21 decembrie 1989 (FOTO + VIDEO). Pe unde calcam s-a varsat sange… IPS Bartolomeu Anania despre jertfa tinerilor si “performanta” comunismului ateu: “A NE FACE SA TRAIM ZILNIC ANORMALUL CA NORMALITATE”

• Romania Libera: Revoluţia după 24 de ani. Istoria unei fotografii istorice

[…]  Sunt atât de multe momente în fotojurnalism în care, deşi eşti martor, nu poţi decât să îţi imaginezi ce a înseamnat sau ce a sugerat o privire. Aveam, în sfârşit, şansa de pune această întrebare! S-a uitat la mine şi mi-a spus că tocmai ce ieşise din schimbul de noapte când a văzut un camion plin cu cadavre în remorcă, oameni ucişi în noaptea care trecuse, în timpul revoltei populare împotriva lui Ceuşescu. Mi-a spus apoi că e obişnuit să trăiască alături de cineva aflat în suferinţă şi tristeţe, pentru că soţia sa era invalidă. Mi-a mai spus că e bucuros că anii de opresiune ai lui Ceuşescu s-ar putea apropia de sfârşit şi că, deşi el nu poate ajuta, se gândeşte la familiile morţilor pe care i-a văzut în camion şi care suferă o dramă eternă pentru pierderea celor dragi. […]

• Adevarul: FOTO 21 decembrie 1989. Filmul zilei în care, la Bucureşti, începea Revoluţia

Cu puţin după ora 10.00, mulţimea era deja adunată în faţa sediului Comitetului Central al PCR, ordonată, afişând tablouri şi pancarte comuniste. Directiva adunării populare venise cu o zi în urmă de la dictator, iar majoritatea oamenilor erau aici, ca de obicei, sub efectul ameninţărilor cu pierderea locului de muncă.

Nicolae Ceauşescu ceruse organizarea mitingului cu scopul de a înfiera tulburările de la Timişoara şi de a-i condamna pe „huliganii“ care se revoltaseră (şi muriseră) în oraşul de pe Bega. Ceea ce nu ştia, însă, era că, prin această manevră, nu făcea decât să îşi grăbească propria prăbuşire.

Miting transformat în revoluţie

În jurul orei 12.30 dictatorul comunist lua cuvântul şi vorbea despre nevoia imperativă de a apăra ţara de atentatele cercurilor străine la integritatea ei şi mulţumea organizatorilor mitingului. În momentul în care a anunţat că, din ianuarie, vor creşte salariile cu 100 de lei, au început şi primele huiduieli, printre urale şi scandări. În continuare, huiduielile s-au intensificat, iar o panică inexplicabilă i-a făcut pe oameni să fugă în toate părţile. Marea adunare populară se trasformase în marea revoltă populară.

Aflat atunci în carul de transmisie al TVR din Piaţa Palatului, Ilie Ciurescu, realizator la Televiziunea Română, îşi aminteşte: „A început manifestaţia şi la un moment dat s-a auzit o explozie, pe care noi am perceput-o în car ca pe un cutremur. Am încercat să ne păstrăm cumpătul şi să refacem transmisiunea. În situaţii neprevăzute, camerele se îndreaptă către locuri neutre, dar noi am păstrat camerele îndreptate spre balcon, pentru că voiam să vedem ce se întâmplă. Aşa au rămas imaginile cu Ceauşescu încercând să refacă mitingul.

Ceauşescu, debusolat

„Alo! Alo! Alo! Tovarăşi, aşezaţi-vă liniştiţi la locurile voastre!“, striga Ceauşescu, derutat de pierderea controlului mulţimii, aproape rămas fără cuvinte. Celor de lângă el le-a spus: „Asta-i o provocare!“. Tablourile şi pancartele dispăruseră, iar bucureştenii scandau  lozinci precum „Jos Ceauşescu!“, „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!“, „Timişoara, Timişoara, ai omorât copii nevinovaţi!“. Speriat, Nicolae Ceauşescu părăseşte balconul CC-ului.

Baricada de la Inter

Curând, adunarea populară se dispersa, iar oamenii s-au regrupat în Piaţa Universităţii. Întreg centrul Bucureştiului, de la Piaţa Unirii la Romană şi până la Piaţa Rosetti, a fost ocupat de manifestanţi. În faţa Intercontinentalului, tinerii au îngenuncheat şi au păstrat momente de reculegere pentru cei căzuţi al Timişoara. Dintre ei se distingea ca lider Dan Iosif. În acelaşi timp, forţele de represiune împânziseră şi ele întreaga zonă, cu TAB-uri şi tanchete.

În jurul orei 17.00 mureau şi primii oameni: 13 tineri au fost omorăţi în apropierea Sălii Dalles, şase dintre ei loviţi de un camion, iar ceilalţi şapte, care scăpaseră, au fost împuşcaţi în cap, povesteşte Viorel Ene, preşedintele Asociaţiei Victimelor Mineriadelor, citat de frontpress.ro.

În după-amiaza zilei de 21 decembrie, demonstranţii le oferă flori soldaţilor şi improvizează o baricadă din mese şi scaune la Intercontinental. După lăsarea serii însă, a început măcelul.

Piaţa Universităţii, „curăţată“. Bilanţul: 49 de morţi

După miezul nopţii a început să se tragă, iar baricada a fost suplberată. Ceauşescu dăduse ordine clare ca zona să fie „curăţată“ şi îl trimisese chiar pe generalul Vasile Milea în stradă, pentru a coordona represiunea. La 3.00 dimineaţa nu mai era nimeni în stradă. În dimineaţa zilei de 22 decembrie, comandantul infanteriei şi al tancurilor, Ion Horţopan, îi raporta Elenei Ceauşescu că manifestanţii fuseseră „terminaţi“.

În noaptea dintre 21 şi 22 decembrie, 49 de oameni au murit, în jur de 500 au fost răniţi, iar peste 800 au fost încarceraţi, torturaţi şi bătuţi la Jilava.

21 decembrie, un moment instoric controversat

Evenimentele de la Bucureşti din ziua de 21 decembrie 1989 reprezintă un moment crucial în contextul Revoluţiei române, însă multe întâmplări rămân neelucidate. Spre exemplu, raportul Serviciului Român de Informaţii, făcut public în 1994, sugerează că panica produsă în mulţimea adunată în faţa CC-ului a fost provocată de forţe necunoscute. „Vacarmul sonor (asemănător cu cel produs de formaţiuni de avioane, elicoptere sau tancuri) a provenit dintr-o sursă de amplificare. Starea de panică nu s-a datorat numai zgomotului produs în difuzoare, ci, aşa cum au relatat mai multe persoane, «a fost vorba despre o senzaţie fizică de spaimă, resimţită sub forma unei nelinişti atât de puternice, încât aproape că nu te mai puteai ţine pe picioare, iar în urechi îţi răsuna un huruit insuportabil. Discuţii purtate cu specialişti atestă că o atare stare şi senzaţiile descrise mai sus sunt provocate, de regulă, prin emiterea la mare intensitate a unor unde de joasă frecvenţă, sub pragul audibilului“, se arată în raportul SRI.

Nici în privinţa deciziei lui Ceauşescu de a organiza mitingul lucrurile nu sunt clare. S-a spus că persoane din anturajul său l-ar fi influenţat să ia această decizie tocmai pentru a crea premisele unor incidente care să-i grăbească prăbuşirea.

Fotografiile – Reuters via Adevarul

• CrestinOrtodox: 21 decembrie 1989 – ultimele ore din viata primului martir

Din trupul Salii Dalles cresc de 14 ani niste cruci. De dincolo de moarte, tinerii ucisi pe 21 decembrie 1989 privesc lumea vie cu ochii mari, de caprioare speriate, parca vrand sa spuna: „Fratilor, pe unde calcati voi acum ne-am lasat noi sangele…“. In graba noastra si-n stresul de zi cu zi, poate trecem prin fata lor fara sa ne mai amintim cum a fost atunci…

A murit cu o carte de rugaciuni la piept

Dintre cei 13 tineri secerati de gloante in fata Salii Dalles in 21 decembrie ’89,  Mihai Lucretiu Gatlan, un tanar de numai 19 ani, a fost prima victima a revolutiei. Isi dorea din tot sufletul sa fie liber. A murit – cu gandul ca face ceva pentru tara – lovit de un camion militar si apoi impuscat. Ultimul lui cuvant, inainte de a inchide ochii pentru totdeauna, a fost „Libertate“. Dupa toti acesti martiri-eroi si azi mai plang parintii vesnic tristi si cu inima franta, copacii Bucurestiului, cladirile ale caror ziduri au fost stropite cu sange curat si tanar. Cunoscutii lui Miki spuneau ca in sufletul lui „traiau doua lumi importante: religia si muzica“. Nu putea sa traiasca fara nici una dintre ele. „Mihaita ar fi vrut sa dea la Teologie“, isi aminteste trist Ion Gatlan, tatal lui. „Purta intotdeauna asupra lui o micuta carte de rugaciuni. O avea de la 15 ani. Noi nici nu stiam. Am aflat mai tarziu, cand l-am ridicat de la morga. O tinuse la piept in timpul revolutiei si era patata de sange“.

Icoana Mantuitorului

Mihai s-a nascut pe 9 aprilie 1970 si a fost un tanar deosebit, talentat si iubitor de oameni. D-l Gatlan isi aminteste de o intamplare petrecuta in copilaria lui Miki si care dezvaluie frumusetea sufletului sau. Prin anul 1984, Mihai a primit cadou o frumoasa icoana pictata de tatal lui, care Il infatisa pe Domnul nostru Iisus Hristos. O tinea in camera lui, alaturi de discurile cu muzica. Dar, daca pleca la tara sau in vacanta, nu uita sa puna in valiza si icoana. „Ne plimbam intr-o vara cu vaporul pe Dunare, povesteste tatal lui. Acolo am facut cunostinta cu un domn din Cluj, pe nume Bogdandi, si cu fiul acestuia, care era de-o seama cu Mihai. Am aflat ca baiatul avea o tumora la cap, foarte dureroasa, care ii dadea niste stari depresive de necontrolat. Tatal era disperat. Ar fi vrut sa il opereze, desi medicii ii spusesera ca e foarte periculos. Dorea sa faca orice era omeneste posibil pentru unicul lui baiat si refuza cu indaratnicie sa se dea batut“. Si atunci, pe vapor, s-a petrecut ceva foarte straniu. Mihai, care avea iconita cu el, a intrat in vorba cu bolnavul. L-a mangaiat pe par, pana ce acesta a adormit cu capul exact pe plasa in care Mihai asezase cu grija icoana. Cand s-a trezit, baiatul i-a spus dintr-o data tatalui sau ca la intoarcerea acasa ar vrea sa se opereze. Toata lumea prezenta a ramas uimita. D-l Gatlan a aflat mai tarziu ca operatia a reusit pe deplin. „Am fost extraordinar de bucuros.

„Sa-mi aduci o gutuie!“

Daniela l-a cunoscut pe Mihai in primavara lui 1989. Ea isi aminteste cum se intalneau tinerii pe atunci. Discutau despre religie, Biblie, Iisus Hristos, despre bisericile distruse de Ceausescu. Isi faceau planuri de viitor. La sfarsit, scoteau chitarile si cantau balade si muzica folk. Apoi venise si toamna anului 1989. Era frig si intuneric in Romania. Apa calda oprita, curentul la fel, alimentarele goale. Oamenilor le ajunsese cutitul la os. Miki avea din ce in ce mai des viziunea mortii si de fiecare data cand era cu prietenii amintea de acest fenomen. „Fratilor, daca ar fi sa mor, as vrea sa fiu macar liber! Si stiti cum as vrea sa fiu ingropat? Asa cum ma vedeti, cu hainele astea simple pe mine. In blugi, in geaca si cu cizme. Sa n-aud de costum, ca-mi vine rau!“. Prietenii radeau si credeau ca glumeste. Dar lui nu-i ardea de glume! Cand timisorenii au iesit in strada, pe 15 decembrie 1989, Miki nu-si mai gasea locul: „E timpul sa facem si noi, astia din Bucuresti, ceva! Nu putem sta cu mainile in san! Haideti sa iesim in strada!“. Inevitabilul sfarsit al comunismului batea la usa. Pe 20 decembrie 1989, seara, Miki a sunat-o pe Daniela. Era ziua in care trupa „Iris“ canta la Teatrul „Ion Creanga“ din Piata Amzei. „Mi-a propus sa vin si eu la concert, povesteste Daniela. Dupa spectacol ar fi avut chef sa discutam despre ce se intampla in tara. A doua zi, pe 21 decembrie, la 17.00-17.30, urma sa ne intalnim in fata Salii Dalles. M-a rugat sa-i aduc o gutuie. Ii placea la nebunie acest fruct!“.

Se misca tara

Daniela n-a putut ajunge la concertul cu „Iris“ pentru ca nu au lasat-o parintii. Auzind ca la Timisoara era prapad, acestora le-a fost teama sa nu i se intample fetei lor vreo nenorocire, asa ca au tinut-o inchisa in casa toata seara, spre indignarea ei. Vineri, insa, pe 21 decembrie, Daniela si-a mintit tatal ca se duce la scoala si a zbughit-o in centru. Avea inima cat un purice. Simtea ca se intampla ceva in oras. In mod ciudat, pe strazi mirosea a primavara, a pamant si a iarba cruda. Tanara s-a urcat in autobuzul 368 si pe drum isi imagina cum e in libertate, fara Ceausescu. La Eroilor autobuzul s-a oprit. Nu putea trece de tab-urile si blindatele puse de-a curmezisul soselei. Soldati cu casti si scuturi pazeau cu strasnicie centrul. „M-am strecurat cum am putut printre ei si am alergat intr-un suflet, pe jos. La fiecare intersectie erau baraje de scutieri care te legitimau si te intrebau unde mergi. Eu am mintit ca trebuie sa ajung la o prietena bolnava care e singura si locuieste pe Calea Victoriei. Afara incepuse sa se intunece. Dinspre Piata Universitatii se auzeau deja impuscaturi. In fata Magazinului Eva, alt filtru de scutieri. Nu m-au lasat sa trec, asa ca am inceput sa bazai. Umblam cu gutuia in buzunar, ca o bezmetica, si nu aveam cui s-o dau. Un soldat mai milos m-a luat de umar si m-a impins catre statia de metrou de la Romana: <Du-te, acasa, fato, ce cauti aici? Tu nu vezi ca e de rau?!>. I-am dat gutuia lui. Musca din ea si dadea din cap. Ajunsa acasa, l-am sunat pe Miki. Nu raspundea nimeni. Am simtit ca ceva nu e in regula, dar tot mai speram“.

Lacrimi si lumanari

Toata noaptea fata a ascultat postul de radio Europa Libera si a plans. A doua zi a zbughit-o iar in oras, dupa ce si-a umplut buzunarele cu lumanari si gutui. Pe drum s-a intalnit cu un vecin de bloc. „Au tras in noi, sa stii. Nu te duce!“. L-a lasat vorbind singur. In fata Salii Dalles lumea era stransa langa o mare balta de sange. Oamenii vorbeau, cu lacrimi de recunostinta in ochi, despre preotul Mehedintu de la Biserica „Coltea“, cel care a infruntat gloantele carand in spate ranitii de pe strada. Tot el a ridicat cadavrele mutilate ale victimelor si le-a dus la spital. „Cineva m-a luat de mana la un moment dat, continua Daniela. Era Irina, o prietena care venise si ea in centru. Mi-a spus ca Miki a murit. N-am crezut-o! Am zambit tamp si m-am sprijinit de zid. Atunci, nu stiu cum, toate gutuile mi-au cazut din buzunare si s-au rostogolit chiar spre locul unde se zicea ca ar fi murit Miki. Niste tiganusi murdari de sange le-au insfacat si au inceput sa muste flamanzi de ele. Lumanarile le-am faramat in palme, fara sa le mai aprind. Multa vreme de atunci mainile mele au mirosit a ceara“.

Despartirea

Daniela l-a revazut pe Miki abia dupa o saptamana, la el acasa. Era intins in cosciug. Teapan, vanat si plin de rani pe fata, tanarul visator astepta sa fie inmormantat. Ai lui il imbracasera intr-un costum gri. Tatal lui era de fata. Trist, cu ochii dusi in fundul capului, isi mangaia duios baiatul. Lumanarile sfaraiau dureros in fata mortii. […]

 Cristina Marculescu

Lumea credintei, anul II, nr. 1(6)

• Radu Preda (Facebook): Mitropolitul Bartolomeu despre teologia amintirii viitorului, ateism, Decembrie 1989, regenerarea morala si ecumenism:

Noi, ortodocşii, suntem în posesia unui bun de care vorbim mai rar: o teologie a amintirii viitorului. O amintire care se întemeiază pe totala noastră credinţă în puternicia şi bunătatea lui Dumnezeu. Cităm, în mod curent, cuvintele Mântuitorului: „Pe toate câte le cereţi rugându‑vă, să credeţi că le veţi primi şi le veţi avea”. Există însă la Marcu un text extraordinar, în traducere corectă, care sună aşa: „Pe toate câte le cereţi rugându‑vă, să credeţi că le‑aţi şi primit, şi le veţi avea” (Mc 11, 24). Este opera credinţei noastre în acel Dumnezeu care „pe cele ce nu sunt le cheamă ca şi cum ar fi”, în acel Dumnezeu pentru care virtualul devine realitate în chiar clipa în care l‑a gândit; credinţa care nu e altceva decât „fiinţarea celor nădăjduite, dovada lucrurilor celor nevăzute” (Evr 11, 1), credinţa în virtutea căreia cele viitoare capătă substanţă, iar cele invizibile devin palpabile.

Operând cu o astfel de credinţă, rugăciunea noastră încetează, de fapt, să mai fie cerere şi devine o neîncetată mulţumire. Înainte de a‑l învia pe Lazăr, Domnul Se află în Betania, îşi ridică ochii la cer şi rosteşte: „Îţi mulţumesc, Părinte, că M’ai ascultat!” (In 11, 41). Mulţumirea precedă minunea, ca şi cum aceasta s’ar fi petrecut. În rugăciunea euharistică noi Îi mulţumim lui Dumnezeu nu numai pentru binefacerile Sale cele arătate şi nearătate, pentru cele ştiute şi neştiute, ci şi pentru că El ne‑a dăruit „împărăţia ce va să vină”. Da, Îi mulţumim pentru ceea ce încă nu avem în virtutea nădejdii, dar pentru ceea ce deja avem în virtutea credinţei. Iar într’o altă rugăciune liturgică ne aducem aminte nu numai de groapa, de învierea, de înălţarea Domnului şi de şederea Sa de‑a dreapta Tatălui, dar şi (reţineţi, ne amintim!) de cea de a doua Sa venire. Iată‑ne, deci, astăzi, contemporani nu numai cu apostolii Cincizecimii, dar şi cu apostolii celor douăsprezece tronuri din preajma Dreptului Judecător! A ne trăi plenar creştinismul înseamnă a gusta încă de pe‑acum din deliciile propriei noastre eternităţi.

Aşadar, dacă într’adevăr avem o astfel de credinţă şi dacă într’adevăr ne întemeiem pe ea, noi încă de pe‑acum Îi putem mulţumi lui Dumnezeu pentru tot ceea ce‑I cerem şi vom primi. El este Cel ce ne ştie trebuinţele, dar şi noi ni le cunoaştem. Noi ştim că poporul român a trebuit să străbată patru decenii de dictatură atee comunistă, un drum străbătut cu jertfe, dar şi cu poticniri. 

Noi ştim că, în ciuda materialismului său, ateismul comunist ne‑a cerut cu precădere tocmai sufletul, în care pretindea că nu crede, spre a ne răpi tocmai veşnicia, despre care pretindea că nu există. El, ateismul, ştia ceea ce ştie şi Satana, anume că omul nu poate fi cucerit decât din propriul său interior, din cetatea inimii cea cu metereze multe. Aceasta este aria în care s’a dat adevărata luptă: nu asaltul frontal, nu încercuirea spectaculoasă, ci substituirea unor planuri prin care anormalitatea să pară normală, la capătul unor succesive şi perseverente răsturnări în ierarhia valorilor morale. A ne face să trăim zilnic anormalul ca normalitate, iată marea performanţă a comunismului ateu, grefată pe un strat mai vechi de zguri fanariote, o somnolenţă din care, iată, ne‑a trezit superba răzmeriţă şi magnifica jerfă a tinerilor noştri din Decembrie 1989.

Noi ştim, aşadar, că poporul român – fără să fie un popor bolnav, aşa cum încă se mai spune uneori – are nevoie să se regenereze pe sine însuşi, să renască, precum pasărea Phoenix, din propria‑i cenuşă. Mai ştim că această regenerare trebuie să înceapă dinlăuntru, din cetatea cea din mijloc, încă bântuită de umbre. Şi mai ştim că ea nu se poate face decât prin restaurarea ierarhiei valorilor morale: primatul adevărului asupra minciunii, al încrederii asupra îndoielii, al curajului asupra laşităţii, al hărniciei asupra delăsării, al cinstei asupra corupţiei, al sincerităţii asupra ambiguităţii, al demnităţii asupra servilismului şi, într’o cuprindere mai largă, primatul spiritului asupra materiei.

Ei bine, acest proces de regenerare morală nu se poate face decât prin conlucrarea a doi factori: religia şi cultura, ambele alcătuind un singur front şi amândouă fiind puse în slujba individului, a familiei şi a societăţii. Cultura e menită să‑i ofere religiei acea deschidere spre setea de universalitate a sufletului omenesc; religia, la rândul ei, e chemată să‑i confere culturii dimensiunea interioară a sensului ei absolut, fără de care ea, cultura, ar rămâne un vast, dar simplu laborator. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte vi se vor adăuga” (Mt 6, 33).

Suntem cu desăvârşire încredinţaţi că sănătatea morală a poporului român odată redobândită, va atrage după sine şi rezolvarea celor două mari deziderate ale ceasului de faţă: normalizarea stării economice şi pacea vieţii sociale.

Iată de ce Biserica – şi în primul rând cea ortodoxă, ca mamă spirituală a poporului român şi modelatoare prin veacuri a sufletului nostru naţional – iată de ce Biserica este astăzi chemată să‑şi reactiveze vocaţia slujirii şi să‑şi asume răspunderea pentru tot ceea ce poporul român este îndreptăţit să aştepte de la ea. 

Şi iată de ce aici, în Transilvania, mai mult decât în celelalte provincii româneşti, Bisericile sunt chemate să‑şi refacă duhul comuniunii creştine, dar nu prin ambiguitatea unui ecumenism rău înţeles şi rău practicat, a tendinţelor de amalgamare doctrinară, ci prin redescoperirea şi reafirmarea identităţilor proprii. Primul pas către comuniune e comunicarea; primul pas al comunicării e dialogul; iar dialogul real nu e posibil decât între două identităţi clare.