Mitropolitul Hierotheos Vlachos despre cel mai grav pericol: SECULARISMUL IN BISERICA, o FALSIFICARE A DUHULUI ADEVARAT si calea catre esec si deznadejde

10-12-2010 Sublinieri

In gândurile ce urmează mi-ar plăcea să abordez un  subiect  crucial  cu care trebuie să ne confruntăm. Este marea temă a secularismului în Biserică, teologie si grijă pastorală. Secularismul este pierderea vieţii adevărate a Bisericii, înstrăinarea membrilor Bisericii de duhul ei autentic.

Secularismul este respingerea ethosului eclezial şi infiltrarea aşa-numitului duh lumesc în viaţa noastră. S-a subliniat că secularismul membrilor Bisericii este unul dintre cele mai serioase pericole. Biserica are câţiva „duşmani”. Cel mai rău şi cel mai periculos este secularizarea, care perverteşte esenţa Bisericii. Desigur, Biserica însăşi nu se află în nici un pericol real, pentru că este binecuvântatul Trup al lui Hristos, dar pericolul există pentru membrii Bisericii.

Ca să fim exacţi, vom spune că secularismul, care constă în falsificarea căii vieţii şi a credinţei adevărate, se înrudeşte cu patimile şi, în mod firesc, stă ascuns în Biserică de la începuturile existenţei sale. In rai, Adam a încercat să interpreteze cu mintea sa poruncile lui Dumnezeu. Chiar şi după Pogorârea Duhului Sfânt, au existat cazuri în care s-a vădit modul omenesc de gândire şi de viaţă al unor creştini. Gnosticii şi alţii reprezintă dovezile evidente ale acestei căi. Dar secularismul a început mai cu seamă după încetarea persecuţiilor. In timpul persecuţiilor, creştinii credeau şi trăiau cu adevărat. Când creştinismul a devenit religie oficială de stat a început falsificarea credinţei şi a vieţii creştine. Anahoretismul şi mai târziu monahismul s-au dezvoltat ca o reacţie la această secularizare. Aşa cum arată Sfintele Scripturi, mai ales Epistolele Sfinţilor Apostoli, în Biserica primară toţi creştinii trăiau monahal. Secularismul a fost o urmare a faptului că oamenii au fost atraşi la creştinism din oportunism. Monahismul a venit ca o reacţie la această atitudine. Monahismul nu este ceva străin de Biserică, ci mai degrabă trăieşte potrivit Evangheliei, pe care unii creştini vroiau să o trăiască desăvârşit şi astfel au ales aceasta cale de viaţă. Se poate argumenta ca până şi cel mai excentric monah este o reacţie sănătoasă la duhul secular care îi imbolnăveşte pe creştinii epocii noastre.

Inainte de a vedea cum trăim secularismul în Biserică, în teologie şi în grija pastorală, mi-ar plăcea să cercetez mai îndeaproape duhul secular şi semnificaţia lumii („cosmos“) în tradiţia biblico-patristică, atât timp cât cuvântul „cosmos” constituie conceptul principal al termenului „secularism”.

Dubla semnificaţie a cuvântului „cosmos”

Cuvântul cosmos (lume) are două semnificaţii în Biblie şi în scrierile Sfinţilor Părinţi.Prima semnificaţie este aceea de creaţie a lui Dumnezeu, întreaga creaţie; a doua se referă la patimi şi la tot ce caracterizează duhul cărnii care îl alungă pe Duhul Sfânt.

Ca să începem cu prima semnificaţie, cosmosul este creaţia. Se numeşte aşa, pentru că este un ornament, o bijuterie (cosmema în greceşte). In tradiţia ortodoxă spunem că lumea este o lucrare pozitivă a lui Dumnezeu. Nu este o copie a unei alte lumi reale, lumea ideilor, nu este o cădere dintr-o lume adevărată, nici o creaţie a unui dumnezeu inferior. Propoziţia din Crez: „Cred intr-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute…” s-a formulat pentru a combate unele erezii din Antichitate care afirmau că lumea este o creaţie  a  unui  dumnezeu inferior.

Prin urmare, lumea este creaţia lui Dumnezeu, un ornament, o podoabă. Dumnezeu a creat lumea cu energiile Sale necreate, pentru că Dumnezeu este creator prin energiile Sale şi nu prin fiinţa Sa. Este de aceea caracteristic ca Biblia să consemneze: Şi a privit Dumnezeu câte a făcut şi iată erau bune foarte (Facerea 1,31).

Dumnezeu   nu   numai   că   a   creat lumea, dar o şi menţine în existenţă prin energiile Sale necreate. Ceea ce spune Hristos despre dragostea lui Dumnezeu pentru lume este semnificativ: Că într-atat a iubit Dumnezeu lumea încat pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Insul să nu piară, ci să aibă viată veşnică (Ioan 3, 16). Dragostea lui Dumnezeu  s-a exprimat în primul rând prin întruparea lui Hristos şi prin mântuirea omului. Inainte de toate, omul este microcosmosul dinlăuntrul macrocosmosului şi încununarea întregii creaţii.

Cuvântul „lume” în sensul de creaţie a lui Dumnezeu poate fi găsit în câteva pasaje biblice. Ioan, vorbind despre Hristos şi despre întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, spune: In lume era şi lumea printr-Însul s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut (Ioan 1, 10). Se spune de asemenea în câteva pasaje că, atât timp cât lumea este creaţia lui Dumnezeu, poate deveni o amăgire prin cel rău, atât timp cât cel rău l-a amăgit pe Adam în rai prin lume, prin creaţie. De aceea Domnul concluzionează: Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, dar sufletul şi-l va pierde? (Matei 16, 26).

A doua semnificaţie a cuvântului „lume” este păcatul, patimile cărnii, duhul cărnii, duhul care este lipsit de viaţa şi de energia Duhului Sfânt. Intâlnim cuvântul „lume” cu acest sens de mai multe ori în Biblie. Ioan foloseşte frecvent cuvântul „lume” pentru a denumi creaţia lui Dumnezeu, întreaga creaţie. In alte cazuri îl foloseşte pentru a denumi patimile trupului, tot ce îl ţine pe om departe de Dumnezeu sau viaţa omului în afara lui Dumnezeu.

Un pasaj tipic este următorul:

Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume (I Ioan 2, 16).

Ioan nu ne cere să nu iubim creaţia, creaţia lui Dumnezeu, ci mai degrabă pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care constituie în realitate ceea ce se numeşte lume. In Epistolele Sfântului Apostol Pavel există un pasaj caracteristic care arată că lumea este, pe de o parte, pofta ochilor şi trufia vieţii, toate lucrurile exterioare care devin amăgirea celui rău şi ne amăgesc; pe de altă parte,  lumea reprezintă patimile sufletului, contrariul mişcării naturale a forţelor sufletului. Sfântul Pavel spune:

Dar mie să nu-mi fie a mă lăuda decat numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume. (Galateni 6, 14).

Apostolul nu se mândreşte cu originile sale, cu cetăţenia sa romană, cu faptul că L-a văzut pe Hristos în slava Sa, ci doar prin crucea sa prin care a omorât în sine însuşi lumea. Şi asta s-a întâmplat pe două căi. Mai întâi, lumea a fost răstignită pentru el, apoi el a fost răstignit pentru lume. In prima fază, cel rău nu îl mai poate amăgi cu stimuli exteriori. In a doua, s-a eliberat de lumea patimilor şi de poftele din lăuntrul său.

In aceste două sensuri întâlnim cuvântul „lume” în textele patristice. Sfântul Grigorie Palama învaţă că lumea ca creaţie a lui Dumnezeu nu trebuie nici dispreţuită, nici urâtă. In acest sens, lumea trebuie folosită de om pentru subzistenţă. Există totuşi pericolul ca atunci când cineva vede lumea ca pe o creaţie a lui Dumnezeu să o vadă şi ca pe amăgirea diavolului; pentru că diavolul ştie într-adevăr cum să utilizeze lumea pentru a-l amăgi pe om.

In Sfânta Scriptură se spune că diavolul este regele acestei lumi. Interpretând acest termen, Sfântul Grigorie Palama subliniază faptul că Dumnezeu, Care a creat lumea, este adevăratul rege al lumii. Diavolul este numit astfel pentru că el domină lumea nedreptăţii şi a păcatului. Intr-adevăr, „abuzul  de  fiinţe,   dominaţia noastră pătimaşă asupra lumii, lumea nedreptăţii, pofta cea rea şi trufia, toate acestea constituie lumea al cărei rege este diavolul. Aici este clar că lumea înseamnă păcat şi patimi.

Sfântul Vasile cel Mare, vorbind despre despărţirea de lume, spune că nu există o evadare din lume, nici o evadare a sufletului din trup, aşa cum susţineau filosofii antici. E vorba mai degrabă de pierderea legăturii  dintre  suflet  şi  trup. Fireşte, când se referă la trup, Părinţii nu vorbesc de trup ca atare, ci de duhul trupesc, de patimile cărnii şi de idolatrizarea trupului.

In acest context vorbesc Părinţii despre lume. Teolipt al Filadelfiei spune:

„Prin «lume» numesc iubirea de obiecte materiale şi de trup. Cel care se eliberează de acestea devine asemănător cu Hristos şi dobândeşte dragostea Lui”.

Mai general, pentru   a-l   cita pe Sfântul Isaac Sirul, când vrem să numim toate patimile, le numim lume“.

In acest sens, cuvântul „lume” este echivalent termenului de „secularism”, pe care îl vom folosi mai departe. Secularismul este desfigurarea omului de către duhul cărnii şi de patimi. Când viaţa noastră este pătrunsă de patimi, de lumea nedreptăţii şi când ducem o asemenea viaţă în interiorul Bisericii şi credem şi încercăm să fim teologi în felul acesta, atunci acesta se numeşte secularism. Secularismul înseamnă înstrăinarea vieţii de Dumnezeu, ieşirea noastră din comuniunea şi unitatea cu El, ataşarea noastră de lucruri materiale şi vederea tuturor lucrurilor şi problemelor din viaţa noastră în afara voinţei lui Dumnezeu. Putem afirma că secularismul este sinonim cu antropocentrismul.

In cele ce urmează vom analiza termenul de secularism în cadrul de mai sus, extinzând, fireşte, dimensiunile acestuia.

Secularismul în viaţa Bisericii

Vom sublinia de la început faptul că atunci când vorbim despre secularism în Biserică, în teologie şi în grija pastorală, nu presupunem că Biserica, teologia şi grija pastorală devin seculare şi sunt distruse. Ci presupunem faptul  că viaţa adevărată şi calea adevărată de terapie a omului s-au pierdut. In schimb, membrii Bisericii devin seculari şi,  de aceea, văd diferit Biserica, teologia şi grija pastorală. Totuşi, de-a lungul secolelor, au fost membri ai Bisericii care au păstrat adevărul referitor la Biserică, teologie şi grija pastorală ortodoxă.

Secularismul în Biserică

Anterior am avut posibilitatea să analizăm semnificaţia termenului de secularism în Biserică.  Punctul principal este ca Biserica este Trupul lui Hristos. Nu este  o  organizaţie  omenească, ci Trupul divino-uman al lui Hristos. Am spus  de asemenea că Biserica este îndumnezeire. Aceasta înseamnă că scopul ei este să-şi călăuzească membrii către îndumnezeire, care este scopul principal al creării omului. Un fragment important care ilustrează obiectivul păstorilor Bisericii poate fi găsit în Epistola Sfântului Apostol Pavel către creştinii din Efes. Apostolul spune:

Şi El i-a dat pe unii să fie apostoli, pe alţii profeţi, pe alţii    bine-vestitori,  pe  alţii  păstori şi învăţători, ca să-i pregătească pe   sfinţi pentru lucrarea slujirii, spre zidirea trupului lui Hristos,  până ce  toţi  vom ajunge  la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu; la starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (Efeseni 4, 11-13).

După Sfântul Nicodim Aghioritul, în expresia cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, Sfântul Pavel nu se referă la

„cunoaşterea lui Dumnezeu care este dobândită prin vederea lucrurilor create şi prin dumnezeieştile Scripturi; cel necurat poate de asemenea să  posede o asemenea cunoaştere; el se  referă dimpotrivă   la cunoaşterea   supranaturală   a   Fiului   lui Dumnezeu, la care se ajunge prin iluminare şi prin preamărire dumnezeiască şi este dăruită doar celor desăvârşiţi, care s-au  curăţat de patimile trupului şi ale sufletului. Aceasta este cunoaşterea la care Sfântul Apostol  Pavel  doreşte  să  ajungă toţi  creştinii“.

De asemenea,   expresia  la statura de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos exprimă conceptul de îndumnezeire.

Adevărata viaţă a Bisericii se arată în tămăduirea omului. Din învăţăturile Sfinţilor Părinţi ştim că Biserica este centrul duhovnicesc de sănătate, spitalul duhovnicesc care îl vindecă pe om. Când ne referim la boală şi la tămăduire, înţelegem  că mintea  este bolnavă  şi  se vindecă. Tămăduirea minţii nu este independentă de purificare, iluminare  şi îndumnezeire. Scopul Bisericii este să vindece centrul   cunoaşterii, astfel încât omul să dobândească cunoaşterea lui Dumnezeu care înseamnă mântuirea sa. De aceea, viaţa Bisericii adevărate se vede în gradul de succes, în rezultatele terapiei. Dacă îl vindecă pe om, dacă îi face o diagnosticare corectă a bolii şi dacă ştie calea şi metoda de vindecare, atunci este Biserica adevărată, nu cea seculară.

Există câteva indicii care arată că această Biserică deţine cunoaşterea şi succesul terapiei. Relaţiile sociale corecte reprezintă unul dintre ele.  Intr-adevăr, perturbarea relaţiilor sociale şi interpersonale este produsul, rezultatul bolii minţii. Terapia minţii, care constă în purificare şi iluminare, are de asemenea şi consecinţe sociologice. De aceea, ceea ce este relevant pentru terapia minţii trebuie studiat de aşa-numita ştiinţă a sociologiei. Noi, ortodocşii, vedem transformarea societăţii din această perspectivă. Iată de ce suntem realişti. Este utopic să vrei să transformi societatea încercând să găseşti un sistem social corespunzător. Ceea ce este relevant nu este un sistem, ci un mod de viaţă. Asta nu înseamnă că nu salutăm orice efort de îmbunătăţire a anumitor condiţii proaste din societăţile decăzute şi bolnave care în cea mai mare parte nu acceptă cuvântul lui Dumnezeu. Dar calea cea mai eficientă şi realistă este terapia minţii.

Un alt exemplu care arată gradul de succes al Bisericii în tămăduire este prezenţa şi existenţa sfintelor moaşte. Sfintele moaşte sunt o dovadă a tămăduirii omului. Atunci când mintea este purificată si iluminată şi când omul atinge indumnezeirea, el este în întregime îndumnezeit, pentru că harul lui Dumnezeu este împărtăşit de la suflet la trup. Moaştele sfinţilor, care sunt nestricate, binemirositoare şi făcătoare de minuni, sunt dovada că metoda şi calea de vindecare s-au păstrat, că Biserica conduce omul către îndumnezeire. De accea s-a argumentat în mod accentuat că scopul Bisericii este să zămislească moaste, în sensul că ea caută să-l puzească pe om către îndumnezeire. O biserică care nu produce moaşte demonstrează că nu îl conduce pe om la îndumnezeire şi, dimpotrivă, nu deţine metoda adevărată pentru tratarea omului.

Astfel, existenţa adevăratei Biserici se arată în gradul ei de succes. In medicină se spune că o teorie medicală corectă se deosebeşte de una greşită prin gradul ei de succes. In mod similar, un doctor este bun în funcţie de numărul de vindecări. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Biserică. Prezenţa ei este confirmată de succesul pe care îl are în vindecarea minţii întunecate.

Secularismul în Biserică se raportează direct la pierderea adevăratului obiectiv al Bisericii. O Biserică care nu este însufleţită de ceea ce s-a spus mai sus, adică o Biserică care nu îl vindecă pe om, ci se ocupă cu alte probleme, este o Biserică secularizată. In acest sens ne referim la secularismul în Biserică. Acum ne vom ocupa de câteva cazuri care oglindesc Biserica secularizată.

Putem spune că Biserica devine seculară atunci când este considerată o organizaţie religioasă. Există o diferenţă enormă între Biserică şi religie. Religia vorbeşte despre un Dumnezeu impersonal care locuieşte în ceruri şi conduce lumea de acolo de sus. Omul, prin diferite ritualuri, trebuie să-L îmbuneze pe Dumnezeu şi să stabilească o comunicare cu El. Dar Biserica este Trupul lui Hristos Care Şi-a luat firea omenească şi în acest mod există o comunicare între om şi Dumnezeu, în persoana lui Hristos. Fireşte, nu este exclus ca în Biserică să fie unii creştini care îl percep pe Dumnezeu într-o perspectivă religioasă. Aceasta, totuşi, se întâmplă în etapele inferioare ale vieţii duhovniceşti, este o dovadă de imaturitate duhovnicească şi reprezintă în cele din urmă o voinţă şi o tendinţă a omului de a se maturiza spiritual, ca să ajungă la comuniunea şi unirea cu Dumnezeu. Astfel, o Biserică secularizată, satisface pur şi simplu aşa-numitele sentimente religioase ale omului şi nimic mai mult. Este cunoscută pentru ceremoniile sale frumoase şi negiijează întreaga bogăţie neptică şi terapeutică pe care o deţine Biserica.

Mai mult, considerăm că Biserica este secularizată atunci când este receptată doar ca un domeniu şi un sistem ideologic, fără legătură cu viaţa. Sistemele ideologice sunt inspirate de idei abstracte şi sunt îmbibate de idealismul caracteristic tuturor sistemelor antropocentrice, care se întemeiază pe filosofie şi sunt împotriva materialismului. Ideile nu au o legătură prea strânsă cu viaţa, cu schimbarea omului. Idealismul este creat de raţionalitatea omului şi este prezentat sub forma argumentelor şi ideilor.

Biserica nu funcţionează ca un domeniu ideologic. Nu deţine pur şi simplu câteva idei, fie ele şi cele mai bune, perfecte, care de regulă combat alte idei. Biserica are viaţa, viaţa cea adevărată, care este rodul comuniunii omului cu Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama spune: „orice cuvânt poate fi contrazis de alt cuvânt“. Orice argument se confruntă cu un contra-argument. Acest lucru se poate vedea clar în ideile filosofice care s-au dezvoltat. Dar cine poate  combate viaţa adevărată şi, mai ales, viaţa care biruieşte moartea? Biserica nu deţine idei. Ea are viaţa,  care este o transcendere a morţii. Este greşit, este o atitudine seculară, să compari Biserica cu ideologiile vechi sau moderne   şi   cu sistemele socio-politice ideologice. Biserica  nu copiază pur şi simplu metode şi forme ale altor sisteme sociale şi filosofice, ci deţine viaţa care nu se identifică cu scopul sistemelor idealiste. Desigur, atunci când Biserica vindecă omul,  aceasta are importante consecinţe ideologice,  dar este o consecinţă,  un rezultat, niciodată cauza, principiul.

Biserica secularizată se ocupă cu gândirea umană şi cu ideile abstracte. Biserica reală şi adevărată este precum medicina adevărată şi, în particular, precum chirurgia. Atunci când face o operaţie, un chirurg nu se poate preocupa de filosofie sau de cultură, nu poate să mediteze. In faţa lui se află un pacient pe care vrea să-l vindece, să-i redea sănătatea deplină.

La  fel, Biserica, având  în   faţă  un pacient,  nu  poate medita şi filosofa. Biserica  însăşi  trăieşte  taina Crucii  lui Hristos şi îl asistă pe om în asumarea ei în viaţa lui personală. Trăirea tainei Crucii este cea mai adâncă pocăinţă prin care se schimbă mintea. De la mişcarea contrară firii, mintea ajunge la mişcarea după fire şi la cea mai presus de fire.

Mai mult încă, Biserica devine seculară atunci când este degradată la statutul de organizaţie socială, ca atâtea organizaţii în societate. S-a afirmat adesea că Biserica este   instituţia supremă a naţiunii. Dar Biserica nu poate fi considerată ca o instituţie a naţiunii, fie ea şi cea supremă. Poate fi esenţa naţiunii, atât timp cât tradiţia naţiunii este legată inextricabil de tradiţia Bisericii, iar membrii naţiunii sunt în acelaşi timp şi membrii Bisericii. Totuşi, Biserica nu poate deveni o instituţie. Când o revoluţie sfârşeşte într-o birocraţie, îşi pierde valoarea şi asta o conduce la decădere. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Biserică. Fiind un spital duhovnicesc unde omul se vindecă, Biserica nu poate fi considerată o instituţie care susţine societatea, cu scopul de a-i îmblânzi pe cetaţeni.

Din nefericire, astăzi unii văd Biserica drept o organizaţie necesară, utilă Societăţii şi apreciază rolul ei în funcţie de utilitatea ei socială. Pentru mulţi, Biserica este  un Prometeu, cu poliţia în rolul lui Epimeteu. Adică, Biserica este suficient de bună  ca  asistent  al  societăţii  pentru  a permite intervenţia poliţiei. Când Biserica da greş, intră în rol poliţia. Desigur, nimeni nu poate nega rolul binefăcător al Bisericii in asemenea situaţii. Un creştin vindecat nu are probleme cu poliţia. Dar nu va vedea prezenţa Bisericii numai în  acest domeniu, pentru că atunci ne referim la Biserica secularizată.

Din nefericire, alţii nu ţin seama de rolul profetic şi sfinţitor al Bisericii, care constă  în   sfinţirea  omului  şi  a  întregii lumi. Ei acceptă Biserica mai degrabă ca pe un element decorativ. Au nevoie de ea pentru a decora diferite ceremonii şi de a le da strălucire prin prezenţa acesteia. Sau pot crede că prezenţa Bisericii este necesară pentru a demonstra un larg consens social. Dar, aşa cum s-a observat în mod evident, nici măcar ateii nu refuză o asemenea Biserică. Eu aş adăuga însă că o asemenea biserică secularizată provoacă până şi ateilor disperarea. Ei pot avea nevoie de ea pentru timpul prezent, pentru că le serveşte bine interesele, dar se vor confrunta cu o mare dezamăgire când şi ei vor avea nevoie de prezenţa reală a Bisericii.

Astăzi există o tendinţă generală de a vedea Biserica seculară ca fiind mai utilă pentru nevoile sociale moderne. Aş adăuga că există o tendinţă crescândă de a adapta predicile şi învăţătura Bisericii la aceste nevoi sociale, la nevoile unei societăţi care funcţionează după repere antropocentrice, pentru că se teme de respingerea socială. Protestanţii şi, în general, „Bisericile” occidentale au căzut în această ispită şi de aceea au răspândit multă deznădejde în rândul celor care caută terapia, al celor care caută adevărata Biserică pentru a se vindeca.

O Biserică care răstigneşte în loc să se răstignească, care trăieşte în slavă lumească în loc de slava Crucii, o Biserică care cade în faţa celor trei ispite ale lui Hristos în deşert, în loc să le biruiască, este o Biserică secularizată. O asemenea Biserică este menită să se acomodeze la o societate căzută şi să rămână în această stare căzută; răspândeşte dezamăgire şi disperare printre cei care caută ceva mai profund şi mai substanţial. (…)

In concluzie, putem afirma ca secularismul este cel mai grav pericol in Biserica.Este cel care falsifica duhul adevarat, atmosfera adevarata. Desigur, trebuie sa repetam ca nu falsifica Biserica, pentru ca Biserica este Trupul real si binecuvantat al lui Hristos, ci pe membrii acesteia. De aceea, ar fi mai potrivit sa ne referim la secularizarea in randul membrilor Bisericii.

Biserica este podoaba lumii, mila lui Dumnezeu fata de omenire. Cand, totusi, aceasta podoaba a lumii este patrunsa de asa-numitul duh secular, cand crestinii, membrii Bisericii, in loc sa apartina acestei podoabe, in loc sa devina lumina lumii, sunt inspirati de lume in sensul patimilor si devin lume, atunci experimenteaza secularismul. Acest secularism nu conduce la indumnezeire. Este o perspectiva antropocentrica asupra vietii noastre. Biserica ar trebui sa patrunda intreaga lume si sa o transforme, mai degraba decat ca lumea sa patrunda in Biserica si sa o secularizeze.

O biserica secularizata este complet neputincioasa si slaba in incercarea de a transforma lumea. Iar crestinii secularizati au esuat la toate nivelurile“.

(din: Mitropolitul Hierotheos Vlachos, “Secularismul, un cal troian in Biserica”, Editura Egumenita, Galati, 2004)

Legaturi:


Categorii

Biserica la ceas de cumpana, Cuvantul ierarhilor, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, IPS Hierotheos Vlachos, Marturisirea Bisericii, Portile Iadului, Razboiul nevazut, Teologie ortodoxa, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

46 Commentarii la “Mitropolitul Hierotheos Vlachos despre cel mai grav pericol: SECULARISMUL IN BISERICA, o FALSIFICARE A DUHULUI ADEVARAT si calea catre esec si deznadejde

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: MIRCEA VULCANESCU, FILOSOFUL MARTURISITOR, APARAND PREDANIA ORTODOXA: Restituiri de mare actualitate, scrieri apologetice si polemice INEDITE (I) -
  2. Pingback: Ce trebuie sa facem INAINTE SI DUPA IMPARTASIRE?/ Invidie si DUPLICITATE/ Pr. Dan Damaschin despre URMARILE TRAGICE ALE AVORTULUI, CONTRACEPTIE si CRUCEA DE MAMA/ IPS Ierotheos Vlachos – interviu despre episcopi, sminteli, secularizare si clericii c
  3. Pingback: Ce trebuie sa facem INAINTE SI DUPA IMPARTASIRE?/ Invidie si DUPLICITATE/ Pr. Dan Damaschin despre URMARILE TRAGICE ALE AVORTULUI, CONTRACEPTIE si CRUCEA DE MAMA/ IPS Ierotheos Vlachos – interviu despre episcopi, sminteli, secularizare si clericii c
  4. Pingback: IPS HIEROTHEOS VLACHOS: Lipsa de evlavie fata de Traditie si Sfintii Parinti – o forma de ateism. CINE POATE TEOLOGHISI? (partea a doua: “O grava erezie si hula”) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  5. Pingback: Vladica Hierotheos Vlachos alaturi de IPS Serafim de Pireu: LUMEA S-A SATURAT DE VERBALISM TEOLOGIC, E NEVOIE DE OAMENI ARZAND DE CREDINTA VIE! -
  6. Pingback: INCERCARILE MITROPOLITULUI IEROTHEOS VLACHOS: calomnii, defaimari si diversiuni din partea unei manastiri cu tendinte schismatice - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  7. Pingback: MESAJ AL MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU LA DUMINICA ORTODOXIEI: “Chemarea crestinilor-ortodocsi este sa-si pazeasca inima lor smerita si in discernamant” - Recomandari
  8. Pingback: Sfantul Ignatie Briancianinov despre ISPITELE CRESTINILOR DIN URMA, cu puteri slabe, lipsiti de FORMARE DUHOVNICEASCA si asaltati de curse si sminteli: “Trairea vietii dupa Dumnezeu va deveni foarte dificila din cauza apostaziei generalizate“
  9. Pingback: VIDEO si AUDIO: Cuvantul IPS Hierotheos Vlachos de la LIBRARIA SOPHIA: La Staretul Sofronie gasim raspunsuri pentru cautarile si deznadejdile omului de azi. Am gasit un om care a trait in vremea noastra in duhul Sfintilor Parinti -
  10. Pingback: Amagitoarele “impliniri” desarte ale vietii si puterea esentiala a harului: “NUMAI CU HARUL DUHULUI SFANT PUTEM REZISTA ATRACTIEI LUMII. Nu este cu putinta sa fii mucenic daca nu esti intarit de Sfantul Duh“ -
  11. Pingback: CEARTA CRESTINULUI CU LUMEA: Incorporand lumea sau intrupand Evanghelia? -
  12. Pingback: PARINTELE IOANNIS ROMANIDIS, urmator al Marelui Grigorie Palamà si luptator neintrecut impotriva RATIONALISMULUI TEOLOGIC: “…Asta-i o intelegere papistasa despre primirea dogmelor. Dogma trebuie sa ajunga experienta!” -
  13. Pingback: Cum si de ce PIERDEM foarte usor HARUL dupa ce mergem la biserica si chiar dupa impartasire? DUHUL LUMESC AL DESERTACIUNII si FANTANILE SPARTE CARE NU POT TINE APA DUHULUI SFANT (I) | Cuvântul Ortodox
  14. Pingback: PARINTELE STANILOAE despre ORTODOXIE versus catolicism si protestantism: “Biserica Ortodoxa n-a stirbit adevarul coborat de sus, n-a diluat vinul ceresc cu apa sfatoseniilor omenesti” | Cuvântul Ortodox
  15. Pingback: TRADITIA DUHULUI SFANT vs. INFILTRARILE DUHULUI LUMESC si PATIMILOR OMENESTI IN BISERICA. Ion Minoiu despre invatatura Cuviosului Dionisie privitoare la slujbele si randuiala Bisericii (si VIDEO): “Fără ascultarea duhovnicească, până și un Sin
  16. Pingback: CUVINTE CATRE TINERI ale Mitropolitului IEROTHEOS (Vlachos) DE NAFPAKTOS: “Astăzi, în afara dependențelor trupești, există multe dependențe psihologice și ideologice”. DESPRE RELATIILE TRUPESTI INAINTEA CUNUNIEI: “Orice fruct tăi
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate