“Generatia Google” va avea CREIERUL NEDEZVOLTAT?/ Internetul NU UITA si NU IARTA/ China si Facebook lupta impotriva anonimitatii online/ POTOPUL DIGITAL (stiri internet)

• Gandul: Internetul “blochează” creierul copiilor. Inventatorul britanic Trevor Baylis: “Generaţia Google nu-şi dezvoltă creativitatea”

Unul dintre cei mai cunoscuţi inventatori britanici, Trevor Baylis, a lansat un avertisment în ceea ce priveşte dezvoltarea psihică a „generaţiei Google”, scrie Daily Mail. Potrivit acestuia, copiii şi adolescenţii îşi pierd creativitatea şi unele abilităţi primare din cauza timpului îndelungat petrecut în faţa calculatorului. 

„Copiii trebuie să fie învăţaţi să lucreze, nu să devină dependenţi de telefonul mobil sau de computer”, a arătat Baylis. „Ar trebui să utilizeze calculatorul din când în când, dar sunt atât de multe persoane care îşi petrec tot timpul jucându-se pe computer (…)”, a continuat el.

Inventatorul în vârstă de 75 de ani mai atrage atenţia că foarte mulţi dintre copii apelează în primul rând la ajutorul Google atunci când se confruntă cu o problemă sau nelămurire, în loc să încerce să găsească singuri o soluţie. Baylis spune că acest lucru poate produce un blocaj în creierul celor mici. „Sunt dependenţi de căutările motorului de căutare. Creierul multor copii va fi afectat dacă ei vor fi atât de dependenţi de internet, pentru că nu vor mai fi capabili desfăşoare anumite activităţi aşa cum se obişnuieşte în mod normal”, a avertizat acesta.

Baylis a povestit şi că, în vremea copilăriei sale, lucrurile erau cu mult mai diferite, fapt ce l-a impulsionat să devină inventator. Baylis avea în jur de şase ani când şi-a descoperi această pasiune.

„În timpul războiului, când nu eram la şcoală mergeam şi adunam gunoaie. Într-o zi, eram pe afară şi am mers la o casă aflată la colţul străzii pe care locuiam, în Southall, Middlesex, iar doamna de acolo mi-a zis <<am o cutie cu lucruri pentru tine, Trev, mai bine ai veni cu o roabă>>”, şi-a amintit bărbatul. „Aşa că am luat lucrurile acelea, iar pe drum am fost atât de curios că m-am uitat în cutie şi am găsit un uriaş joc Meccano. (…) Dacă vream să construiesc un o maşină cu cinci roţi, puteam, sau un stivuitor. Iar despre asta e vorba cu adevărat, pentru că asta păstrezi cu tine toată viaţa”, a continuat el.

Aşadar, Trevor Baylis spune că utilizarea unor astfel de jocuri în şcoli ar putea contribui semnificativ la dezvoltarea abilităţilor şi gândirii celor mici. În prezent, Baylis are un atelier în Twickenham, unde lucrează la invenţiile sale, şi, în acelaşi timp, face lobby la Guvernul britanic pentru a obţine o mai bună protecţie a drepturilor inventatorilor privind proprietatea intelectuală.

• Adevarul: 

A fi sau a nu fi anonim pe Internet? Germania şi China: două continente, două ţări şi două viziuni despre online

Vlad Andriescu/ Internetul nu uită – cât de multe informaţii lăsăm online?

Cât de conştienţi suntem de amprenta pe care o lăsăm în urmă pe internet? Toate conturile pe care ni le facem, toate activităţile noastre sunt indexate. Practic, imaginea noastră online trece prin mai multe filtre. Primul dintre el este cel de pe Google sau orice alt motor de căutare. Aici tot ce am creat, tot ce am lăsat la vedere şi tot ce a fost indexat despre noi apare, fără să fie vina Google, pentru că el este doar un agregator complex.

A doua etapă a imaginii noastre online sunt paginile pe care le-am creat. Vom încerca să demonstrăm ce se poate vedea pe internet dacă lăsăm acest lucruri să se întâmple şi cât de multe ştiu despre noi oamenii din online, la o simplă căutare.

Exemplul personal

Pentru a vedea cel mai bine ce se poate găsi despre o persoană obişnuită, m-am luat drept cobai pentru acest material şi vă arăt cât de multe se ştie despre mine şi ce putem înţelege din acest lucru. Evident, sunt un caz mai special, deoarece multe dintre articolele scrise în trecut apar pe internet, aşa că statistica mea este mult mai dezvoltată. La o simplă căutare pe Google după numele „Vlad Andriescu“ îmi apar aproximativ 50 de pagini de activitate online. Multe dintre acestea sunt arhive de la jobul meu anterior, dar şi alte lucruri pe care le-am postat pe internet. Să vedem… Primele rezultate pe care mi le relevă Google, nefiind logat cu un cont de Gmail, sunt către site-ul adevarul.es şi către blogul meu personal. A treia pagină este cea de LinkedIn, care este oricum extrem de deschisă şi oamenii pot vedea unde am lucrat şi ce am mai făcut profesional.

Aş vrea să mă ascund, dar îmi mai apare un articol din ziarul Adevărul şi pagina de Google+, pe care oricum nu am mai actualizat-o de peste o lună. Apare apoi România Liberă, un alt fost loc de muncă şi paginile de pe Twitter şi Quora, reţeaua socială de întrebări şi răspunsuri. Trebuie să spun oricum că am avut o politică foarte deschisă asupra identităţii online, din simplul motiv că am vrut să-mi fac numele cunoscut. Puteţi citi toate părerile mele de pe Twitter şi Quora, mai ales că acestea sunt reţele deschise.

Pagina a doua relevă şi mai multe reţele sociale: GoodReads (o reţea socială de pasionaţi de lectură), Pinterest- avizierul internetului, Scribd (reţeaua unde se pot posta documente) sau Facebook, abia pe pagina a doua de rezultate.

Ce ar putea vedea cineva care se interesează de mine pe Google? În afară de toate reţelele sociale, şi un articol din Ziarul Tricolorul în care sunt desfiinţat, dar şi alte articole pe care le-am scris de-a lungul vremii. Nu contează dacă sunt mândru de ele. Odată indexate, ele fac parte din amprenta mea digitală şi din imaginea mea.

Ceea ce dorim să demonstrăm în acest început este că internetul lasă urme, iar absenţa memoriei nu mai există, deoarece creierul online ţine minte tot. Dacă nu m-aş cunoaşte, la o căutare pe Google aş înţelege foarte multe. În plus, o greşeală făcută te poate costa uneori. De exemplu, acum câteva luni, în urma unui articol scris despre internet şi meme-uri (simboluri culturale promovate în mediul online), mi-a fost dedicat un video de către unii utilizatori care susţineau că sunt din Anonymous, organizaţia de hacktivişti. După o căutare mai detaliată, am descoperit o discuţie de pe forum în care subiectul principal eram chiar eu, iar băieţii se întrebau care sunt datele mele personale. În discuţie a apărut chiar numărul meu de telefon. M-am întrebat de unde îl aveau. Dar atunci mi-am amintit că l-am postat la un moment dat pe blogul personal.

Asta creează internetul. Un univers unde nu există lipsă de memorie.

Imposibil de uitat

Una dintre cele mai recente teorii aparţine profesorului Viktor Mayer-Schonberger, de la Institutul de Internet de la Universitatea Oxford (Marea Britanie). Acesta a scris o carte despre persistenţa memoriei în spaţiul virtual: „Delete: The Virtue of Forgetting in the Digital Age“. Mayer-Schonberger notează că o societate unde totul e înregistrat ne va lega permanent de acţiunile noastre trecute, făcând imposibil escapismul. „Fără a putea uita, iertarea e aproape imposibilă“.

Profesorul consideră că omul a încercat mereu să ţină minte lucrurile pe care le-a trăit în timpul vieţii, lăsând în urmă picturi rupestre, documente, jurnale. Dar internetul este un mediu unde acestea pot rămâne permanent. „Din cauza erei digitale totul rămâne – mesajul dat şefului la beţie, fotografia pe care ai pus-o pe Facebook în care faci ceva de care nu ai fi mândru“, scrie Mayer în cartea sa. În trecut, amintirile costau. Un jurnal, un album foto. Totul era mare şi se stoca greu. Astăzi, memoriile uriaşe sunt foarte ieftine şi sunt mult mai mici. Stocarea poate fi făcută oriunde, ca să nu mai spunem de stocarea pe Cloud, adică pe serverele de internet.

Ceea ce spune Mayer-Schonberger nu este nou, după cum a notat şi cotidianul „The Guardian“. Scriitorul HG Wells vorbea în 1930 despre ideea unui „creier mondial, iar toată memoria umană era accesibilă la nivel mondial“. Mayer-Schonberger are o perspectivă cel puţin interesantă despre motorul de căutare: „probabil că Google ştie mai multe acum despre noi, decât probabil ştim noi“.

Amintirile nu sunt totul. Angajările trec prin online prima oară

Când vă vorbim despre incapacitatea de a uita pe internet, trebuie să menţionăm că unele informaţii nu sunt doar ruşinoase, ci pot afecta cariera cuiva. Studiile recente arată un trend îngrijorător pentru cei care consideră că internetul este un loc liber, unde poţi să faci orice, fără să fii prins: angajatorii verifică internetul pentru informaţii asupra celor care şi-au depus candidaturile pentru anumite posturi.

Site-ul american de joburi, CarrerBuilder, a realizat un studiu anul acesta şi a aflat că 37% din manageri folosesc reţelele sociale pentru a căuta mai multe informaţii despre candidaţi, iar 65% din aceştia folosesc în special Facebook.

Datele au fost strânse în perioada februarie-martie 2012, iar studiul a fost realizat pe mai mult de 2.000 de persoane din conducerea firmelor. Dacă 37% din manageri au deja acest obicei, 11% au declarat că vor să facă asta în viitor. De asemenea, doar 15% din companii au politici care interzic departamentului de resurse umane să judece oamenii după profilul de Facebook.

Jumătate dintre cei care verifică pe reţelele sociale profilul candidatului spun că fac acest lucru pentru a vedea dacă persoana se potriveşte culturii corporatiste, iar 45% vor să afle mai mult despre calificările unei persoane.

Poate nu vi se pare important deja, dar 34% din manageri au declarat că au găsit pe reţelele sociale informaţii sau fotografii care nu le-au convenit şi nu au mai chemat candidatul la un nou interviu. Ce contează pentru ei? Jumătate dintre cazurile care i-au deranjat au fost legate de poze prea provocatoare sau postări care făceau referire la beţie sau droguri. De asemenea, a contat şi faptul că oamenii îşi vorbeau de rău fostul angajator, au minţit despre experienţa lor profesională sau nu erau capabili să scrie corect.

Soluţiile anonimităţii şi siguranţei online

Pentru cei care vor să fie siguri că memoria internetului se şterge în privinţa lor există o soluţie. Cu toate acestea, ca orice operaţie chirurgicală de amnezie, aceasta este scumpă. Pentru 1.000 de dolari pe ani, serviciul Reputation.com monitorizează constant site-urile pentru informaţii personale şi le şterge automat.

Firma a fost fondată de Michael Fertik sub numele de ReputationDefender în 2006 şi s-a centrat pe protejarea copiilor pe internet. Practic, era o unealtă pentru monitorizarea celor mici în online. Cu toate acestea, Reputation nu este o unealtă perfectă şi este normal să fie aşa. Şeful Reputation a declarat că unii clienţi au avut pretenţia ca software-ul să înlăture articole de presă sau transcripturi oficiale din tribunale. Cu toate acestea, Fertik a spus că nu poate să înlăture astfel de informaţii, ci pe cele de pe site-urile normale.

Compania oferă o unealtă care monitorizează internetul după numele nostru. Ţelul Reputation este să apere reputaţia cuiva pe internet, aceasta fiind foarte importantă în epoca digitală. „Oamenii nu mai cer referinţe despre tine, ci caută direct pe Google. Ceea ce arată Google, chiar dacă e adevărat sau nu, formează reputaţia ta“, se arată pe site-ul oficial al proiectului.

Firma de cercetare Forrester Research a realizat un studiu în această privinţă, a managementului datelor personale, şi a ajuns la concluzia că viitorul aparţine acestor seifuri de date personale. În acestea, oamenii îşi vor stoca datele online şi le pot distribui doar persoanelor sau entităţilor autorizate. Astfel, Forrester consideră că economia este într-o balanţă inegală, care-i favorizează pe cei care vând, nu pe cei care cumpără.

Reputation funcţionează şi pentru afaceri, mai ales că multe dintre părerile online despre o anumită companie pot fi negative sau chiar false. În orice caz, ceea ce putem înţelege din această unealtă online este faptul că Reputation este practic un specialist de relaţii publice automat.

Ce trebuie avut în vedere

Chiar dacă decidem să investim într-o unealtă de protecţie online sau nu, important este să ţinem minte cât de mult lăsăm în urma noastră pe internet. Nu încercăm să fim moralişti. V-am dat propriul exemplu pentru a vedea cât de mult se poate vedea. Mâine, căutaţi-vă pe Google. Apoi intraţi pe pagina de Facebook şi vedeţi cine vă poate vedea informaţiile. Încercaţi să vă cizelaţi pe viitor, să vă cenzuraţi sau pur şi simplu să aveţi grijă cui îi daţi anumite informaţii.

O idee rămâne: internetul nu uită. Nici noi nu ar trebui să uităm asta. 

Vasile Baltac: Potopul digital – metaforă sau realitate?

Când am folosit prima dată în urmă cu mulţi ani sintagma ”potop digital” am simţit o umbră de neîncredere din partea auditoriului neobişnuit cu realităţile lumii digitale. Părea mai mult o metaforă decât o realitate. Pe an ce trece ne convingem că suntem martorii, sau poate mai bine zis subiecţii, unui adevărat potop digital. În diagramă încerc să arăt numeroasele surse care ne inundă permanent cu informaţie în formă digitală: calculatoare personale, laptopuri, tablete, telefoane inteligente sau nu, reţele sociale, carduri bancare, coduri de bare, webcamuri, surse de date cu etichetele radio, GPS, Internet, baze de date diverse, inclusiv medicale şi mai nou aplicaţiile de tip cloud computing. Am uitat jocurile digitale îmi atrăgea recent cineva atenţia. Şi are dreptate!

Dimensiunea acestei inundaţii cu date justifică includerea ei în categoria de potop. Cu observaţia că dacă în cazul unei inundaţii cu apă căutăm să scurgem apa departe de noi, în cazul potopului digital contribuim şi noi generând noi şi noi fluxuri digitale.

La originea potopului digital stă tehnologia. Se produc memorii digitale şi aplicaţii pentru stocare din ce în ce mai mari şi sofisticate. Un bait (byte în limba engleză) este echivalentul unui caracter alfanumeric, deci literă, cifră, semn special. Mergem în magazine, şi nu neapărat în cele de specialitate, chiar în supermarket, şi cumpărăm memorii stick (sau flash) de capacităţi de zeci sau sute de gigabaiţi. Ba chiar adesea le primim ca mici obiecte de protocol. Nu realizăm întotdeauna că un astfel de dispozitiv acum de uz larg este echivalent cu  zeci de  milioane de pagini scrise sau sute de mii de cărţi.

Înainte de Guttenberg universul informaţional era probabil de ordinul sutelor de milioane de baiţi cu o evoluţie lentă pe măsură ce omenirea a trecut prin folosirea mediilor de memorare primare: piatra, lutul, pergamentul, hârtia. După inventarea tiparului a avut loc prima explozie informaţională. Adevărata explozie se produce însă odată cu apariţia tehnologiilor digitale. Universul digital este estimat azi la 3,5 zetabaiţi, un număr imens care poate fi reprezentat ca 35 urmat de 20 de zerouri! Şi tinde rapid spre anul 2020 la 35 zetabaiţi. Pentru comparaţie volumul cuvintelor rostite de toţi oamenii de pe Terra este de mii de ori mai mic.

Universul digital creşte fiind alimentat secundă de secundă de senzori şi dispozitive diverse, dar mai ales de oameni. Într-un potop clasic nu ştim cum să scăpăm de furia apelor, aruncând peste bord apa! La potopul digital contribuim din plin şi noi, oamenii,  cu noi şi noi date. Avem acum 2,4 miliarde de utilizatori Internet, din care un miliard de utilizatori Facebook, şi se va ajunge fără îndoială la trei-patru miliarde. Fiecare postează texte, dar mai ales fotografii. Evoluţia tehnologică face şi ca o fotografie să sară de la sute de mii de baiţi la mulţi megabaiţi. Pe Twitter se trimit sute de milioane de mesaje zilnic!

Care ar fi atunci principalele componente ale arcei digitale? În primul rând căutarea şi găsirea informaţiei relevante, dând la o parte tot ce nu ne interesează. Văd deja un zâmbet pe faţa cititorului: Google! Numai că Google indexează numai câteva procente din informaţia existentă şi nu în Universul Digital, ci în Internet. Perspectivele nu sunt nici ele încurajatoare. Odată cu creşterea Internet căutarea devine din ce în ce mai dificilă şi apare pericolul deja incipient existent de a fi influenţaţi şi manipulaţi cu anumite rezultate. În plus, se măreşte din ce în ce mai mult Internetul ascuns (Hidden Internet) unde motoarele de căutare nu au acces.

In al doilea rând protecţia colectivă şi personală împotriva avalanşei de spam, malware şi hoax-uri care devine din ce în ce mai mare pe măsură ce creşte universul digital şi mai ales Internetul.

În al treilea rând o componentă vitală, asigurarea perenităţii. Un document pe piatră sau pergament a putut rezista mii de ani.  Ce ne asigură că date de azi vor mai putea fi accesate peste 10 sau 20 ani. Să nu uităm de benzile magnetice din anii 1970 sau floppy-urile din anii 1980. Se pune întrebarea până când va creşte acest univers digital? Nu există cumva şi un punct de explozie şi sfârşit al lumii digitale sau o dispariţie sub propria greutate? Există şi în acest sens multe teorii, inclusiv al unui punct Omega ce se atinge în 2012 (?!), dar despre acestea cu altă ocazie.

Legaturi: