Previziuni, analize, naratiuni. RISC RIDICAT de izbucnire a unor TENSIUNI SOCIALE in Romania. REVOLTELE ESTULUI: Cum sunt “lecturate” mediatic PROTESTELE ANULUI 2013? De ce mass-media mainstream cere “LIDERI SI PROGRAM” pentru noua miscare sociala?

HIPSTERUL SAU TARANUL? CINE E IDENTIFICAT DREPT ACTORUL SOCIAL AL PROTESTELOR DIN 2013 SI DE CE MASS-MEDIA MAINSTREAM LAUDA “TINERII FRUMOSI”?

• Mediafax: RISC RIDICAT de izbucnire a unor tensiuni sociale în România, în 2014. RAPORTUL Economist Intelligence Unit

România se confruntă cu un risc “ridicat” de izbucnire a unor tensiuni sociale în cursul anului 2014, conform unui raport realizat de experţii Economist Intelligence Unit, menţionând printre cauzele generale ale acestui fenomen instabilitatea economică şi erodarea încrederii în instituţii.

Economist Intelligence Unit a alcătuit un clasament privind riscurile izbucnirii unor tensiuni sociale.

În categoria ţărilor în care există un “risc foarte mic” de izbucnire a tensiunilor sociale sunt incluse Austria, Danemarca, Japonia, Luxemburg, Norvegia şi Elveţia.

În categoria statelor cu “risc mediu” sunt ţări precum Belgia, Marea Britanie, Columbia, Cuba, Franţa, Georgia, Ungaria, Israel, Italia, Olanda, Rusia sau Serbia.

România este considerată de către EIU drept o ţară cu “risc ridicat” de izbucnire a unor tensiuni sociale, alături de state precum Albania, Belarus, Bulgaria, Burundi, Camerun, Cambodgia, Iran, Republica Moldova, Pakistan, Filipine, Portugalia, Africa de Sud, Turcia şi Ucraina.

Riscuri “foarte mari” de izbucnire a unor violenţe sociale sunt în Egipt, Grecia, Irak, Liban, Libia, Sudan sau Venezuela.

“Diminuarea veniturilor şi rata mare a şomajului nu sunt urmate mereu de tensiuni sociale. Doar atunci când problemele economice sunt însoţite de alte elemente de vulnerabilitate apare riscul major de instabilitate. Printre factori se numără diferenţe mari la capitolele venit/inegalitate, politici guvernamentale ineficiente, nivel scăzut al indemnizaţiilor sociale, tensiuni etnice şi episoade precedente de violenţe. Un factor de o importanţă deosebită remarcat în ultimul timp pare să fi fost erodarea încrederii în guvern şi în instituţii: o criză a democraţiei”, explică experţii Economist Intelligence Unit.

• Gandul: Fenomenul „UNIŢI SALVĂM”: TOAMNA ROMÂNEASCĂ împinge România în zona ţărilor „cu risc ridicat de revoltă” în 2014

Protestele masive care au cuprins întreaga ţară începând cu 1 septembrie 2013, ca urmare a încercării guvernului Victor Ponta de a impune o lege cu dedicaţie pentru compania minieră Roşia Montană Gold Corporation (RMGC), continuă şi astăzi, după 4 luni, în aproape fiecare sfârşit de săptămână, chiar dacă la o intensitate mai mică şi cu mesaje mult mai disipate. Este pentru prima oară în ultimii 24 de ani când pe stradă s-a născut o mişcare de protest autentică, nefinanţată politic şi nici întreţinută de vreun sindicat, foarte diferită, prin urmare, de toate protestele din ultimii ani. Spre deosebire de iarna anului 2012, când a izbucnit tot un protest autentic, dar care a fost politizat şi manipulat rapid către violenţă, toamna lui 2013 s-a aliniat mai degrabă mişcărilor de tip „occupy” şi „indignados” din Europa, SUA şi Turcia.

Chiar dacă efectele acestor proteste nu s-au făcut încă pe deplin văzute, cu excepţia contribuţiei, mai mult sau mai puţin semnificativă, la respingerea în Parlament a legii minelor (paravan pentru dedicaţia iniţială a Guvernului Ponta către RMGC), un lucru s-a schimbat. Analiştii de la Economist Intelligence Unit au plasat România în rândul ţărilor cu risc ridicat de revoltă în anul 2014.

România se află, astfel, în compania unor ţări precum Bulgaria, Ucraina, Turcia, Spania, Algeria, Belarus, Brazilia, Maroc, Moldova sau Mexic. Conform analiştilor unităţii speciale a publicaţiei The Economist, prima condiţie pentru apariţia unui protest masiv este stresul economic, însă aproape niciodată acesta nu este singura cauză. „Scăderile veniturilor şi şomajul ridicat nu sunt mereu urmate de proteste. Doar atunci când problemele economice sunt însoţite de alte elemente de vulnerabilitate există un risc crescut de instabilitate. Asemenea factori includ discrepanţele majore între venituri, proasta guvernare, nivelul scăzut al serviciilor sociale de bază, tensiunile etnice şi o istorie a revoltei. Recent, o importanţă aparte în izbucnirea revoltelor pare să aibă eroziunea încrederii în guverne şi în instituţii: o criză a democraţiei”, explică Laza Kekic, de la EIU.

Exact acest ingredient extrem de important pentru o revoltă socială a apărut şi s-a consolidat şi în România, în ultimii ani. Prima izbucnire a avut loc în ianuarie 2012, iar în septembrie 2013 a avut loc explozia la care nimeni nu se aştepta. Un protest pornit de la o temă de mediu a ajuns, după îndelungi contre cu jurnaliştii şi părţile societăţii civile mai apropiate de justiţie şi de buna guvernare democratică, decât de ecologie, să ţină sub umbrela sa statul de drept, separaţia puterilor în stat şi independenţa justiţiei. Lucruri pentru care, în vara lui 2012, aproape nimeni nu a strigat în stradă, cu excepţia oamenilor partidelor de opoziţie sau a simpatizanţilor lor.

Totul pentru că, de fapt, foarte mulţi români nu mai au încredere în guvern şi în instituţiile statului.

Până acum, România se confruntă cu un hibrid de protest de tip „Occupy Wall Street” american şi „Indignados” spaniol, fără sorţi de izbândă traduşi în termeni de schimbare politică sau statală dacă va continua în acelaşi stil, din cauza mesajului disipat în mai multe teme şi a lipsei liderilor asumaţi. Un protest început din cauza aurului de la Roşia Montană şi continuat din cauza gazelor de şist de la Pungeşti, dar şi a parlamentarilor care au îndoit Codul Penal în favoarea lor.

Clivajul 2012-2013: de la „Jos Băsescu” la „USL şi PDL, aceeaşi mizerie” şi „Jos Băsescu, Ponta şi Antonescu”

În ianuarie 2012, mii de persoane au ieşit în stradă pentru a protesta împotriva preşedintelui Traian Băsescu şi a guvernului PDL condus de Emil Boc. Scânteia a reprezentat-o demiterea medicului Raed Arafat din funcţia de subsecretar de stat al Ministerului Sănătăţii şi coordonator al serviciului de urgenţă SMURD. Arafat s-a opus intenţiei preşedintelui de a reforma sistemul medical de urgenţă, printr-un pachet de legi care ar fi permis şi operatorilor privaţi să ia parte la acest sistem de urgenţă. Preşedintele Băsescu a intervenit telefonic într-o emisiune televizată pentru a-l contra pe medic. Un profesionist respectat atât în breaslă, cât şi de marele public, plecarea forţată a lui Arafat din sistem a declanşat furia străzii. Totul s-a petrecut însă în contextul în care, în anii 2010-2011, guvernul PDL luase măsuri dure de austeritate, printre altele tăind salariile şi pensiile bugetarilor cu 25% şi concediind masiv personal din sectorul de stat.

Ianuarie 2012 a pornit ca un protest autentic, generat de derapajul abuziv al preşedintelui Traian Băsescu şi de măsurile haotice de prevenire a crizei economice care cuprinsese întreg mapamondul, şi care într-un final s-au dovedit benefice pentru România, în comparaţie cu economiile altor state cu aparate bugetare similare (unde s-a dovedit asta? – n.n.). În scurt timp însă, protestul a degenerat, ajungând să fie întreţinut şi inflamat politic de susţinători sau chiar membri ai PSD şi PNL, partide care capitalizau electoral pe seama crizei de încredere faţă de Băsescu şi PDL. Ciocnirile violente cu jandarmii, fără precedent în ultimii 20 de ani în centrul Bucureştiului, au fost generate deseori de membri ai galeriilor de fotbal, infiltraţi printre manifestanţi (infiltrati de catre cine? cine a avut interesul sa “degenereze” protestele – n.n.). La protestele de atunci, care au degenerat în violenţe şi spargerea mai multor magazine în centrul Capitalei, au fost observaţi în repetate rânduri lideri ai galeriilor de fotbal, precum Elias Bucurică (Dinamo), membru al UNPR, iar liderul PSD Viorel Hrebenciuc a recunoscut ulterior că PSD a avut oameni în Piaţa Universităţii, care au întreţinut manifestaţia.

Protestul din ianuarie 2012 a avut un efect vizibil asupra statului român: guvernul condus de Emil Boc a fost demis, iar cota de popularitate a PDL şi a preşedintelui Traian Băsescu s-au prăbuşit.

Aproape nimic din protestele din iarna 2012 nu seamănă cu cele din toamna lui 2013. Pe 1 septembrie 2013, cei care au ieşit în stradă au fost predominant tineri cu studii superioare, care nu au avut nicio revendicare de tipul celor clasic sociale (salarii, slujbe), ci în principal nemulţumiri legate de protecţia mediului şi a patrimoniului. Scânteia a reprezentat-o încercarea Guvernului Ponta de a promova o ordonanţă de urgenţă prin care să modifice mai multe legi, pentru a favoriza începerea exploatării aurifere de la Roşia Montană de către compania româno-canadiană RMGC, deţinută de canadienii de la Gabriel Resources. Reuniţi sub egida „Uniţi Salvăm Roşia Montană”, transformată în prescurtarea „Uniţi Salvăm”, pentru a cuprinde mai multe teme precum Roşia Montană, gazele de şist, unirea Republicii Moldova cu România sau modificările anti-democratice aduse Codului Penal de către Parlament, tinerii ieşiţi în stradă s-au organizat aproape exclusiv pe internet, pe grupuri de Facebook.

Declarându-se dezamăgiţi de clasa politică în ansamblu, fără a lua partea vreunui partid sau om politic, protestatarii s-au ferit iniţial să îşi canalizeze nemulţumirea către o instituţie de stat precum guvernul sau către partidele politice care au iniţiat legea Roşia Montană. Total atipic, acest protest a pornit ca unul în care nu s-a strigat „Jos”, fapt ce a generat critici faţă de protestatari, aceştia fiind acuzaţi că nu ştiu ce vor. Ulterior însă, mesajul protestului s-a clarificat, manifestanţii cerând tragerea la răspundere a tuturor celor care au fost implicaţi în procesul legislativ legat de Roşia Montană. Scandarea „USL şi PDL, aceeaşi mizerie” sau lozinca „Jos Băsescu, Ponta şi Antonescu” au devenit comune, arătând că niciun politician nu mai reprezintă interesele acestor cetăţeni nemulţumiţi.

Până acum, efectul acestui val de proteste poreclit „toamna românească”, în continuarea „primăverii arabe” şi a „verii turceşti”, nu s-a făcut încă vizibil la nivelul puterii de stat. Singura urmare la care protestul a contribuit a fost că parlamentarii puterii PNL-PSD au picat legea minelor – un paravan conceput chiar de propriile partide pentru a masca aceeaşi dedicaţie pentru RMGC sub forma unei legi generale. Cvorumul necesar votului decisiv asupra legii în Camera Deputaţilor nu s-a întrunit, iar legea a fost automat respinsă. Acest lucru s-a petrecut însă mai degrabă ca efect al tensiunii din coaliţia USL şi a faptului că legea a fost concepută netransparent, iar unii parlamentari au ales să nu voteze în necunoştiinţă de cauză pe un subiect care a provocat atâtea ciocniri de stradă.

Radiografia străzii. „Toamna românească”, un ghiveci de mesaje şi manifestări de gherilă urbană

Furioşii români au izbucnit abia în toamna lui 2013, însă încercări nereuşite de a imita mişcările sociale de tip „Occupy Wall Street”, din SUA, sau „Indignados”, din Spania, au mai existat – vezi tentativa de ocupare a Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti. Erupţia puternică în stradă s-a datorat faptului că Guvernul Ponta a ignorat şi a încercat să treacă peste o temă de mediu foarte sensibilă, precum Roşia Montană, pentru care multe organizaţii non-guvernamentale luptau de ani de zile, fără să fie însă prea cunoscute marelui public – asta şi datorită blocadei mediatice provocate de investiţiile masive în publicitate, pe care RMGC le-a făcut către presă. Această „bubă” ecologistă şi-a dat mâna cu încercările mai vechi ale unei părţi a societăţii civile de a exersa protestul ca formă de exprimare a democraţiei, lucru aproape inexistent în România.

Spre deosebire de ce a văzut până acum România în materie de proteste, acesta este o noutate.Se petrece cu precădere în weekend şi a cuprins mai ales manifestări artistice, paşnice şi de gherilă urbană – marşuri pe trasee predefinite, pentru a face oamenii din cartiere conştienţi de mesajul protestului, blocarea unui spaţiu public – carosabil, piaţă, prin aşezarea manifestanţilor pe caldarâm, lanţul uman din jurul Parlamentului, montarea rapidă de corturi în spaţiile ce se doresc a fi ocupate, desenele pe asfalt.

Oamenii care au ieşit în stradă au fost denumiţi generic „hipsteri”: educaţi, extrem de racordaţi la noile tehnologii şi la reţelele sociale de pe internet, opozanţi a tot ceea ce înseamnă mainstream (fie artă, fie obiceiuri sociale), dar apatici în ce priveşte exerciţiul democratic al votului, aproape neinformaţi din punct de vedere politic, dezinteresaţi de viaţa socială sau economică a ţării. Cu toate acestea, una dintre marile lor preocupări este protecţia mediului şi respectul faţă de natură.

Desigur, o altă parte importantă a manifestanţilor a fost constituită de cei aflaţi la polul oarecum opus – extrem de interesaţi de mersul ţării şi de buna guvernare şi administrare a statului, de felul cum funcţionează justiţia şi de cum sunt cheltuiţi banii cetăţenilor de către aparatul de stat. Aceştia, deşi mulţi, nu au fost la fel de vizibil în mulţimea pestriţă alcătuită de tipologia dintâi.

Protestul „Uniţi Salvăm” s-a folosit în mod evident de influenţele mişcărilor „Occupy” şi „Indignados” şi a atins punctul de clocot privind către Turcia (protestul masiv împotriva deciziei de a demola parcul Gezi din Istanbul, suprapus pe expansiunea fundamentalist-islamică a guvernului Erdogan) şi către Bulgaria (protestele neaşteptat de masive şi de violente împotriva tarifelor disproporţionat de mari la energie electrică, suprapuse pe corupţia de la nivelul instituţiilor de stat).

O altă caracteristică a acestui protest a fost că mulţimea nu a acceptat lideri, iar promotorii mişcării nu au dorit să îşi asume explicit rolul de lideri. O trăsătură tipică pentru mişcările de tip „Occupy”, filozofia din spatele acestei decizii spune că o mişcare fără lideri nu poate fi manipulată sau atacată, nici confiscată în vreun fel de vreo parte interesată politic. Criticii acestei decizii au arătat că o mişcare fără lideri nu are şanse de reuşită, pentru că nu este capabilă să transmită un mesaj coerent şi să permită cetăţenilor indiferenţi să se ralieze la mişcare şi la argumentele ei – personaje colective există doar în anumite creaţii literare, nu şi în societate.

Acuzaţi iniţial că nu au un mesaj clar, tinerii care doreau „salvarea Roşiei Montane” au conceput până la urmă un manifest cu idei clare, în care cereau printre altele retragerea din Parlament a legii privind Roşia Montană şi tragerea la răspundere a celor responsabili de acordarea licenţei şi de semnarea acordurilor pentru exploatarea minieră.

În scurt timp însă, mişcarea de protest s-a disipat din nou, iar tema Roşia Montană a fost pusă în umbră de cea a gazelor de şist. Tema Roşia Montană a trecut pe locul doi şi după decizia premierului Victor Ponta de a trimite legea în Parlament, evitând astfel să îşi asume o decizie şi tergiversând lucrurile prin formarea unei Comisii de anchetă, al cărei raport final nu a lămurit în niciun fel acuzaţiile aduse proiectului minier, ci a pasat mai departe responsabilitatea către instituţiile care nu făcuseră nimic în această privinţă nici până în prezent.

Pe parcursul lunilor noiembrie şi mai ales decembrie 2013, o dată cu mutarea accentului pe cealaltă temă de mediu a protestului – gazele de şist, mişcările au devenit mai violente. Cele mai agresive proteste, precum şi reacţia cea mai dură a jandarmilor (instituirea unei zone speciale de siguranţă publică, măsură legală ce restricţionează libera circulaţie a cetăţenilor), au avut loc laPungeşti, în judeţul Vaslui, locul unde compania americană Chevron încearcă să înceapă operaţiunile de explorare, pentru a stabili dacă există suficiente gaze de şist ca să merite investiţia în începerea exploatării. Aici, o parte din localnici, sprijiniţi şi coordonaţi de o prezenţă masivă a activiştilor de mediu, au protestat chiar lângă terenul unde urmează să fie amplasată prima sondă de explorare a Chevron.

Totul a degenerat pe 7 decembrie, când protestatarii au dărâmat gardul care împrejmuia terenul concesionat Chevron şi s-au ciocnit cu jandarmii. Protestatarii au susţinut, pe lângă faptul că se opuneau exploatării gazelor de şist lângă comunitatea respectivă, că terenul acordat Chevron a fost înstrăinat abuziv de către primarul din Pungeşti şi că autorizaţiile primite de compania americană ar fi fost acordate cu ignorarea legilor. Chiar dacă protestul de la Pungeşti, sprijinit de activişti, nu a adunat mai mult de 500 de oameni, rezultatul imediat nu s-a lăsat aşteptat: Chevron a fost nevoită de două ori să anunţe că îşi suspendă lucrările la Pungeşti, până se liniştesc apele.

În mesajele mişcărilor de protest din această toamnă s-au mai intercalat cele privind unirea Republicii Moldova (Basarabia) cu România, dar şi, recent, cele împotriva modificărilor aduse Codului Penal şi imunităţii parlamentarilor în faţa anchetelor de corupţie şi de conflict de interese.

• Adevarul: Anul protestelor în Europa de Est

Începând din Slovenia, continuând cu Bulgaria şi România şi terminând cu Ucraina, 2013 a adus intrarea statelor est-europene într-o nouă etapă a crizei, marcată de proteste antiguvernamentale. Corupţia, nivelul scăzut de trai, măsurile de austeritate, pierderea încrederii în clasa politică şi lipsa locurilor de muncă, în special pentru tineri, au scos sute de mii de est-europeni pe străzi în 2013.

Tonul a fost dat de sloveni, ale căror demonstraţii în masă – cele mai ample de la destrămarea Iugoslaviei – din primele luni ale anului au dus la demisia, în martie, a prim-ministrului Janez Jansa şi a guvernului său.

În Bulgaria, primăvara a adus o reizbucnire a protestelor faţă de scumpirea nejustificate a energiei pentru consumatori, manifestaţii care au continuat, într-o formă sau alta, până de curând. Ultima „zvâcnire” a protestatarilor bulgari s-a încheiat luna trecută, când un grup de studenţi au renunţat la protestul de tip „occupy” pe care îl organizaseră în sediul Universităţii de la Sofia.

Toamna a adus proteste de amploare şi în România, reunite între timp sub sloganul „Uniţi Salvăm!”. Factorul declanşator pentru proteste a fost un proiect pentru exploatarea resurselor de aur de la Roşia Montană de compania canadiană Gabriel Resources.

Protestele au continuat pe parcursul anului şi în Ungaria, unde opozanţii Guvernului de la Budapesta şi-au exprimat temerile faţă de ceea ce numesc „autoritarismul tot mai accentuat” al partidului Fidesz, aflat la putere şi condus de premierul Viktor Orban. Presa internaţională n-a acordat prea multă atenţie protestelor din Bosnia, când manifestanţii i-au blocat în sediul parlamentului pe aleşi până când aceştia au rezolvat o problemă la emiterea cardurilor naţionale de identitate.

Proteste până-n ultima zi de 2013

Iar ucrainenii s-au asigurat că şi în ultima zi din 2013 vor avea loc proteste. Izbucnite la jumătatea lunii noiembrie, protestele antiguvernamentale de la Kiev au fost declanşate de decizia preşedintelui Viktor Ianukovici de a nu semna un acord de asociere şi liber schimb cu Uniunea Europeană, dictând în loc o consolidare a relaţiilor cu Rusia.

Izbucnirea protestelor în Europa de Est a coincis cu o ascensiune categorică a extremei dreapta în acelaşi spaţiu. Succesul acestor grupări, unele politice, altele fără implicări directe în această sferă, s-a putut observa în Ungaria, Bulgaria, Cehia şi Rusia şi este pus de specialişti pe seama crizei economice, dublată de o criză de încrederii a europenilor faţă de liderii lor, precum şi pe seama efectelor globalizării.

• Voxpublica

Mihai Gotiu: Minutul şi scorul: în 2013 am câştigat. Şi de ce riscul de protest în România (via The Economist) e un lucru bun. BONUS: Moş Crăciun la Pungeşti (video)

Schimbarea unei societăţi nu durează cât un meci de fotbal: 90 de minute, plus prelungiri şi eventuale lovituri de departajare, după care se poate pleca acasă, bucuroşi pentru victorie sau dezamăgiţi de înfrângerea suferită, dând vina, eventual, pe arbitru, pe starea terenului, pe ploaie şi vânt ori pe cine ştie ce damnare istorică. Schimbarea unei societăţi e mai lungă chiar decât un turneu final, de Campionat European sau Mondial. Şi nu există nici scoruri, nici clasamente. Pentru că e un meci în continuă desfăşurare. De la o zi la alta, de la o săptămână la alta, de la o lună şi un an la altă lună şi alt an. Schimbarea unei societăţi nu are nici Crăciun, nici noapte de Revelion. Cel mult, uneori, mai există câte o pauză, câte un time-out, pentru scurte analize, pentru schimbări de strategie în viteză, pentru înlocuirea unor jucători, pentru a le oferi şansa să se odihnească şi să revină pe teren cu forţe noi.

E aparent derizoriu ori un simplu exerciţiu jurnalistic să priveşti conflictele dintr-o societate din perspectiva unui meci de fotbal. Şi, totuşi, pentru simplificare, se poate apela şi la o asemenea comparaţie. Iar la nivelul anului 2013, societatea civilă a câştigat.

A câştigat, în primul rând, încredere în forţele proprii şi, extrem de important, în faptul că poate învinge. Şi nu mai e vorba doar de grupul coalizat în jurul problemei Roşia Montană (acest grup, care luptă de mai bine de un deceniu împotriva proiectului minier distructiv şi a tuturor mizeriilor din jurul cazului, a avut încredere în forţele proprii încă de la început). E o încredere care, măcar în parte, a fost transferată către un segment mult mai larg de cetăţeni. Interesaţi atât de Roşia Montană, cât şi de alte probleme, punctuale (gazele de şist) sau generale (sistemice).

Tot în 2013, societatea civilă a câştigat coeziune. Actori dispersaţi au început să joace în echipă. E drept, sunt încă departe de a atinge perfecţiunea tiki-taka a Barcelonei din perioada Guardiola. Nici nu ar fi avut cum. Oamenii doar ce au apucat să se afle şi să se cunoască. Să capete încredere unii în alţii. Să înţeleagă care e postul care i se potriveşte cel mai bine şi în care ar avea eficienţă maximă (şi nu e de mirare că unii vor să joace pe mai multe posturi concomitent – în condiţiile în care numeroase posturi sunt, încă, neacoperite).

Cel mai important lucru e însă faptul că societatea civilă a îndrăznit să atace, nu doar să se complacă într-o defensivă perpetuă şi perdantă. Până la urmă au venit şi golurile. Pentru Roşia Montană, respingerea proiectelor abuzive de modificare a Legii Minelor ţine de evidenţă. În cazul Pungeşti, victoria de etapă poate nu e la fel de clară. Starea de necesitate impusă de autorităţi în comuna moldoveană pot să-i demoralizeze pe unii, dar, de fapt, reprezintă imaginea neputinţei sistemului de a mai masca şi coafa mizeriile. Iar durata rezistenţei e un indicator al victoriei (pentru că nici companiile interesate şi nici autorităţile nu-şi pot permite multiplicarea cazului Pungeşti în sute de alte localităţi de pe întreg teritoriul României).

În fine, la fel de important e faptul că societatea civilă a început să înţeleagă sistemul şi mecanismele care îl ţin în viaţă. Legile cu dedicaţie, semnificaţia lor, modul lor de adoptare (ce s-a întâmplat pe 10 decembrie, numita „marţea neagră a democraţiei”, nu reprezintă o excepţie a sistemului – astfel de lucruri s-au întâmplat în mod constant în ultimele decenii – ci conştientizarea la nivel larg a acestor metode şi mecanisme).

Privit în ansamblu, 2013 a fost un an bun, în ciuda cifrei aparent aducătoare de ghinion. Pentru prima dată, politicianismul a luat cunoştinţă cu puterea civică reală. Pentru prima dată puterea civică şi-a utilizat (eficient) armele.  Acest lucru nu e echivalent cu o victorie finală. De fapt, să nu ne iluzionăm, o victorie finală nu va fi obţinută vreodată. Victorii de zi cu zi, săptămână cu săptămână şi lună cu lună pot fi, însă, realizabile. Şi, anticipez, în 2014 vor fi mai multe decât în 2013. Dar mai puţine decât în 2015  .

***

Timp de o săptămână mi-am permis luxul de a nu urmări ştirile. Aruncând o privire în diagonală peste tot ce am „pierdut”, mi-a atras atenţia, în mod deosebit, analiza din The Economist, care plasează România printre ţările „cu risc ridicat de proteste” în 2014. Pe de o parte, am citit interpretările alarmiste (de genul „vai de mine, speriem investitorii”), pe de altă parte cele iritate (din categoria „de ce risc?”). Cea din urmă interpretare e pe deplin justificată: de când şi până când exercitarea unui drept legitim (protestul e o formă a libertăţii de exprimare) reprezintă un „risc”? Cu toate acestea, iritarea nu e neapărat necesară. E bine dacă cei de la The Economist plasează România printre ţările în care probabilitatea unor noi proteste este ridicată. Acest lucru reprezintă conştientizarea şi recunoaşterea, inclusiv pe plan internaţional, a faptului că lucrurile se schimbă în România şi că cetăţenii români nu mai sunt dispuşi să înghită toate mizeriile care li se pun în farfurie. Iar faptul că mai puţin hoţi se înghesuie la păşune nu e deloc  un lucru rău.

Prin popor circulă două vorbe despre frică: una care spune că „frica păzeşte bostănăria”, iar a doua face referire la „să ştie de frică” (dacă nu ascultă de vorbă bună). De data aceasta nu mai e vorba de frica cetăţenilor (legat de ce li s-ar putea întâmpla dacă îşi exprimă public punctele de vedere şi opţiunile), ci de frica celor care nu ţin cont de dorinţele şi argumentele cetăţenilor. Da, ignorarea cetăţenilor a devenit un risc în România. Dar nu pentru cetăţeni.

Ciprian Siulea/ 2013, anul eutanasiei

Eutanasia propriu-zisă, adică provocarea unei morţi nedureroase cuiva care doreşte să pună astfel capăt unei vieţi care a ajuns prea împovărătoare, de obicei din cauza unei boli incurabile, încă nu a ajuns în România, ca reglementare sau măcar ca propunere şi dezbatere preliminară de o anumită magnitudine. În schimb, ea a apărut ca fenomen politic.

2013 a fost anul în care, pentru prima oară, mai multe persoane din România au cerut public să fie eutanasiate: un bărbat fără loc de muncă din Turda, un poliţist din Cluj nedreptăţit şi oprimat grav de propria lui instituţie, un bătrîn din Reşiţa rămas fără locuinţă în urma unei explozii, un bărbat rămas fără slujbă din Iaşi. Lista e mult mai lungă şi, desigur, 2013 a fost şi anul dezbaterii despre eutanasierea maidanezilor, un fenomen la fel de politic (despre care am scris aici şi aici), dar din alt registru.

Evident, se pot găsi întotdeauna motivaţii şi interese în spatele acestui gest, el poate fi deconstruit sau chiar discreditat în multe moduri. Totuşi, e în mod evident un gest extrem, un gest care indică o stare de paroxism. Toţi cei care recurg la el acuză o nedreptate gravă şi găsesc această modalitate nouă şi radicală de a o „soluţiona”.

De ce? Probabil pentru că s-a ajuns la un nou grad de intensitate a stării de conflict social. Venim după zeci de ani, deja, de creştere a inegalităţilor, de pauperizare şi marginalizare economică şi socială tot mai mare a unor categorii tot mai mari – în România, ca şi în lume. În România, probabil că dezindustrializarea şi stratificarea socială tot mai dură au fost compensate mult timp cu vise politice ale libertăţii şi democraţiei, cu mici valuri de prosperitate aleatoare, cu recursul la mediile alternative ale satului sau, dimpotrivă, ale Occidentului. Probabil că acum aceste mecanisme nu mai funcţionează acum la fel de bine, şi de aici paroxismul.

Aşa că, pe lîngă „La Mulţi Ani”, să ne gîndim puţin la aceste fundamente simple ale unei existenţe normale invocate de cei în cauză – loc de muncă, locuinţă, o minimă stare de dreptate – care devin tot mai greu de obţinut, precum şi la vieţile pe care această lipsă le distruge.

Costi Rogozanu: Protest 2013. Vest şi Est

Nişte concluzii după ce v-am făcut oricum capul calendar cu diverse proteste & interpretări, relatări, participări.

Vestul Europei pare să fi intrat într-o zodie a spectacolului lamentabil.

[…]

Francezii, ca un popor “progresist” ce sînt, s-au agitat neaşteptat cu căsătoriile gay, iar acum sînt înnebuniţi de Dieudonne, un comic care urlă tot ce-i vine la gură şi ajunge „antisistem”. „Antisistem” convenabil, gen Beppe Grillo în Italia sau, evident păstrând specificul local, Dan Diaconescu în România. Ultimii doi sînt deja anihilaţi. Cu alte cuvinte, tot ce putea fi luptă reală politică este sufocat în umor şi spectacol mediatic. Dar ăştia sînt adevărate guri de oxigen pentru autorităţi care nu mai au răspunsuri. Mai bine ai nişte băieţi antisistem de buzunar decît nelinişte socială pe bune.

Era să uit de tabloizii britanici cu frica lor de estici. Apreciez totuşi încăpăţînarea opoziţiei în Anglia de a propune teme extra-agendă mult mai grele – chestiunea aranjării preţurilor la energie, de exemplu.

Apropo de est, revolte cu ceva mai mare substanţă socială s-au desfăşurat în ultimul an. Însă rămîne mereu pericolul confiscării pentru o cauză şi mai (de) dreapta.

În Bulgaria, mişcarea pare să fi alunecat definitiv într-o somnolenţă anticorupţie după ce cu doi ani în urmă un premier era nevoit să vorbească de naţionalizări în cazul protestelor împotriva preţurilor la energie.

În Ucraina, polarizarea de tip “revoluţie portocalie” închide dezbaterile despre starea reală socială a ţării şi despre politica UE la est.

În Turcia, Erdogan e de-ajuns să polarizeze Turcia prin evidentele tendinţe dictatoriale. Şi acolo se anunţă o lungă luptă “de poziţie”.

În România am avut Roşia Montană şi gaze de şist. Pungeştiul e în continuare sub asediul forţelor statului, mare protector al contractului cu Chevron. În cazul Roşia Montană s-au făcut ceva paşi înapoi, nu cred că definitiv, dar probabil e îngheţat subiectul pentru perioada electorală.

Cu Chevron e altceva. Parte din societatea civilă formală, tot soiul de ONG-uri care s-au descoperit apărătoarele capitalismului de el însuşi, au lăsat Pungeştiul pe mîna altora. Există însă acolo o rezistenţă admirabilă care va necesita şi în 2014 sprijin din Bucureşti, Cluj şi alte oraşe mari. Mai mult, explorări pentru gaze de şist vor începe şi în alte perimetre unde sînt deja organizate rezistenţe comunitare.

Roşia şi Pungeşti au fost localităţile care ne-au amintit un lucru simplu. Că abuzul asupra mediului vine dintr-un mecanism profund viciat care se bazează pe naraţiuni economice complet putrede. Guvernanţii au încercat să bagatelizeze la maximum spunînd pe scurt că astea sînt “fiţe ecologiste”. Suporterii guvernului – plătiţi sau doar naivi – au folosit veşnica placă a ignoranţei rurale.

“Fiţele ecologiste” arată însă o limită a stimulării fără creier a investiţiilor în România, fiind preferate afaceri extrem de riscante. Povestea independenţei energetice vine să completeze ironic şi mai multe scumpiri ale energiei care vor veni într-o Românie “mai europeană”.

Reuşita acestor proteste ar arăta cam aşa: dubla critică a autorităţilor de aici şi a autorităţilor europene; conştientizarea importanţei mesajului dincolo de alegeri – e evident că Băsescu şi PDL (şi media afiliate) au încercat să tragă profit din proteste mai abitir ca Antena 3 în 2012 (comici au fost cei de la B1 care şi luau bani de la RMGC, şi încercau spre sfîrşitul anului s-o ardă antisistem în aşa zise mişcări anticorupţie).

Un alt semn al reuşitei protestelor româneşti ar fi organizarea unor mişcări articulate, fie ele şi liberale, numai să vedem ceva urmări în organizarea spaţiului public. Asta nu înseamnă partide politice, ci articularea unor argumente solide pentru o şi mai mare coalizare împotriva unor politici extrem de agresive generate de ignoranţa sau disperarea guvernanţilor.

Marea luptă se va duce împotriva intoxicărilor care vor să scoată orice relevanţă socială din astfel de proteste. 2014 ar putea însemna un nou an de proteste, în mod ideal paralele cu marea mascaradă electorală.

Marea dezamăgire a lui 2013: societatea civilă în multe forme “oficiale” ale sale blochează întrebări mai generale asupra ordinii economice actuale – cum să blochezi exploatările riscante fără să vezi lucid felul în care s-au semnat “de sus în jos” actele pentru aceste exploatări, mai ales aceea cu acele companii care caută gaz de şist?

Marea aşteptare: proteste cu mai multe teme sociale pe masă. Pentru The Economist şi pentru conducerile de azi “protest înseamnă anti-business”, pentru noi ar putea fi un colţ de Europă mai respirabil.

Vestul afişează un trend ultraconservator sau de-a dreptul fascist numai bun pentru isterie mediatică şi camuflare a conflictului social subteran. Estul îşi tot redescoperă frînturi dintr-o clasă de mijloc fragilă, gata oricînd să uite ce a scos-o în stradă.

• DilemaVeche/ Vintila Mihailescu: Cine protestează?

Proteste. Naţionale şi locale, mari şi mici, diverse. Întrebarea de pe buzele celor mai mulţi este: cine sînt, de fapt, ăştia? Pentru putere, este o întrebare interesată: ca să controleze, puterea nu are nevoie neapărat de un motiv, dar îi trebuie un „subiect“, trebuie să ştie pe cine controlează, amendează, arestează etc. Întrebarea poate fi însă şi una dezinteresată: cine este, în ultima vreme, acest „actor social“ al protestelor?

Singurul lucru care pare a fi clar în această privinţă este că toţi „ăştia“ sînt împotriva puterii. Doar că această „putere“ se rezumă numai aparent la „jos Guvernul!“ Despre ce „putere“ este, deci, vorba?

Preluîndu-l şi simplificîndu-l pe Max Weber, Robert Dahl a oferit de mult o definiţie devenită clasică: „A are putere asupra lui B în măsura în care îl poate face pe B să facă ceva ce B nu ar fi făcut altminteri.“ A numit-o o „idee intuitivă a puterii“ – şi poate tocmai de aceea este ceea ce tot studentul la Ştiinţe Politice învaţă încă din primul an. Complementar, activistul Tom Gee defineşte recent contraputerea (counterpower) ca fiind abilitatea lui B de a înlătura puterea de la A. Putem să continuăm şi noi pe această linie explicit „intuitivă“ de abordare a puterii.

Puterea presupune, deci, o clasificare în A şi B. Instituţionalizarea acesteia înseamnă ordine socială. O ordine stabilă a dominaţiei. Sau o ordine „democratică“, stabilind reguli echitabile ale jocului puterii, cu rotaţia puterii şi opoziţiei, şi control al ambelor prin societatea civilă şi diverşi actori legitimi ai revendicărilor. Fiecare însă „la locul său“, într-o competiţie declarat echitabilă pentru putere, pentru a fi sau a avea acces la A.

Atît puterea, cît şi diferitele categorii de contraputere au nevoie, în ultimă instanţă, de o astfel de dihotomie. Drept care nu prea empatizează cu viziunile poststructuraliste (dar şi antropologice) mai recente, pentru care puterea se desfăşoară într-un „cîmp de putere“, este distribuită în şi prin relaţiile şi contextele sociale, este diversă, ba poate fi şi „necoercitivă“. Păi, dacă puterea se află pretutindeni şi este diferită, cum o localizăm, respectiv cum o păstrăm sau o combatem? „Intuitiv“ vorbind, există, deci, o nevoie de A şi B, un soi de „pulsiune“ binară a ordinii, proprie atît puterii, ca garant al ordinii instituite, cît şi contraputerilor, care militează pentru o nouă ordine. În rîndul contraputerilor, feminismul, de pildă, se luptă cu reprezentanţii patriarhalismului, postumanismul – cu cei ai specismului, hater-ii – cu elitele etc. În rîndul puterii, Cristian Preda, de pildă, a reclamat zilele trecute o grupare a tuturor acestor „pretinşi ecologişti“ într-un partid care să-i reprezinte şi cu care să se poată duce negocieri civilizate. Puţină ordine, vă rog! Ambiguitatea, liminalitatea între A şi B sînt intolerabile…

Or, exact despre liminalitate (în sensul iniţiat de Victor Turner şi dezvoltat de alţii pe urmele sale) pare să fie vorba în protestele din ultima vreme. Făcînd o analiză sociologică a lor, colegul meu, Cătălin Stoica, se îndoieşte, argumentat, că acestea pot fi încadrate în definiţia clasică a „mişcărilor sociale“. Mai ales puterea are însă nevoie de o astfel de încadrare care să identifice, procustian, acea potenţială contraputere B. Prima soluţie este aceea de minimalizare: protestatarii vor fi consideraţi doar o mînă de bezmetici sau, termenul de „golan“ avînd deja copyright, nişte hipsteri caraghioşi. Cealaltă variantă constă în diabolizare: ecoterorişti, stîngişti, vînduţi (nu are importanţă cui) sau marionete ale opoziţiei. Combinînd abordările, li se va cere „programul“. Dar protestatarii nu sînt un actor social al revendicărilor de tip sindical, ba chiar refuză, de regulă, să vină cu o listă de cerinţe punctuale, pentru simplul motiv că nu consideră că (mai) au un partener de negociere. Deci nu ştiu ce vor şi constituie, astfel, o ameninţare fără rost la ordinea publică – ceea ce justifică intervenţia forţelor de ordine publică. Pentru acestea, esenţială este identificarea infractorului şi limitarea acţiunilor sale în timp şi spaţiu: cine sînt, unde sînt şi cînd sînt. Interesant este că şi unii militanţi democratici sugerează că ar fi bine ca primăriile să le ofere protestatarilor un spaţiu unde să-şi desfăşoare în linişte protestele. Aş sugera ca şi corporaţiile să contribuie, oferind cu aceste ocazii Coca-Cola pe gratis.

Pentru a atinge aceste obiective tactice, metodele represive se mondializează, de la interzicerea măştilor (participanţii trebuie să poată fi identificaţi) şi stabilirea unei agende stricte de desfăşurare, la folosirea dronelor. În cunoştinţă de cauză, protestatarii imaginează contrastrategii de eludare la limita acestei „legalităţi“: happening în loc de protest, improvizaţii în loc de discurs, fără lideri în loc de reprezentativitate, trasee aleatoare în loc de spaţii fixe etc. Începe un joc de-a baba-oarba cu puterea: cine protestează? Ghici!… Miza? Mai degrabă delegitimarea puterii în esenţa sa, decît contestarea unor anumite acte de putere – chiar dacă mobilizarea se poate face şi în jurul unor decizii contestabile ale puterii.

Principala problemă care se pune, în aceste condiţii, vizează, în ultimă instanţă, eficienţa politică a unei astfel de contraputeri, mai degrabă apolitice. Mulţi se îndoiesc de aceasta, iar unii protestari, mai implicaţi politic, reclamă trecerea rapidă la organizare politică. Poate… Din diferite perspective şi sub conceptualizări diverse, de la Achsenzeit-ul lui Karl Jaspers, trecînd prin dinamica subterană a carnavalescului lui Bahtin, la communitas-ul lui Turner etc., istoria pare să confirme însă puterea subversivă a acestor ape subterane, de natură să schimbe, în timp, nu (doar) un regim cu altul, ci o viziune despre lume cu alta.

Mai vorbim, aşadar, peste alţi „20 de ani“…