EROTISMUL SI AVORTUL CA ARME DE DISTRUGERE SI CONTROL SOCIAL. Lectia Rusiei bolsevice/ Statele africane resping presiunile pro-LGBT ale SUA si Europa/ Viitorul Doctor Honoris Causa al Universitatii Bucuresti? Propunerea unui profesor de “etica”: COPIII STRAZII AR TREBUI UCISI!

• Cultura Vietii:

Despre erotism ca armă de distrugere socială

Efectele „revoluției sexuale” din America de Nord și Europa Occidentală, care a fost „exportată” în țările foste comuniste după 1989, a fost anticipat încă din anii 30 ai secolului trecut în literatura ce promova revoluţia sexuală ca unul dintre principalele mijloace de distrugerea a familiei şi control al populaţiei.

Primul dintre aceşti autori, Wilhelm Reich (psihanalist austriac Freud-ian), subliniază în cele două cărţi principale ale sale, Sexual Revolution și Sex Pol, faptul că familia va putea fi distrusă numai în condiţiile în care va fi liberalizată sexualitatea și eliminată abstinenţa înainte de căsătorie – acestea fiind și obiectivele educaţiei sexuale astăzi, prin stimularea ideaţiei sexuale, mai ales a celei privind relaţiile sexuale.

De atunci el prezenta în cărţile sale statistici care demonstrau că:

„The earlier these people, on the average, established a sexual relationship, the less faithful were they in marriage, the more did they tend to occasional extramarital relationships… Those who established a sex life at an early age had an irregular sex life later on… Early sexual intercourse makes people incapable of marriage.. in the sense of one partner for life.” [1] [2]

Ideile privind revoluţionarea relaţiilor sociale şi controlul persoanei şi al populaţiei prin revoluţia şi liberalizarea sexuală au fost dezvoltate în direcţia teoretică de către W. Reich; dar, de fapt, aceste idei sau metode au fost dintru început aplicate de marxiştii care au pus stăpânire pe Rusia începând cu 1919. Semnificativ pentru noi este faptul că numai în zece ani, până prin 1928, aceste măsuri reuşiseră să răspândească haosul social, abandonul parental, creşterea delincvenţei juvenile şi a criminalităţii care scăpase de sub control. Nenumăraţi copii au ajuns în stradă părăsiţi, întrucât părinţii lor au ales să-şi facă alte familii sau pur şi simplu să caute plăcerea sexuală lipsită de îngrădirile unor responsabilităţi, după cum se constată astăzi ca efect al pornografiei. În faţa acestei situaţii, noii conducători ai Statului Sovietic revin asupra politicii morale de liberalizare sexuală, reîncepând să promoveze familia. Era însă destul de târziu, căci efectele a numai zece ani de dezastru moral s-au întins pe câteva decenii. (a se vedea, pentru confirmare, fragmentul redat mai jos din memoriile dizidentului sovietic A.R. Trușnovici).

Semnificativă este reacţia lui Reich în faţa schimbării de macaz a politicii morale bolşevice. El îi apostrofează pe bolşevici, încercând să-i facă să înţeleagă faptul că revoluţia sexuală nu este decât în favoarea lor, în sensul că haosul social la care conduce liberalizarea sexuală este în fond adevăratul obiectiv al revoluţiei sexuale, căci creând haos în vieţile oamenilor te asiguri de faptul că aceştia nu vor mai reacţiona la nici un fel de măsuri care vor fi luate de cei care îi stăpânesc [3].

Revenind la ceea ce se petrece astăzi, sexualizarea copiilor, liberalizarea pornografiei, accesul neîngrădit al copiilor la aceasta, mai ales acolo unde părinţii nu-i pot supraveghea, pun în mare pericol viitorul ţării. Aceşti copii sau adolescenţi ai noilor generaţii cu greu îşi vor mai putea întemeia o familie sau vor divorţa foarte repede, după cum anticipa Reich în prima jumătate a secolului al XX-lea şi după cum deja constatăm astăzi în Occident. Nici o valoare morală, socială sau naţională nu mai are nici o relevanţă pentru dependentul de pornografie şi de sex.

Revoluţia sexuală promovată prin mass-media şi organizaţiile non-guvernamentale de tipul „Accept”, SECS (Societatea pentru Educație Contraceptivă și Sexuală) sau Fundația pentru o Societate Deschisă și prin programe de tipul „Sexul vs. barza” nu face altceva decât să contribuie la distrugerea familiei şi a individului, la disoluţia instituţiilor întemeiate pe competenţe şi valori, la disoluţia statului român în ansamblu. De fapt, invazia de erotism şi pornografie este unul din capitolele planului care conduce la o distrugere a poporului român fără precedent în istorie.

[1] The Sexual Revolution, Wilhelm Reich, Orgone Institute Press, New York, 1945, p. 101-102.
[2] Ibid., p. 102
[3] Ibid., p. 195.

Mostre de erotică bolșevică. Extras din A.R. Trușnovici, „Memoriile unui partizan al lui Kornilov” (1914 – 1934)

“Chiar de la inceputul puterii sovietice, atmosfera era imbacsita de un erotism vulgar, grosier. Grosul mahalalelor urbane, criminalii, cei fara niciun capatai, care incepusera sa conduca tara, au adus cu ei intelegerea si notiunile lor despre moralitate. Clasa conducatoare si organele sale represive traiau dupa principiul iubirii libere, neacoperita de nici o masca. […]

Promiscuitatea sexuala crea multor oameni o atitudine de respingere si dezgust. Cu toate acestea, oamenii incepusera sa fie corupti si impinsi spre acest mod de viata prin diferite moduri. In 1922, de cateva ori, am fost martorul catorva spectacole stradale, cu deviza ‘Jos cu rusinea!’ Gol pusca, impodobit doar cu o panglica pe care scria ‘Jos cu rusinea!’, oratorul acelui eveniment striga in piata din Krasnodar de la tribuna: ‘Jos cu burghezia! Jos cu minciunile popimii! Noi, comunarzii, nu avem nevoie de haine, care sa ne acopere frumusetea corpului! Noi suntem copiii soarelui si ai aerului!’

Trecand pe acolo spre seara, am vazut tribuna doborata si, din cate aflasem, ‘fiul soarelui si al aerului’ fusese batut mar. Cu alta ocazie, impreuna cu sotia, am vazut cum publicul sarea dezgustat din tramvai, injurand si scuipand. Din cate am inteles apoi, in tramvai, se napustisera un grup de ‘copii ai soarelui si aerului’, goi pusca, iar oamenii, furiosi, dadeau bir cu fugitii.

Experienta a esuat, caci declaratiile ‘apostolilor’ moralei sovietice au provocat o asemenea indignare oamenilor, incat autoritatile au oprit aceste comportamente nerusinate.

Raspandirea promiscuitatii sexuale a fost preluata de scoala, de literatura artistica si de popularizare stiintifica. In scoli, predarea problemelor sexuale, fara principii moral-religioase, nu era decat o corupere a copiilor. In plus, profesorii nu aveau posibilitatea de a aplica masuri impotriva impactului pe care multi elevi trebuiau sa-l indure din cauza depravarii morale a altor copii deja corupti. De la injuraturi, povestiri vulgare si anecdote pe teme sexuale, pe care unii elevi le foloseau in viata de zi cu zi, te simteai ingrozitor.

Nu exista nici o indoiala asupra faptului ca dezintegrarea morala a natiunii a fost planificata de sus. Sa o luam, de exemplu, pe scriitoarea si reprezentanta puterii sovietice in strainatate, membru al Comitetului Central al partidului, Alexandra Kollontai. Prima femeie-ambasador din lume facea agitatie pentru ‘iubire libera’. Ea propovaduia ideea actului sexual ‘ca un pahar de apa’ (actul sexual este ca si cum ai bea un pahar cu apa). Oare putea ea raspandi asemenea idei infame, fara aprobari si instructiuni de sus ?

Bolsevicii au incercat sa distruga familia si in alte moduri. Sub drapelul emanciparii femeilor, femeile erau inrobite altfel, fiind ademenite in cluburi, obligate sa participe la diferite reuniuni, invitate la diverse petreceri, creandu-se pentru ele o serie de functii de raspundere: de presedinte, delegat, deputat, organizator de grad diferit, comisar sau pur si simplu membre ale vreunei comisii, si cate si mai cate.

Pacat ca adunarile femeilor de la inceputul revolutiei bolsevice nu au putut fi imortalizate in filme. Odata cineva a adus intr-un prezidium oale, pe care, multimea femeilor turbate, in semn de ‘eliberare’, le-a distrus, urland si strigand: ‘Jos cu oalele!’. Cat de multe dintre aceste activiste s-au gandit ca oalele raman oale si nu vor mai avea cum si ce gati in ele ? Din cauza cumularii acestor ‘sarcini publice’ revenite femeilor, in familii, apareau certuri. Barbatii, care protestau impotriva absentei permanente a sotiilor, erau chemati in consilii, in comisii, unde li se reprosa ca erau conservatori si posesivi.

O anumita ‘trezire’ a autoritatilor a inceput inca in anii anteriori colectivizarii. Atunci, incepuse un matriarhat autentic, cand numele tatalui putea fi necunoscut, iar mama devenise entitatea juridica. Nu putina teama au creat bolile cu transmitere sexuala care se raspandeau fulgerator. A urmat apoi o trezire a oamenilor. Incepuse o renastere religioasa, cand, treptat, oamenii incercau sa se intoarca la fundamentele morale.”

* A. R. Trușnovici a fost originar din Iugoslavia. Soldat in armata austriaca, in timpul primului razboi mondial, a trecut de partea Rusiei si a ramas in Rusia Sovietica. A devenit medic de tara si a supravietuit, impreuna cu cazacii din satele din Kuban, „rascazacirii”, NEP-ului si colectivizarii, precum si „holodomorului”. Emigreaza in Iugoslavia, in 1934. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, se stabileste in Germania de Vest. Este rapit si asasinat, in 1954, de catre serviciile secrete bolșevice. Acest lucru a fost confirmat dupa dezintegrarea URSS, in 1992, cand fiului acestuia i se inapoiaza manuscrise si documente ce apartineau tatalui sau. Memoriile lui Trusnovici (1914-1934) prezinta interes deoarece descriu revolutia bolsevica, cu toate ororile cu care s-a impus, inlcusiv legalizarea avortului (1920), si reactia oamenilor la ele.

(Asociatia Provita Media – www.provita.ro)

Epidemia de avorturi din Rusia Sovietică

Contrar concepției larg răspândite, conform căreia avortul este un drept specific societăților democratice, occidentale, Rusia bolșevică a fost prima țară din lume care a legiferat avortul, în 1920, sub pretextul „împuternicirii” femeii asupra corpului și destinului său. Acest obiectiv – împreună cu colectivizarea și eradicarea practicilor religioase organizate – făcea parte din seria de măsuri destinate destructurării familiei țărănești tradiționale, care împiedica „progresul”. Măsurile legale au fost însoțite de o puternică ofensivă antireligioasă, prin organele de propagandă ale partidului difuzându-se inclusiv caricaturi blasfemiatoare cu Sfânta Fecioară care căuta să avorteze.

Nimic nou, am spune, în propaganda avortistă de astăzi regăsindu-se aceleași linii de comunicare și aceeași agresivitate anticreștină, ușor ajustată și infuzată de limbajul „drepturilor omului” – dovadă a originii comune a ideologiei avortiste în marxism-leninism. Dar, acum, ca și atunci și întotdeauna, avortul n-a fost altceva decât un asasinat odios, comis cu sânge rece și distrugător pentru individ, colectivitate și națiune.

Vă oferim în traducerea Asociației Provita Media un fragment relevant din cartea de memorii a dizidentului sovietic A.R. Trușnovici, „Memoriile unui partizan al lui Kornilov” (1914 – 1934)

„Legea avortului privind dreptul exclusiv al femeilor de a controla propriile lor sarcini, adoptata de sovietici, pe langa partea morala si etica, avea si alta latura – slabirea poporului rus. Procentul sau de crestere, ca si cresterea popoarelor slave de sud si est era mult mai mare decat in tarile occidentale. Epidemia de avorturi din toata Rusia a ajutat considerabil fortelor ostile Rusiei.

Ma voi opri la cifrele pe care le am, deoarece statistici exacte nu existau la bolsevici. Cifrele care provocau entuziasmul intelectualilor naivi al si al politicienilor din Vest, erau false si serveau drept propaganda in discursul liderilor. Vazand asemenea falsuri, spuneam: “Ne vom face de ras in Occident! Ai nostri, evident, cred ca acolo au dat peste niste prosti”. Din pacate, noi am gresit, caci „desteptii” nostri chiar au castigat. In Occident, foarte multi credeau in minciuna comunista.

Sunt sigur ca stiu conditiile, cel putin in zece raioane ale URSS, pe care le-am vizitat si unde am lucrat sau despre care mi-au povestit alti colegi medici. Dar ma voi limita la propria mea practica, in zona Primorsko-Akhtarsk, a carei populatie, in perioada 1927 – 1930, nu era mai mare de 30 000 de oameni.

Avortul este permis numai in conditii de spital, dupa trecerea unei comisii de aprobare a avortului. La comisie nu veneau femeile care puteau plati o taxa. In anii colectivizarii, aceasta posibilitate o aveau sotiile lucratorilor de partid (care, de obicei, se eschivau de la plata taxelor), astfel ca majoritatea femeilor trebuia sa treaca prin aceasta comisie.

Comisia era prezidata de un reprezentant al Sectiei Femeilor de la Comitetul raional. Reprezentantii femeilor de la sovietul satesc verificau femeile din punct de vedere social si material. Medicul era membru al Comisiei in calitate de expert: el trebuia sa determine sarcina si sa stabileasca daca existau contraindicatii medicale.

Femeile sarace si muncitoarele putea avorta fara nicio taxa. Altele plateau in functie de salariul pe care-l primeau. Tarancile, care aveau proprietate, erau trecute pe o anume lista. De la sotiile celor considerati fara drepturi, sotiile de culaci sau de deportati, oameni jefuiti si saraciti de bolsevici, se percepea cea mai mare taxa. Comisia incerca sa descurajeze femeile care aveau o situatie materiala buna, femeile fara copii sau cu un singur copil de la avort, dar aproape intotdeauna fara succes: femeile stiau ca, prin lege, nu pot fi refuzate.

Se putea doar ridica obstacole tehnice, putea sa se spuna, de exemplu, ca la spital nu sunt locuri sau se putea apela la contraindicatii neexistente, in fapt. […]

Care erau motivele ce predominau in randul femeilor, care nu doreau sa aiba copii ? Inainte de inceputul colectivizarii puteai auzi: „Sotul nu vrea copil…” „Sotul meu m-a parasit …” „La ce-mi trebuie copii ? Lucrez, cine sa stea cu ei ?” „Nu am sot.” „Nu a mai vrut sa se insoare.” „Astazi, e aici, dar maine – cauta-i urma.” Aceste tinere femei, in special femeile muncitoare, functionare, taranci, avand casatoria doar inregistrata la biroul Starii civile [fara cununie religioasa], nici nu dadeau impresia ca sunt casatorite – atat de nesemnificativa parea casatoria sovietica. Totusi, chiar si activistele comuniste, membre ale comisiei, intrebau involuntar: „De ce spuneti ca v-a parasit ? Doar v-ati casatorit la biserica ?” […]

Cat de multe avorturi au fost in judetul nostru timp de patru ani ? Din octombrie 1927, pana in septembrie 1931, potrivit inregistrarilor din registrul de operare, eu am facut 714 avorturi. Al doilea medic – peste 900 (o vreme, am fost medic-sanitar si nu am facut avorturi). Destul de des le dadeam posibilitatea medicilor de ambulatoriu sa-si „faca mana”, multumiti ca cineva, cel putin temporar, ne scuteste de acest lucru ingrozitor. In fiecare an, veneau la practica patru studenti si fiecare a facut nu mai putin de zece avorturi, inregistrate pe numele lor.”

Washington: Marşul pentru Căsătorie

Joi, 19 iunie, la Washington a avut loc a doua ediţie a Marşului pentru Căsătoria naturală, organizat de National Organization for Marriage, cu sprijinul unor asociaţii conservatoare cum sunt Family Research Council şi Heritage Foundation.

Printre vorbitori s-au aflat Arhiepiscopul de San Francisco, Mons. Salvatore Joseph Cordileone (foarte contestat în San Francisco, unde se află cea mai mare comunitate de homosexuali din SUA), Ludovine de la Rochere, preşedinta Manif pour tous (Franţa) şi Rick Santorum, fost senator de Pennsylvania, adversar al căsătoriei gay.

Accentul a fost pus pe apărarea drepturilor civice, mai ales a libertăţii de expresie a adversarilor căsătoriei între persoanele de acelaşi sex, care sunt deseori ţinta atacurilor din partea asociaţiilor lobby-ului gay.

Reacţiile pe care Marşul le-a produs par să confirme îngrijorarea vorbitorilor. Nancy Pelosi, preşedinta Camerei Reprezentanţilor, catolică şi membră a Partidului Democrat, i-a solicitat Mons. Salvatore Cordileone să nu vorbească la acest Marş, ai cărui participanţi “vor manifesta ură şi dispreţ la adresa persoanelor homosexuale”. Ei i s-au alăturat, printr-o scrisoare, primarul oraşului San Francisco, Ed Lee, şi vice-guvernatorul Gavin Newsom, care l-au rugat pe Episcop să nu cauţioneze discursuri care “s-ar putea dovedi homofobe”.

Cordileone le-a răspuns că “atacul ultim al celui rău se dă asupra căsătoriei” şi că Marşul din 19 iunie nu este nici anti-LGBT, nici “anti-nu-ştiu-ce”, ci “este un marş pentru căsătorie, care reafirmă marele bine pe care îl reprezintă întâlnirea între cele două jumătăţi ale umanităţii şi uniunea dintre bărbat şi femeie”. Episcopul a adăugat că “Marşul reprezintă un mijloc important pentru promovarea şi apărarea căsătoriei pentru binele culturii noastre” dar şi o “manieră de ne ruga pentru guvernanţii de la nivel federal şi local ai SUA şi de a fi solidari cu persoanele de bună-credinţă”.

Eşec istoric al lobby-ului gay la ONU: Uganda a fost votată pentru preşedinţia organizaţiei

În urmă cu câteva luni ţările africane cele mai sărace au respins cu inima strânsă o rezoluţie referitore la ajutorul financiar pe care ONU l-ar fi putut acorda pentru combaterea infecţiei cu HIV. Motivul a fost că atât ţările europene cât şi SUA au insistat ca în rezoluţie să se facă referire şi la “drepturile sexuale”, noţiune pe care majoritatea ţărilor africane o resping.

Deşi SUA au acceptat să renunţe la o frază de bun-simţ, referitoare la scăderea numărului de parteneri, manevra a fost considerată dilatorie de statele africane, care au avertizat că există riscul unei “confruntări diplomatice semnificative” din cauza insistenţei pentru “drepturile sexuale”.

În februarie Uganda a votat o lege care pedepseşte mai sever homosexualitatea, până la întemniţarea pe viaţă. Dar Adunarea Generală a ONU tocmai l-a votat pe Sam Kutesa, ministrul de Externe al Ugandei, ca preşedinte. Lobby-ul gay din SUA a încercat să ceară guvernului federal să îi respingă viza lui Sam Kutesa printr-o petiţie ce a strâns mai puţin de 14 mii de semnături. În cursul sesiunii precedente a ONU Sam Kutesa a declarat că promovarea homosexualităţii reprezintă ” un exemplu prost pentru tineret şi un atentat la cultura Statelor”.

Preşedinţia ONU este în mare parte onorifică. Ea se obţine prin rotaţie şi acum era rândul unui african. Acum statele africane au ajuns la un consens rar întâlnit şi au propus o singură candidatură: Uganda, ca răspuns la presiunile continue din partea Europei şi ale SUA în favoarea homosexualităţii. Este un semn de revoltă a ţărilor numite până de curând “nealiniate”.

Reacţia statelor africane este şi un răspuns la proiectul de lege prezentat de curând de 24 senatori americani, care propune ca drepturile persoanelor LGBTI să fie componentă a politicii externe a SUA.

• ActiveNews: Propunere ŞOCANTĂ a unui profesor universitar din Egipt: “Copiii străzii ar trebui vânaţi şi ucişi ca şi câinii vagabonzi”

Un profesor universitar egiptean, Nassar Abdullah, a publicat un articol în care pledează pentru uciderea copiilor fără adăpost, “pentru a face curățenie pe străzi” şi pentru că “reabilitarea minorilor ar fi foarte costisitoare”, informează, duminică, Europa Press şi cotidianul spaniol ABC, preluate de Agerpres.

Abdullah, care susţine cursuri de etică şi de filosofie politică la Universitatea din Sohag (localitate situată pe malul estic al Nilului), spune că autorităţile egiptene ar trebui să ia exemplu de la forţele de securitate din Brazilia, care, în anii 1990, ar fi ucis copii ai străzii. Uciderea acestor minori “este soluţia” pentru a pune capăt problemei copiilor fără adăpost pe străzile din Egipt.

“În anii 1990, copiii fără adăpost din principalele oraşe ale Braziliei au trecut de la a-i sâcâi pe oameni la a le băga frica în oase, căci comiteau delicte precum violuri, prostituţie sau asasinate, iar situaţia economică a Braziliei era similară cu cea a Egiptului zilelor noastre”, a scris Abdullah în editorialul său publicat de ziarul Al Masry al Youm.

Se estimează că aproape un milion de minori trăiesc pe străzile oraşelor egiptene. Pentru Abdullah, reabilitarea acestor minori ar fi mult prea costisitoare pentru visteria statului, motiv pentru care cea mai bună cale ar fi, în opinia lui, să se urmeze exemplul Braziliei, unde “forţele de securitate braziliene au lansat o campanie de vânare şi ucidere a copiilor ca şi cum ar fi fost vorba despre câini vagabonzi”.

• Vremuri Vechi si Noi:

Libertatea de a păcătui / Şcoala de Duminică

de Egumen Nectarii (Morozov), Pravoslavie.ru

Fiecare creştin, care îşi duce viaţa cu simţul responsabilităţii şi al autoanalizei, periodic îşi îndreaptă privirea în interiorul sufletului său şi, mai devreme sau mai târziu, observă anumite regularităţi: ce şi cum îi influenţează starea de spirit, de ce depinde stoicismul său şi persistenţa în virtute sau dimpotrivă, ce influenţează predilecţia spre păcat.

Desigur, omul nu poate să nu caute explicaţii: de ce cade cu regularitate în acelaşi păcat, devenit deja nesuferit pentru sufletul său, păcat de care s-a căit sincer de zeci sau chiar de sute de ori şi de care s-a jurat cu fermitate că se va lăsa. A promis Domnului, duhovnicului, apropiaţilor săi pe care acest păcat îi supără şi desigur lui însuşi şi-a promis.

Într-un final, devine limpede pentru el cum se dezvoltă lanţul nefericit al acţiunilor tipice – care încep de la ceva nevinovat, de la un fleac neînsemnat şi care evoluează până la căderi insuportabil de dureroase pentru întreaga sa fiinţă.

Iniţial te-ai simţit extenuat şi ţi-ai zis că este imposibil să trăieşti şi să munceşti în acest ritm, că în sfârşit meriţi să te odihneşti, să te relaxezi … Nu! Nu este timp pentru rugăciune! Nu este timp pentru lectură, căci şi acestea, presupun un efort la care nici nu vrei să te gândeşti. Pur şi simplu, te cuprinde o leneveală, te laşi atras de o banală telenovelă fără sens sperând ca aceasta să te detaşeze de gânduri, să te elibereze de tensiune. Apoi, devine clar că mintea nu se eliberează, încordarea nu dispare nicăieri, în faţa ochilor se perindă nişte figuri pe fundalul întunecat al televizorului. Sub influenţa unor reflecţii tulburi şi dezordonate conştiinţa pare să se risipească în toate părţile. Inima e cuprinsă de emoţii neclare. Se iveşte neliniştea şi îngrijorarea…

Apare ideea vagă că totul a fost o alegere greşită – trebuia în cel mai rău caz să fi rostit o rugăciune – dar a fost mai simplu să te întinzi pe canapea şi să dormi. Acum este clar că etapa a fost depăşită… Şi, ca un nor de plumb, îşi face apariţia deznădejdea. Picioarele te poartă spre frigider, unde a mai rămas o sticlă de tărie abia începută… Deznădejdea te copleşeşte tot mai mult şi conştientizezi că la spovedanie iarăşi va trebui să mărturiseşti pentru a câtă oară, acelaşi păcat, de parcă a-i fi un om nebun. Dacă nu nebun, atunci cu siguranţă un om lipsit de caracter… Situaţia este reprezentativă pentru toţi cei care se confruntă cu patima băuturii.

Sau… eşti la serviciu şi îl vezi pe colegul tău cum greşeşte … acţionează cu încredere de meseriaş … şi-ţi vine să-i spui în faţă tot ceea ce crezi despre el… Dar ştii că este un tip irascibil, iar tu nu vei reuşi să te exprimi fără să-l ofensezi. Poate e mai bine să te abţii. „Nu! I-o voi spune! E treaba lui dacă se supără sau nu, el este cel care greşeşte, nu eu!” Şi avalanşa discuţiilor tăioase s-o declanşat într-o manieră atât de agresivă, încât în trecut numai un duel ar fi rezolvat disensiunea. Este o minune că de această dată duelul a fost evitat. Şi iarăşi cazi în deznădejde şi realizezi că ai păcătuit. În acest exemplu se regăsesc cei care greşesc cu cuvântul… şi cine nu o face?

Sau … trebuie să te pregăteşti de examene, iar o carte descărcată anterior de pe internet te ademeneşte demult să o citeşti.. măcar o filă… zece.. şi mai rămâne un singur capitol până la sfârşit… Îţi dai seama că a mai zburat o zi, că este iarăşi seară, a trecut şi noaptea… Materialele de studiu au rămas neatinse. La examen nici nu ştii cum să dezvolţi subiectul şi, în general, ce să cauţi acolo atât de nepregătit? Să cerşeşti ajutorul unui coleg, să implori profesorul să-ţi dea notă de trecere? Într-un cuvânt, te faci de ruşine…

De fiecare dată păcatul are un început, fără de care nu ar există însuşi păcatul. E suficient să faci primul pas, apoi aluneci uşor tot mai mult… Succesiunea acţiunilor este evidentă. Inexplicabil este că, deşi cunoşti bine cum vor decurge lucrurile şi deznodământul, totuşi faci primul pas. Rezultă că singuri ne acordăm dreptul, libertatea …de a păcătui.

Uneori încercăm să ne convingem singuri că am acumulat mai multă experienţă şi, prin urmare, suntem mai puternici, mai rezistenţi, stoici iar ceea ce în trecut ne făcea să alunecăm, deja nu mai are putere asupra noastră şi acum nu va avea aceeaşi influenţă distructivă. Deşi inima noastră simte nesinceritatea acestei convingeri, noi pur şi simplu o trecem cu vederea. Uneori însă greşim absolut conştient… „doar un pic”… „în anumite limite relativ admisibile”, „plăcut” şi mai târziu ajungem să o facem uimitor de „fără măsură”. Câteodată chiar şi păcatul „final” se săvârşeşte nu fiindcă nu ne putem abţine, ci pentru că ne-am acordat singuri această permisiune. Cine n-a trecut prin aşa ceva? Cine poate afirma că se opune şi luptă cu înverşunare contra ispitelor?

Noi chiar avem dreptul şi libertatea de a greşi. Cine ne poate priva de libertatea acestei alegeri? Dumnezeu ne-a creat liberi şi, prin urmare, suntem liberi să facem ceea ce dorim, inclusiv să păcătuim. Şi e o minune! Exact de acest drept facem uz cel mai des. Necredincioşii greşesc cel mai simplu, fără a chibzui şi adesea fără a da importanţă acestui fapt. Noi însă însoţim căderea în păcat cu speranţa că se va ierta printr-o mărturisire ulterioară. Şi, chiar dacă tot ceea ce se întâmplă ni se pare greşit, găsim totuşi o scuză: totul este în mâinile noastre – astăzi noi ne-am bucurat de libertate aşa, mâine vom alege un alt mod. Această situaţie pare să se deruleze astfel fiindcă uităm că profitând cu regularitate de libertatea de a păcătui, noi înşine acordăm dreptul de a fi conduşi, celui care ne urăşte – diavolului. Păcătuind cu ştiinţă şi cu voinţă, noi îi oferim posibilitatea de a ne atrage în păcat chiar şi atunci când nu dorim acest lucru. Aceasta nu ne lipseşte total de libertatea noastră, însă o reduce la minimum, în timp ce pentru a rezistă păcatului este necesar un efort colosal, de care nici pe departe nu suntem capabili.

Când printr-un act de curaj eroic, cu sudoarea frunţii şi cu sânge, prin suferinţă extraordinară, dar neapărat prin căinţă redobândim prin Harul Domnului libertatea pierdută anterior, atunci desigur ne întrebăm: Oare am nevoie de acest drept, de această libertate – de a păcătui? Oare nu mi-ar fi mai bine fără?”. Şi, cu adevărat, fericit este acela care renunţă la acest drept al său.

Traducere: Doina Ciorici