BOGATIA SI HOTIA NOASTRA CEA DE TOATE ZILELE/ Evanghelia dupa Mamona si “facatura” ortodoxiei confortabile/ DESPRE CE ESTE POSTUL, DE FAPT?/ Ce fel de “sare a pamantului” mai suntem noi, astazi?

17-11-2013 14 minute Sublinieri

bogatul_caruia_a_rodit_tarina

  • Doxologia:

Bogat şi nebun? Fii doar bogat, de pr. Constantin Sturzu

Sfinţii Părinţi au rânduit ca în duminicile din această lună, noiembrie, să fie citite în biserici o serie de pericope evanghelice în care tema principală este bogăţia materială şi modul în care aceasta este utilizată spre mântuirea sau spre pierderea sufletului. Acum două duminici am văzut cum un bogat nemilostiv şi zgârcit ajunge în iad, iar săracul Lazăr, ce cerşea la poarta lui, este dus de îngeri în sânul lui Avraam. Apoi, duminica trecută, am învăţat de la samarineanul milostiv că, dacă faci un mic efort (inclusiv de natură materială), poţi salva viaţa unui om. Pe cel bătut de tâlhari, samarineanul îl duce la o casă de oaspeţi unde îşi asumă toate cheltuielile pe care le presupunea îngrijirea acestuia. Duminica viitoare vom afla ce l-a întristat pe un dregător bogat căruia Mântuitorul îi dezvăluie cum poate să strângă adevăratele comori, cele din ceruri. Tot despre un bogat este vorba şi în evanghelia citită mâine în biserici (de la Luca 12, 16-21), încât ne putem întreba care este motivul pentru care se acordă atâta atenţie acestui subiect: bogăţia materială. Unii ar putea să reproşeze celor care au ales să se citească în biserici aceste pericope faptul că nu prea au dat dovadă de simţ practic, că mesajul acestor pilde se adresează celor bogaţi pe care, din păcate, rareori îi vezi venind duminica la Sfânta Liturghie. Ei bine vom vedea, până la sfârşitul articolului că, de fapt, aceste pilde ne vizează pe fiecare dintre noi, chiar şi pe cei mai săraci.

Dar mai întâi să ne oprim puţin asupra pildei auzite astăzi şi din care aflăm că unui om bogat i-a rodit ţarina din belşug. Cei care au cunoştinţe de agricultură ştiu foarte bine că oricât de harnic ai fi, dacă Dumnezeu nu rânduieşte ploaie la timp, dacă nu fereşte recolta de tot felul de dăunători, dacă nu potoleşte vânturile puternice nu poţi obţine mare lucru de la culturile respective. Agricultorul, mai mult ca oricare altul, ştie că toate sunt la voia lui Dumnezeu şi numai El poate hotărî dacă într-un an recolta este bună sau, dimpotrivă, pământul este pustiit. Fără îndoială că şi bogatul căruia i-a rodit ţarina din belşug ştia că meritul nu este al lui. Şi atunci ce face el? Ridică mâinile sale spre cer şi mulţumeşte Domnului pentru mila şi îndurările sale? Este el recunoscător Celui de Sus pentru binecuvântările pe care le revarsă asupra pământului său? Îi trece măcar prin gând că din belşugul roadelor sale ar putea să mai ajute şi pe cei mai săraci, care nu au ce pune pe masa lor? Nu. El are o singură grijă: unde va depozita recolta întrucât hambarele sale sunt prea mici. Şi deja îi încolţeşte în minte planul prin care va zidi hambare mai încăpătoare după ce le va strica pe cele actuale. E ca şi cum atunci când cineva ne-ar oferi un dar, iar noi, în loc să-i mulţumim, am începe imediat să ne gândim unde putem dosi acel cadou pentru a putea să ne bucurăm doar noi de el.

BogatulCaruiaIARoditTarinaObservăm că în gândirea acestui bogat apare foarte des pronumele posesiv. El vorbeşte de “roadele mele”, “jitniţele (hambarele) mele”, “grâul şi bunătăţile mele”, “sufletul meu”. Aceste cuvinte ne indică un om extrem de egoist şi cu un simţ al proprietăţii cu totul exagerat. Această atitudine, de a ne raporta la cele din jurul sau din interiorul nostru ca şi cum ar fi cu adevărat proprietatea noastră nu este, din păcate, specifică doar bogaţilor. Şi cei mai săraci din punct de vedere material, vedem că se ataşează de câte ceva (oricât de neînsemnat ar fi acel lucru) şi pot da dovadă de mult egoism. Pentru că, aşa cum se ştie, nici bogăţia în sine nu-i un păcat, nici sărăcia nu e o virtute, ci modul cum ne raportăm la bunurile materiale ne diferenţiază în faţa lui Dumnezeu, ne împarte în buni şi în răi.

Primii hoţi din istoria omenirii

485331_547939931913338_2108102211_nDe fapt şi de drept ce este pe lumea aceasta şi care să ne aparţină cu adevărat? Sfântul Nicolae Velimirovici spune că la primii oameni, Adam şi Eva, găsim în păcatul originar şi patima hoţiei. Ei au furat din fructul oprit, din ceea ce nu le era dat lor. Şi urmaşii lor au moştenit această patimă de a fura de la Dumnezeu şi de la oameni. Iar “pentru ca omul să se păzească de apucăturile hoţeşti trebuie să privească la tot ceea ce are ca fiind ale lui Dumnezeu. De orice lucru s-ar folosi, să ştie că foloseşte lucrul lui Dumnezeu, nu al său. Când stă la masă şi mănâncă pâine, să mulţumească lui Dumnezeu, pentru că a lui Dumnezeu e pâinea.”

Bogatul la care ne referim nu numai că nu cugeta astfel de lucruri în inima sa, ci îşi face, ca un inconştient, planuri  de viitor zicându-şi: “Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te.” Sigur că se nasc multe nedumeriri din aceste cuvinte. Mai întâi, de ce bogatul îşi îndeamnă sufletul să mănânce şi să bea când se ştie că trupului îi sunt necesare acestea? Decăderea lui spirituală era însă atât de mare încât el reduce totul la biologic. În loc să dea sufletului hrana cea duhovnicească, rugăciuni, lecturi de folos, meditaţii la cele sfinte, el consideră că hrana cea trupească este suficientă şi pentru ca sufletul să se simtă bine. Reducerea la biologic a vieţii umane este un lucru extrem de frecvent în epoca noastră. Civilizaţia actuală pune accent pe lucrurile care fac trupul să se simtă bine. Însă şi dacă ţi-ar fi viaţa o continuă vacanţă, în care să poţi oferi trupului tot ce-şi poate dori, tot nu vei avea linişte sufletească. Pe mulţi, mai ales dintre cei foarte bogaţi, care-şi permit tot felul de lucruri, îi vezi că sunt neliniştiţi, deprimaţi, descurajaţi. Nu puţini sunt cei care-şi pierd minţile şi chiar se sinucid. Acestea se întâmplă pentru că, asemeni bogatului din pilda de azi, ei îşi lasă sufletul flămând – oferindu-i bucate – şi însetat – oferindu-i băutură. Mâncarea şi băutura sufletului sunt rugăciunea, convorbirea cu Dumnezeu şi cu sfinţii Lui.

“Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău”. Iată care este răspunsul lui Dumnezeu la cele ce gândea bogatul căruia i-a rodit din belşug ţarina. Faptul că Dumnezeu îi spune bogatului “în noaptea aceasta vor cere de la tine sufletul tău” nu este întâmplător. Noaptea este de fapt simbolul întunericului care a cuprins mintea acestui bogat. În momentul în care noi avem astfel de gânduri prin care îl alungăm pe Dumnezeu din viaţa noastră, suntem cuprinşi de un întuneric spiritual. Lumina harului dumnezeiesc se îndepărtează de la noi şi rămânem pradă duhurilor necurate care vor cere sufletul nostru pentru a-l duce acolo unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor. “Nebune” este un apelativ dur, dar pe deplin meritat de acest bogat care se raporta la sine şi la cele din jur ca şi cum Dumnezeu nu ar exista, ca şi cum el ar fi centrul universului. Ne aducem aminte că în Psalmi se spune: Zis-a cel nebun în inima sa: “Nu este Dumnezeu!” (Psalmi 13,1). Exact asta a spus, cu alte cuvinte, şi bogatul care se vedea doar pe sine în tot ceea ce i se întâmpla şi care, mai mult, îşi făcea planuri “pentru mulţi ani”. Dumnezeu îi aduce însă aminte că, aşa cum nu el şi-a hotărât venirea pe lumea aceasta, tot aşa nu poate hotărî el asupra duratei vieţii sale. Moartea vine năprasnic de multe ori. Vedem cum cei din jurul nostru mor deseori pe neaşteptate. Nimic nu poate garanta omului că va mai trăi un an sau o zi. Numai Dumnezeu ştie momentul în care sufletul nostru va fi luat la ceruri, de aceea trebuie să fim pregătiţi în orice clipă pentru a ne încheia socotelile cu această viaţă, mai ales că nu luăm nimic cu noi dincolo, indiferent de rangul şi de bogăţia pe care o avem.

În concluzie trebuie să reţinem trei aspecte, trei învăţături din pilda de astăzi.

Prima este aceea că trebuie să ne raportăm la bunurile din lumea aceasta ca fiind proprietăţi ale lui Dumnezeu. Noi chiar şi peste lucrurile care, din punct de vedere legal, suntem proprietari trebuie să ne considerăm a fi doar nişte administratori temporari. Această atitudine ne va scuti de multe iluzii şi, mai ales, de dorinţa pătimaşă de a ne înmulţi bunurile.

În al doilea rând nu trebuie să uităm niciodată că dincolo de faptul că trebuie să asigurăm trupului cele necesare, esenţial este a asigura sufletului nostru cele duhovniceşti. Peste comorile de pe pământ suntem puţină vreme stăpâni (sau administratori, cum spuneam mai înainte), dar peste comorile pe care le adunăm în cer cu adevărat vom fi proprietari pe vecie pentru că sunt bunuri nepieritoare, care nu putrezesc şi nu ruginesc.

A treia mare lecţie pe care ne-o oferă pilda de astăzi este că trebuie să ne gândim la moarte în fiecare zi, nu doar cei în vârstă, ci şi cei mai tineri. Să fim conştienţi că nu putem, cu puterile noastre, să ne prelungim viaţa nici măcar pentru o secundă şi că doar Dumnezeu este izvor al vieţii noastre, aşa cum spune şi dreptul Iov: “În mâna Lui El ţine viaţa a tot ce trăieşte şi suflarea întregii omeniri” (Iov 12, 10).

Plânsul negustorilor, de Marius Iordăchioaia

caderea BabilonuluiA căzut! A căzut Babilonul cel mare… Şi neguţătorii lumii plâng şi se tânguiesc asupra ei, căci nimeni nu mai cumpără marfa lor, marfă de aur şi de argint, pietre preţioase şi mărgăritare (…) vite şi oi şi cai şi căruţe şi trupuri şi suflete de oameni. (Apoc. 18; 2,11, 13)

Caracteristica timpurilor moderne este îndobitocirea metafizică a omului. (Franz Werfel)

Îmi amintesc de un evanghelist american. Supraponderal, la patru ace, predicând zgomotos şi agitându-şi mâinile pline cu ghiuluri mari de aur. Povestea cum un amărât de român primise „evanghelia lui” şi din muritor de foame ajunsese un adevărat bussinesman. Îmi sunt foarte vii în amintire mâinile lui „strălucitoare”. Am avut impresia că era un magician care predica subliminal, unor suflete pe care comunismul le lăsase surdo-mute, în limbajul mimico gestual al degetelor pline de inele. Oamenii îl ascultau fascinaţi de acele mâini care scoteau cu dexteritate un viitor roz şi pufos din pălăria lui texană, şi de cifrele, de miile de dolari la care ajunsese cel ce crezuse Evanghelia după America”, ţara care, în numele lui „Isus”, îl predică pe Mamona în toată lumea. Peste ani, când am citit „spovedania” unui pastor cuprins de o criză de conştiinţă, că singurul lucru care a rămas pretutindeni în urma evangheliştilor americani a fost modul lor capitalist de viaţă, am ştiut că nu exagerasem, atunci când socotisem invazia neoprotestantă de după revoluţia din ’89, înaintemergătorul neoliberalismului economic, nu al lui Hristos.

Am fost integraţi în ideologia şi politica unui sistem economic a cărui lucrare metafizică este să ne transforme în ucenici ai lui Mamona şi, reeducaţi de acesta, în fericiţii primitori ai peceţii antihristice. Puţini oameni din România realizează că premizele şi scopurile finale ale gândirii economice sunt religioase, că principiile concurenţei şi ale profitului sunt legi spirituale ale demonului avariţiei. Că scopul reformelor şi strategiilor economice, cel pilda bogatului nesabuit la sf nicolae domnescprofund, este să ne tranforme pe toţi, pe nesimţite, în bogaţi asemenea celui din Evanghelia de azi– Luca (12, 16-21). Mă refer, bineînţeles, la a fi aduşi la starea lui de nebunie. Căci el nu era „săracul” decât un bun capitalist, unul care azi, ar fi fost în Forbes şi ar fi primit, în fiecare an, ca factor de progres al economiei şi societăţii, premiul Camerei de Comerţ. Dar în ochii lui Hristos acesta e un nebun de legat. În ochii lui Dumnezeu era un fel de progresist contemporan care, de dragul profitului şi al locurilor de muncă, bagă fără nici o ezitare conştiinţa în faliment. Fie ca stare de fapt, fie ca ideal, bogăţia e cel mai adesea numele unei fatale boli a sufletului: lăcomia. A unei „puteri” care iese din satana şi, prin nevoinţa exerciţiului economic, ne transformă în fiare „civilizate”.

O durere constantă a inimii mi-o provoacă felul în care se predică despre bani şi bogăţie prin unele din bisericile noastre. De la amvoane se vorbeşte destul de politicos despre Mamona, destul de corect politic. Deşi Hristos se exprimă atât de categoric, nu numai în Evanghelia de azi, despre bogăţia materială şi gândirea capitalistă, deşi spune că mai degrabă trece odgonul prin urechile acului decât să intre un bogat în Împărăţia Cerurilor, totuşi unele predici ortodoxe contemporane, mai ales prin tonul lor, îl transformă subtil pe bietul nebun într-un cetăţean autentic european şi demenţa lui apocaliptică în virtutea fundamentală a vremurilor noastre.

Cauza adâncă a acestei nenoriciri metafizice care îl poate îndobitoci şi pe creştinul ortodox într-atât încât să creadă în evanghelia lui Mamona, mi-a fost, cred, revelată, de un cuvânt din prefaţa unei cărţi scrise de un arhimandrit grec contemporan:

Tulburarea ce s-a petrecut în ultima vreme în jurul noilor buletine de identitate, pe tema Antihristului, a numărului 666, a adus în actualitate învăţătura ortodoxă despre viitoarea Împărăţie a lui Dumnezeu. (…) Şi astfel s-a dat o neaşteptată ocazie Bisericii şi celor instruiţi teologic, laici şi clerici, să propovăduiască iarăşi „Evanghelia Împărăţiei” şi să ofere mesajul vieţii celei veşnice…

Citind aceste cuvinte m-am cutremurat şi nu m-am putut stăpâni să nu exclam cu ceva din vehemenţa glasului care i se adresa nebunului din pericopă: Dar ce, Dumnezeule mare, aţi predicat până acum?!!! Evanghelia acestei vieţi? Predică Ortodoxia viaţa veşnică numai când o strânge Statul de gât? Numai când apar CIP-urile? Numai când viaţa acesta devine imposibilă? Iar până atunci construim biserici ca să avem un venit sigur şi ca refugiu pentru cei ce n-au unde să-şi adoarmă conştiinţa?

Majoritatea formaliştilor ortodocşi sunt produsul predicării unei jumătăţi de Evanghelie. Ei cred cu adevărat că trebuie să ne pocăim şi să credem în Hristos. Cred în acestă jumătate de Evanghelie. Dar nu cred în cealaltă jumătate: căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor! Pocăinţa lor şi credinţa în Evanghelia lui Hristos e numai pentru nădejdea de a o duce mai bine aici şi acum!! E varianta ortodoxă a predicii obezului inelat de peste Atlantic! Şi de aici, o credinţă fără încredinţare, fără predare lui Hristos a întregii noastre fiinţe! Şi toată tristeţea, nefericirea şi târguiala asta pioasă şi permanentă a ortodoxiei „de consum”! O jumătate de Evanghelie e moarte. Căci cealaltă jumătate de Evanghelie e tocmai Învierea. Învierea fiind intrarea în viaţa veşnică. De acolo, din nădejdea primirii în Împărăţia Cerurilor vine pe feţele creştine lumina nelumească a Ortodoxiei. Şi din absenţa acestei nădejdi, feţele întunecate, de morţi, ale credincioşilor transformaţi de iubirea lumii în sperietori ortodoxe pentru noile generaţii. Tâlharul de pe cruce  nu doar s-a căit de viaţa lui ticăloasă ca să fie pomenit în Împărăţia lui Hristos; a făcut aceasta ca o temelie, ca un preambul al marii, capitalei lui (şi a noastre, a tuturor) cereri: pomeneşte-mă, Doamne, în Împărăţia Ta, când vei veni! Aşa cum spune şi Sf. Vasile cel Mare, creştinul nu e doar unul care îşi recunoaşte păcătoşenia sa, ci şi cel care are binecuvântatul „tupeu”, inspirat de har, de a cere Împărăţia Cerurilor.

Industria „evanghelistă” a lui Mamona face azi o mulţime de lucrări. Produce un ocean de stimuli în care sufletul omenesc să se înece cu entuziasm în sine însuşi şi în iad, tras de bulboana magică, halucinantă, a propriei îndobitociri metafizice. Totul, toată economia de piaţă, toată societatea de consum, nu-i decât o imensă maşinărie metafizică capabilă să transfuzeze permanent, prin toate interacţiunile cotidiene cu ea,  „sângele lui Mamona”, cu voinţa şi obiectivele lui, cu nebunia lui „capitalistă”, în venele sufletelor noastre. Este ritualul economic al liturghiei negre. Care, adăugându-se celui politic şi celui cultural, desăvârşeşte magia integrării noastre în veşnicul coşmar, trăit cu veselie de nebun, al utopiei: în nesfârşitul Haloween.

Fără setea vie, cotidiană, de a fi primiţi în Împărăţia lui Dumnezeu, ortodoxia noastră devine un fetiş şi varianta pioasă a pierzaniei. Iar lacrimile pocăinţei noastre nu vor fi din plânsul sfinţilor, ci al negustorilor, din plânsul pentru lipsa de profit bănesc şi succes lumesc a credinţei în Hristos: căci în inima Hristos in templunoastră, dincolo de catapeteasma evlaviei, masa jertfei e tarabă şi mulţi ne târguim cu Dumnezeu pentru un trai decent în lumea lui Mamona, în jungla concurenţei şi a profitului, în lumea sălbăticirii inimii în numele raţiunii. În lumea bogatului nebun…

Fie ca evlavia noastră să îngăduie strigătului Evangheliei de azi să sfâşie catapeteasma nebuniei ascunse în adâncul inimii, acolo unde ar trebui să fie Împărăţia şi acum sunt tarabele. Să ne fie Spovedania bici care să răstoarne târguielile lăuntrice, viclene, ale inimilor. Iar Împărtăşania, potop peste lumea lui Mamona din noi. Ca de acolo, din adâncul nostru, ca dintr-un mormânt spart, să ţâşnească lumina Împărăţiei în ochii noştri şi cuvântul Împărăţiei în predicile noastre. Amin!

Postul, exercițiu de libertate sau cum poate o fată a ști dacă iubitul ei este pregătit pentru a deveni mirele ei, de Vlad Botez

Făcutu-m-ai căutător de Tine, Doamne, și neliniștită este inima mea până nu se va odihni întru Tine, Doamne!

Iată vreme potrivită pentru a ne re(aduce) aminte care este scopul viețuirii noastre (vremelnice) pe pământ. Foarte mult se vorbește la începutul acestei perioade despre post ca înfrânare de la anumite alimente, dacă e păcat sau nu să nu postești, cum și în ce condiții să postim, ce să mâncăm și ce să nu mâncăm, cât pește sau de câte ori, și așa mai departeDar oare câți dintre noi vorbim în această perioadă despre har, despre faptul că postul este una dintre perioadele în care putem să aflăm mult har, despre faptul că avem șansa de a ne înmuia inimile, despre faptul că avem șansa de a ne apropia și mai mult de Dumnezeu, despre șansa că putem (re)căpăta îndrăzneală înaintea Feței Sale?

Un creștin conștient de vocația sa nu simte că intră în post prin faptul că renunță la anumite alimente, ci prin faptul că își sporește nevoința și trezvia, prin faptul că își înmulțește rugăciunea și se străduiește să trăiască și să plinească ceea ce cere adesea în rugăciune: „ziua toată desăvârşită, sfântă, în pace şi fără de păcat”. Câți dintre noi mai credem în aceste cuvinte? Câți dintre noi mai credem că putem trăi o astfel de zi? Câți dintre noi ne propunem la începutul unei zile să trăim așa, câți dintre noi ne propunem la începutul unui post ca măcar o zi să o petrecem astfel?

Abținerea de la anumite alimente e cel mai elementar pas al postului. Dar el este indispensabil. E ca motorina de care are nevoie o mașină pentru a parcurge o anumită distanță. Dar dacă pui doar motorină în rezervor nu înseamnă că și ajungi la destinație. Este nevoie și de un șofer care să știe UNDE vrea să ajungă, care să conducă cu atenție pentru a evita pericolele, și, mai ales, să fie conștient că de felul în care el conduce depinde viața tuturor celorlalți pasageri ce se află în mașină. Și da, de felul în care noi postim, depinde viața întregii umanități, dacă avem acea conștiință adamică cum că toți suntem un singur trup. Și dacă eu îmi fac de cap… suferă toți ceilalți. Foarte frumos spunea părintele Zaharia Zaharou că postul este perioada în care eu, creștin din România, mă unesc cu cel din Congo, cu cel din Australia, cu cel din Mongolia, cu cel din Alaska, într-un singur gând, pentru Hristos.

Poate mulți tineri se întreabă: la ce bun postul? Și de ce tocmai acum, la această vârstă? De ce să postesc? Pentru că postul este un exercițiu de libertate. Pentru că postul ne ajută să ne cunoaștem pe noi înșine, pentru că postul ne ajută să ne dăm seama dacă suntem pregătiți pentru a întemeia o familie. A devenit deja un clișeu faptul că femeia trebuie să se supună bărbatului. Și cam atât. Prea adesea ne oprim doar aici. Dacă femeia trebuie să se supună bărbatului asta înseamnă că bărbatul trebuie să stăpânească. Iar postul este perioada cea mai bună pentru tinerele fete de a vedea dacă prietenii lor au sau nu darul de a stăpâni. Iar darul de a stăpâni se verifică cel mai simplu prin a observa dacă iubitul tău se stăpânește pe sine, dacă își poate ține în frâu simțurile. Și dacă se stăpânește pe sine, cu siguranță va ști să te „stăpânească” și pe tine, având grijă ca nu cumva să rănească sau să piardă iubirea ta.

Mulți am vrea ca ținând post să ni se rezolve toate problemele, să ne meargă totul bine și să fim în armonie cu toată lumea. Și de multe ori avem impresia că, deși postim, suntem mai răi decât eram înainte, când nu posteam. Nu, nu suntem mai răi, acum doar avem prilejul să vedem ceea ce nu vedeam înainte. Și să începem să lucrăm, să începem să vrem să ne schimbăm viețile. Să ne dorim și noi, acum, la început de post, ca inimile noastre să devină sălașe sărăcăcioase (în patimi), dar primitoare, în care să se nască Hristos.

Vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine!, de Vlad Botez

Şi auzind Irod împăratul s-a turburat şi tot Ierusalimul cu dânsul. Şi adunând pre toţi arhiereii şi cărturarii norodului, i-a întrebat: Unde este să Se nască Hristos?

sea_beast_with_7_heads_and_10_hornsÎncă nici nu se naște în noi bine dorirea de a fi cu Hristos, că vrăjmașul omului se și aruncă asupra noastră, răcnind ca un leu, căutând să ne înghită. Sfântul Apostol Petru ne cheamă însă la nădejde: „Căruia staţi împotrivă, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri în lume. Iar Dumnezeul a tot harul, Care v-a chemat la slava Sa cea veşnică, întru Hristos Iisus, El însuşi, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va duce la desăvârşire, vă va întări, vă va împuternici, vă va face neclintiţi.

Sculându-te, ia Pruncul şi pre muma Lui, şi fugi în Eghipet, şi fii acolo până voiu zice ție, că va Irod să caute Pruncul să-L piarză pre el.

Aici aș vrea doar să subliniez rolul Îngerului păzitor în viața noastră care adesea ne atenționează 002162atunci când vrăjmașul ne întinde vreo cursă, însă noi nu avem urechi de auzit graiul său. Pentru că nu-l cunoaștem, pentru că nu stabilim o relație vie și cu el. Gândesc că a ne limita la a citi din când în când Canonul către Îngerul păzitor nu este de ajuns pentru acest lucru. Un părinte duhovnicesc recomanda zilnic, după rugăciunea lui Iisus, câteva „ațe” de „Sfinte Îngere, păzitorul vieții mele, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru mine, păcătosul”. Sau dulcea rugăciune care a izvorât din inima părintelui Sofronie: „Îngere a lui Dumnezeu, păzitorul meu cel Sfânt, viața mea păstrează în frica lui Hristos Dumnezeu; mintea mi-o întărește în calea cea adevărată și întru dragostea celor de sus îmi rănește sufletul, ca de tine călăuzindu-mă să primesc de la Hristos Dumnezeu mare milă”.

Atunci Irod văzând că s-a batjocorit de Maghi, s-a mâniat foarte; și trimiţând a omorât pre toţi pruncii, cari erau în Vitleem şi întru toate hotarele lui, de doi ani şi mai mici, dupre vremea care cercase de la Maghi.

Dacă ne ținem tari, Irozii acestei lumi vor căuta să facă rău celor pre care îi iubim. Să ne așteptăm la multe necazuri dacă stăm neclintiți. După cuvântul părintelui Serafim Rose, ortodoxia confortabilă e o făcătură. Cine vrea cu Hristos nu poate nicidecum să se aștepte la o viață comodă. Dacă în schimb totul ne merge „bine” și totuși credem că ducem o viață duhovnicească autentică, mai avem o șansă de a fi treziți de cuvântul Mântuitorului: Vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine. Căci tot aşa făceau proorocilor mincinoşi părinţii lor.

Şi postind patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, dupre aceea au flămânzit. Şi venind la Dânsul ispititoriul a zis…

După ce a postit, Hristos nu S-a ridicat în slavă, nu S-a schimbat la Față pentru nevoința Sa, ci s-a apropiat de Dânsul ispititorul. Iar noi după câteva zile de post am vrea să scăpăm de toate problemele și, eventual, să devenim și sfinți.

useknovenie_11Iar auzind Iisus că Ioan a fost prins, S-au dus în Galileea.

Dacă propovăduiești cuvântul lui Dumnezeu, prin grai sau pilda vieții, vei fi căutat să fii prins. Căci Irod, prinzând pe Ioan, l-a legat şi l-a pus în temniţă, pentru Irodiada, femeia lui Filip, fratele său. Căci Ioan îi zicea lui: Nu ţi se cuvine s-o ai de soţie”.

Și astăzi, dacă înfierezi păcatul, tot felul de Irodiade vor vrea pe tipsie capul tău. Însă aceștia să ia aminte că limba lui Ioan a grăit împotriva păcatului chiar și atunci când capul său fusese deja tăiat. Dacă noi (Biserica) vom tăcea, pietrele vor striga!

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Tot Mântuitorul ne arată și răsplata celor ce plâng în veacul acesta, răsplata celor care plâng pentru păcatele lor și pentru păcatele lumii întregi, răsplata celor care plâng pentru că văd schimonosindu-se chipul lui Dumnezeu în ei înșiși, și mai ales răsplata pentru cei care plâng văzând cum se schimonosește chipul lui Dumnezeu în cei care le fac rău și în cei care îi urăsc: „Fericiţi cei ce plângeţi acum, că veţi râde”.

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoșeză de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei izgoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi când vor ocărî pre voi şi vor goni pre voi şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceriuri; că aşa au gonit pre prorocii cei mai nainte de voi.

Prea adesea ne dorim o fericire pur pământească și gândim doar în această perspectivă. Or, fericirea noastră este de alt ordin, căci Dumnezeu se raportează la noi prin prisma veciniciei. Să căutăm și noi să ridicăm ochii și să privim și dincolo de mormânt. Și atunci viața noastră va prinde sens, se va umple de sens.

Voi sunteţi sarea pământului; iar dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? Întru nimic nu mai este de treabă, fără numai a se arunca afară şi a se călca de oameni.

Când ne-am întrebat ultima oară ce fel de sare suntem? Oare nu cumva pământul acesta s-a săturat de o sare care nu mai sărează? E timpul să ne hotărâm ai cui suntem: nu putem lui Dumnezeu a sluji şi lui mamona.

Predica-de-pe-munte-9


Categorii

Marius Iordachioaia, Pagini Ortodoxe, Parintele Constantin Sturzu, Vlad Botez

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

15 Commentarii la “BOGATIA SI HOTIA NOASTRA CEA DE TOATE ZILELE/ Evanghelia dupa Mamona si “facatura” ortodoxiei confortabile/ DESPRE CE ESTE POSTUL, DE FAPT?/ Ce fel de “sare a pamantului” mai suntem noi, astazi?

  1. Și astăzi, dacă înfierezi păcatul, tot felul de Irodiade vor vrea pe tipsie capul tău.

    Daca s-ar infiera cu atata ravna pacatele propii, decat pacatele altora, ne-am castiga mai degraba sufletele si lumea in jurul nostru s-ar schimba.

  2. Apropo de bani si bogatie si impartirea la saraci. Am observat ceva interesant si la prima mina ca sa zic asa(din experienta unor prieteni si apropiati): daca cineva cu putini bani ajuta pe cineva cu inca si mai putini bani eu nu am vazut ca acea persoana(cea care a ajutat) sa ramina fara ajutor, sa flaminzeasca la propriu atunci cind putinele sale resurse se termina. De undeva, cumva, in feluri citeodata total neasteptate ajutorul apare. Este ca si cum milostenia facuta o data se intoarce la timpul potrivit, adica necesar si ea este insutita. Lucru observat de astfel de persoane. Asta este o confirmare zilnica si aparent triviala a promisiunii ca nu trebuie sa ne ingrijim de ziua de miine. Asta mai arata si faptul ca nu trebuie sa fii bogat ca sa fii “nemilostiv” sau egoist. Poti sa fii suficient de strimtorat dar de asemenea egoist si foarte meschin.

  3. De acord cu Petra,NSA….
    Pentru acei parinti care au bani, situatie materiala buna (indestulatoare), CRED ca este FIRESC sa puna de-o parte pentru intemeierea viitoarelor familii (ca ajutor banesc) pentru copiii lor (baieti sau fete), altiminteri – ar cadea – chiar in osanda, pentru ca au avut si n-au vrut (nu, ca n-ar fi putut), sa le asigure copiilor, lor minimul necesar!

    Este greu si rau pentru cei tineri, care vor sa rupa cu dintii cordonul ombilical (dupa 20 de ani si ceva….)si sa fie eliberati/detasati de parintii care i-au nascut/crescut, MACAR din impulsul FIRESC de a-si urma cursul vietii, asa cum si-l doresc/cred/vor, ei, solicitandu-si limitele, fortele!

  4. Adica…mai pe SCURT: ii las si in mana lui Dumnezeu DAR…le dau si ceea ce EL mi-a trimis/transmis (fie, prin mostenire din generatie din generatie, fie prin efort propriu) ca Unul de la care, ‘toata darea ce bune si tot Darul desavarsit, de la EL…este COBORAT, adica de la Parintele Luminilor…’

    – drept pentru care, nu este bine, nici frumos (la modul las si pervers), sa-L las numa’ pe EL, sa hotareasca ( atata timp cat NU sunt neputincios nici la trup, nici la suflet ori la minte) pentru a intarii ticalosia, lasitatea mea… ci, sa ma accept pe mine, ASA CU SUNT! ca instrumetn umil al Sau – care m-a ‘facut’ (prin darurile/harismele primite de la EL) sa chivernisesc si sa daruiesc (fara strangere de inima, prin zgarecenie sau egoism)ceea ce copiii mei, n-ar rusina nici fata tatalui lor (care i-a nascut), nici fata Tatalui lor, care este in Ceruri….

  5. Citesc acum cartea Scoala rugaciunii de mitropolitul Antonie de Suroj.O zicere de la tatal sau,pe care nu a uitat-o vreodata:

    “Sa nu uiti niciodata ca a fi viu sau a fi mort,nu inseamna mare lucru.Ceea ce conteaza este lucrul pentru care traiesti si lucrul pentru care esti gata sa mori.”

    Sau de la dinsul zicere:

    ” Este destul sa spui ” Am ceasul acesta,este al meu” si sa-l inchizi in pumn,pentru a fi in posesia unui ceas…dar mai sarac cu o mina.

    Iar daca iti stringi bogatiile in minte,daca iti zavorasti inima pentru a pastra in siguranta ceea ce se afla inlauntrul ei,pentru a nu-ti pierde niciodata bogatiile,atunci mintea si inima ta devin tot mai mici,precum lucrurile printre care te-ai inchis.”

    F frumos capitolul 1,Absenta lui Dumnezeu ( pentru cine doreste sa citeasca ),acum sint la al doilea,…A bate la usa.

    ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/Antonie%20de%20Suroj%20-%20Scoala%20rugaciunii.pdf

  6. … ce asociere : facatura + ortodoxia, ciudat.. in textul pr. Constantin Sturzu nu este folosit acest cuvant

  7. @ gigi:

    Textul pr. Sturzu e singurul pe care l-ati citit din grupajul de aici? Si daca nu ati avut rabdare sau atentie sa mergeti mai departe, de ce va mai mirati? Expresia apartine parintelui Serafim Rose si se refera NU la ortodoxie, ci la “ortodoxia confortabila”. Apare ca atare in articolul lui Vlad Botez (ultimul) si este inclusa ca idee si in cel al lui Marius Iordachioaia.

  8. M-aimpresionat,ca de obicei,articolul lui M.Iordachioaia.
    Are un stil inconfundabil de a pune degetul pe rana…se vede ca il doare…ca e viu…

  9. Pingback: SFANTUL APOSTOL ANDREI, Parintele crestinismului romanesc si SFANTUL ANDREI SAGUNA, apostolul tare al Ardealului – chemari la ASUMAREA CONDITIEI DE CRESTIN in vremurile zeificarii pacatului -
  10. Pingback: PREDICI la DUMINICA SFINTILOR ROMÂNI (audio, text): “Sa cerem ajutorul sfintilor români si al SFINTILOR INCHISORILOR pentru vremurile grele prin care trecem!”. CUM POATE PIERI NEAMUL CAND SE STRICA “SAREA PAMANTULUI”? -
  11. Pingback: “In noaptea aceasta voi cere sufletul tau”. PREDICI AUDIO ale Pr. Ciprian Negreanu la BOGATUL CARUIA I-A RODIT TARINA. In ce ne “investim” viata? -
  12. Pingback: Avertismentele profetice ale Parintelui Ioanichie: “SA NU RAVNITI LA FERICIREA CELOR DIN OCCIDENT! E vremea sa ne rugam! Vremea s-a scurtat, anii cei grei s-au apropiat“. CAT TIMP MAI POATE DAINUI ROMÂNIA? -
  13. Pingback: DEVOTAMENTUL APOSTOLILOR si CHEMAREA CRESTINILOR DE A FI SAREA PAMANTULUI SI LUMINA LUMII. Sminteala facuta de acei clerici nevrednici din zilele noastre: “Din pacate, multi vin la preotie fara ravna si se manifesta ca niste functionari reci, fara f
  14. Pingback: PREGATIREA PENTRU CEASUL MORTII. Cum se poate invata… a muri? | Cuvântul Ortodox
  15. Pingback: “A nu-L lua pe DUMNEZEU si MOARTEA in ecuatia vietii tale e greseala absoluta”. INVESTITI IN DUMNEZEU SI IN SUFLET! “In vremea noastra, TRUPUL A AJUNS SA FIE STAPANUL LUMII, pentru ca sufletul a tacut” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare