GRADINI PENTRU DINU PILLAT/ Viclenia duhului lumesc/ CEL MAI MARE PERICOL PENTRU EUROPA ESTE EA INSASI

• Ziarul Lumina/ Daniela Sontica: 

„Drumul nostru, pe unde ar lua-o, trebuie să ajungă la Dumnezeu”

Poeta Monica Pillat, fiica lui Dinu și a Corneliei Pillat, povestește despre suferințele îndurate în comunism de familia sa și despre bucuria de a vedea sublimată amintirea tatălui său ca scriitor, dar și ca om al lui Dumnezeu.

Ați crescut în vremurile când comunismul se instala cu putere în țara noastră. Cum ați resimțit acest lucru în copilărie?

Am crescut într-o casă bătrânească din vechiul București, pe o stradă în pantă care dădea în Calea Rahovei, strada Ion Țăranu, care astăzi nu mai există, era o stradă foarte liniștită, cu multe grădini, cu case scunde, străjuite de copaci, și am avut norocul să copilăresc
într-o curte umbrită de trei castani. Locuiam într-o casă tip vagon, eram trei familii, eram eu cu părinții, bunicile mele – văduve amândouă – și niște chiriași.

Când eram mică, nu-mi dădeam prea bine seama de epoca în care trăiam. Eram fericită că tata nu avea serviciu și se juca cu mine. Mama era singura care lucra, bunicile nu aveau pensie, ne era foarte greu. Asta era înainte de închisoarea tatei. El fusese dat afară în 1948 de la Catedra de literatură a lui George Călinescu, unde lucrase doi ani ca asistent al lui. A devenit după aceea, printr-o relație, pontator la o fabrică de praf de sânge. S-a îmbolnăvit foarte grav de plămâni și mult timp a stat acasă sau prin spital. Și-a găsit din nou serviciu în 1957, când George Călinescu l-a luat cercetător la institutul lui. Până să fie tata arestat, în 1959, n-am simțit apăsarea vremurilor. Poate doar iernile când nu aveam lemne și ne încălzeam toți într-o cameră la un arzător…

Ați fost martoră la arestarea tatălui?

Da. Aveam 11 ani, iar copilăria mea s-a terminat atunci când l-au arestat pe tata. Ne-am trezit noaptea cu niște indivizi îmbrăcați în negru care au răvășit toată casa, toată biblioteca, au tras de sertare, au creat un haos imens, în căutare de dovezi. Au luat cărți și manuscrise ale tatei. A fost cea mai cumplită noapte din viața mea, iar la școală nu puteam să arăt nimic din ce se întâmplase. Mama s-a dus a doua zi la serviciu extrem de elegantă, era felul ei de a lupta și a nu se lăsa compătimită.

Vorbeați în casă despre ce se întâmplase?

Bineînțeles. Dar mama nu-mi spusese la câți ani fusese tata condamnat și eram frământată. Într-o noapte am visat că întrebam pe cineva la câți ani a fost tata condamnat și mi-a răspuns că la 25 de ani și i-am spus mamei a doua zi, iar ea s-a mirat foarte tare. În casă trăiam mereu cu certitudinea că tata se va întoarce.

Cum a fost ziua în care s-a întors?

Nu eram acasă, mama mă trimisese la Văratec cu bunica maternă, pentru că nu știa cât de traumatizat va veni tata. Într-adevăr, a venit foarte schimbat… Când a sosit acasă, i-a spus mamei că nu mai vrea să aibă de-a face cu cărțile, ci ar vrea să devină paznicul unei grădini publice. Dar de ce vă spun acest lucru: în vara asta s-a întâmplat ceva extraordinar. Pictorul Ștefan Câlția a vrut să mă cunoască și m-a invitat la atelierul său să-mi arate ce a pictat. Am fost acolo și mi-a arătat 16 tablouri pe hârtie japoneză în tuș: Grădini pentru Dinu Pillat. Nu l-a cunoscut pe tatăl meu, dar a aflat dintr-o carte ce spusese referitor la dorința lui. A imaginat grădinile pe care ar fi putut tata să le păzească: grădini de aripi, de ochi, de pești, de flori, de ape, de îngeri… Mi s-a părut că am o revelație mistică, omul acesta îmi povestea cum era tata, deși nu-l cunoscuse. „Dar noi ne-am întâlnit în aceste grădini…”, mi-a spus. Îmi venea să îngenunchez în acel atelier, dar mă gândeam să nu fie un gest ridicol, însă atelierul devenise ca o biserică în care se întâmpla o minune. Domnul Câlția vorbea cu mine ca și cum m-ar fi cunoscut dintotdeauna, cu o simplitate și spiritualitate profundă. Sunt lucruri care par neverosimile.

Maria Pillat, bunica paternă, este descrisă de mama dumneavoastră în memorii ca fiind o persoană extrem de interesantă. Povestiți-ne despre ea.

În 1949, a fost arestată ca fostă moșiereasă, a stat o lună la un penitenciar din Botoșani, iar între 1950 şi 1955 a avut domiciliul forțat la Miercurea-Ciuc. Am avut voie la un moment dat s-o vizităm. Cum nu aveam bani să ne petrecem vacanțele în altă parte, mergeam la ea vara și locuiam împreună într-o cameră de trecere. Ea-și făcuse din acest domiciliu forțat un mic refugiu, fiind pictoriță, a umplut casele oamenilor din jur cu flori, portrete, peisaje, acuarele, în felul acesta câștiga și un ban, dar a supraviețuit și spiritual. Spunea că parcă viața ei de dinainte i se părea ireală: fusese fiică de primar al Bucureștiului (n.r. – Ion Procopie-Dumitrescu), era descendentă din Brătieni, cu frații și sora ei fuseseră crescuți cu profesori acasă, răsfățați, fusese soția poetului Ion Pillat… Cunoscuse extremele. Pe lângă traumatismul acestor schimbări, ea a câștigat – vorbim de încercările pe care ți le trimite Dumnezeu. Era foarte credincioasă, aceasta a ținut-o, aproape în fiecare seară citea din Biblie și găsea acolo un mare sprijin. În tablourile ei există o spiritualitate de dincolo de chipuri, de flori și peisaje. În timpul vieții nu a avut voie să expună nicăieri, era pe lista neagră. Însă, după 1990, Ruxandra Garofeanu m-a mobilizat să-i facem o retrospectivă și am putut să văd efectul tablourilor ei asupra privitorilor, am văzut cum oamenii rămâneau așa, într-o stare de visare. Chiar o doamnă foarte drăguță, bolnavă de cancer, m-a implorat să-i vând un tablou, iar soțul ei mi-a povestit că până în ultimul moment l-a privit bucurându-se ca de o terapie.

Vă povestea despre bunicul dumneavoastră, poetul Ion Pillat?

Îmi povestea, dar mai ales îmi citea din „Povestea Maicii Domnului”, un ciclu de poeme închinat vieții Fecioarei Maria, dar dintr-o perspectivă autohtonă, el își imaginează că Iisus s-a născut într-un sat de munte de la noi, iar bunica a imaginat grafic aceste poeme, îmbrăcând-o într-un costum popular și găsind în atmosfera locului elemente autohtone. Îmi citea mai ales o poezie, „Bocetul”, în care Maica Domnului își plânge Fiul aflat între străini. Era poezia pe care mi-o citea când tata era închis, ea găsea o similitudine cu suferințele prin care treceau ea și fiul ei.

Cealaltă bunică, dinspre mamă, cum era?

Cealaltă bunică, Ecaterina, trăise și ea o dramă îngrozitoare pentru că bunicul meu matern, Gheorghe Ene-Filipescu, fusese social-democrat, dar nu pactizase cu comuniștii, deci era din aripa Titel Petrescu, a murit în închisoare la Târgu-Ocna, în 1952. Amândouă bunicile era văduve, dar măcar Ion Pillat avusese norocul să moară înainte de dezastrul comunist. Amândouă bunicile erau extrem de devotate familiei, curajoase, au luat viața așa cum a fost, fără să se plângă, și pentru mine acesta a fost un model bun de foarte timpuriu: să suporți greutățile vieții și suferința fără să te vaiți.

Mama dumneavoastră, Cornelia Pillat, cum a trecut prin toate întâmplările acestea triste ale familiei?

Mama mea avea o demnitate extraordinară, nu voia să știe nimeni prin ce trece, nu se plângea deloc. Dorina, soția lui Sergiu Al. George, condamnat și el, a povestit în cartea „Șocul amintirilor” că soțiile celor condamnați au fost chemate la un ghișeu să ia lucrurile care le aparțineau. Mama s-a dus și ea, era de față doamna Dorina, și funcționarul de acolo a întrebat: „Ei, doamna Pillat, ce-o să faceți acum că soțul dvs. a fost condamnat la 25 de ani?”, iar ea a spus simplu: „Așa cum l-am așteptat doi ani, o să-l mai aștept 23 de ani”. Câți dintre noi am fi putut răspunde așa?

Mama era extrem de frumoasă, se îngrijea, se purta cu multă atenție, se îmbrăca elegant, curat, încât de multe ori o întrebam de ce, iar ea îmi spunea: „Mă pregătesc pentru venirea lui”. După moartea tatei i-a venit foarte greu. A simțit că i se furase viața, chiar dacă au avut zece ani după ce el s-a întors din închisoare, tot a fost prea puțin. Avea 54 de ani când a murit tata. A intrat într-un întuneric al suferinței în care se zbătea neînțelegând de ce Dumnezeu o pedepsește așa de tare, iar atunci sora tatei a sfătuit-o să-și scrie amintirile ca să înțeleagă ce i s-a întâmplat. A strâns amintirile într-un volum, „Eterna întoarcere”, și a spus când a încheiat scrisul: „Acum am înțeles!” Revizuindu-și trecutul, a înțeles, a fost ca o vindecare pentru ea. Apoi a mai adăugat o sută de pagini și a publicat ediția a doua sub titlul „Ofrande”.

A ajuns astfel la Iisus prin scris, pentru că la sfârșitul cărții ea pomenește despre disperarea ei, când de Sfânta Maria, în 1993, mergând la cimitir, a văzut vandalizate mormintele familiei. Craniul lui Ion Pillat devenise o minge de fotbal, criptele erau sparte, totul era împrăștiat pe jos, a avut acest șoc, că nici în morminte nu au liniște cei din familie, a numit asta „mineriada mormintelor”. N-a putut să priceapă de ce. Dar a așteptat un răspuns, și într-o zi, la radio a auzit o secvență de predică, vorbea Mitropolitul Anania despre femeile mironosițe care veneau la mormântul lui Iisus, care era gol. În mintea ei s-a făcut lumină și și-a spus: dar ele n-au trăit același sentiment ca mine văzând mormintele goale? Și s-a liniștit.

Până la urmă, drumul nostru, pe unde ar lua-o, trebuie să ajungă la Dumnezeu, ca să ne liniștim și să înțelegem ce ni se întâmplă.

De câțiva ani se întâmplă însă o „răzbunare” a suferinței celor din familia Pillat, o binevenită recuperare a memoriei. Cum trăiți aceste lucruri?

În 2010 s-a întâmplat ceva extraordinar. Romanul lui tata, „Aşteptând ceasul de apoi”, pentru care el a fost arestat, și care se credea pierdut, a fost găsit. La sugestia mea, Editura Vremea a organizat o lansare de carte despre prigoana comunistă, la sediul CNSAS, se împlineau atunci 50 de ani de la procesul Noica-Pillat. Eram acolo, dar nu am bănuit că avea să fie și ocazia unei nemaipomenite descoperiri. Ni se spusese că romanul s-a pierdut. Stelian Tănase își exprimase regretul că se pierduse, dar, deodată, o tânără cercetătoare de la CNSAS, Raluca Spiridon, după ce a ascultat cu multă empatie ce s-a spus despre suferința tatălui meu, s-a ridicat și a spus: „Eu am găsit cartea!”. Oficialitățile s-au schimbat la față, dar n-au mai putut s-o oprească din ce-a spus, era ca-ntr-un roman polițist. Vă dați seama ce a fost în sufletul meu! Mi-a aduc aminte, când mi-au dat cartea, am izbucnit în plâns, era ca și cum tata s-ar fi întors înapoi în lume. Și-au dorit multe edituri s-o publice, dar eu am dat-o la Humanitas pentru că domnul Liiceanu m-a ajutat s-o primesc mai repede. S-a lansat la Institutul Cultural Român cu un public imens, nu mai încăpea nimeni în sală. În 1960, tata nu avusese parte de un proces cu apărare adevărată, ci una formală.

De câte ori reciteam scrisoarea pe care tata i-a scris-o lui George Călinescu în 1948, în care îi spunea că a terminat romanul și că nu știe ce soartă va avea, dar simte că e cel mai bun roman pe care l-a scris până atunci, îl întrebam în sinea mea pe Dumnezeu: „Doamne, oare este drept ca acest roman, care reprezenta pentru el atât de mult, să se piardă?” Am rămas cu întrebarea asta până în 2010, când s-a produs această minune. Și oamenii care au vorbit la lansare, Ion Vianu, care îl cunoscuse pe tata, G. Liiceanu, Dan C. Mihăilescu, M. Cărtărescu, toată floarea intelectualității noastre, Horia-Roman Patapievici, toți s-au constituit într-un tribunal al apărării. I-au luat apărarea cu argumentele cărții, căci el a fost acuzat că a scris un roman mistico-legionar, un roman reacționar, comuniștii făcând cu bună știință eroarea de a confunda eroii cu autorul cărții. Atunci, am înțeles că destinul nu este numai la nivelul unei generații, mie mi-a dat Dumnezeu suficientă viață de trăit, încât să-l văd pe tata răzbunat de toți cei care au citit romanul și au înțeles că, departe de a fi o pledoarie pentru extremism, era o critică a sa. Tata era oricum pe lista neagră, prin descendență și prin felul liber de a fi.

Sunt copleșită de tot ce se întâmplă, de această intensitate emoțională pe care amintirea tatei încă o trezește în oameni când ei se adună să afle ceva despre el. De exemplu, acum doi ani, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, părintele Gh. Holbea a organizat o seară de veghe pentru Dinu Pillat și după ce l-am evocat pe tata, a venit la mine o doamnă care mi-a mulțumit că am vorbit astfel și despre fratele ei care a suferit în închisoare. Tata devenea simbol pentru suferința unor oameni ale căror rude se aflau în sală. Și cei care au vorbit acolo vorbeau despre tata ca despre un model spiritual de care aveau nevoie. Altă dată, Horia Roman-Patapievici, care a susținut o conferință la facultatea unde predam eu, când am făcut cunoștință eram în cancelarie, și s-a ridicat în picioare, s-a uitat la mine, dar de fapt prin mine, simțeam că eu eram o fereastră, și a spus: „Dar Dinu Pillat este modelul meu de viață!”

De unde ați avut puterea să rezistați tuturor suferințelor din viață?

Dar viața mea a fost plină, plină de minuni! Începând cu tata, care s-a întors după cinci ani din închisoare, care a rezistat unor torturi nemaipomenite, a venit cu urme de lanțuri la picioare, și tot ce s-a întâmplat după moartea lui, această dreptate, recuperare și reabilitare, sublimare a amintirii lui ca om și scriitor, dar mai ales ca om al lui Dumnezeu…

Prin cultură, spre rai

Monica Pillat s-a născut la 8 octombrie 1947, la Bucureşti, și este fiica lui Dinu şi a Corneliei Pillat. A absolvit Facultatea de Limbi Germanice, Secţia engleză‑română, în 1970. În 1973 s‑a căsătorit cu Nicolae Săulescu, cercetător agronom. S‑a specializat în cultura britanică şi americană; a ţinut seminarii şi cursuri la Catedra de limbi străine a Institutului Pedagogic şi apoi la Catedra de limba şi literatura engleză a Facultăţii de Limbi Străine, Universitatea din Bucureşti (1970‑2005). A publicat volumele de poezie: Corăbii, 1970; Imaginaţia ecoului, 1981; Pluralul ca o veghe, 1989;Sentinţe suspendate, 1998; Dorul de rai, 2005; cărţi de proză: Cei 13 şi Misterul, 1968; Corabia timpului, 1976; Drumul spre Emaus, 2002; Poveşti din lumea jumătăţilor de zâmbet, 2004; critică literară: Modernitatea nuvelei fantastice a lui E.A. Poe (teză de doctorat), 1983; Ieşirea din contur, 1985; Cultura ca interior, 2001; Redemption through Art, 2003. A tradus în româneşte din Elena Văcărescu, Iulia Hasdeu, Rose Tremain, Margaret Drabble şi Virginia Woolf. A îngrijit ediţia Dinu Pillat, Tinereţe ciudată, ed. a II‑a (incluzând Jurnalul unui adolescent şi Moartea cotidiană), Ed. Minerva, Bucureşti, 1984, precum și alte volume. 

Un paradis pentru Dinu Pillat

Săptămâna trecută s-a deschis în București, la galeria AnnArt, o expoziție extrem de interesantă, intitulată „Grădini pentru Dinu Pillat”, a pictorului Ștefan Câlția, ce se dorește o restituire și o readucere în actualitate a scriitorului care a suferit pe nedrept în închisorile comuniste.

Povestea lucrărilor din această expoziție este una emo­țio­nantă și merită să fie cunoscută, așa cum lucrările merită din plin să fie admirate pe simeze.

În 1959, scriitorul Dinu Pillat (1921-1975), alături de Constantin Noica și de alți intelectuali, a fost arestat și judecat în celebrul lot „Noica-Pillat”. A suferit în închisorile comuniste până în 1964, sub acuzația de a fi scris un roman „reacționar” (confiscat în manuscris), motivul condamnării fiind în realitate originea „nesănătoasă”. La ieșirea din închisoare, el și-a exprimat dorința de a se îndepărta de lumea scrisului, care îi adusese atâtea suferințe, spunând că și-ar dori să fie un simplu paznic de grădină publică. Visul nu i s-a împlinit, însă lucrul acesta apare consemnant în prefața unei cărți de poezii de R.M. Rilke, tradusă de Dinu Pillat, apărută sub îngrijirea Ilenei Mălăncioiu. Dorința scrisă în acea prefață a găsit un ecou puternic în sufletul pictorului Ștefan Câlția, care s-a hotărât să-i creeze în felul său, artistic, grădinile visate. Cei doi s-au întâlnit astfel în spirit, spre mirarea și uimirea multor oameni, dar cel mai mult a fiicei scriitorului, Monica Pillat.

„Nu știu cum să mulțumesc lui Dumnezeu și pictorului, care au făcut posibilă această întâlnire miraculoasă între sufletul de dincolo al tatălui meu și această pictură extraordinar de spiritualizată, care ne arată comunicarea lumii reale cu lumea spirituală. Ștefan Câlția a realizat această minune și avem dodava că sufletele comunică indiferent de spațiu, de timp, de moarte…”, a spus Monica Pillat la vernisaj.

La rândul său, Ștefan Câlția a mărturisit că a știut din copilărie despre suferințele celor din închisorile comuniste, pentru că în familie se vorbea despre aceste lucruri. „Au fost mulți: țărani, muncitori, intelectuali… Câte desene și grădini ar trebui să fac pentru ei! De mâine, nu voi mai mătura doar cei trei metri din fața porții mele, ci mult în stânga și în dreapta. Eu cred în lumea de apoi, acești oameni, cu sufletele lor, sunt aici, vreau să le dau această țară curată, nu aștept să vină altcineva s-o facă”, a spus artistul.

Scriitoarea Ileana Mălăncioiu, care l-a cunoscut pe Dinu Pillat, a evocat personalitatea sa prin cuvinte emoționante: „Am considerat mereu că au fost și oameni care, după ieșirea din închisorile comuniste, nu au mai rezistat, oameni extraordinari de la care am avut ce învăța, iar printre ei s-a aflat și Dinu Pillat. (…) Arestarea și confiscarea romanului lui Dinu Pillat i-au schimbat destinul. Dacă n-ar fi fost închis, șansele lui erau să fie un mare scriitor modern. Nu știu dacă ar fi fost mai mult decât e: un sfânt pentru noi. Poate așa a trebuit să fie, iar eu sunt fericită că un mare artist ca domnul Câlția a făcut aceste lucrări minunate”.

La vernisaj a fost prezent și a vorbit și Horia-Roman Patapievici: „Am văzut dosarele de securitate conexe ale cazului Dinu Pillat. Ca mulți dintre intelectualii interbelici, a fost și el urmărit. Merită citite cândva aceste dosare și restituită de un istoric atitudinea morală a acestui om. Dinu Pillat este unul dintre drepții culturii române. Exemplul lui este acela că trebuie să faci binele chiar dacă te va costa. Actul pe care vă invit să-l contemplați în această expoziție este următorul: Ștefan Câlția, prin cartea de poezii a lui Rilke, află că lui Dinu i-ar fi plăcut să păzească o grădină, poate să trăiască acolo cu familia – în orice caz, tânjea după o grădină. Și a făcut niște grădini pentru Dinu Pillat. Grădina este în mod strigător la cer paradisul. Paradisul care i-a lipsit lui Dinu Pillat în viață. O știu pe Monica Pillat de un deceniu, și am devenit apropiați ca un frate și o soră, și pot să spun că înainte ca pictorului să-i vină ideea de a-i picta grădini lui Dinu Pillat, Dumnezeu i-a mai făcut un paradis în inima Monicăi, fiica lui, care are o inimă ca un paradis pentru tatăl ei”.

Gabriela Massaci, directoarea galeriei AnnArt, s-a referit la lucrările dedicate lui Dinu Pillat ca la un act reparator: „Îl găsesc pe domnul Câlția ca pe un justițiar. Înarmat cu pensule și penițe, înveșmântat în șorțul de pictor, s-a așezat la lucru cu un gest de restituire istorică a unui om aparte al culturii noastre, Dinu Pillat”.

Despre lucrările din expoziție, scriitoarea Anca Manolescu a spus: „Există două dimensiuni în aceste lucrări: a tăcerii, liniștii, tainei, pe de o parte, și dimensiunea imaginii grafice, în sensul că nu numai desenul și picturile amestecă și întrețes scrierea, pe de altă parte. Aceste grădini sunt depozite de sensuri și simboluri ce se cer citite într-o liniște de ordinul credinței. Este vorba de un dialog între delicatețea scriitorului Dinu Pilat și cea a pictorului Ștefan Câlția, care se pot astfel întâlni dincolo de ei”.

Expoziția cuprinde atât de­sene în tuș pe hârtie japoneză, cât și picturi în ulei pe pânză, publicul putând admira lucrările până la 30 decembrie. Curatorul expoziției este Patricia Bădulescu.

Pr. Cosmin Pricop: Lecția

Pentru noi, românii, indiferent de confesiune sau de orientare politică, zilele ultimelor săptămâni au fost extrem de intense. Am avut personal senzația că vizionez un film care reușea să mă surprindă de fiecare dată când avem impresia că l‑am intuit sau că îmi cam dădusem seama despre ce este vorba și cam către ce direcție se îndreaptă întregul fir al evenimentelor. Un spectacol, iar aici accepțiunea termenului nu este nicidecum una peiorativă, care ne‑a ținut pe toți cu sufletul la gură, un spectacol în care scena era în public și invers, în care nu poți să te distanțezi de acțiune, pentru simplul fapt că ești implicat în ea. Iar eu nu cred că a fost cineva, în țara asta, care să nu se fi implicat în vreun oarecare fel, care să nu fi comentat, care să nu se fi pronunțat, care să nu fi judecat ori acuzat. Sentimentele încercate de noi toți au fost foarte variate, de la groază, frică și neputință la dispreț și chiar ură viscerală față de sistem (oameni și instituții).

În tot acest vârtej al evenimentelor, convingerilor și atitudinilor a fost atrasă și Biserica, înțeleasă, potrivit majorității comentariilor făcute asupra temei, nu sub aspectul ei doctrinar‑teologic, ci sub aspectul ei vizibil, uman, care se manifestă în societate. S‑a acuzat lipsa de comunicare și de empatie față de tragicul eveniment din clubul Colectiv, în primă instanță, și ulterior față de tot ceea ce se întâmplă în societatea românească. Sub aspectul ei instituțional, Biserica a fost judecată în piață, în studiouri, în editoriale, în prime‑time și în pamflete. Creștinii au fost arătați cu degetul ca cei care susțin, în ignoranță fiind, derapajele comportamentale și pretențiile aristocratice ale clerului sau ale reprezentanților lui.

Acestea fiind pe scurt datele problemei, se impune întrebarea pe care mulți creștini onești și responsabili au adresat‑o păstorilor de suflete față de care sunt duhovnicește apropiați. Părinte, ce ne facem? Unde merge lumea asta? Care este adevărul, Părinte? Cred că preoților nu le este deloc ușor în astfel de momente, pentru că ei sunt interfața primă a Bisericii, fie instituție, sau învățătură, sau tradiție. Când intri în casa unui om în calitate de preot, în acel moment, în acel loc, pentru acea sau acele persoane, tu ești Biserica, tu reprezinți Biserica, adică și instituția, și conducătorii, și doctrina, și deciziile, și politica bisericească. Iar ușa trântită în nas preotului și înjurătura rostită apăsat de partea cealaltă a ușii de către unii oameni reprezintă de fapt modalitatea de a respinge ideea de Biserică în ansamblu, chiar dacă este receptată particular.

Cred că două aspecte trebuie să conștientizăm cu toții, cei care ne mărturisim identitatea creștină în zilele noastre. Primul se referă la faptul că respingerea credinței creștine, arătarea ei cu degetul nu constituie o noutate și că istoria consemnează în multe momente adversități față de creștini. Poate că în ADN‑ul identității creștine este scrisă și această informație a contestării, a respingerii ei.

Pe de altă parte, nu cred că s‑ar impune să uităm exercițiul de a așeza tot ceea ce se întâmplă cu noi sub auspiciile unei rânduieli a lui Dumnezeu uneori greu de înțeles, sau ale unei lecții pe care El, Pedagogul desăvârșit, dorește să ne‑o predea din când în când. Poate că această lecție nu este deloc întâmplătoare și poate că are legătură cu acele cuvinte din ectenia cererilor: Cele bune și de folos ­sufletelor noastre…

Nicusor Deciu: Câte ceva despre duhul lumii

A reflecta acum despre duhul lumii mi se pare a fi un lucru util, dar extrem de dificil şi de delicat; întâi de toate, întrucât cei mai mulţi dintre noi ne aflăm sub o înrâurire mai mult sau mai puţin conştientă a acestuia, o înrâurire mai puternică şi mai corozivă decât cea exercitată, de pildă, în comunism de duhul ateu, care încerca să sugereze oamenilor că realitatea ultimă este această lume, în speţă fericirea pământească, că acesta este scopul pe care trebuie să‑l urmărim, că putem trăi în tihnă şi fără Dumnezeu.

Astăzi însă duhul lumii, cum era şi firesc, s‑a adaptat şi a adăugat la fericirea pământească şi alte ingrediente, cum ar fi credinţa în Dumnezeu. Dar nu cumva este o greşeală? Cum să facă duhul lumii acesteia loc unei credinţe în Dumnezeu? Nu ar fi un risc pentru el în acest caz? Înclin să cred că, deşi în anumite cazuri izolate există şi un oarecare risc, de scăpare a unor adepţi, strategia duhului lumesc este în chip vădit promovarea acestui amestec al credinţei cu deşertăciunea, care din punctul său de vedere aduce roade. Şi care ar fi acestea? Amăgirea minţii şi distragerea ei pe nesimţite de la închinarea la Dumnezeul cel adevărat pentru a o face să se închine la idoli, fie ei mentali sau materiali sau de a transforma credinţa într‑o simplă ideologie, din care să practicăm doar ceea ce ne place.

După cum ştim cu toţii, scopul creştinului este acela de a dobândi Împărăţia lui Dumnezeu, o împărăţie cu totul nelumească. Însă, întrucât nu poate reuşi acest lucru prin propriile puteri, oricât s‑ar nevoi el, este chemat să se lipească de Hristos, care poate şi voieşte să‑i facă acest dar, al intrării în Împărăţie. Ori, în acest sens, cunoscând firea omului, mai bine zis schizofrenia acestuia de după cădere, El i‑a poruncit să nu se alipească niciodată de doi stăpâni pentru că nu‑i cu putinţă să slujească şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (cf. Mt. 6, 24). Acest adevăr a fost confirmat nu numai de ucenicii Mântuitorului, ci şi de marii nevoitori, care au arătat cu o deosebită acrivie că anumite lucruri nu pot funcţiona împreună, nu pot aduce roade duhovniceşti, oricât ne‑am dori noi aceasta. La Sfântul Isaac Sirul, de pildă, se poate vedea acest aspect subliniat în multe locuri din Cuvintele sale:

„Adevărat este cuvântul Domnului, pe care l‑a spus, că nu poate cineva dobândi dragostea de Dumnezeu odată cu poftirea lumii, nici nu este cu putinţă să dobândească părtăşia de Dumnezeu (comuniunea cu El) împreună cu părtăşia de lume, nici să aibă grija de Dumnezeu împreună cu grija lumii: Căci când părăsim cele ale lui Dumnezeu pentru slava deşartă, sau de multe ori pentru trebuinţa trupului, mulţi dintre noi se pleacă spre cele dimpotrivă” (Cuvântul IV).

Prin urmare, există necesitatea practicării unei distincţii foarte clare între duhul lumii şi Duhul lui Dumnezeu care animă Biserica, fără de care nu se pot deosebi nici împărăţiile: lumească şi cerească, nici scopurile: fericirea veşnică sau fericirea pământească. Este adevărat că duhul lumesc se poate manifesta într‑un registru variat de forme, ceea ce provoacă anumite perplexităţi în abordarea fenomenului.

Astfel, regăsim sub directa sa înrâurire şi practica unor păcate grosiere, precum cele trupeşti, dar şi confuziile pricinuite de acele tendinţe care urmăresc diluarea elementului divin din cadrul credinţei prin „umanizarea” sa, respectiv „divinizarea” mincinoasă a omului prin atribuirea fie a unor puteri latente supranaturale, fie a unei capacităţi de a izvodi noi învăţături sau practici religioase cu caracter absolut.

Astfel, prin crearea unui mediu dominat de duhul amestecului, i se sugerează creştinului şi implicit Bisericii oportunitatea anumitor relativizări în cadrul învăţăturii sale revelate. Desigur că aceste relativizări vin cu o anumită atracţie, cu o anumită ispită, care încearcă să‑i dea omului impresia putinţei cuprinderii şi a comprehensibilităţii credinţei prin propriile puteri. Duhul lumesc, fiind şi viclean, nu operează cu concepte şi nici cu îndemnuri făţişe, ci doar cu sugestii şi treceri, neaobservate pe moment, de la o stare la alta, de la o dorinţă la alta, de la o emoţie la alta, treceri ce se pot succeda la nesfârşit, simulând revelaţia.

De aceea, deşi Biserica nu vorbeşte în termeni dualişti, nu poate împăca duhul lumii cu Duhul lui Hristos, ci atenţionează asupra primejdiei contaminării cu acest duh viclean, al cărui simptom se manifestă prin pierderea gândului la Dumnezeu şi a părtăşiei cu El.

• Doxologia/ Pr. Constantin Sturzu: Previzibilul eşec al valorilor „în sine”. Faza pe Europa

Chiar şi pentru cei mai optimişti dintre noi, este evident că Uniunea Europeană se confruntă, în ultima vreme, cu probleme serioase. Dincolo de analizele de ordin politic sau de altă natură, aş vrea să investighez, din perspectivă teologică, această fragilitate, în continuă creştere, a Europei. Voi pleca de la constatarea că Uniunea Europeană este o construcţie politică bazată pe unele valori din care a fost îndepărtată orice posibilă nuanţă de ordin religios, în speţă creştin: demnitatea umană, libertatea, democraţia, egalitatea, statul de drept se doresc a fi impuse „de la sine”, fără a mai invoca vreo altă autoritate. Chiar dacă recunoaşte că valorile sale fundamentale sunt inspirate „din moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a Europei”, Dumnezeu a fost îndepărtat din acest proiect politic, primind doar statutul de tolerat, la capitolul libertăţi religioase.

Iar El a acceptat, cu smerenie, locul indicat. Nu degeaba se spune în Apocalipsă (3, 20): „Iată, stau la uşă şi bat!”. Dacă noi Îl scoatem afară sau nu-L primim cu totul în inima noastră, Dumnezeu ne respectă libertatea, dar nu se depărtează de la noi, ci se plasează în imediata noastră apropiere, smerindu-se precum săracul Lazăr, cel ce şedea la poarta bogatului nemilostiv (Cf. Luca 16, 19-31). Dragostea Lui se lasă răstignită de răutatea noastră, dar noi suntem cei care, precum se vede, avem de suferit, străduindu-ne să construim pe pământ ceva fără El. Cuvântul Domnului Hristos e categoric, fie că ne convine, fie că nu: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Nimic bun, se înţelege, căci răul îl săvârşim şi singuri.

Se poate, deci, construi ceva durabil doar pe bază de „valori”? E o întrebare ce poate fi lărgită dincolo de sfera politică, într-o societate contemporană ce are un adevărat cult pentru ideea de „valori”. Da, e minunat că avem valori şi că le cultivăm. Problema este că o valoare, luată „în sine”, nu face nici cât hârtia pe care este consemnată, dacă nu este şi întrupată de cineva. Degeaba vine un patron şi spune angajaţilor că una dintre valorile firmei sale este, spre exemplu, onestitatea în comunicare, dacă el însuşi nu se comportă conform acestei valori. Nu e credibil preotul – ca să dau un exemplu din ograda proprie – care îndeamnă pe credincioşi să postească, dacă el însuşi nu-şi asumă această asceză. Nu e suficient să spui copilului tău că nu este bine să fure, trebuie să te şi vadă că tu respecţi acest imperativ moral. Oamenii nu au nevoie doar de repere teoretice, adevărata sursă de inspiraţie o reprezintă modelele vii din jurul lor.

Pe tema aceasta, a raportului dintre învăţătură şi persoană, a fost realizat, în 2002, filmul artistic american „Time Changer”. Un profesor de teologie din 1890 are şansa de a călători în timp, până în zilele noastre, şi de a constata ce schimbări s-au petrecut la nivelul moralei societăţii. Concluzia este că, odată ce s-au separat învăţăturile moralei creştine de Hristos Însuşi, lumea a degenerat. În 1890, în America era o rată„îngrijorătoare a divorţurilor, de 5%”, ni se spune în film; ori acum se apropie de 50% şi pare a nu mai îngrijora pe nimeni… Nu e suficient să predai cuiva învăţăturile creştinismului, dacă nu i-L faci cunoscut şi pe Cel ce este autorul acestora. Până şi satana, ne spune unul dintre personajele acestei pelicule cinematografice, nu are ceva împotriva moralei – la limită, chiar o poate accepta. De aceea, ar adăuga creştinul fidel spiritualităţii filocalice, atunci când un creştin sporeşte în virtuţi, cel mai mult se bucură diavolul slavei deşarte, care imediat vine cu ispitele de-a dreapta. Fără autoritatea lui Hristos, moralitatea devine doar o problemă de opinie. Nici un standard nu mai este bătut în cuie. Cineva poate chiar să vină să spună că e bine să furi şi să impună asta ca valoare în societate – apropos de mesaje precum: „lăcomia e bună”.

Aşadar, fără prezenţa Persoanei divine, care o inspiră, orice valoare îşi pierde din substanţă, din autoritate, şi se relativizează. Uniunea Europeană s-a clădit pe nişte valori care încep să se clatine şi aici este explicaţia atâtor fragilităţi, tensiuni şi slăbiciuni. Mai întâi, L-a tot îndepărtat pe Dumnezeu, şi asta nu de azi, de ieri. A rămas, treptat, doar cu un set de valori, valori care însă nu pot exercita o autoritate asupra omului contemporan precum Dumnezeu Însuşi. Acum este etapa în care aceste valori se pervertesc tot mai mult, până când vor deveni de nerecunoscut pentru cei ce le cunosc sursa de inspiraţie. Să luăm doar cazul libertăţii de exprimare, dusă la extrem şi transformată în libertate de a ofensa, sau cel al nediscriminării pe motiv de orientare sexuală, ce a devenit argument pentru a submina valoarea numită „familie”, prin promovarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex.

Asistăm la o a doua cădere a omului european, mai cumplită decât prima, când a părăsit Persoana pentru valoare. Acum părăseşte valorile sale tradiţionale pentru închipuite şi ineficiente „valorimoderne”. Cel mai mare pericol pentru Europa îl reprezintă ea însăşi, nimeni altcineva. Cine este vinovat, spre exemplu, de scăderea natalităţii în toate statele europene, inclusiv în România? Alţii pot doar profita de aceste slăbiciuni, dar nu ei vor da lovitura de graţie. Simte Europa că are nevoie de un Mântuitor? Şi, mai ales, că acesta nu trebuie căutat decât în propria ogradă, acolo unde El este prezent de două mii de ani? Cred că răspunsul depinde de fiecare european în parte.