DOCUMENTAR GEORGE MANU (video). Marturii despre procesul-mascarada al “MARII FINANTE” si martirajul unui mare român: “Sa le spui tuturor ca n-am facut niciun compromis!”

GEORGE MANU, omul care a sfidat comunismul

• Digi24: George Manu, omul care a sfidat comunismul: „Să le spui tuturor că n-am făcut niciun compromis!”

Ca să abată atenţia de la abuzivul proces de naţionalizare, comuniştii români au apelat la manipulări sângeroase. Au preluat de la sovietici aşa-numitele procese spectacol, prin care sute de oameni nevinovaţi erau condamnaţi la moarte. Aşa s-a întâmplat şi în procesul „Marii Finanţe”. George Manu, un fizician dintr-o veche familie boierească, a fost acuzat că ar fi vrut să arunce în aer clădirea Marii Adunări Naţionale. Între 1945 şi 1947 a scris un document despre felul în care ruşii au instalat puterea comunistă. Manuscrisul a ajuns la Stalin.

Trădători de ţară. Duşmani ai poporului muncitor. Criminali. Exploatatori. Spionaj în favoarea anglo-americanilor. Sabotori ai economiei naţionale. Sunt acuzaţiile aduse de către puterea comunistă unui grup de 12 persoane, între care cinci oameni de afaceri, trei profesori universitari, doi avocaţi şi un militar, în cadrul procesului „Marii Finanţe”. Înscenarea judiciară fără precedent în istoria Romaniei avea scopul precis de a abate atenţia opiniei publice de la situaţia economică dezastruoasă în care se află România, după terminarea războiului şi semnarea Convenţiei de Armistiţiu.

„Ruşii furau mult mai mult decât erau românii obligaţi să le dea prin Tratatul de Armistiţiu”, spune Şerban Manu, fiul lui Gheorghe Manu.

După impunerea guvernului Groza la 6 martie 1945, SUA au acuzat URSS că se amestecă în treburile interne ale României. Stalin l-a însărcinat pe Andrei Vîșinski, membru în Comisia Interaliată de Control, să răspundă acestei provocări. În calitatea sa de procuror general al URSS, Vîșinski a regizat procesele publice bolşevice, încheiate cu sentinţa condamnării la moarte a membrilor „vechii gărzi leniniste”. Pe scurt, Vîșinski a primit ordinul de a face în România ce ştia cel mai bine: să semene teroarea.

„Şi Vîșinski a cerut României să facă un proces care să demonstreze că americanii se amestecă în treburile interne ale ţării, cum fac de altfel şi azi ruşii. E aceeaşi politică sfidătoare şi percutantă şi de mare efect, pentru că întotdeauna lumea crede puţin că ar fi ceva adevarat”, spune Nicolae Mărgineanu, fiul psihologului Nicolae Mărgineanu, condamnat în procesul „Marii Finanţe”.

Una dintre victimele procesului „Marii Finanţe” a fost profesorul George Manu. Între anii 1945 şi 1947, George Manu a reuşit să se ascundă de comunişti şi a redactat studiul „În Spatele Cortinei de Fier. România sub ocupaţie sovietică”. Comuniştii l-au acuzat că, prin această lucrare, ar fi dezvăluit puterilor occidentale secrete de stat.

Un act de trădare

„A fost catalogat ca un act de trădare, spionaj, exact la antipodul realităţii. Este unul dintre cei care a intuit foarte rapid direcţia în care va merge România”, spune Silviu B. Moldovan, cercetător CNSAS.

„Avea (n.r. Gheorghe Manu) o inteligenţă uluitoare şi memorie fabuloasă. A studiat toate relaţiile economice cu URSS, cu celelalte ţări şi a scris o carte semnată Testis Dacicus, în care spunea cum un popor mare ajunge să jefuiască un popor mic”, spune Nicolae Mărgineanu.

„Avea surse la ministerul economiei, de finanţe, prieteni de-ai lui, iar restul era cultura lui generală, tot ce e geografie, geopolitică”, spune Şerban Manu.

Principalul instrument folosit de comunişti în timpul anchetei a fost tortura. Pentru a demonstra că George Manu era un spion aservit Occidentului, anchetatorii cu patru clase au inventat acuzaţii absurde la adresa lui.

„Fiind atât de crunt bătut, a recunoscut acest complot, că vrea să sape o galerie până în Parlament, ceea ce era o prostie. Nici într-un an de zile nu se putea săpa aşa ceva. A recunoscut sperând că absurditatea acestei acuzaţii va fi dovedită la procese. Le-a mers mănuşă, exact ce-şi doreau. Ceva fabulos”, explică Nicolae Mărgineanu.

„N-a fost nimic. M-au bătut într-una să spun ce complot am pus la cale. Şi am inventat chestia cu planul de a arunca în aer clădirea Parlamentului, în timpul unei şedințe. După ce am spus chestia asta nu m-au mai bătut”, spune Şerban Manu.

Condamnat la muncă silnică

Acesta nu a fost însă singurul episod în care anchetatorii comunişti l-au chinuit pe profesorul George Manu.

„I-a bagat o paletă la ochi şi i-a întors ochiul pe dos. O durere groaznică”, spune Gheorghe Jijie, fost deţinut politic. Scânteia, organul partidului unic, relata în fiecare zi despre faptele aşa-numiţilor sabotori şi publica telegramele muncitorilor de la întreprinderi care cereau în „deplină unanimitate” pedeapsa capitală.

La procesul Marii Finanţe au asistat mai marii partidului comunist, în frunte cu Teohari Georgescu şi Ana Pauker, dar şi oameni ai muncii.

„La momentul în care era sala plină de muncitori care veniseră să-i huiduie şi să strige: jos criminalii poporului, moarte lor, aşa scandau, şi Manu le-a spus procurorilor: eu am vrut să distrug comunismul. Şi-mi pare rău că nu am reuşit”, povesteşte Gheorghe Jijie.

George Manu a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi închis la Aiud. Aici va deveni profesor pentru mulţi deţinuţi. Unul dintre cei care au învăţat de la Manu este filosoful Demostene Andronescu.

„Foarte mulţi, şi eu printre ei, ne-am definitivat forma intelectuală în închisoare. Majoritatea deţinutilor de la Aiud au învăţat limba engleză de la Manu”, spune Demostene Andronescu, fost deţinut politic.

Ofiţerii sovietici i-au propus lui George Manu eliberarea pentru a lucra la centrul nuclear de la Dubna. Cu o condiţie: să renunţe la convingerile sale.

„L-au chemat la închisoare şi i-au pus în vedere să lucreze la Dubna. Dar Manu ştia foarte bine că Dubna era centrul atomic al URSS. A zis că „eu am luptat împotriva comuniştilor, deci n-am să lucrez pentru sovietici”, spune Gheorghe Jijie.

Din acelaşi motiv, George Manu a refuzat, deşi era în agonie, să se dezică de idealurile sale, aşa cum i-a cerut torţionarul închisorii de la Aiud, Gheorghe Crăciun.

„Şi, refuzând, şi Crăciun i-a refuzat medicamentele. L-au lăsat să moară la modul propriu. L-au băgat în infirmerie când efectiv nu se putea face nimic. Şi nici n-au făcut nimic”, spune Şerban Manu.

George Manu a murit la Aiud în anul 1961. Avea 58 de ani şi 34 de kilograme. Trupul său a fost aruncat în groapa comună de la Râpa Robilor.

„E valea plângerii unde îi aruncau pe toţi, claie peste gramadă. Se caută, din când în când se identifică câte unul”, spune Şerban Manu.

„Să le spui tuturor că n-am făcut niciun compromis!” Sunt ultimele cuvinte ale profesorului George Manu, care rezuma crezul lui de-o viaţă. Cartea sa, În spatele Cortinei de Fier, a fost tipărită pentru prima oară abia în anul 2011. A zăcut în arhiva securităţii mai bine de 70 de ani. Documentul rămâne una dintre cele mai importante mărturii despre brutalitatea cu care sovieticii au impus regimul comunist în România. Comuniştii au exterminat elitele Romaniei, dar nu au reuşit să ucidă spiritul unor oameni pentru care libertatea a fost până în ultima clipă a vieţii lor cea mai importanăa valoare.

„Aparent, în România, a fost cea mai slabă rezistenţă faţă de comunism, faţă de celelalte ţări. Tata e una dintre probele că nu e adevărat”, spune Şerban Manu.

• Fericiti cei Prigoniti:

Profesorul George Manu – “Rectorul Universității Aiud”

Descendent al unei vechi familii de intelectuali patrioţi (era nepotul generalului George Manu – 1838 – 1911 -, cel care s-a distins în războiul de independenţă şi care a fost în repetate rânduri ministru), profesorul George Manu a fost arestat în 1948, implicat cu alte vârfuri ale intelectualităţii politice româneşti în Procesul Marei Trădări Naţionale şi condamnat la 25 de ani muncă silnică.

În momentul arestării era profesor de fizică nucleară la Politehnica din Bucureşti, fiind considerat, alături de profesorul Horia Hulubei, unul dintre marii atomişti ai ţării. Se spune despre el că, după condamnare, ar fi fost vizitat la Aiud de un consilier sovietic care i-ar fi propus ca în schimbul eliberării , să accepte să lucreze în laboratoarele din Uniunea Sovietică alături de un cunoscut atomist rus cu care el fusese coleg de studii în Germania. Dar profesorul George Manu a refuzat demn această ofertă, nevoind să lucreze pentru cei pecare îi considera, pe bună dreptate, duşmani ai neamului românesc.

Profesorul George Manu nu era numai un reputat om de ştiinţă, recunoscut ca atare şi de adversari, ci avea şi temeinice studii umaniste. Filozofia, teologia, dreptul, filologia şi mai cu seamă literatura erau domenii în care se mişca cu aceeaşi uşurinţă ca şi în domeniul său de specialitate care era, după cum am amintit deja, fizica nucleară. Era o adevărată enciclopedie şi dacă este adevărat (şi, de bună seamă, este) că închisorile comuniste au fost adevărate Universităţi , atunci „Universitatea Aiud” a avut ca „rector” între anii 1954 şi 1961, anul morţii sale, pe profesorul George Manu.

Revenit în Aiud în anul 1954 de la mina de plumb Baia Sprie cu un lot de 60 de deţinuţi, toţi în lanţuri, mutaţi în această închisoare disciplinar în urma unei greve care a avut loc la această mină, profesorul George Manu se număra printre cei peste 50 de deţinuţi din acest lot bolnavi de tuberculoză. La început i s-a diagnosticat un T.B.C. ganglionar dar, supus împreună cu toţi ceilalţi unui regim disciplinar extrem de sever, fără hrană adecvată, fără asistenţă medicală şi fără îngrijirea elementară reclamată de această boală, starea sănătăţii lui s-a înrăutăţit continuu, ajungând până la urmă să-i fie fatală. Cu toate acestea, profesorul George Manu a început o susţinută şi incredibilă -în condiţiile de totală izolare din închisori activitate pe care , fără să greşim, o putem numi didactică.

Vocaţia de dascăl nu l-a părăsit nici chiar în aceste vitrege condiţii pe marele om de cultură. În această perioadă, Aiudul era populat de foarte mulţi tineri care fuseseră arestaţi de pe băncile şcolii sau ale universităţilor şi care erau, deci, cu studiile neterminate şi instrucţie incompletă. Majoritatea acestora, avizi de cunoaştere, apelau, pentru a-şi completa bagajul de cunoştinţe, la „bătrâni”care în marea lor majoritate fiind intelectuali le puneau la dispoziţie cunoştinţele lor. Printre cei mai activi în acest sens s-a dovedit a fi, fără îndoială, profesorul George Manu. În toată această perioadă, el a transmis, prin viu grai celor care au avut norocul să împartă celula cu el, ori cu el, ori prin morse (profesorul George Manu era un morsist desăvârşit ) celor din celelalte celule, zeci şi sute de conferinţe, prelegeri ori lecţii din toate domeniile ştiinţelor umaniste : istorie, drept, geografie, filozofie, literatură, limbi străine (franceza şi engleza mai ales) etc., care erau memorate ori scrise pe pereţi, pe bucăţi de săpun, pe cioburi de sticlă, etc. şi apoi, transmise din celulă în celulă şi din om în om. Mulţi dintre cei care au ieşit din închisoare cu temeinice cunoştinţe de limbă şi literatură engleză de exemplu, lui îi datorează acest lucru. Eu nu l-am cunoscut personal, însă multe dintre lecţiile elaborate de el au ajuns şi în celula în care mă aflam, astfel că multe dintre cunoştinţele pe care le-am dobândit în închisoare lui i le datorez.

Profesorului George Manu i se datorează şi inventarea scrierii, cu ajutorul alfabetului morse, pe firul de aţă. Odată, un grup de studenţi care se aflau la un alt etaj decât cel pe care se afla el, i-au cerut (prin morse, bineînţeles) să le transmită câteva dintre principiile de bază ale Constituţiei americane. Profesorul a refăcut din memorie, cu aproximaţie, toate cele şapte articole ale Constituţiei respective şi aştepta un moment prielnic ca să le poată transmite la destinaţie. Tocmai în acel moment s-a deschis uşa şi gardianul a dat celor din celulă ac şi aţă pentru repararea echipamentului. Văzând aţa, profesorului Manu i-a revenit ideea ca să transpună pe ea, în alfabet morse (un nod dublu, linia, un nod simplu, punctul) textul pe care îl avea de transmis. Cu migală şi cu multă răbdare, făcând mii de noduri, a reuşit să „scrie” pe câţiva zeci de metri de aţă textul celor şapte articole ale Constituţiei americane. A făcut apoi un ghem pe care l-a transmis destinatarilor împreună cu instrucţiunile de decodare.

Această nouă metodă de scriere a constituit o adevărată revoluţie de comunicare din închisoare. Şi a dat multe dureri de cap celor care vegheau ca deţinuţii să nu comunice între ei.

După 1958, când la conducerea închisorii Aiud a venit colonelul Crăciun şi au început pregătirile pentru declanşarea reeducării, profesorului George Manu, despre care administraţia închisorii ştia că are o mare influenţă asupra celorlalţi deţinuţi, i s-a cerut – ca şi celorlalte personalităţi din Aiud – să accepte reeducarea şi să facă în faţa deţinuţilor o declaraţie de desolidarizare de trecut şi de toate crezurile şi idealurile sale. Cu toate presiunile care s-au făcut asupra lui, el a refuzat demn şi fără ostentaţie orice compromis. Pentru atitudinea fermă şi fără echivoc, profesorul George Manu a plătit cu viaţa. Datorită regimului inuman la care a fost supus în urma refuzului său categoric de a face declaraţiile care i se cereau, boala i s- a agravat. Ultimul diagnostic pus de medicul oficial al închisorii, doctoriţa Balea, în prezenţa colonelului Crăciun , a fost meningită T.B.C. Tratamentul însă i s-a refuzat şi de data aceasta, fiindu-i condiţionat de semnarea declaraţiei care i se cerea. S-a stins din viaţă împăcat cu sine şi cu toţi cei din jur, în 1961, în infirmeria Aiudului, unde a fost internat doar cu câteva ore înainte de a muri.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii și versuri din închisoare, Editura Christiana, București, 2009, pp. 144-146)

George Manu – ”se dăruia cu o dragoste infinită tuturor”

Puțini sunt cei care au trecut prin închisorile Aiudului, fără să fi auzit de ”profesorul George Manu”, omul cu o memorie fabuloasă, care fusese, parcă, făcut să fie profesor.

Această vocație a lui a plătit-o sărmanul, cu multe săptămâni de izolare și înfometare, care l-au adus uneori pe marginea prăbușirii fizice. Dar, de fiecare dată, când era readus între ”studenții” lui, care eram noi cei de toate vârstele și de toate formațiile intelectuale, renăștea în câteva zile, umplând Zarca cu plăcuțele lui cerate.

Era de o ingeniozitate uluitoare. Metoda cu emulsia de săpun întinsă pe funduri de gamele, pe scândurele, pe talpă, pe cârpe, pe cioburi de sticlă, era rodul inventivității lui inepuizabile. Pe acestea scria cu vârful unui ac, cu litere de tipar foarte mici, deși avea 20 dioptrii la ochelari.

Așa au circulat lecțiile lui de istoria Angliei sau a Franței, geografia lumii, lecțiile de limba franceză sau engleză. Apoi, după însușirea metodei de către noi toți, poeziile lui Radu Gyr, Nichifor Crainic și alți poeți de-ai noștri ca Dragodan, Vișovan, Dem. Iliescu. George Manu nu obosea niciodată! Cu același entuziasm, își relua lecțiile întrerupte din cauza restricțiilor impuse de administrație.

Am avut norocul, să fiu izolat în Zarcă, în perioada 1950-1952, mai multe luni împreună cu acest titan al culturii, ce zăcea în închisorile comuniste. Nu se da învins niciodată. Lucra tot timpul. Când condițiile penitenciare făceau imposibilă comunicarea cu ceilalți, fiind singur în celulă, ”profesorul” cu vârful unui ac pe care-l salva de la orice percheziție, scria pe pereți cursuri întregi din bagajul său de cunoștințe inepuizabile, pentru cei care vor fi mutați în celula unde fusese el. Rodul acestei munci l-au cules unii, citind și învățând: istoria Mării Negre, istoria Americii și a Constituției Americane, dicționare și gramatici de limba engleză și franceză, date de astronomie, fizică nucleară și câte și mai câte.

În una din aceste perioade a inventat și un sistem de comunicare, constând dintr-o combinație a scrierii cu noduri, a vechilor locuitori ai insulei Paștelui cu sistemul Morse. Astfel, pe o simplă ață scoasă din saltea, (când avea așa ceva) sau dintr-un ciorap, înșirat cu noduri mari și mici (nodurile mari fiind liniile și cele mici fiind punctele din alfabetul Morse) texte întregi, care aveau avantajul de a fi ușor de ascuns sau manipulat și aproape imposibil de găsit și descifrat pentru gardieni.

Dacă era cu mai mulți în celulă, făcea imediat ”clasă”, predând tot felul de lucruri interesante, pe gustul fiecăruia. Era plăcerea lui cea mai mare. Acest lucru îi încânta și pe colegii lui de celulă, nesimțind când le trecea timpul. Pentru cei care iubeau geometria, cu ajutorul unei ațe de culoare deschisă, desena pe pătură figurine, pe care demonstra apoi teoreme celebre, care întrețineau tonusul cerebral al studenților săi, creându-le preocupări care-i rupeau de la mizeria cotidiană și-i ridicau în sfera lui Descartes, Pitagora…

Pe soba de tablă, permanent rece, cu o bucată de ipsos din pereți, propunea probleme de algebră elementară sau superioară sau ecuații diferențiale, pe care le fabrica el pentru cei mai înaintați, iar cele mai interesante le imortaliza, scriindu-le pe perete sus, deasupra ușii.

Pentru profesor, această muncă fără întrerupere era o rugăciune de recunoștință către cel Atotputernic, pentru că îl înzestrase cu acest dar dumnezeiesc, de a nu uita nimic din ceea ce învățase. Spunea adesea ”asta este datoria mea”. Când se concentra să reconstituie ceva, cobora în el însuși, ca într-o mină bogată, încărcată cu minerale rare și cu geode splendide; atunci fața lui era complet imobilă, parcă și-ar fi părăsit trupul, călătorind cu spiritul în locuri necunoscute nouă. Aceste momente nu țineau mult, căci își recăpăta repede mobilitatea și volubilitatea obișnuită, asemeni apei unui izvor artezian, care după ce străbate în subteran straturi adânci de rocă, se dăruie, la suprafață, țâșnind în soare, spre potolirea setei celor mulți.

Toți se întrebau, când și cum putuse acest om să acumuleze atât de mult și atât de multe. Eu mi-am dezlegat pentru mine enigma și-mi pare bine s-o fac cunoscută și altora, acum. […]

Era nepotul generalului Manu, cel cu strada, cum spuneam noi între noi. Având de mic o debilitate fizică, părinții au hotărât să nu-l trimită la școală, ci i-au găsit profesori de cea mai înaltă ținută morală și intelectuală, care veneau acasă la elev, după un program alcătuit de însuși generalul. Astfel a învățat istoria nu după Manuale, ci din prelegeri, care i se întipăriseră în memorie pentru totdeauna.

Istoria o ştia şi ne-o preda conjugând evenimentele pe tot cuprinsul Europei. Geografia o preda în mare amănunt, îmi amintesc că pe timpul când se vorbea de Coreea şi războiul de acolo, la una din plimbările în cerc, Nistor Chioreanu i-a şoptit pe apucate: “Măi George, scrie-ne şi nouă ceva despre Coreea, că în afara faptului că este o peninsulă a Asiei de răsărit, mare lucru nu prea ştim!”.

N-au trecut decât 3-4 zile şi circula în toată Zarca o tăbliţă cu două feţe scrise: pe prima faţă, o hartă a Coreei, executată cu o precizie de cartograf, cu toate râurile, cu toate golfurile şi denumirile lor, cu toate oraşele, căile ferate, cum cred că nici un profesor de specialitate coreean n-ar fi putut s-o facă; pe a doua faţă se dădeau date economice, cuprinzând producţia de cărbune, ţiţei, minereu de fier, mangan, cupru, suprafeţele agricole, cele cu livezi, păduri, păşuni, lungimea totală a drumurilor, a căilor ferate, principalele surse de energie şi aşa mai departe.

La alte 3-4 zile a început un serial pe bucăţi de săpun cu preistoria Coreei, înşirând migraţiile de popoare dinspre vest şi sud-vest către est, punând totul în legătură cu marea migraţie a popoarelor mongolice spre America. A urmat apoi istoria Coreei pe alte plăcuţe.

Acesta era omul! O comoară inestimabilă, care se dăruia cu o dragoste infinită tuturor celor care doreau să înveţe.

Memoria şi logica sa atingeau uneori limite care înspăimântau pe oricine, dar mai ales pe imbecilii de anchetatori, care nu puteau sub nici o formă să cuprindă cu mintea lor dimensiunile acestor calităţi.

Astfel, când la sfârşitul lui 1947 a apărut în Franţa raportul redactat de profesor asupra livrărilor noastre către U.R.S.S., demonstrând că plătisem deja de două ori, în materii prime şi produse, cele prevăzute în convenţia de pace, profesorul a fost arestat şi supus la torturi îngrozitoare ca să-şi divulge reţeaua de colaboratori care îi furnizaseră informaţiile. Au trecut luni distrugătoare pentru el până a reuşit să-i facă să înţeleagă procedeul său de lucru: coroborând datele ce se publicau atunci în anuarele statistice cu datele de producţie a diverselor ramuri şi cu datele culese direct de la consulatele comerciale ale principalilor noştri parteneri şi făcând scăderea între producţia totală a ţării şi ceea ce pleacă în altă parte decât U.R.S.S., i-a rezultat cu precizie volumul livrărilor către ruşi.

Nu înţelegeau sub nici o formă cum putea un om să aibă îngrămădite în creier atâtea date, lucru pe care la acel timp nici măcar calculatoarele nu erau în stare să-l facă. Au început să-l tortureze. Exasperaţi, călăii i-au scos ochelarii, şi apoi unul dintre ei, cu o mişcare îndemânatică, executată cu o mică paletă, i-au întors pe dos ochiul drept. O durere îngrozitoare l-a făcut să urle. I-au spus:

“Tâlharule! Ţi-l întoarcem şi pe celălalt pe dos şi apoi ţi-i extirpăm pe amândoi!”

”Ascultați-mă căci vă pot dovedi, că tot ce v-am spus e adevărul adevărat și am lucrat singur, fără complicitatea cuiva!”. În acea clipă i-a venit ideea salvatoare şi le-a propus să ia în mână statisticile de producţie, începând din septembrie 1944 şi să urmărească dacă el cunoaşte exact acele date. A urmat o confruntare care pentru George Manu era o jucărie, deşi trecuseră multe luni de când le lecturase. Pe anchetatorii lui însă, inclusiv pe cei sovietici, i-a dezarmat, convingându-i că se găsesc în faţa unui fenomen unic. Recunoaşterea a venit din partea kaghebistului, în ruseşte:

“Dă-l în … măsii, că are un cap cât tot ministerul vostru de berbeci!”

Când își luase doctoratul în mod strălucit la Institutul Curie, cu o teză de fizică nucleară, pe atunci un subiect ultramodern, a fost solicitat să rămână director de studii la Institut. A refuzat, pentru ca să vină să facă apostolat în țara pe care o iubea. A ținut, după instalarea la catedră, o conferință la Sala Dalles, la care au asistat toți marii profesori de fizică și matematică de pe vremea aceea: prof. Bianu de la Politehnică, Țițeica, Pmopeiu, Mangeron de la Iași, Barbilian, Hulubei și alții. Dintre cei mai apropiați profesorului Manu îi era un unchi al său după mamă, generalul Cantacuzino Grănicerul, cum i se spunea, datorită faptului că fusese comandantul unei divizii de grăniceri. După ce l-au felicitat toți, la sfârșitul conferinței, generalul se apropie de profesor, îl îmbrățișă cu efuziune și-i spune textual: ”Mă! deștept ești!… Ai vorbit două ore și n-am înțeles nimic!”. A fost pentru George Manu un superlativ al aprecierii care, peste ani, îl emoționa din nou când mi-l povestea. ”Vezi tu! posibiliitățile de nuanțare ale limbii române? Ea, este mai profundă, mai expresivă și mai aproape de adevărul nativ decât toate.”

Târziu, în noapte, liniștea totală se lăsă peste închisoare. Cu ochii deschiși încă vegheam. Mi-am dat atunci seama că cea mai mare calitate a ”profesorului”, mai mare chiar decât uriașa sa memorie și putere de muncă, era dragostea, pe care o transmitea celor pe care îi încânta cu tezaurul lui de cunoștințe.

Această dragoste de a cunoaște, transmisă din om în om – asemenea lumânărilor din seara Învierii, care se aprind de la una la alta – a inundat Zarca, apoi Aiudul și apoi, prin cei plecați, toate închisorile, fiind una din formele cele mai puternice de rezistență – rezistența spiritului, învățată de la el.

De aceea acum, la atâția ani de când a plecat dintre noi, cel care a fost George Manu, să nu uităm că ne-a lăsat moștenire dragostea; dragostea lui și a lui Pavel din Tars; să o păstrăm și să o creștem, învăluind în ea tot neamul românesc, spre mântuirea lui, iar pe el să-l odihnească Dumnezeu în Pacea Lui cea Sfântă.

(Gheorghe Jijie – George Manu – Monografie, Editura Babel, Bacău, 2010, pp. 341-345)

George Manu – un mare erou al neamului românesc

Într-una din zile sunt mutat în altă parte. Cu mine este și Eugen Dragomir. În noua celulă nu cunosc pe nimeni, în schimb Eugen Dragomir are o explozie de bucurie când dă ochii cu cineva. Ambii se îmbrățișează când se văd. Imediat Eugen Dragomir mă ia de mână și mă prezintă persoanei cu care se îmbrățișase. Era vorba de profesorul George Manu. Fără nicio rezervă sau vreo altă reținere, în mod spontan, ne strângem mâinile prelung, exprimându-ne satisfacția că suntem împreună. Amândoi auzisem unul de celălalt. De acum suntem în aceeași celulă. După ce trece animația de moment, ne împărțim toți opt, câți eram, în cele patru paturi. Voi dormi cu profesorul Geroge Manu în același pat, câtă vreme vom sta în această formație.

Cunoștința făcută cu această persoană, convorbirile ce am avut cu ea, precum și modul de viață ce am dus împreună, le consider a fi cele mai importante, mai fructuoase, din câte am avut în detenția mea.

Afirm aceasta din punctul de vedere al clarviziunii, al orientării, al puterii de a judeca situația politică în ansamblul ei, în prezent și în perspectivă, pe care profesorul George Manu mi le-a împărtășit; de asemenea, pregătirea sa intelectuală, cunoștințele ce poseda în toate domeniile, de la istorie, la muzică, de la filozofie, la literatură, m-au făcut să-l consider a fi o adevărată bibliotecă, mai cu seamă datorită amabilității sale de a împărtăși și altora orice i se solicita. Am constatat dăruirea sa de a veni în ajutorul oricăruia i se adresa cu lămuriri, o precizare, un sfat, calități pe care, cu greu aș putea afirma că le-am mai întâlnit. La toate aceste însușiri se adaugă una care-i era proprie, datorită educației primite: modestia, care-l făcea și mai respectat și mai stimat și mai iubit de către toți cei cu care era în contact.

Deși își pierduse libertatea în 1948, avea un moral sănătos din care împărtășea celor din jur. […]

Profesorul Manu credea că deznodământul nu poate veni decât numai printr-o confruntare militară, în urma unei coaliții capabilă să-și asume întreaga răspundere istorică. Nu vedea acestă posibilitate așa de curând, mai cu seamă în urma convorbirilor cu acei diplomați. Pentru aceasta își exprima convingerea că rezolvarea este de durată și, ca atare, noi cei din închisori să fim pregătiți a rezista cât mai mult cu putință. Excludea orice idee de compromis sau de capitulare în fața noii orânduiri. Prefera să cădem fermi pe pozițiile inițiale, decât să abdicăm. Făcea referire la un dicton, care constituia o conduită etică de urmat: ”decât să învingi printr-o infamie, mai bine să mori mergând pe drumul onoarei”. Era conștient că toate suferințele generației noastre, cum spunea el, a generației ”40-iste” a secolului al XX-lea, nu vor fi zadarnice. […]

Deasemenea, susținea că reprezentăm un simbol al rezistenței românești, al spiritualității creștine împotriva materialismului ateu. Cu asemenea satisfacții în suflete să ne menținem pe pozițiile ocupate acum. Acestea erau convingerile lui. Parcă venea din altă lume, coborât din alte sfere. […]

După ce ne-am despărțit, fiecare urmându-și destinul, ne aflam la câteva celule unul de altul. Ne comunicam prin perete și prin sistemul Morse pe ață. El era singur, izolat de cealaltă lume. Îmi comunică o informație mai aparte. Fusese chemat la conducerea închisorii, propunându-i-se eliberarea imediat, cu condiția ca să lucreze în cercetare nucleară la Dubno, în U.R.S.S.. […]

Când aude el ce i se cere, fără nici o rezervă le dă un răspuns categoric de refuz. Nici nu voia să audă de una ca asta. În acest scop venise cineva special în Aiud, să-i vorbească. A rămas intransigent, pe poziția sa demnă și fără compromisuri.

Readus în celulă, tot singur, este complet abandonat. Într-un târziu îmi comunică că nu prea se simte bine. Începe a-i lipsi pofta de mâncare. În acea celulă nu-i nici un pat. Stă deci pe dușumea doar cu pătura. Cere să fie văzut de medic. Nimeni nu-l ascultă. Este cu totul ignorat. Zace întins fără să se mai poată ridica. Milițienii îl i-au în primire doar văzândul acolo unde sta ghemuit, înfășurat în pătură. Nu mai poate primi nici mâncarea de la un timp. Mult a durat această stare a lui.

Nu-mi mai răspunde la chemările ce i le fac. Vecinii lui de celulă observă toate acestea.

Într-un târziu mi se comunică faptul că fusese dus la infirmerie, nu pe picioarele sale ci pe pătură.

Ulterior am auzit cum a fost primit de medicul închisorii. Dr. Balea văzându-i starea în care se afla a exclamat astfel: ”vai, domnule profesor, cum v-ați lăsat să ajungeți în starea aceasta?” la care el i-a putut da, abia vorbind, următorul răspuns: ”nu m-am lăsat eu să ajung astfel, ci cei m-au lăsat în starea asta”.

Lângă el, în ultimele clipe din viață s-a aflat arhitectul Nicolae Goga pe care-l cunoscusem la minele Baia Sprie și Cavnic. Profesorul George Manu i-a încredințat acestuia ultimele sale gânduri, un fel de testament moral. Goga, după un timp, este adus în Zarcă. Este vecin cu mine. El este cel care ne aduce trista veste. Dar nu numai aceasta, ci îmi transmite un mesaj personal al profesorului, rostit în ultimele lui clipe. ”Spune-i lui Nicki (cum îmi spunea el) ca să spună tuturor să nu cedeze sub nici o formă presiunilor la care vor fi supuși. Să rămână fermi pe poziție, să nu accepte nici un compromis. Să rețină tot ce am vorbit amândoi”.

Nicolae Goga i-a promis că-mi va transmite această ultimă dorință, ceea ce a și făcut. Arhitectul Nicolae Goga este cel care i-a închis ochii. […]

Acesta a fost marele român, un adevărat om de viță nobilă, un adevărat os de Domn, descendent din familia imperială a Bizanțului, profesorul George Manu. […]

Dacă se va scrie vreodată despre calvarul românilor sub regimul comunist, dacă se va menționa vreun nume, acela al profesorului George Manu va fi înscris cu litere de aur dăltuite, la loc de mare cinste.

I-am purtat și-i port venerație ca fiind un mare erou al Neamului românesc, venerație pe care o voi duce cu mine în mormânt.

(Nicu Păun – Din documentele rezistenței nr. 6, A.F.D.P.R., București, pp. 237-249 apud Multele suferinței, Vol. II)

Legaturi: