nevoi. Intrarea mea necunoscându-o, şi nici ieşirea. De milă vrednic. Ale cărui zile ca umbrele trec. A cărui viaţă ca luna se micşorează. Ca o floare în ţarină, aşa creşte, dar îndată se veştejeşte. Acum înfloreşte, şi de năprasnă se usucă (Ps. 101, 12). Viaţa mea este plină de căderi. Atâta mai vârtos desflorind, pe cât mai vârtos înfloreşte; atâta mai vârtos sporind, pe cât mai vârtos se apropie de moarte. Viaţa este mincinoasă şi umbroasă, de multe curse plină. Acum mă bucur, dar de-a pururea pătimesc durere. Acum întineresc, dar de-a pururea sînt neputincios. Acum trăiesc, dar fără de veste mor. Acum îmi par bine-norocit, dar de-a pururea sînt rău-norocit. Acum râd, dar după puţin lăcrimez. Şi aşa toate schimbării sînt supuse, încât nici un ceas nu rămâne întru o stare. De aicea frică, de acolo cutremur. De aicea foame, de acolo sete. De aicea răceală, de acolo fierbinţeală. Şi urmează moarte rea-norocită, în nenumărate chipuri pe oameni în fiecare zi răpindu-i. Că pe unul adică îl răceşte, iară pe altul cu durere îl înghesuieşte. Pe acesta cu foame îl cheltuieşte, pe acela îl stinge cu sete. Iară pe altul în ape îl îneacă. Pe acesta cu îngheţare îl pierde, pe acela, cu văpaie, iară pe altul îl mănâncă dinţii fiarelor celor sălbatice. Pe acesta îl taie cu fier, pe acela îl strică cu otravă, iară pe altul îl sileşte cutremur năpraznic rea-norocita viaţă să-şi sfârşească. Şi lângă acestea, alt fel de ticăloşie este. Că nu îşi ştie omul sfârşitul său, măcar că decât că va muri nimic nu este mai cu adeverire, şi când socoteşte că stă, îşi vede nădejdea sa pierdută. Şi nu ştie omul când, şi unde, şi cum va muri, cu toate că încredinţat cu adevărat este că negreşit se cade el să moară. O, Doamne, cît este de mare ticăloşia omului, întru care fiind nu mă tem! Cât este de mare chinuirea care o pătimesc! Nu am durere, şi către Tine pentru aceasta nu strig, dar voi striga, Doamne, mai-nainte de a trece, ca să nu trec întru Tine, ci întru Tine să rămân. Deci voi spune, voi spune a mea ticăloşie. Înaintea Ta voi mărturisi a mea netrebnicie, şi nu mă voi ruşina.
@ admin
Pe vremuri, pe un forum, propusesem sa scriu despre unii sfinti occidentali dinainte de schisma, si raspunsul a fost ca…nu ar fi cazul 😉 E bine ca intre timp deschiderea a devenit mai mare. Eu, acum trei ani, am facut o vacanta “pe urmele” unor sfinti din primele secole, din Franta, si am trait momente deosebite, descoperind si niste situri uitate chiar si de francezi.
Ar fi buna o astfel de lucrare, pentru ca “influentele negative” vin din toate colturile lumii,inclusiv din Rasarit nu numai din Apus, dar este bine de stiut si ca in toate colturile lumii au fost, sunt si vor fi sfinti ai lui Hristos pe care toti trebuie sa-i veneram, daca avem suflet de crestin si nu afirmam numai la “rece”, “doct” si superficial credinta.
Sf Serafim Rose are dreptate in ceea ce afirma.Au existet dintotdeauna “teologi” gen analisti politici ,economici,culturali,critici etc, rigizi,netraitori in duhul autentic al Bisericii si Parintilor ,care dupa mintea lor neluminata de harul Duhului Sfant au pus etichete multor persoane sfinte neputandu-le intelege si aprecia din cauza imensei departari a acestora fata de statura si duhul acestor Parinti, precum fericitul Augustin si Ieronim.Sa ne rugam pentru iertarea acestor “teologi” si sa rugam pe Domnul secerisului sa ne trimita in zilele acestea de pe urma teologi precum parintele Staniloae asfel incit sa putem trai si intelege in Duhul Ortodoxia Sfintilor Parinti Si pe SfintiiParintifara sa-i mihnim si chiar sa-i urmam cu adevarat.
@SINAXA
Bine zis, sa nu judecam este un “sport extrem”. Este un sport extrem de greu, extrem de fin, trebuie facut extrem de des, cu alte cuvinte continuu, sa fie ca un fir sau macar ca un firicel de atentie continua, caci gandurile de judecare vin mereu, mereu, si fata de cei apropiati si fata de cei departati (si uneori imi pare ca judecarea celui de langa mine e un lucru vecin cu cruzimea). Dar acest sport extrem, practicat chiar si la nivel de incepator, aduce liniste.
Aceste scrisori si comentarii ale Cuv Serafim Rose nu trebuies rupte din contextul in care au fost scrise. America este o tzara protestanta prin excelenta. Si pentru ca protestantii formeaza majoritatea, devine evidenta influenta pe care o exercita asupra celorlalte credinte crestine, adica catolica, in mare masura, si ortodoxa, in mai mica masura.
Si in plus, 99.9% din ortodocsii americani, inclusiv clerici (preoti, episcopi) sunt proveniti din protestanti convertiti. Si este de inteles ca ei vor purta toata viata acesta zestre si mostenire, adica o teologie din care lipseste Duhul Sfant.
De aceea un efort foarte mare, in acesta tzara, vine din partea otodocsilor “pur sange” ca sa zic asa, adica a celor nascuti in familii orodoxe, marea majoritate ruse, si care se straduiesc sa corecteze si sa indrepte greselile fratilor mai noi in credinta ortodoxa, si care au tendinta de a aluneca si amesteca invataturile.
In concluzie, mustrarile Cuv Serafim nu trebuiesc privite neaparat ca venind din dorinta apararii dreptei credinte, ci mai mult ca fiind incercari de a readuce pe cei ce se ratacesc pe calea cea dreapta. Si sunt sigur ca prin autoritatea sa intre ortodocsii americani a reusit acest lucru.
@ Arsenie:
Nu prea sta in picioare obiectia. Mai intai ca Parintele Serafim insusi provenea dintre protestanti, nu dintre ortodocsii din nastere. Era si el un convertit. Fapt este ca, dincolo de context, exact aceleasi lucruri, chiar daca nu aplicate Fer. Augustin, se intampla peste tot. E vorba de unul si acelasi duh, de fapt, de acelasi gen de patimi, indiferent de mediu. Din pacate, rationalismul protestant si fariseismul, fie al legii vechi, fie al celei noi, se inrudesc, in duh, foarte bine. Si produc aceleasi roade, aceleasi comportamente.
@admin
Eu personal nu am vazut lupi printre cei de jos!
Am vazut ravnitori pripiti sau fara intelepciune, tineri care nu si-au cristalizat credinta, naivi care spera sa ajunga blanzi si smeriti cu inima.
Nici cuv. Serafim Rose nu a vazut lupi imbracati in piei de oi, ci niste oite inselate care faceau pe conducatorii.
Sa fim seriosi,lupii sunt sectarii, masonii, fostii securisti, ecumenistii care vor neaparat sa deturneze ortodoxia!
Cum credeti ca s-ar fi purtat cuv. Serafim cu acestia?
Ar fi considerat ca ar da margaritare porcilor sfatuindu-i cu blandete si dragoste, cum reiese din scrisorile sale?
Nu cumva vedem peste tot agenti infiltrati, tradatori, falsi luptatori, hoaxuri,conspiratii,etc.? Daca avem aceasta tendinta inseamna ca sistemul si-a atins scopul!
Gandul bun se cere de la noi! Cum sunt gandurile asa si viata noastra!
Pana si Arie a fost tratat ca un frate pana la verdictul final.
Avem noi harisma deosebirii duhului sa discernem cine e intunecatul si cine este in lumina? Putem noi judeca pe sluga lui Dumnezeu asemenea noua?
Este vreunul dintre noi in afara Bisericii Ortodoxe pentru al judeca cu asemenea siguranta?
Dimpotriva, Sf. Parinti atentioneaza sa ne ferim de cei ce ies in fata care fac pe invatatorii care spun multe si stiu multe! Duhul Sfant nu poate fi cu unii ca acestia.
Eu asa gandesc si doresc sa ma corectati daca gresesc!
Doamne, ajuta!
@Leo:
Frate, exista un moment in care chiar e pacat sa nu vezi unde se ascunde minciuna si care e fratele mincinos. Arie nu a fost ”frate” cu niciun Sfant Parinte, niciodata. Stiau toti ca se preface si ca, juruind credinta Bisericii si crezului apostolic, el de fapt se fatarea si isi clocea in inima inselaciunea, cautand alte metode sa o impuna. Este notoriu acest lucru si e consemnat in Vietile Sfintilor. Ah, ca o fi existat la inceput o tulburare, posibil, insa a tinut foarte putin, de indata ce s-a vazut cu ce fel de mijloace umbla arienii si ce inselaciuni raspandesc. Si ei vorbeau despre dragoste, insa faptele lor ii vadeau, pentru ca lucrau prin ceea ce astazi numim manipulari si diversiuni – iar cand aveau ocazia, ii prigoneau dur pe cei din Biserica. De aceea chiar ai dat exemplul perfect, fara sa vrei. Din aceeasi cauza Sfantul Nicolae i-a ars palma aceea lui Arie, tocmai el, culmea blandetilor, ca sa inteleaga oricine ca iubirea naiva si prostia sunt pacate de moarte, deoarece tolereaza lupii mascati in tarcul oilor. Si de la acesti ”iubiristi” care ingaduie fratii mincinosi se va cere de Dumnezeu sangele oilor injunghiate. Deznodamantul final cu Arie? Pai si aici frate te inseli mult, mult de tot. Deznodamantul final era FAVORABIL lui Arie. Se adunase tot Sinodul, la presiunea imparatului, sa il accepte pe Arie iarasi in Biserica, pentru ca isi mascase mai mestesugit invatatura demonica. Si atunci, in fata acestui VERDICT, ce a facut Sfantul Alexandru? S-a rugat la Dumnezeu sa ia viata acestui Iuda, ca sa nu otraveasca cumva atata amar de lume ce era in Biserica. Asadar, daca oficial verdictul era cat pe ce sa fie favorabil lui Arie, datorita intelepciunii Sfintilor Parinti verdictul final a apartinut lui Dumnezeu.
Apoi, frate, Apostolul Pavel fii sigur ca nu se referea la masoni – dar nici la pagani sau la cine stie ce alti dusmani pe fata ai crestinilor. Ca daca nu ii vezi nici pe astia, atunci e simplu, se cheama ca nu esti crestin. Apoi, daca e vorba de FRATI mincinosi, asa cum a spus explicit Apostolul si cum spun talcuirile, e vorba despre cei care FATARESC dreapta credinta dar ii tagaduiesc puterea ei duhovniceasca, adica de cei care la suprafata sunt perfect ”ortodocsi” dar pe dinauntru plini de toata necuratia si veninul.
Cuviosul Serafim s-a purtat bland dar FERM, delimitand foarte clar si aratand foarte explicit ca acest curent se va prabusi in cea mai jalnica groapa a apostaziei. Si asa s-a si intamplat. Gruparea zelotista s-a rupt de ROCOR si a ajuns o HAZNA (HOCHNA) de neinchipuit si macinata de scandaluri de care e rusine sa si vorbesti.
mi se pare mie sau se intampla prea des ca acele “oi inselate” sa arate in cel mai bun caz a berbeci? Nu stiu de ce am avut impresia intotdeauna ca oile sunt ceva mai smerite, mai blande.
Am vazut de prea multe ori cum unii au incercat sa-i traga de maneca pe altii dovedindu-le ca au gresit. Rezultatul: dezastruos. Cel prins cu musca pe caciula sare, da cu capul, da din picioare, si deseori musca necontand pt el ce rang are cel ce mustra, chiar de este preot si stie mai bine, macar pt faptul ca este mai instruit. Consecinta: cel mai destept cedeaza si-l lasa pe ratacit sa se racoreasca aruncand cu mizerii in toti cei care macar cu gandul ar indrazni sa i se opuna. Speranta nemarturisita a celui ce se lasa pagubas de asa confruntare penibila pt toata lumea: oamenii cu bun simt isi vor da seama singuri cine are dreptate, iar cei fara bun simt il vor zgandari si mai mult pe cel inrait, macar pt placerea de a asista la un spectacol de prost gust.
Parca fariseii erau chiar atat de rai? Nu. Erau catari orgoliosi cu ochelari de cal. Stim cu totii unde a dus orgoliul si refuzul lor de a gandi.
Nu cred ca toti lupii sunt masoni, sectari, etc, dar din cauza orgoliului si a ochelarilor de cal, a satisfactiei ultimului cuvant, a lipsei de bun simt, nu m-ar mira daca intr-o zi as auzi ca fac parte din acele grupari.
Si pt ca tot am vazut in textul anterior o greseala de m-a luat durerea de dinti, incerc sa o dreg acum: “boala al carei fir rosu il vedem…” Scuze. Sper sa nu mai am si aici asa ceva.
Toti suntem farisei pana invatam smerenia!
Sunteti foarte siguri pe judecatile voastre! Care este erezia lor? Care este viclenia? De ce ierarhii nostri nu-i afurisesc pe acestia caci voi spuneti ca este clar ca sunt mincinosi si inselatori!
Eu nu pot da verdicte asa sigure si deci raman in asteptare!
@ Leo
Spui: “Eu personal nu am vazut lupi printre cei de jos!Am vazut ravnitori pripiti sau fara intelepciune, tineri care nu si-au cristalizat credinta, naivi care spera sa ajunga blanzi si smeriti cu inima.
Un “lup in piele de oaie” este cel care are o alta fire decat cea pe care o afiseaza lumii. Fiind lup “in interior” dauneaza celor care sunt dupa fire oi. Avand piele de oaie presupune ca imita firea normala. Asadar, cine oare se infatiseaza a fi bine si de fapt este rau? Oare nu cumva este diavolul si pacatul? Diavolul, tatal minciunii, se imbraca in haina de lumina pentru a-i amagi pana si pe cei alesi, iar pacatul/patima se infatiseaza placuta ochilor la vedere, fiind putreziciune in interior.
Omul, care asculta de diavol si care isi alipeste firea de pacat, oare nu devine si el un lup in piele de oaie? Oare nu pentru pacatele noastre intreaga fire are de suferit? Si privind astfel lucrurile, oare mai putem si sa-i vedem pe toti ceilalti lupi, cand stim cat de lup suntem noi insine?
Sigur, sfintii ne vor sta marturie ca sunt si oameni care urmeaza Bunului Pastor, caci altfel poate ca n-am fi cu totii decat o haita de lupi, care incearca sa se sfasie unul pe altul.
Iar dovada faptului ca “lupii in piele de oaie” nu trebuie sa-i cautam printre cei “de sus”, (spui ca printre cei de jos n-ai vazut) si ca nu trebuie sa-i catalogam fiind asa pe “sectari, masoni, fosti securisti, ecumenisti“, este faptul ca nu astfel ii putem regasi in toata istoria. Ca unii dintre noi cu usurinta se grabesc acum sa-i identifice asa, asta este altceva, dar risca foarte mult sa se insele, pentru ca facand astfel, nu vor vedea ca pericolul poate sa apara din alta parte, de unde nici nu se asteapta…
@Leo:
Sa ne fie cu iertare, dar smerenia nu este sa spui ”toti suntem farisei”. Adica toti sunteti farisei, ca judecatile voastre sunt sigure si eu sunt singurul care nu da verdicte. Vamesul fariseu, cum ar veni. Asta e aruncata asa, ca sa blocam orice discutie. Iar bunul simt ne spune ca nu asa se dialogheaza astfel, aruncat si mutand mereu subiectul de ici-colo.
E ceva gresit sau nu in ce am scris anterior, la primul mesaj al fratiei tale? Evident ca nu. Apoi, daca nu e gresit – si nici verdict nu era, de altfel, ci o argumentare pe baze patristice – atunci inseamna ca e adevarat. Dar daca e adevarat, si noi venim apoi sa schimbam subiectul si sa anulam acest adevar pe baza ”fermitatii” sale, atunci se cheama ca ne impotrivim adevarului. Ciudata situatie in care alegi sa te pui, frate draga. E echivalentul perfect al masonilor si ecumenistilor de care se tot face vorbire intr-o veselie: sunteti, pasamite, fermi, deci de aia nu sunteti buni. Pai nu era vorba de adevar? Si cand e vorba de adevar, nu e vorba de fermitate? Ca doar asa spun si ecumenistii – ca cei care marturisesc adevarul cu fermitate sunt farisei sau talibani. Ei, apoi zicem si noi ca mitropolitul Bartolomeu Anania – daca-i pe-asa, atunci, da, ne asumam – suntem talibani, fundamentalisti ai adevarului.
Apropo de Bartolomeu Anania. Si el un mare fariseu, nu? Ca doar a fost singurul care nu a acceptat teatrul jucat de PS Sofronie si IPS Corneanu. Si totusi oamenii isi cerusera iertare! In fata Sinodului. Dar el nu a vrut sa creada teatrului hidos. Si uite asa se facu singurul care a rezistat tentatiei smereniei proaste de cap si moale de inima (nadajduim acum ca va avea urmasi in fermitate inaltul) si singurul care, in ciuda verdictului, nu s-a lasat pacalit de minciuna.
Ei frate, vezi cum umblam cu cioara vopsita si doua masuri? Pai daca ar fi sa masuram dupa masura ta, atunci Inaltul Bartolomeu ar pica textul ortodoxiei. Ca si Sfantul Nicolae, de altfel. Nu zicem ca o faci intentionat, Doamne-fereste (ar insemna pacat impotriva Duhului Sfant) dar atentie la rationamente. Daca tot nu vrei sa risti cu verdictele, atunci fii atent cui te faci aparator si avocat. Pentru ca din doua una: ori stii foarte bine, ai judecat si detinand adevarul, ai dat verdictul (pozitiv, cum s-a dat in cazul Corneanu si Arie, sa zicem, ca tot am folosit aceste exemple) si te faci avocatul acestei parti, ori NU STII si nu vrei sa dai verdicte, dar atunci, frate, nici nu trebuie sa fii avocatul nimanui. Smerenia ar insemna sa iei aminte la ce se spune si la tot ce s-a scris pe tema asta si sa te rogi pentru luminare (daca pana acum nu a fost clar… ceea ce oricum e deja ingrijorator). Eventual sa te abtii. Atentie la jocul acesta. Ca nu cred ca vrei sa fii avocatul diavolului.
Sa ajungi sa aperi zelotismul cel mai crancen cu argumentele iubirismului, de sens opus e o performanta absolut unica si… trista. Aici nu vrem sa discutam de cutare sau de cutare, nu e bine ca am cedat tentatiei de a discuta despre unii si altii, fie si nenumiti, ci despre un duh si despre formele lui de manifestare. Asta conteaza… DACA vrem sa intelegem si sa invatam ceva de la Cuv. Serafim Rose, nu de la noi. Iar pentru asta chiar trebuie sinceritate si cinste sufleteasca!
Aplicam, se pare, intr-adevar, masuri diferite, ba chiar radical opuse. Pe ierarhi, fiindca sunt “mari” poti sa-i scuipi din cuvinte cat vrei (asa zice Biserica sa facem, nu?) ca doar stim (a priori) ca sunt masoni si catolicizati? Dar sa admiti ca sunt printre noi, cei mici, dintre cei care te injunghie pe la spate, care fac provocari (din ce motive, nu stim, Domnul stie, intr-adevar, si doar El va judeca inimile, noi insa vedem roadele – si avem porunca si datorie sa le vedem!) – asta e nepermis, fiindca… doar aici suntem obligati sa punem gandul bun? Chiar si dupa ce am fost inselati, batjocoriti public, calomniati, discreditati si calcati in picioare… Poate a fost doar o iluzie. Sau o naivitate, intr-adevar. Asa o fi…
Multa teorie se poate face (in zadar), dar noi vorbim despre niste experiente traite, despre niste evidentze, despre lucruri pentru care nu e nevoie sa fii vazator cu duhul si inzestrat cu harisma deosebirii celei mai fine a duhurilor, ci doar sa nu renunti la un elementar bun-simt… din acela taranesc, din acela care nu te poate lasa nici sa orbesti in fata ticalosiei vadite, a minciunii, a rautatii, care nu iti ingaduie sa confunzi gandul bun cu prostia, cu consimtirea la indobitocire.
Cand am zis de sarpele imbratisat la san, care te musca, aproape ca nici nu am folosit o figura de stil… am descris ce am trait si am vazut. Personal si concret. Dar consideram ca am tratat prea mult o chestiune personala (pentru ca ne-ai adus pe teritoriul acesta prin primul comentariu al tau) aici, iar ceilalti chiar nu au nicio vina. Ideea era de a discuta lucruri de principiu, care tin de un anumit duh, de o mentalitate extrem de raspandita astazi, cu niste manifestari usor de recunoscut. Si care nu sunt de indreptatit in numele a nimic… decat daca vrem sa izbim cu piciorul in tepusa Adevarului.
Iertare!