GABRIEL LIICEANU, Magureanu-SRI, “VINUL OTRAVIT” si… cobaii “colegilor” de la GDS. Sau despre ABJECTIA SI LICHELISMUL MORALISTILOR NEAMULUI…

• Voxpublica:

Andrei Pantu: Ia să vedem, e otrăvit vinul? Hai să-l testez pe prietenii de la GDS

“Dacă n-aveau nimic [n.m. sticlele de vin], ar fi fost păcat să le arunc.”

Rândurile de mai jos scrise de domnul Gabriel Liiceanu nu mai au nevoie, cred, de niciun comentariu:

O poveste cu cafea, cola și vin din 1990. Sau cum puteai deveni paranoic după mineriadă

(…)

Și totuși, starea de alertă în privința directorului proaspăt înființatului SRI nu mi-a dispărut. La câteva zile după vizita pe care o făcusem, un tip sună la ușa apartamentului meu din Intrarea Lucaci și îmi lasă, „din partea domnului director“, o lădiță cu șase sticle de vin alb. M-am tot învârtit în jurul lădiței câteva zile și am terminat prin a trage concluzia că n-ar fi fost nici o problemă să se fi introdus ceva prin dopul sticlelor cu o seringă, de pildă. Era mai prudent să nu le deschid. Dar ce să fac cu ele? Dacă n-aveau nimic, ar fi fost păcat să le arunc. Apoi mi-a venit ideea salvatoare: la prima întâlnire a Grupului, le-am dus la sediul GDS din Calea Victoriei. Bineînțeles, n-am deconspirat proveniența. Au fost primite – și băute pe loc – cu mare bucurie. În ce mă privește, învățasem din vizita la domnul Măgureanu ceva: paharul din fața mea a rămas toată seara neatins.

Apoi au trecut zilele și am constatat că toată lumea era bine: numărul membrilor Grupului nu scăzuse nici măcar cu unu. Am oftat ușurat. Pleșu avusese dreptate: eram paranoic.

Sursa:
http://www.revista22.ro/o-poveste-cu-cafea-cola-si-vin-din-1990-sau-cum-puteai-deveni-paranoic-dupa-mineriada-52649.html

Cristian Teodorescu: Cînd filosoful nu-și bea cucuta, ci le-o dă prietenilor

Cum ar mai fi sunat Apologia lui Socrate, dacă filosoful le-ar fi cerut prietenilor și discipolilor săi să guste ei mai întîi din cupa de cucută, ca să se convingă că-i fusese trimisă otravă, nu vreo băutură inofensivă, și de-abia după ce și-ar fi văzut prietenii dînd în primire, ar fi înghițit și el restul? Sau dacă Socrate ar fi spus Areopagului, acel tribunal al Atenei, că discipolii lui luaseră otrava în locul lui, deci îl scutiseră de pedeapsă?

Citesc într-un text de Gabriel Liiceanu, că după ce a primit în 1990 o ladă cu vin din partea lui Virgil Măgureanu, directorul SRI pe care gînditorul îl bănuia că vrea să-l otrăvească, le-a oferit sticlele cu vin presupus otrăvitor companionilor săi de la GDS. Nu i-a prevenit asupra presupunerilor sale, iar în micul banchet cu vin de la SRI, autorul Apelului către lichele, nu s-a atins de paharul său, de teamă că vinul ar fi fost otrăvit.

N-am citit pînă azi un text de o mai voioasă abjecție, decît cel al moralistului care le-a dat atîtor altora note proaste la etica personală. Să le oferi amicilor de ideal o presupusă cucută care-ți era destinată și de care tu nu te atingi seamănă cu deviza lui Rică Venturiano: „Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm!” , dar într-o cheie sinistră. Cît despre participanții la banchet, aceștia ar trebui să-i mulțumească lui Virgil Măgureanu că n-a vrut să-l otrăvească pe Gabriel Liiceanu, așa cum și-a imaginat eseistul, crezînd nestrămutat despre sine că e buricul pămîntului pe care SRI-ul voia să-l facă să dispară.

Mai e posibil însă și altceva, în afară de faptul, oricum sinistru, că Gabriel Liiceanu voia să-i facă pe gedesiști cobaii bănuielor sale. Anume că avînd convingerea că Măgureanu i-a trimis vin otrăvit, Gabriel Liiceanu l-a dat spre degustare gedesiștilor, pentru a putea susține ulterior că el a scăpat, ca prin minune, dintr-o tentativă de asasinat cărora le-au căzut victime bunii săi confrați de ideal de la GDS.

După această voioasă  mărturisire, Gabriel Liiceanu ar trebui să facă nu unul, ci doi pași înapoi din rolul lui de moralist al neamului. Iar amicii săi de la GDS ar trebui să-l elimine din grupul lor, sub acuzația că ar fi fost gata să-i omoare, folosind bănuita otravă a altuia.

• DCNews: Gabriel Liiceanu, contrazis: Minerii n-au vandalizat Humanitas. E ficțiune sau l-a părăsit simțul moral

Scriitorul Gabriel Liiceanu este contrazis de un cunoscut sociolog, care a participat la eforturile GDS pentru democratizarea societății românești și cunoaște situația de la Humanitas. Liiceanu povestise în revista 22 cum a primit cadou o ladă cu vin de la directorul SRI, după mineriadă. Directorul Humanitas vorbește de ”invazia” minerilor la sediul editurii și de ”editura proaspăt vandalizată”. Pentru că se temea ca vinul primit cadou de la SRI să nu fie otrăvit, dar nu dorea să-l arunce, Liiceanu l-a dus la GDS. ”Binențeles că n-am deconspirat proveniența”, scrie Liiceanu.

Prof. Mihaela Miroiu a contrazis pe Facebook povestea cu vandalizarea. Sociologul mai face observația că gestul lui Liiceanu este complet inacceptabil moral.

“În legatură cu această povestire a lui Gabriel Liiceanu am de spus două lucruri:

1. Finalul este complet inacceptabil moral. Nu testezi pe colegi dacă vinul e otrăvit decât dacă te-a părăsit complet simțul moral. Sau e pur umor negru și nu trebuie să îl luam în serios.

2. Minerii nu au vandalizat absolut nimic la Humanitas. Liiceanu a plecat când a auzit că vin, ei au venit câțiva (cam 4-5 oameni, unii nu păreau deloc mineri), au bătut la ușa secretariatului , au dat bună ziua și au întrebat daca dl. Liiceanu e acolo. Secretara le-a spus că nu este și ei au plecat. Știu acest lucru încă de cand s-a întâmplat. Adrian Miroiu era atunci redactorul șef al Editurii Humanitas și era de față când s-au petrecut toate acestea. Accept însă ca povestea lui GL poate să fie o ficțiune.”

• Gandul/ CTP: Un Charlie Hebdo textual – de T. Băsescu şi G. Liiceanu

Ca să aşezi în ţărâna proaspăt răvăşită

Un trandafir, trei lacrimi şi-un sărut

La capul mamei ce murise tristă

Cu gândul la copilul ce-a crescut

Când Traian Băsescu scria aceste versuri, îi făcea de petrecanie mamei sale, încă bine sănătoasă, de dragul efectului liric – ce-i drept, magistral.

Nu credeam că performanţa scriitoricească a d-lui Băsescu, demnă de marii manierişti, de Povestirile crude ale lui Villiers de l`Isle-Adam, de un Oscar Wilde, cel care decreta că viaţa imită arta, va putea fi egalată vreodată în literatura română.  M-am înşelat.

Vechiul tovarăş de peripatetisme al d-lui. Băsescu din şcoala de la Neptun, d. Gabriel Liiceanu, a produs în ”22” un text în care îşi omoară colegii din redacţia revistei. Prima parte a… cum să-i spun?… să zicem dezvăluirii – că se poartă – d. Liiceanu o cunoşteam de la Andrei Pleşu: au fost invitaţi amândoi, în 1990, după mineriada din iunie, la sediul SRI, de către şeful serviciului, Virgil Măgureanu. D. Liiceanu era puternic anxietat la gândul otrăvirii lor de către dl Măgureanu. Drept care, schimbă fulgerător paharul cu Cola al lui Măgureanu cu al său şi bea. Dar Măgureanu – nicio înghiţitură! Până seara, d. Liiceanu îşi suspectează organismul de simptomele ingestiei fatale de Coca-Cola.

Asta ştiam. Continuarea însă, e senzaţională. Supravieţuind, d. Liiceanu primeşte o ladă cu 6 sticle de vin alb de la acelaşi domn Măgureanu. Bănuind o injectare prin dopuri, d. Liiceanu nu deschide nicio sticlă, în schimb, ”fiindcă era păcat de ele”, le duce la sediul GDS, unde sunt golite rapid de colegi, sub ochii generosului aducător, care nu se atinge de paharul său.

Întrucât nimeni nu se prăbuşeşte cu spume la gură, d. Liiceanu trage concluzia că e paranoic.

Nu ştiu dacă d. Liiceanu suferă cu adevărat de această gravă maladie psihică. Altceva cred că are în comun cu dl. Băsescu – fibra de om-kitsch.

Dacă cele povestite sunt reale tale quale, atunci d. Liiceanu şi-a ucis colegii în gând, precum dl. Băsescu mama.

Dacă d. Liiceanu va pretinde, decepţionat de faptul că lumea şi-a pierdut simţul umorului, că totul e o glumă literară, atunci filosoful face dovada unui prost gust criminal.

Timpul povestirii este 1990, locul – România. Să iei în băşcălie posibilitatea ca Securitatea să facă Răul, să ucidă oameni, nu stupid, prin otrăvire la pahar, dar prin alte metode, mult mai bine camuflate… Tocmai muriseră atunci, în modul cel mai neliterar, asasinaţi de către organele de represiune ale statului ceauşist, poate chiar prieteni ai membrilor Grupului de Dialog Social. Vinul turnătorului la Securitate Măgureanu, ajuns în 1990 şef al Onorabilei Instituţii, oferit, de pildă, lui Radu Filipescu, cel hăituit la sânge de băieţii cu ochi albaştri ?!?… Poate că dacă ar fi aflat provenienţa, Radu Filipescu chiar ar fi scuipat vinul, de scârbă, înainte de a se teme că va fi otrăvit.

Există şi o a treia posibilitate: proza d. Liiceanu e de mare fineţe şi subsemnatul prea necioplit beletristic ca s-o prizez. Dacă-i aşa, atunci Uniunea Scriitorilor ar trebui să renunţe la a-l mai nominaliza în fiecare an pe ”Cărtărăscu”, înlocuindu-l cu Gabriel Liiceanu ca propunere a României la Nobelul pentru literatură.