MARI SEMNE DE INTREBARE privitoare la ATACUL DE LA “CHARLIE HEBDO”. Evenimente contradictorii si o suspecta PARALIZIE A AUTORITATILOR FRANCEZE

• DCNews: ATAC TERORIST CHARLIE HEBDO. Firele nu se leagă. Zece semne majore de întrebare

Modul în care s-a desfășurat atacul terorist asupra redacției Charlie Hebdo și mai ales informațiile vehiculate de mass media franceze după tragedie ridică mari semne de întrebare. Fie grupările teroriste și-au schimbat stilul și autoritățile nu se adaptează noii situații, fie exercită o manevră reușită de diversiune.

Între diferite faze ale operațiunii de comando executate miercuri, 7 ianuarie 2015, la redacția Charlie Hebdo, și ceea ce s-a întâmplat ulterior, firele nu se leagă.

1. Inițial, s-a spus că teroriștii au pregătit în amănunt atentatul, că aveau informații din interior și au lovit la punct fix. Mulți s-au mirat că era cunoscută ora ședinței de sumar, ceea ce presupunea observarea țintei, cu săptămâni înainte, ponturi obținute de la apropiații redactorilor etc. Ulterior s-a aflat că au greșit adresa, intrând într-o altă clădire, unde se afla o anexă a redacției. Confuzia este greu de explicat, din perspectiva menționată mai sus.

2. Deși criminalii au pierdut timp prețios căutând intrarea, nimeni nu a dat alarma, iar cei din redacție nu au apucat să se adăpostească. Bărbați cu cagule și arme automate au pendulat între clădiri, ziua în amiaza mare, pe o stradă din Paris, înainte să lanseze atacul criminal. La intrarea în redacție ușa le-a fost deschisă, sub amenințarea armei, de o jurnalistă care se afla în hol. După schimbul de focuri de pe stradă, ar fi trebuit să se ascundă sau să se adăpostească, așa cum au făcut câțiva redactori, care au urcat pe acoperișul clădirii. Nu să stea la intrare.

3. Unii experți în operațiuni de comando au declarat, pe baza imaginilor de la ieșirea din clădire, că bărbații aveau pregătire militară și își stăpâneau perfect emoțiile. Ei nu au risipit gloanțele, trăgând foc cu foc sau serii scurte. Mai mult, în momentul în care se îndreaptă spre polițiștul de pe trotuar, unul dintre cei doi atacatori îl țintește din mers și continuă să alerge. Chiar dacă doar unul țintește în polițist, al doilea îl urmează, apărându-i flancul. Cei doi execută o manevră de asigurare a retragerii, gest ce întărește ipoteza pregătirii militare. Cu toate acestea, ei nu au executat recunoașterea, înainte de atac, greșind adresa.

4. Unuia dintre atacatori îi scapă pantoful, pe care îl recuperează înainte de a se urca în mașina ce a plecat pe străzile Parisului. Cam ridicol să ai arme automate și să nu îți pregătești restul echipamentului, alergând cu un pantof prea larg sau cu șireturi proaste.

5. Teroriștii au fost identificați în seara zilei de miercuri. Au purtat măști, au țintit exact, dar… și-ar fi uitat pașaportul în mașină. Fără această scăpare, poliția nu ar fi avut nicio pistă. Într-un atentat terorist clasic, atacatorul se sacrifică în numele credinței și dispare împreună cu victimele. Protejarea identității nu este importantă. Dacă au mers cu măști la Charlie Hebdo, de ce aveau la ei pașapoartele? Ipoteza ar fi că le aveau pregătite ca să fugă direct peste graniță. Normal ar fi fost să le țină asupra lor. În caz că erau prinși sau cădeau sub gloanțele poliției, oricum nu mai aveau nevoie de pașaport. A le ține în mașină și mai ales a le uita acolo, de emoție, nu arată nici o pregătire temeinică, nici sânge rece.

6. Alt moment când lucrurile nu se leagă este cel al schimbului mașinii. Potrivit presei franceze, criminalii l-ar fi oprit pe un bătrân în trafic, fără a purta mască, l-au obligat să coboare din mașină sub amenințarea armei. Bătrânul le-ar fi cerut voie să își ia câinele de pe bancheta din spate. Nici nervozitate, nici violență. De ce să poarte mască, să tragă în polițistul căzut, apoi să discute politicos cu un martor lăsat în viață?

7. Planul organizat din momentul atacului asupra redacției Charlie Hebdo intră puternic în contradicție cu gesturile ulterioare ale suspecților. Cei doi bărbați, frați, Said Kouachi şi Chérif Kouachi, au încercat să jefuiască, după atentat, o benzinărie. Ei se întorceau spre locul crimei, Paris, dinspre Aisne, în nordul Franţei. De ce s-ar mai fi întors în Paris? Doi bărbați care ucid 12 persoane nu sunt în stare să jefuiască o benzinărie? De ce nu și-au pregătit mijloacele de deplasare, cum de nu au avut câteva sute de euro, dar au avut arme de război? E mult mai dificil de procurat arme automate, decât să faci rost de bani de drum.

8. Presupusul complice al celor doi fraţi, Mourad Hamyd, în vârstă de 18 ani, cumnatul lui Chérif Kouachi, s-a predat în nord-estul Franței, după ce a auzit că “numele lui circulă pe rețelele de socializare”. Internauții, colegii ai lui Mourad Hamyd de facultate,  spun, însă, pe Twitter, că în timpul atacului, el era în sala de curs. Astel se poate lansa ipoteza că teroriștii au întins o cursă autorităților. Au creat o diversiune cu pașapoartele, orientând forțele de căutare pe o pistă falsă, în vreme ce adevărații criminali s-ar fi refugiat peste graniță.

9. Desfășurarea atacului din Paris arată un alt mod de a acționa. Teroriștii islamici nu fug, ei sunt autorii atacurilor sinucigașe, mor ca martiri. Teroriștii de la Paris nu doar că au fugit, ci au comis multe stângăcii. Atentatul de miercuri încă nu a fost revendicat. Pot exista două explicații: nu a avut cine să-l revendice, pentru că teroriștii sunt lupi singuratici, sau nu se vrea a fi revendicat, pentru a stârni tensiuni, pentru a crea suspiciuni. Nerevendicarea atentatului presupune protejarea atacatorilor. Dacă sunt teroriști care au acționat pe cont propriu, cum și-au procurat armele automate fără a atrage atenția informatorilor poliției?

10. Zvonurile privind localizarea suspecților au dat impresia că aceștia vor fi prinși dintr-o clipă în alta. Orele care s-au scurs lasă loc scenariilor și teoriilor conspirației, scad credibilitatea autorităților. În aceste momente, suspecții sunt localizați în două locuri: fie într-o casă de la 60 de kilometri de Paris, încercuită de forțele de ordine, fie în pădurile de lângă Paris.

• Gandul: Unde scrie pana, nu taie sabia de Lelia MUNTEANU

Carnagiul de ieri, de la Paris, pare a avea mai puţină legătură cu libertatea de expresie şi mai multă cu incapacitatea poliţiei, jandarmeriei şi a serviciilor secrete de a preveni tragedia.

Încă de ieri, de la prânz, le explicam colegilor mei – aşteptând, totuşi, ca o organizaţie teroristă să revendice atentatul – că puţinele informaţii certe pe care le aveam la acea oră conduc spre ideea că e vorba despre nişte dezaxaţi cu iniţiativă, care vor să-şi îmbunătăţească CV-ul în faţa recrutorilor extremişti, vor să se dea mari, demonstrând nici ei nu ştiu bine ce. Orele treceau şi nu doar că nu revendica nimeni nimic – (de regulă, Al-Qaeda, sau aşa-zisul Stat Islamic, sau An-Nusra îşi asumă rapid şi cu tamtam acţiunile) – dar pe site-urile jihadiste nu exulta mai nimeni, cum se întâmplă de obicei.

Nu pot trei, nici treizeci, nici trei sute de sceleraţi să înfricoşeze sau să destabilizeze o ţară. (Reacţia emoţională a preşedintelui Hollande e demnă de peniţa lui Cabu).

Au intenţionat cei trei (dintre care unul, cel mai tânăr, pare-se şoferul, s-ar fi predat) să atenteze la sfânta libertate de exprimare? Mă îndoiesc că ştiu măcar ce-i aia. În spatele celor 12 victime nu e altă filosofie decât a unor ucigaşi cu sânge rece, cu creier puţin şi imaginaţie deloc.

Cât despre libertatea de exprimare şi până unde poate merge ea – dezbatere care aripează reţelele de socializare – nu mă pronunţ. N-am fost şi nu sunt membru al Clubului Român de Presă, nu e treaba mea să teoretizez. ”Charlie Hebdo” publicase şi caricaturi în care ataca religia creştină, de un umor îndoielnic, însă nici un ortodox sau catolic nu s-a gândit să replice cu kalaşnikovul. Poate că sentimentele cele mai profunde ale oamenilor – credinţa, de pildă – n-ar trebui satirizate. Mi se pare un demers de prost gust, dar nici gusturile nu se discută. Oricum, vorba lui Budai-Deleanu: unde scrie pana, nu taie sabia.

Cu câte informaţii există până acum, e din ce în ce mai clar că trio-ul de suspecţi n-are legătură cu credinţa, ci cu prostia criminală. Avea şi caricaturistul Cabu dreptatea lui, Dumnezeu să-l odihnească: i-o fi greu şi Profetului (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) să vadă încă trei proşti care pretind că-l venerează…

Ar fi o greşeală greu de reparat, dacă acelor oameni minunaţi care ies în stradă să-şi exprime indignarea şi dezgustul pentru moartea a 12 oameni – 10 ziarişti şi 2 poliţişti (între care un musulman) – li s-ar inocula ideea, de către extremiştii de dreapta, că tragedia e opera Islamului.

Islamul e o religie. Islamismul – o excrescenţă extremistă, pe care covârşitoarea majoritate a musulmanilor înşişi îl condamnă.

Conducătorii celui mai laic stat al Europei, Franţa, ar trebui să priceapă că ieri n-a fost vorba despre ciocnirea civilizaţiilor (formula huntingtoniană e cvasi-aberantă), n-a fost vorba despre un incident inter-religios, ci despre competenţa redusă a autorităţilor de a controla, descuraja şi anihila nişte grupuri cu potenţial terorist – indiferent de ideologia pe care şi-ar asuma-o acestea.

Cât despre zevzecii din Europa, care îşi fac veacul prin teatrele de operaţiuni din Orientul Mijlociu (de regulă marginalizaţi şi şomeri, uşor de atras de propaganda jihadistă) şi se întorc la vatră, ei sunt o problemă pe care Occidentul o teoretizează de destulă vreme încât să fi avut vreme să-i găseacă soluţia.

Veterană a ceea ce W. Bush a numit războiul antiterorist, Franţa – cu doi criminali periculoşi, înarmaţi până-n dinţi, în libertate – pare încă paralizată de uimire.

Vedeti si: