CALATORIA SPRE ORTODOXIE A UNUI PROTESTANT: “Dumnezeu aici este prezent cu adevărat!”/ PARINTELE AGAPIE CORBU despre Biserica si viata sociala/ DE CE NU SE MANTUIESC TOTI OAMENII?/ Ratacirea Catolica cu privire la HAR/ Cumplitul pacat al MARTURIEI MINCINOASE

24-11-2012 21 minute Sublinieri

PLUS: Raspunsuri duhovnicesti de la Sfintii NICOLAE VELIMIROVICI si TEOFAN ZAVORATUL

  • Doxologia: 

Călătoria mea spre Ortodoxie

de  Gary Summers

„Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18)

Călătoria mea spre Ortodoxie a început acum aproximativ 12 ani în Sankt Petersburg, Rusia. Eu și soția mea eram pe punctul de a adopta doi copii când am avut ocazia să vizitez vechea catedrală ortodoxă „Sfântului Isaac”. Eram foarte impresionat și priveam cu admirație icoanele cu Iisus Hristos, cu Maica Sa și cu sfinții. Pe când eram acolo, am observat de asemenea că un grup de soldați ruși ce veniseră să se închine în biserică. „Ce însemna asta!? Credeam că Rusia este o țară fără Dumnezeu, ateistă, comunistă?” De asemenea, în apartamentul în care stăteam, era o icoană. Se părea că aceasta devenise pentru mine o „fereastră spre Ortodoxie”: vechea credință a poporului rus.

Cunoștințele mele religioase proveneau de la diverse denominațiuni: de la baptiști, evangheliști și prezbiterieni însă eram complet străin de Biserica Ortodoxă. Istoria bisericească nu a părut niciodată importantă în nici o biserică în care fusesem (de fapt ei își urmăreau rădăcinile doar până în perioada Reformei). Gândul acestui vid istoric m-a urmărit în permanență. După vreo trei ani, viața mea personală a luat o întorsătură nefastă. Am trecut printr-un divorț dificil și mi-am pierdut casa și afacerea. Mi-am îndreptat nădejdea spre biserica de care aparțineam, însă atunci nu am găsit mângâierea de care aveam nevoie acolo și credința mea s-a zdruncinat.

La scurt timp după aceea, m-am întors în Rusia pentru un pelerinaj. Ghidul era el însuși un convertit la Ortodoxie. Conversațiile noastre mi-au stârnit din nou curiozitatea și mi-au reamintit experiența religioasă anterioară și multe întrebări pe care le aveam cu privire la Biserica Ortodoxă și la istoria bisericească în general. Am aflat astfel că, la căderea comunismului, în 1991, o mulțime mare de ortodocși s-au întors la credința lor strămoșească ortodoxă; că vechile biserici au fost restaurate, că slujbele au fost reluate și că noile guverne au început chiar să încurajeze învățătura creștină întrucât ajuta la formarea de cetățeni mai buni. În Kremlinul Moscovei, inima „imperiului diabolic”, am vizitat cel puțin patru biserici și un muzeu în care am văzut biblii, icoane și odoare sfinte vechi de secole. Vedeam o religie, o credință și o Biserică care avea un spirit viu după persecuții severe! Toate acestea mi-au stârnit și mai mult curiozitatea și m-au îndemnat să cercetez și mai mult. Când m-am mutat în Williamsport în 2000, cu o credință personală ceva mai statornică, m-am reîntors către educația mea protestantă și am vizitat bisericile mai multor denominațiuni.  Muzica și oamenii mă bucurau, însă mă întrista profund lipsa de substanță a credinței propovăduite.

„Unde era simțul lor istoric, cel al Bisericii primare, al doctrinei apostolice?Era clar că o parte importantă le lipsea. Inima mea a început să ducă dorul Rusiei și al Bisericii Ortodoxe!  Am început să citesc și să studiez toate cărțile de teologie de care reușeam să fac rost. Am descoperit că Biserica Ortodoxă datează încă din primul secol al erei noastre, cu o linie de succesori ai Apostolilor până în prezent; că zonele unde au predicat Apostolii sunt ortodoxe până în zilele noastre; că Reforma Protestantă nu a fost o reacție la Biserica Ortodoxă, ci la cea Romano-catolică; că Biserica Ortodoxă este o continuitate vie a Bisericii revelate în Sfânta Scriptură, cu Sfinte Taine, cu slujbe religioase, cu rânduiala spirituală și o perspectivă potrivită zilelor în care trăim! În lumina acestor descoperiri, m-am întrebat: „Dacă biserica apostolică încă mai există, de ce eu nu fac parte din ea? de ce nu sunt ortodox?”

În timp ce încă mai continuam să merg la biserica Protestantă, am început să port discuții cu oamenii din jurul meu despre călătoriile mele în Rusia. În timpul unei asemenea conversații, mi s-a spus (și am fost foarte surprins să aud asta!) despre prezența unei biserici ortodoxe în Williamsport, o biserică făcută din bușteni. Un prieten grec care mergea la acea biserică m-a invitat să merg și eu.

Îmi amintesc că am oprit mașina pe semnul de parcare cu Sfânta Cruce pentru prima dată și am stat pur și simplu și am privit biserica. Arăta ca unele dintre bisericile pe care le-am văzut în Rusia. Cred că am stat în mașină privind biserica de vreo trei ori până am reușit să-mi adun curajul să particip la o slujbă. Într-o duminică dimineața, m-am trezit și mi-am spus: Azi e ziua cea mare. O să-mi fac curaj și o să intru în acea biserică”. Când am deschis ușile mari din lemn ale bisericii, mi se părea că deschid un nou capitol al vieții mele. Era altceva: ca raiul pe pământ. Candelele, icoanele, tămâia, lauda adusă lui Dumnezeu, statul în picioare și cântările erau copleșitoare din punct de vedere spiritual.

Atunci m-am gândit: „Dumnezeu aici este prezent cu adevărat!” Am rămas până la sfârșit și oamenii au fost foarte primitori, chiar dacă nu mă cunoșteau. Duminica următoare când am mers iarăși, inima mea a știut că este acasă. Cei născuți în Ortodoxie sau care s-au convertit, ca și mine, au primit un mare dar de la Dumnezeu. Este vorba despre darul unei vieți înnoite și îmbelșugate în Iisus Hristos și Trupul Său, Biserica – o familie frumoasă, iubitoare și veșnică!

Simt că aici aparțin cu adevărat, acum și pururea.

(…) Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel conţine numeroase date antropologice. Ar fi greşit să o izolăm de contextul biblic general sau al corpusului paulin. Totuşi, siliţi de limitele expunerii de faţă, ne vom mărgini la a sesiza punctual câteva aspecte de antropologie pe care le ridică epistola în cauză.

1. De-a lungul întregii epistole Sfântul Pavel distinge două dimensiuni ale antropologiei: dimensiunea căderii şi dimensiunea slavei. Fiecare om este moştenitorul stării adamice şi, prin aceasta, părtaş la dimensiunea căzută. Dar în acelaşi timp, “cei sfinţiţi în Iisus Hristos şi toţi cei ce cheamă numele domnului nostrtu Iisus Hristos ” (1, 2) sunt părtaşi, pe măsura apropierii lor de Domnul, şi de slava dumnezeiască. În acest fel, distingem două categorii fundamentale de antropologie,  indispensabile pentru înţelegerea corectă a problemelor pe care le ridică omul contemporan şi cărora le caută răspunsuri. Întreg capitolul al 15-lea este structurat pe distincţia între cele două planuri antropologice. Avem astfel, cinci perechi de atribute care caracterizează cele două dimensiuni. Ele sunt antagonice şi reprezintă opoziţia ireductibilă între duhul lui Dumnezeu şi duhul lumii, între starea căzută şi cea slăvită, între păcat şi sfinţenie, între înţelepciunea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lumii, între moarte şi înviere.

Aceste atribute se pot constitui într-o tablă de categorii antropologice necesare descrierii omului. Dacă atributele căderii sunt aplicabile tuturor oamenilor de la Adam şi până la sfârşitul istoriei universale, atributele slavei aparţin numai celor ce sunt întru Hristos Iisus. Chiar şi aceştia din urmă le întrupează în mod gradat, în funcţie de măsura vârstei lor în Hristos. Sfântul Pavel distinge mai multe etape şi niveluri de întrupare a slavei dumnezeieşti în creştini. Pe de-o parte sunt cei prunci în Hristos Iisus (3, 1). În acest fel, “stea de stea se deosebeşte în strălucire” (15, 41). Atributele se constituie opoziţional după cum urmează:

  • stricăcios – nestricăcios (15, 42)
  • necinste – slavă (15, 43)
  • slăbiciune – putere (15, 43)
  • firesc – duhovnicesc (15, 44)
  • pământesc – ceresc (15, 48 – 49)

Între ele, deşi există o opoziţie ireductibilă, se stabilesc totuşi mai multe relaţii al căror principiu este enunţat astfel de Sfântul Pavel: “după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc” (15, 49).

2. Între Dumnezeu şi om există o corespondenţă biunivocă, în sensul că Dumnezeu şi omul îşi sunt modele unul altuia. Tema a fost semnalată de Sfântul Grigorie de Nyssa în tratatul său exegetic la facerea omului şi dezvoltată ulterior de Sfântul Maxim Mărturisitorul. Această temă este ilustrată de cel puţin două texte: “Cine dintre oameni ştie cele ale omului, decât duhul omului care este întrru el? Şi cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le cunoaşte decât Duhul lui Dumnezeu” (2, 11). “Trupul este pentru Domnul şi Domnul pentru trup” (6, 1). În acest fel, modelul, imaginea omului deplin şi desăvârşit este Iisus Hristos cel înviat, iar pentru întruparea Sa, El a folosit ca model pe om.

3.  Antropologia epistolei distinge de asemenea două mari direcţii: personală şi comunitară, sau socială. În fiecare din acestea sunt operaţionale categoriile slavei şi ale căderii pe care le-am văzut mai sus. Pericopele 3: 4-11 şi 4: 15-16 tratează aspectul social. Cu cât membrii care alcătuiesc o comunitate sunt mai “trupeşti”, adică mai îndepărtaţi de Hristos, cu atât acea comunitate poartă amprentele căderii, mai cu seamă ale dezbinării. Pe de o parte, găsim la nivelul omului, luat izolat, o “dezbinare lăuntrică” (3, 3), iar această stare se răsfrânge în exterior, creând între membrii comunităţii “pizmă şi ceartă şi dezbinări”. Acestea sunt consecinţa faptului că persoanele respectivei comunităţi vieţuiesc “după firea omenească” şi nu după “înţelepciunea lui Dumnezeu”. Textele din capitolul 4 ne arată că viaţa comunitară sănătoasă presupune existenţa şi respectarea unei ierarhii al cărei începător este Hristos. Numai pe baza acestei ierarhii se poate întemeia o reală unitate a oamenilor, cu condiţia ca să fie păzite căile autentice care duc la El. Orice altă formă de unire a oamenilor este insuficientă şi cu scădere, iar dacă se pretinde exclusivă impunându-se cu forţa, atunci ea este antihristică. Bună este unitatea oamenilor şi duhul de frăţie, dar la adevărata unitate şi frăţie se ajunge doar umblând în căile cele întru Hristos, aşa cum au umblat Apostolii şi cum îndeamnă Sfântul Pavel: “Fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos” (4, 16).

4. Imaginea socială pe care o propune epistola diferitelor căutări ale omului este Biserica. Epistola conţine numeroase referiri la Biserică, [aceasta fiind] înţeleasă în dimensiunea sa social comunitară. Faptele creştinilor sunt apreciate în raport cu influenţa pe care ele o au asupra Bisericii. În acest fel, primează întărirea şi zidirea Bisericii, adică a unităţii în credinţă. De o maximă importanţă pentru contextul actual bisericesc-interconfesional este faptul că unitatea creştinilor se realizează sacramental. Sfântul Pavel vede unitatea în dimensiunea ei ontologică ca o consecinţă a împărtăşirii euharistice: “Că o pâine, un trup sunt cei mulţi, căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (10, 17). Această împărtăşire euharistică însă ridică exigenţe de natură dogmatică şi moral-duhovnicească. Cine nu le respectă, nu se poate împărtăşi cu Sfintele Taine şi prin urmare, cade din unitatea Bisericii. “Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor” (10, 21). Părintele Vasile Mihoc a analizat în mod detaliat aceste chestiuni într-un recent studiu, arătând corespondenţa între mărturisirea de credinţă, viaţa morală, împărtăşirea euharistică şi unitatea care rezultă de aici. Semnificativ este faptul că fără primul element, mărturisirea de credinţă comună, toate celelalte sunt irealizabile.

Pe aceeaşi linie teologhiseşte şi unul din cei mai recenţi sfinţi ai Bisericii, Sfântul Nectarie al Eghinei, care, într-unul din studiile sale despre Sfintele Taine, arată că la baza unei societăţi sănătoase nu pot să stea decât Sfintele Taine, mai cu seamă Taina Pocăinţei şi a Euharistiei, deoarece acestea, asumate în mod conştient şi responsabil, îl fac pe om părtaş slavei dumnezeieşti. Un astfel de om, arată Sfântul Nectarie, va fi un izvor de sănătate duhovnicească şi morală în comunităţile în care vieţuieşte, va fi “puţinul aluat care dospeşte toată frământătura”(5, 6).

Sântul Pavel formulează două principii de vieţuire socială creştină. Toate ale creştinilor să se săvârşească: a)  cu cuviinţă (evschímonos – cu bun chip, cu bună înfăţişare) şi b) potrivit rânduielii (katá táxin). Aceste două principii devin şi criterii de judecată şi apreciere a calităţii unei societăţi. Funcţional, folosirea lor este foarte simplă şi ne fereşte de ispita feluritelor sofisme pretins teologice şi ştiinţifice prin care se încearcă îndreptăţirea necuviinţei şi a neorânduielii (ne gândim aici la legalizarea prostituţiei, homosexualităţii şi a pornografiei, la hirotonia femeilor, nerespectarea sfintelor canoane dintr-o pretinsă libertate etc.).

5. Potrivit epistolei I Corinteni, omul se împlineşte dezvoltându-se simultan în trei direcţii care se presupun reciproc, se susţin şi trimit una la alta. Acestea sunt: duhovnicească, hristologică, bisericească.

a) Duhovnicească: este vorba de primirea Duhului lui Dumnezeu, Care dacă află în noi un teren pregătit, ne poate face duhovniceşti. De această dimensiune pnevmatică ţin şi “atributele slavei” enumerate mai sus. Concret, ele se întrupează la nivel personal şi sub forma harismelor date de Dumnezeu în Biserică, “pe care le lucrează unul şi acelaş Duh, împărţind fiecăruia după cum voieşte” (12, 11). Aceste harisme sunt icoane ale vredniciei firii omeneşti slăvite în Iisus Hristos. Ele sunt slujiri faţă de Biserică, date “spre folosul de obşte”(12, 7). Găsim aici un criteriu de apreciere şi de discernere absolut necesar în contextul contemporan şi “postmodern”, în care asistăm la o recrudescenţă a fenomenelor care imită harismele duhovniceşti. Între diferitele fenomene paranormale şi harismele bisericeşti nu trebuie să existe nici o confuzie. Primele, în cea mai nevinovată formă a lor, sunt rămăşiţe ale stării adamice paradisiace şi reprezintă o lucrare în planul natural şi creat. Harismele duhovniceşti, însă, sunt date după măsura credinţei fiecăruia. Sunt lucrate de harul lui Dumnezeu şi au ca scop zidirea Bisericii. Comentând aceste aspecte, Sfântul Diadoh al Foticeii arată că harismele sunt aduse de “rugăciunea şi liniştea multă când lipsesc cu desăvârşire grijile […], meditarea fără slavă deşartă a cuvintelor Duhului şi mai ales de harul lui Dumnezeu care le dă” (c. 9). Dintre toate acestea, aspectul bisericesc este cel mai important, câtă vreme în ele se cuprind în mod obligatoriu şi celelalte. Biserica este astfel criteriul de judecată şi apreciere a diferitelor fenomene antropologice care apar de-a lungul vremii.

b)  Hristologică: este a doua mare direcţie antropologică pe care am anticipat-o deja, spunând că între Hristos şi om există o relaţie de reciprocitate. Omul a fost făcut pentru a se uni cu Hristos, iar Întruparea reprezintă desăvârşirea planului lui Dumnezeu. Pentru a depăşi starea dezbinată a păcatului, oamenii trebuie să ajungă la “împărtăşirea cu Iisus Hristos Domnul” nostru (1, 9). Întreaga viaţă a creştinului are această orientare, creştinii fiind definiţi ca “cei ce cheamă numele Domnului nostru Iisus Hristos” (1, 2) şi “care aşteaptă arătarea Lui” (1, 7). El este temelia unităţii Bisericii, deoarece întru El ne-am botezat şi el este unica temelie a Bisericii (3, 11). Cu cât ne alipim de Domnul prin Sfintele Taine şi vieţuirea cucernică, cu atăt devenim “un duh cu El” (6, 17) având ca şi rezultat faptul că trupul nostru devine templu al Duhului Sfânt şi că “nu mai suntem ai noştri, ci ai Lui”(6, 19). Bisericeşte, acest lucru se vede în aceea că noi “suntem trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte” (13, 27). În fine, Învierea Domnului este cea care condiţionează învierea noastră şi toate posibilităţile noastre de a ne uni cu Dumnezeu. Sfântul Grigorie de Nyssa spune, într-una din omiliile sale pascale, că în harul Învierii se recapitulează întreaga iconomie a mântuirii şi toată Scriptura.

c) Bisericească: este cel de-al treilea mare accent antropologic pe care-l putem discerne din epistola I către Corinteni. Am văzut că Biserica este realitatea mistică a trupului lui Hristos, că se constituie prin identitatea mărturisirii de credinţă şi prin părtăşia la Sfintele Taine şi că, în acelaşi timp, este şi o realitate socială. În această calitate, ea reprezintă singura soluţie viabilă la profundele probleme cu care se confruntă actual societatea umană în general şi cea românească în special. Atribuindu-şi numele de popor creştin ortodox, naţia română ar putea să facă dovada acestui fapt doar în măsura în care societatea pe care o construieşte va avea ca model, ca temelie şi ca forţă duhovnicească Biserica lui Hristos. Doar pornind de la asumarea personală a creştinismului, cu tot ce presupune el, putem ajunge la o Biserică sănătoasă şi la o societate care să aibe mai puţine probleme. A pretinde Bisericii să asaneze moral societatea, fără a accentua în egală măsură necesitatea Sfintelor Taine, constituie o eroare şi o capcană. Chiar dacă chemarea ce ni se face în acest plan orizontal este măreaţă şi nobilă, nu o putem îndeplini făcând abstracţie de lucrarea sfinţitoare şi îndumnezeitoare pe care numai Biserica o poate răspândi în lume. În acest punct al unei antropologii eclesiale credem că se întâlnesc toate liniile teologice ale epistolei I către Corinteni. Aprofundarea acestor chestiuni poate furniza răspunsuri suplimentare la marile frământări ale omului contemporan, care, nemulţumit cu sine, se autointitulează postmodern.

Personal, voi crede în caracterul creştin şi ortodox al unui neam sau al unei comunităţi, atunci când Biserica îşi va face acolo simţită lucrarea sfinţitoare şi când ea singură va fi considerată drept criteriu de apreciere şi orientare în viaţa socială a respectivului popor sau comunităţi.

  • Catehetica:

Ratacirea Catolica cu privire la HAR

Am sărbătorit pe Sfântul Grigorie Palama care a dus una din importantele dispute cu Varlaam catolicul și teoriile sale eretice despre energiile necreate, despre rugăciunea lui Iisus samd. Având vedere că și astăzi mulți se declară a fi creștini dar învață total greșit despre Harul Divin. E important în lupta noastră duhovnicească să știm și să cunoaștem ce ne desparte de Dumnezeu, ce ne ridică și ne apropie, ce ne face să devenim dumnezei după Har. Părintele Simeon Kraiopoulos ne propune această cunoaștere spre folosul nostru astfel încât să apreciem la justa valoarea darurile primite de noi ca oameni încă de la facere și astfel să ne ferim de: O învățătură greșită a creștinilor occidentali!

“Catolicii spun despre omul din rai că este desăvârșit la trup și la suflet, iar Dumnezeu îi dă harul ca pe ceva în plus, ca pe ceva care se adaugă. La fel gândesc și protestanții.  Pentru Părinții Bisericii Ortodoxe, a căror învățătură este universală, adică are duh sobornicesc, valabil pentru toată lumea, Harul pe care l-a dat Dumnezeu lui Adam și lui Eva nu este ceva în plus, așa încât și fără el omul să fie bine.

Harul, după învățătură ortodoxă, este în toată ființa omului și omul  se află într-o stare normală și într-o relație normală cu Dumnezeu și pe o cale normală către scopul lui, doar dacă are înlăuntrul lui Harul  lui Dumnezeu. Dacă nu are Harul, omul își pierde mințile.  Păcatul este motivul pentru care omul își pierde Harul.

Dacă omul nu rămâne în ascultare și în iubirea  față de Dumnezeu el desparte sinele său, îndepărtează sinele său de Dumnezeu  și nu mai poate avea comuniune cu Dumnezeu. Comuniunea cu Dumnezeu se realizează doar dacă omul are în el Harul lui Dumnzeu. Prin cădere, prin păcat omul pierde Harul,  sufletul i se înnegește, mintea i se întunecă, conștiința i se tocește, se afundă în întuneric și viața lui devine lipsită de orice bucurie.
După învățătura ortodoxă, când omul pierde Harul  își pierde și mințile, înnebunește.”

Simeon Kraiopolous – Sufletul Meu, Temnita Mea
Editura Bizantină – 2009

Sf. Nicolae Velimirovici: Despre mantuirea tuturor pacatosilor

“Tu ai dori ca Dumnezeu să-i miluiască pe toți păcătoșii la înfricoșătoare Lui Judecată. Iarăși Îl ispitești pe Hristos, așa cum a făcut-o acel vrăjmaș, pe muntele Măslinilor? „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu Cel Mult-milostiv, miluiește-l pe Iuda, și pe Cain, și pe toți marii păcătoși, și mă voi închina Ție!”

Astfel se poate exprima prin cuvinte ispitirea lui Hristos venită din partea ta. Însă, la această întrebare Domnul ar putea să-ți răspundă:  „Oare nu M-am arătat destul de milostiv, când M-am coborât din slava Mea veșnică în întunericul oamenilor, și M-am dat pe Mine ca jerftă pentru oameni? Cum să-i miluiesc pe cei care niciodată n-au cerut milă de la Mine care până la ultima răsuflare au disprețuit mila pe care le-am oferit-o, pe cei care au vărsat ca apa sângele credincioșilor Mei, care până în sfârșit au rămas robi credincioși satanei?”

Cum este cu putință ca oamenii să fie comparați în milă cu Atotmilostivul Dumnezeu și să se prefacă mai milostivi decât Dumnezeu? Cercetează-te bine și vezi cât de limitată și infimă este mila oamenilor! Cercetează dacă tu ai ierta cu ușurință pe un prieten care ar jura de trei ori că nu te cunoaște, sau dacă l-ai ierta pe omul care, cu o sabie în mână le-ar prigoni pe rudeniile tale până la pieire, sau pe cel care ar lua în batjocură toate lucrurile care pentru tine sunt sfinte.

Domnul Iisus Hristos însă l-a iertat pe Petru, care s-a lepădat de El de trei ori, pe Saul care i-a prigonit pe ucenicii Săi, pe rudeniile Lui. L-a iertat și pe fericitul Augustin (acesta la început a fost adeptul maniheismului, o erezie din primele secole), care disprețuia lucrurile sfinte ale creștinilor, și pe toți cei care s-au pocăit cu inima și au schimbat dușmănia lor în râvnă pentru Dumnezeu și pentru lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu.

Acesta îi va ierta la Înfricoșătoarea Judecată pe toți păcătoșii care în ceasul morții s-au căit de fărădelegile lor, care L-au recunoscut pe Hristos ca pe Fiul lui Dumnezeu și au strigat la Acesta după mântuire.  Îi va ierta și pe cei care în numele Lui au arătat în această viață milă, care au oferit un pahar cu apă rece unuia dintre cei mai mici ucenici ai Săi.

Dar toate acestea nu le sunt de ajuns celor care Îl ispitesc pe Dumnezeu. Nu sunt de ajuns celor care n-au gustat nici ce înseamnă să ierți, nici ce înseamnă să te pocăiești.  Nu este de ajuns celor care nu știu că mila lui Dumnezeu depășește cugetul nostru, celor care nu cunosc cât de adânci sunt rănile lui Hristos primite de dragul neamului omenesc.

Aceștia ar dori ca Dumnezeu să amestece Împărăția luminii veșnice cu întunericul, și astfel să apară un amestec de bine și rău în ceruri, așa cum există pe pământ. Cain și Iuda, și toți ucigașii de frați, idolatrii, vărăsătorii de sânge, desfrânații, batjocoritorii de cele sfinte, hulitorii de Dumnezeu, toți răufăcătorii nepocățiți ar dori să stea de-a dreapta lui Hristos, la Judecata cea din urmă, împreună cu Sfinții, cu martirii și cu drepții, iar în partea stângă să nu fie nici un om.

Este aceasta dreptate?  Este drept să se dea celor care nici seara n-au intrat în ogorul Stăpânului spre lucrare, aceeași plată cu cei care au lucrat toată ziua? Înseamnă aceasta milostivire? Să amestecăm lumina cu întunericul, adevărul cu minciuna, grâul cu neghina? Dar o, omule, cine ești tu care Îl înveți dreptatea pe Cel care a legiuit dreptul? Cum de amintești de milă celui Care, din milă pentru om s-a dat pe sine să fie răstignit pe cruce?
Îngenuchează în fața drepății Lui sfinte, și în fața adâncului nevăzut al milostiviirii Lui, și strigă: Atotmilostive, Doamne, miluiește-mă și mă mântuiește pe mine, păcătosul!”

Prima Lege a Lui Dumnezeu – Sfântul Nicolae Velimirovici – Editura Egumenița 2011

Raspuns la framantari sufletesti

Despre recunoașterea propriei păcătoșenii și începutul îndreptării. Despre pelerinajul la Ierusalim. Despre citirea Psaltirii

Iată răspunsuri, pe scurt, la întrebările tale!

„Sunt păcătos, sunt un fiu de curvar și netrebnic!” Dacă într-adevăr sunt păcate pe conștiință, trebuie să te pocăiești și, după ce te vei fi mărturisit, să pui început îndreptării – iar dacă este vorba doar de simțământul inimii că îndeobște ești păcătos, acest simțământ nu trebuie alungat, ci întărit și mai mult. Cu cât se simte omul mai păcătos, cu atât este mai aproape de Domnul, Mântuitorul, Care a venit să-i mântuiască nu pe drepți, ci pe păcătoși.

Să fiu pelerin ori să mă duc la mănăstire?” Vezi singur cum e mai bine. Hotărârea aceasta trebuie s-o iei în urma propriei chibzuințe, fiind sfătuit și de oameni care te cunosc bine. Poți și să te însingurezi undeva și să trăiești așa, cum fac unele călugărițe și unii călugări.

„Aș vrea să merg la Ierusalim, însă nu am bani.”  Când nu ai bani, nu ai nevoie. Pomenește în gând mai des, chiar în fiecare zi, locurile pe unde a fost Domnul și închină-te Lui cu gândul oriunde te-ai afla. Pentru tine va fi de ajuns – ba chiar mai bine – dacă vei face așa.

„Să citesc Psaltirea zilnic după tipic?”  Bun lucru; trebuie să te gândești însă și cum bagi și rugăciunea ta între stihuri. Mai bine să nu citești tot decât să citești tot fără să gândești și fără să simți. Învață pe dinafară câțiva psalmi, și atunci când mergi pe drum spune-i și cugetă la ei.

„Să-i pomenesc pe vii și pe morți la Psaltire”?  E bine. Acesta este un lucru al dragostei – dar a te apuca să citești Psaltirea pe la morți și să iei bani pentru asta nu este deloc cuviincios. Este bine că îi înveți pe alții să facă bine – dar mai întâi să spui totdeauna că trebuie crezut în Presfânta Treime, și în întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru a noastră mântuire, și în aceea că cei ce caută mântuirea trebuie să primească harul Sfântului Duh prin Sfintele Taine și să asculte de Sfânta Biserică; abia după aceea să adaugi, în încheiere, că toți , de la mic la mare, trebuie să păzească poruncile lui Dumnezeu.

Mântuiește-te și roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, mult păcătosul!”

Despre felurite probleme de credință și viață – Sfântul Teofan Zăvorâtul – Editura Sophia – 2012

Despre cea de-a Doua Venire a Domnului

Foarte multă lume este preocupată de acest subiect mai ales că în ultima vreme „scumpa” noastră mass media ne servește acea mega minciună a sfțrșitului lumii conform calendarului mayașilor. Speculanții au ieșit la rampă și vând omenirii debusolate, începând de la iluzii deșarte, până la buncăre care să reziste celor mai mari calamități. Am putea spune „vai” celor ce nu cunosc adevărata credință și merg după învățătura mincinoasă, fie a sectelor apocaliptice și adventiste, fie după speculanții comerciali, slugi ale diavolului care prin toate acestea nimicesc din inima și sufletul oamenilor adevăratul înțeles despre sfârșitul lumii. Sfântul Teofan Zăvorâtul în câteva cuvinte lămurește pe un nedumirit și proaspăt păcălit:

Despre cea de-a Doua Venire a Domnului și despre învierea de obște!

Aseară am avut musafiri și a avut loc o dispută, unii susținând că nu vor avea loc învierea, nici cea de-a Doua Venire. Lucrul aceasta mă tulbură, cu atât mai mult că spuneau asta niște „oameni buni.”

Întrucât spuneau așa ceva, reiese de la sine că nu sunt oameni buni. Cum poate fi numit bun cel care începe să vorbească împotriva țarului și a legilor patriei?!  Nici aceștia nu-s oameni buni, fiindcă vorbesc împotriva celor spuse de Domnul Însuși. Oare nu a zis Domnul Însuși: „Mă duc… și iarăși voi veni” (In 14, 2-3), și: „vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși cei ce au făcut cele bune spre învierea vieții și cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii” (In 5, 28-29)?

Domnul nu ne-a arătat când anume se va întampla asta, ci doar a adeverit cu cuvântul Său cel dumnezeiesc că va fi, negreșit, așa și că se va săvârși pe neașteptate: precum fulgerul iese de la răsărit și se arată până la apus, așa va fi și venirea Fiului Omului… Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului…și vor vedea pe Fiul Omului…venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă… Precum a fost în zilele lui Noe, așa va fi venirea Fiului Omului: căci precum în zilele acelea înainte de potop, oamenii mâncau și beau, se însurau și se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, și n-au știut până ce a venit potopul și i-a luat pe toți, la fel va fi și venirea Fiului Omului... „Și voi fiți gata, că în ceasul în care nu gândiți Fiul Omului va veni” (Mt.24, 27-44).

Așadar, Domnul vorbește limpede despre Venirea Sa – și ca nimeni să nu fie clătinat de îndoieli în această privință, a adăugat: „adevărat grăiesc vouă… cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mt. 24, 34-35). Pe urmă, atunci când, înălțându-Se la cer, Domnul S-a ascuns de ochii apostolilor, a trimis îndată îngeri la ei ca să le vestească, ce oare? Nimic altceva decât că El va veni din nou.

„Acest Iisus, au spus îngerii, Care S-a înălțat de la voi la cer, astfel va și veni, precum L-ați văzut mergând la cer” (Fapte 1, 11).  Iată cât de important este acest punct în întocmirea mântuirii noastre! De aceea a fost introdus și în Simbolul credinței, unde citim: „și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții”. Și despre înviere citim în același Simbol: aștept învierea morților.

Poate că pe „bunii” dumneavoastră oaspeți i-a nedumerit nu atât cea de-a Doua Venire a Domnului, cât învierea morților. Bineînțeles, pentru mintea omenească toate acestea sunt cu neputință de înțeles, dar noi nu credem așa fiindcă am ajuns la asta cu mintea, ci fiindcă Domnul a zis așa. Mintea nici n-are ce să facă aici, decât să primească cuvântul Domnului – iar dacă nu vrea, să facă cum vrea.  N-are decât să rămână necredincioasă și să aștepte partea necredincioșilor. Domnul a vorbit despre învierea morților nu o dată; nu o dată i-a mustrat pe cei ce nu credeau în ea. Iudeii credeau cu toții că va fi înviere, în afară de secta saducheilor, ce nu credea în înviere.

Tocmai pe aceștia i-a mustrat Domnul, descriind totodată și cum va fi învierea morților: „la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (Mt. 22, 30). Și în timpurile apostolilor oameni învățați din Corint au început să se certe cu privire la înviere. Sfântul Pavel, scriindu-le o Epistolă despre multe alte lucruri, i-a învățat și în această privință să creadă fără urmă de îndoială că învierea morților o să aibă loc.
Citiți prima Epistolă către corinteni, capitolul 15. Acesta pune învierea cea de obște a tuturor în legătură nedespărțită cu învierea Mântuitorului Hristos. Ca atare, el afirmă de la bun început adevărul învierii lui Hristos prin numeroasele mărturii ale unor oameni care L-au văzut pe Domnul înviat, care au stat de vorbă cu El și L-au pipăit, dintre care, spune el, mulți erau încă vii în vremea aceea. După aceea trage încheierea: „dacă se propovăduiește că Hristos a înviat din morți, cum zic unii dintre voi că nu este învierea a morților?” (I Cor. 15, 12) – pentru că tot ce a făcut Domnul, pentru noi a făcut.

Dacă Fiul lui Dumnezeu nu ar fi venit, nu S-ar fi întrupat și, murind cu firea noastră, nu ar fi înviat cu ea, într-adevăr nu ar fi fost înviere – însă de vreme ce Domnul a venit, a murit și a înviat, învierea aceasta nu are cum să nu fie.  Hristos Domnul a înviat, ca o începătură a învierii din morți, iar după ea, la vremea potrivită, și anume la cea de-a Doua Venire a Lui, vor învia și toți oamenii, și va începe un veac nou, o viață nouă, cu un cer nou și un pământ nou. Apostolul spune mai mult decât atât: el spune că dacă cineva nu crede în învierea morților înseamnă că nu crede nici în învierea lui Hristos – iar dacă nu crede în învierea lui Hristos, toată credința e în zadar.

Vedeți cât de pierzătoare e necredința în învierea morților? Ea și credința lui Hristos o strică, și mântuirea o nimicește. Așadar, faceți bine și astupați-vă urechile când aveți de-a face cu asemenea flecari. De ce să adunați cu urechile asemenea păgânătăți și să vă umple cu ele capul?!

Mântuiți-vă! Domnul să vă dea binecuvântare!”

Despre felurite probleme de credință și viață – Sfântul Teofan Zăvorâtul – Editura Sophia – 2012

Porunca a Noua – Sa nu marturisesti stramb

La această poruncă oamenii se poticnesc cu adevărat căci a nu minți, pare o mare nevoință, o mare virtute. Astăzi oamenii se mint intre ei într-o veselie și fără prea multe procese de conștiință. Minciuna face parte din noi, o respirăm purși simplu ca pe o necesitate fiziologică. Tatăl minciunii trimfă și se bucură deoarece creștinii se fac călcătorii poruncii a noua din decalog:

„Să nu dai mărturii mincinoase împotriva aproapelui tău!” (Deuteronom, 5, 20). Să nu te arăți mincinos nici față de tine, nici față de altul. Când te minți pe tine, știi în mod sigur că te minți. Când spui minciuni despre altul, el știe că vorbești în chip mincinios despre el.

Când te lauzi pe tine în fața altora și te trufești, oamenii nu știu, dar tu însuți știi că dai mărturie mincinoasă despre tine. Dacă repeți această mărturie mincinoasă de multe ori, oamenii se vor convinge cu vremea că spui minciuni. Și dacă spui neîncetat o minciună despre tine, toți oamenii vor ști că minți, dar și tu însuți vei începe să crezi în propria minciună și, astfel, minciuna va deveni pentru tine un adevăr. Atunci te vei obișnui cu minciuna, așa cum orbul se obișnuiește cu întunericul.

Când spui minciuni despre un alt om, el știe că minți și este un martor împotriva ta. Dar și tu știi că minți împotriva lui, și devii astfel, un al doilea martor împotriva ta. Al treilea martor este Dumnezeu. Așadar, de fiecare dată când rostești o mărturie mincinoasă împotriva vecinului, să știi că există trei martori: Dumnezeu, vecinul și tu însuți. Dar să știi de asemenea, că unul dintre acești trei martori te va vădi întregii lumi. Și iată cum Dumnezeu poate descoperi mărturia mincinoasă împotriva vecinului tău.

Într-un sat trăiau doi vecini: Ilie și Luca. Luca însă îl invidia pe Ilie, deoarece era mai bun și mai gospădar decât el, care era un bețiv și leneș. Chinuit de invidie, Luca s-a dus la tribunal și l-a acuzat pe Ilie că a spus cuvinte blasfemiatore față de rege. Ilie s-a îndretățit cât a putut, până când, la sfârșit, s-a întors către Luca și i-a zis: Dumnezeu să descopere minciuna ta față de mine!

Tribunalul însă l-a băgat pe Ilie în temniță, iar Luca s-a întors la casa lui. Când a ajuns aproape de casă a auzit țipete și tânguiri. Atunci i-a înghețat sângele în vine, pentru că și-a amintit de blestemul lui Ilie. A intrat în casă și a văzut ceva înfricoșător: tatăl lui, vârstnic, căzuse în foc și își arsese ochii și întreaga față. Când a văzut această priveliște, Luca a rămas mut și n-a putut nici să vorbească, nici să se tânguiască. A doua zi dimineață, devreme, s-a dus la tribunal și a declarat că a mințit împotriva lui Ilie. Atunci l-au lăsat liber pe Ilie și l-au condamnat pe Luca pentru mărturie mincinoasă. Astfel, Luca a suferit pedeapsă îndoită pentru păcatul lui: și din partea lui Dumnezeu și din partea oamenilor.

Dar iată cum vecinul poate descoperi mărturia ta mincinoasă. La Nisa, în Franța, trăia un măcelar care se numea Anatolie. Pe acesta l-a plătit un om bogat, dar negustor viclean, să depună mărturie mincinoasă împotriva vecinului său Emil, că l-a văzut când a aruncat petrol și a dat foc casei negustorului. Deci, Anatolie a mers ca martor la tribunal și a jurat, iar Emil a fost condamnat. Când Emil și-a împlinit pedeapsa, a jurat să trăiască doar ca să arate că Anatolie a depus mărturie mincinoasă. El era un om muncitor și în scurtă vreme a câștigat mii de napoleoni. Atunci a hotărât să dea toți banii ca să-l silească pe Anatolie să mărturisească despre sine că a depus mărturie mincinoasă. Mai întăi a găsit oameni care se cunoșteau cu Anatolie, și aceia au pus la cale următoarele lucruri: l-au chemat pe Anatolie, și aceia au pus la cale următoarele lucruri: l-au chemat pe Anatolie într-o seară la cină, l-au îmbătat bine și i-au spus că au nevoie de un martor care să depună mărturie împotriva unui cafegiu la tribunal, cu acuzația că a oferit refugiu unor ucigași. După ce i-au spus tot planul lui Anatolie, i-au pus pe masă miile de napoleoni de aur și l-au întrebat dacă ar putea să găsească o persoană potrivită care să meargă la tribunal.

Când a văzut atâta aur, Anatolie s-a aprins de poftă și a mărturisit degrabă că preia el sarcina să depună mărturie. Atunci acei oameni și-au exprimat, chipurile, îndoiala, dacă poate face acest lucru fără să se teamă și să se piardă cu firea la tribunal.

Anatolie a susținut cu tărie că este capabil să facă așa ceva. Atunci l-au întrebat dacă a mai făcut ceva asemănător și i-a reușit. Fără să se gândească la cursă, Anatolie a mărturisit că a fost plătit în trecut pentru o astfel de situație, când a depus mărturie minicinoasă împotriva lui Emil, și mărturia lui l-a trimis pe Emil în temniță. Când oamenii au auzit acestea, au venit și l-au înștiințat pe Emil, care a doua zi a depus acuzație la tribunal, și Anatolie a fost judecat și osândit la temniță. În acest fel, dreptatea nemitarnică a lui Dumnezeu l-a lovit pe acuzatorul Anatolie și a restabilit cinstea și demnitatea dreptului Emil.

În cele care urmează, veți afla cum însuși martorul mincinos și-a descoperit fărădelegea lui.

În orașul Fiume din Italia erau doi tineri, foarte buni prieteni, Gheorghe și Nicolae, amândoi necăsătoriți. S-a întâmplat însă că amândoi îndrăgeau aceeași fată, copila meșteșugarului sărac Paul Geovanni, care avea șapte fiice necăsătorite. Cea mai mare era Flora și pe ea o iubeau amândoi prietenii.

Gheorghe a fost mai isteț, a cerut mâna Florei și l-a rugat pe prietenul său să-i fie naș. Nicolae s-a umplut de invidie pe prietenul său și s-a hotărât să împidice căsătoria. Într-o dimineață a început să-l îndemne pe Gheorghe să nu se căsătorească cu Flora, deoarece n-ar fi fată bună și ar fi avut legături cu mai mult bărbați. Gheorghe s-a tulburat și l-a asigurat pe Nicolae că nu se poate să fie așa. Atunci Nicolae i-a spus că el însuși a avut legături cu fata. Gheorghe l-a crezut, s-a dus la casa Florei și a anulat căsătoria. Toată întâmplarea s-a făcut cunoscută în oraș și a întinat numele întregii familii a lui Giovani. Surorile ei au început să râdă de ea și aceea, pentru a se îndreptăți, s-a aruncat în mare și s-a înecat. După un an, Nicolae a mers la biserică în Vinerea Mare, unde l-a auzit pe preot chemându-i pe toți să se împărtășească. Totuși preotul a mai spus: „Să nu se apropie mincinoșii, hoții, martorii mincinoși, cei care l-au invidiat pe aproapele lor, cei care au batjocorit cinstea unei fecioare, pentru că este mai bine să ia în gura lor foc decât Sângele preanevinovat și preasfânt al Domnului nostru Iisus Hristos”.

Auzind aceste cuvinte, Nicolae a început să tremure ca frunza. Imediat după slujbă l-a rugat pe preot să-l spovedească, lucru care s-a și întâmplat. După ce a mărturisit toate, l-a întrebat ce trebuie să facă pentru a scăpa de mustrările de conștiință care-l atacau ca o leoaică înfometată.

Preotul i-a pus înainte diferite soluții, printre care cea dintâi pocăința. Printre altele, i-a spus că dacă se rușinează cu adevărat pentru păcatul lui și nu se teme de pedeapsă, atunci să facă publică crima lui, la ziar.

Întreaga noapte Nicolae n-a închis un ochi, încercând să-și adune tot curajul ca să facă acest lucru. A doua zi a scris toate câte a făcut, iar la sfârșit a încheiat cu următoarele: „Nu vreau să ajung la tribunal, deoarece tribunalul nu mă va osândi la moarte, în timp ce eu merit aceasta. De aceea mă voi pedepsi pe mine însumi cu moartea!”. Și a doua zi s-a spânzurat.

Dumnezeule, Atotdrepte, cât de nefericiți sunt oamenii care nu ascultă de porunca Ta sfântă și nu-și înfrânează cu lanțuri de oțel inima și limba lor păcătoasă!

Dumnezeule, ajută-mă pe mine păcătosul, să nu mai păcătuiesc niciodată față de adevăr!

Luminează-mă cu adevărul Tău, Iisuse, fiul lui Dumnezeu, și mistuie toată minciuna care există în inima mea, așa cum grădinarul arde cuibul răzătoarelor în grădină. Amin.”

Prima Lege a lui Dumnezeu – Sfântul Nicolae Velimirovici – Editura Egumenița, 2011


Categorii

Convertiri, Pagini Ortodoxe, Parintele Agapie Corbu

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

18 Commentarii la “CALATORIA SPRE ORTODOXIE A UNUI PROTESTANT: “Dumnezeu aici este prezent cu adevărat!”/ PARINTELE AGAPIE CORBU despre Biserica si viata sociala/ DE CE NU SE MANTUIESC TOTI OAMENII?/ Ratacirea Catolica cu privire la HAR/ Cumplitul pacat al MARTURIEI MINCINOASE

  1. “Când am deschis ușile mari din lemn ale bisericii, mi se părea că deschid un nou capitol al vieții mele. Era altceva: ca raiul pe pământ. Candelele, icoanele, tămâia, lauda adusă lui Dumnezeu, statul în picioare și cântările erau copleșitoare din punct de vedere spiritual.”

    Cu ceva vreme in urma, cand eram abonata si citeam quasi regulat textele publicate pe acest site, imi doream sa abordez un subiect destul de dureros pentru mine, acela al scaunelor din biserici. Imi amintesc ca, de cateva ori, am intentionat sa va cer o mana de ajutor sau sa rog sa-mi spuna cineva, administratori sau cititori, unde se gaseste, in Bucuresti, o biserica in care sa nu se puna scaune in timpul Sfintei Liturghii.
    Cele mai multe sunt tip office, normal, doar sunt cele mai la indemana pe piata. Asta nu inseamna ca alt tip de scaune ar fi potrivite.
    Din acest motiv, dar nu numai, frecventez mai multe bisrici si nu una singura, cum ar fi normal. La periferia urbei nu am ajuns, dar ceva ma face sa cred si sa sper ca in zonele mai indepartate or mai fi ramas biserici fara acest mobilier de ultima ora. La fel, manastirile din jurul Bucurestilor nu imi sunt la indemana. In timpul perioadelor mai lungi cat am mai fost plecata, am participat la Sfanta Liturghie in bisericile din localitatile unde m-am aflat si, Slava Domnului, nu erau scaune ! Atunci, acum nu stiu.
    Nu am adus in discutie acest subiect din varii motive: nu l-am gasit printre subiectele abordate de catre administratori sau cititori, ar fi parut, indiscutabil, insignifiant, in raport sau fata de alte teme discutate, mult mai importante si mai arzatoare, la ordine zilei, si, nu in ultimul rand, propria mea delasare sau comoditate.
    Problema ecumenismului este, pe buna dreptate, arhiprezenta in dezbaterile dumneavoastra, ca un strigat de alarma aproape permanent fata de primejdiile din vremurile pe care le traim si care se arata. Insa, dupa parerea mea, prezenta scaunelor in bisericile ortodoxe este un pas decisiv si sigur spre aceasta uniatie. Punerea scaunelor la dispozitia credinciosilor, in timpul Sfintei Liturghii (banuiesc ca din motive ce tin de grija pentru cei batrani sau foarte bolnavi, insuficienta locurilor din strana s.a.), pare o actiune nevinovata si insignifinata, dar reprezinta o cale spre ecumenism de jos in sus, la fel de periculoasa ca si intalnirile, intelegerile si declaratiile inaltilor ierarhi, pe aceasta tema, actiuni cu efect de sus in jos.
    Cu aprox. 7-8 ani in urma, am participat la un simpozion organizat de o asa-zis fundatie culturala, manifestare in cadrul careia, presedinte fundatiei respective a cerut, printre alte “reforme” si pe cea a Bisericii Ortodoxe. Si ce credeti ca cerea in discursul lui vituperant ? Ca Biserica Ortodoxa sa puna scaune in lacasurile sale. La plecare, un cunoscut, de meserie cadru didactic, a comentat indemnurile reformiste in sensul ca asa e, ca trebuie sa fie banci sau scaune in biserici. L-am intrebat daca merge la Biserica. Mi-a raspuns ca nu, dar se duce maica-sa si, deci, cunoaste. Stiti, clasicul raspuns. Eu nu merg, dar merge si cutarica pentru mine. Asa, ca un certificat de garantie. I-am spus ca merg (deci, avantaj eu) si ca nu inteleg cum te poti ruga stand pe scaun. Discutia a fost un pic mai animata decat o redau si stiu ca l-am pus pe ganduri. Dar ce folos, timpul a trecut si acum avem de-a face cu o masura generalizata.
    Intreb, de ce ne miram ca se ajunge la slujbe in comuniune cu sectantii, cu incalcarea canoanelor, ca cea mai mare parte dintre credinciosi iau apararea ierarhilor care dau tonul la astfel de comuniuni ? De ce se ajunge in astfel de situatii ? Pentru ca ignoram actiunile mici, care le pregatesc, temeinic, pe cele mari. Mi-amintesc de cuvintele Parintelui Arsenie Papacioc, care spunea, intr-un interviu, ca pacatul mic nu este raul cel mai mic, sau ceva in sensul acesta.
    Ma gandeam la o campanie impotriva masurii de a se pune scaune in biserici. Sunt convinsa ca este prea tarziu, raul este facut. Daca s-ar veni cu o contramasura si ar disparea respectivele obiecte, destui credinciosi ar fi indignati, nemaivorbind si de alte reactii, de care toata lumea se teme, mass-media si altele. Ceea ce ar fi descurajant. Imi amintesc de o profetie despre vremurile de pe urma, anume ca viata din manastire va fi ca viata din lume, iar in lume va fi ca in iad.
    Si asa, incet, incet, de multe ori, pe nesimtite, ajungem unde nu ne dorim. Poate cineva sa zica, dar ce rau este in asta, doar lumea sta cu evlavie la Sfanta Liturghie si pe scaun, sau se ridica in picioare la toate momentele importante, ba chiar si ingenuncheaza. Da asa e, se fac genoflexiuni. Ritmul acesta, sculat-asezat este specific bisericilor protestante si iata ca este si in bisericile ortodoxe. Si, mai e ceva, cand stai pe scaun, iti mai pui si picior peste picior, te mai apleci si la urechea vecinului, doar stai comod, nu ?

  2. @ Adriana

    Intr-adevar nu este in duhul nostru sa umplem biserica de scaune. Un motiv pentru care nu sunt de dorit este faptul ca omul care se duce sa se roage, stand pe scaun ajunge sa uite ca este coparticipant cu preotul la slujba si nu spectator. Un alt motiv ar fi ca pozitia corpului exprima si ea starea duhului. Astfel a sta drepti, in picoare, este chiar o marturisire a invierii Domnului, pe care noi o exprimam in special in zilele de duminica si de sarbatoare, motiv pentru care acest lucru s-a hotarat chiar la Primul Sinod Ecumenic. Mai apoi, daca omul vrea sa-si exprime starea de pocainta prin plecarea genunchilor nu prea are loc sa o faca in fata scaunului si ar putea incepe sa se ocupe sa deplaseze scaunele in stanga si-n dreapta, in loc sa se interiorizeze mai mult.

    Cu toate acestea nu putem sa facem abstractie de faptul ca printre noi sunt si oameni batrani care vin la biserica, oameni cu probleme de sanatate, chiar si viitoare mamici, carora nu putem sa le impunem aceasi postura pe care o pot avea majoritatea dintre noi.

    Lucrurile nu sunt intotdeauna ceea ce par a fi, si prin urmare ne este mai de folos sa avem o paza a gandurilor, caci tot pe noi ne pagubim daca ajungem ca, intrand intr-o biserica si vazand scaune, sa credem ca pe-acolo este un duhul ecumenist, iar aceasta sa ne impinga sa cautam alta biserica, si pe urma alta, si tot asa, pana ajungem sa nu mai intram in niciuna. E bine sa fim atenti si sa cautam mai intai schimbarile interioare, care se vor reflecta si in cele exterioare, si e de la sine inteles ca lucrul acesta cu noi trebuie sa-l incepem.

  3. @ Corina

    Vad oarecare contradictie in comentariul tau: pe de-o parte cunosti foarte documentat cum trebuie sa stea credinciosul in Biserica Ortodoxa, de asemenea, ai dat si exemple reale despre despre cum incurca obiectele respective Sfanta Slujba. Pe de alta parte, in pofida evidentei, adica a predaniei si a starii de fapt, ma indemni, sa inchid ochii si sa ma fac ca nu vad ceea ce de fapt exista. Mai mult, acest compromis mi-ar fi necesar ca sa nu mai bantui de la o biserica la alta si, Doamne fereste, sa ajung sa nu mai intru in nici una.
    Cu alte cuvinte, teoria e teorie, iar practica e practica. Cum adica lucrurile nu sunt ceea ce par ? Eu una am vazut stand pe scaune foarte multe persoane la varsta maturitatii, tinere si chiar foarte tinere.Cam jumatate dintre ocupantii scaunelor. Ba chiar am vazut o astfel de persoana stand picior peste picior. Cred ca iti dai seama ca nu avea artrita daca putea sta in asemenea pozitie. Nu frecventez atat de multe biserici incat sa pot face o statistica, dar un esantion cat de mic este edificator. Facem compromisuri tot timpul, la fiecare pas, de ce sa facem si in credinta ? Pentru ca nu ne place de unul sau de altul ? Aici e vorba de principii. Titlul acestui site pe care comentam se numeste “razboi intru cuvant”, nu ? In legatura cu indemnul la paza gandurilor: ai foarte mare dreptate, dar, mai trebuie sa fim si ajutati in acest sens. Adica trebuie indepartat, pe cat posibil, din lacasurile sfinte, orice practica, obiect sau lucru care te sminteste. Sunt convinsa ca stii despre faptul ca la sectanti vin la adunarile lor formatii rock, care dau spectacole ca sa mai invioreze atmosfera. Si nu au ajuns aici deodata, ci cu pasi mai mari sau mai marunti, in principal, din dorinta de comoditate, de confort si neascultare. Adica de la arsul pe rug au ajuns la pop si rock, femei episcop etc. Ca maine o sa fie la slujbe si heavy metal (poate or fi si nu stiu eu). Dar, sa revin, inainte de formatii muzicale, au introdus in bisericile lor banci sau scaune. Deci, ca sa nu ma smintesc si sa nu-mi slabeasca credinta, trebuie sa n-am de-a face cu obiecte de sminteala. La paza gandurilor ne indeamna Sfintii Parinti, care, intr-adevar, au ajuns la acesta stare, la care trebuie sa ne nevoim si noi. Dar, draga Corina, unii oameni sunt mai slabi decat altii. De aceea unii sunt conducatori si altii condusi. De aceea unii se intreaba de ce Pamantul e rotund, iar altii doar iau la cunostinta asta. Iar Dumnezeu a oranduit ca cei slabi sa fie ocrotiti, indrumati si condusi de cei mai tari. La bine, nu la rau. Vai de cel ce ii va sminti pe cei mai mici, adica pe cei slabi ! De ce se spune slab de inger ? Sau slab de caracter ? Lumea care vine la Biserica nu are nici o vina, nu au cerut credinciosii scaune. Oamenii isi zic -daca sunt, cu atat mai bine, si asa sunt putine strane (nu intamplator, dupa cum bine stii). Dar, au si credinciosii o vina, atat cat se considera parte a bisericii. Dar, repet, nu ei dau tonul. Ori, tonul face muzica.
    In comentariul meu anterior, m-am ferit sa ma pronunt, cu certitudine, fata de cauza prezentei scaunelor in bisericile noastre, adica am facut un compromis si am spus ca se datoreaza, probabil, grijii fata de starea unor semeni. Ei bine, am gresit, trebuia sa spun ceea ce cred cu adevarat si iata ca sunt nevoita sa o fac acum: acesta este un mijloc menit sa atraga cat mai multi credinciosi, pierduti in timpul regimului ateu, cam 2 generatii apreciez eu. Dar cu ce pret ? Non multum, sed multa (am inversat, intentionat, ordinea). Care persoane, care au trait fara Dumnezeu, nu trebuie sa se sperie cumva de Biserica sau de regulile ei, care reguli nu sunt asa de aspre cum se vorbeste. Ba ar trebui sa se pastreze aspre, pentru ca doar asa a rezistat 2000 de ani.
    In al doilea rand, este o actiune pur ecumenista, cu care nu intentionez sa fiu de acord, cat timp sunt ortodoxa. Adica de stergere, unde se poate, a diferentelor intre ortodoxi si catolici sau protestanti. Ma refer la deosebiri chipurile insignifiante, cum ar fi statul in picioare, atitudine remarcata si despre care vorbeste convertitul la ortodoxie din tema de azi. Intr-un documentar de la TV Trinitas, s-a prezentat o biserica ortodoxa romaneasca, recent construita in Elvetia. Ei bine, avea banci, ca la catolici, anglicani, luterani etc. De ce s-a facut acest compromis ? Cui foloseste aceasta slugarnicie ? Ii sminteste pe ortodoxi si nu-i multumeste pe catolici. Intr-adevar, lucrurile nu sunt asa cum par, adica scopurile nu sunt catusi de putin in duh ortodox. Si, care este rezultatul ? Persoanele foarte tinere care intra acum in bisericile cu scaune considera ca asa este normal, pentru ca asta au vazut. Si asa din sminteala in sminteala. Sunt perfect constienta ca nu am cum sa indrept lucrurile, dar nu pot sa spun ca aceste sminteli, ca si altele, nu exista. Atata doar ca mie mi se pare foarte primejdioasa treaba asta cu statul pe scaun. In ceea ce priveste riscul ca sa ma pierd de Biserica, atat in cazul meu, cat si al altora, cred ca intervine cand se instaleaza uscaciunea sau indiferenta, de care incerc sa ma feresc. La fel, comoditatea este un alt risc major sa nu te mai duci la Biserica si, recunosc ca uneori ma incearca. In rest, asa cum am mai spus, sunt convinsa ca si in Bucuresti, trebuie sa mai fi ramas o biserica fara scaune, la care ma gandesc, desi eu frecventez alta. In incheiere, vreau sa mai spun ca daca voi trai si voi apuca finalizarea Catedralei Neamului, in cazul in care va avea banci nu voi merge sa ma rog in ea, desi doresc sa se realizeze acest proiect.

  4. Nu este o simplă greșeală, eroare sau rătăcire, ci o enormă hulă și erezie concepția romano-catolică despre harul lui Dumnezeu. Ereticii papaliști și-au făcut un idol după mintea lor întunecată și lipsită de harul Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, atribuindu-I și Lui micimi omenești și limitări păcătoase, considerând că harul lui Dumnezeu e creat și poate fi cumpărat de la papa (ereticul suprem, cel ce s-a cocoțat în fruntea unei organizații deturnate de la rostul ei inițial, declarându-se și închipuindu-se în locul lui Hristos).

    Trebuie să cunoaștem mai clar și mai adânc dogmele=tainele credinței ortodoxe mântuitoare mai ales în vremurile de acum de atâtea confuzii, asocieri și amestecuri gnostico-teologale otrăvitoare.

  5. @Adriana:

    Totusi marea majoritate a bisericilor din Bucuresti la care am fost noi chiar nu au scaune si sunt atat de ticsite de oameni incat abia daca poti sa stai si in picioare in ele, cel putin duminica. Mai degraba asta e problema in prezent, nu statul pe scaun. Cele care au, din cate am vazut, au si o considerabila proportie de enoriase in varsta, fiind vorba de un obicei, de altfel, deloc nou si ecumenist, ci venit mai degraba din vremurile mai ”domnesti” si ”cuconesti” ale parohiilor. Iar la catolici nu sunt scaune, ci sunt banci dispuse intr-un anume fel in biserica. Apoi, totusi sa nu care cumva sa uitam ca in biserica se savarseste liturghia, adica se preface painea si vinul in Trupul si Sangele lui Hristos. Oricat ne-ar sminti niste scaune, totusi sa nu mergem la biserica sau sa ocolim, numai din acest motiv, o biserica, nu este deloc in regula…

  6. @ admin

    Daca asa stau lucrurile, va rog sa ma ajutati si sa-mi indicati trei biserici din Bucuresti unde nu se pun scaune Duminica, in timpul Sfintei Liturghii. Daca se poate, binenteles. Daca nu, nici o problema.

  7. La mănăstirile Antim, Radu Vodă, Darvari, la Patriarhie, la biserica Rusă, la Schitul Maicilor (lângă Antim), la biserica Sfântul Ilie Gorgani, la biserica din Spitalul Fundeni…

  8. Adventistii au intrat in scoli din nou sub masca Asociatiei ,,Exploratori pentru viitor”. Baiatul meu este elev la Liceul Pedagogic ,,Spiru Haret” Buzau si a primit un formular de inscriere in acest club al ,,exploratorilor”. Iata link-ul Asociatiei:http://www.explomuntenia.ro/index.php si cateva din obiectivele lor:
    In primul rand “Exploratori pentru viitor” este o organizatie de tineret, mai exact de copii cu varsta cuprinsa intre 11-15 ani, care iubesc natura, care se straduiesc sa spuna intotdeauna adevarul, incearca sa evite tot ceea ce este daunator sanatatii, care respecta pe Dumnezeu si lucrurile sfinte,(care sunt lucrurile lor sfinte in afara de Biblia adventista?) invata despre mediul inconjurator, si sunt gata sa-si ajute semenii.

    Ce este Clubul Exploratorilor? Un grup de copii care, pe langa preocuparile scolare, au si orientari spre cunoasterea si spre ocrotirea mediului inconjurator. Isi dezvolta talentele si capacitatile in spirit altruist, invata sa ia decizii si sa se descurce in situatii dificile, invata sa-si ajute familia si isi dezvolta valorile morale cum ar fi cinstea, respectul, altruismul, curajul, ordinea si punctualitatea.

    Printre activitatile principale ale unui explorator, putem enumera:

    -studiaza plantele si animalele
    -invata notiuni despre igiena personala
    -invata cum sa se orienteze in natura
    -invata sa acorde primul ajutor
    -isi dezvolta pasiunile si talentele artistice
    -participa in drumetii, excursii si tabere de vara

    Si, ca orice organizatie serioasa, care vrea lucruri mari, avem un angajament si un set de legi pe care copii il vor rosti la investire:

    Prin harul lui Dumnezeu, voi fi un serv al Sau, voi iubi pe oameni si voi ocroti natura. Voi respecta legea exploratorului care pentru mine este:

    Sa studiez si sa ma rog zilnic.
    Sa imi indeplinesc constiincios datoria.
    Sa am grija de corpul meu.
    Sa imi pastrez constiinta curata.
    Sa fiu amabil si ascultator.
    Sa ma port cuviincios in casa Domnului.
    Sa am intotdeauna un cantec in inima.
    Sa merg oriunde ma trimite Dumnezeu.

  9. ….

    Crestinismul îl elibereaza pe om de aceste doua limitari, descoperindu-i în mod deplin si simultan atât pe Dumnezeul personal, cât si natura Sa. În acest mod, el dezvolta ceea ce este mai valoros în religia iudaica si în celelalte religii sau sisteme metafizice, însa nu printr-o sinteza culturala , ci întru Hristos si prin Hristos.

    În El umanitatea si dumnezeirea sunt unite,natura divina comunicându-se naturii umane si îndumnezeind-o – acesta este raspunsul dat lui Israel. Fiul însa este consubstantial cu Tatal si cu Duhul – acesta este raspunsul dat sistemelor metafizice impersonale.

    Natura divina nu este dincolo de persoana, dimpotriva, plinatatea ei rezida în comuniunea persoanelor divine si ea se reveleaza omului printr-o comuniune personala .

    „Totusi, aceste raspunsuri sunt greu de înteles, iar împlinirea întru Hristos înseamna „scandal” si „nebunie”.-

    „Scandal pentru iudei”:

    cum ar putea Dumnezeul unic, transcendent, fara nici un numitor comun cu omul, sa aiba un Fiu, El însusi Dumnezeu si totusi om, umilit si rastignit?-

    „Nebunie pentru elini”:

    cum ar putea Absolutul impersonal sa se întrupeze într-o persoana ? Cum ar putea vesnicia în nemiscare sa intre în timp? Cum ar putea deveni Dumnezeu
    acel ceva cu care omul nu se poate uni fara a-l transcede?

    Asadar, crestinismul împlineste si scandalizeaza în acelasi timp. Însa oricare ar fi atitudinea „elinilor” sau a „iudeilor” care îl neaga pe Hristos, în Biserica- adica în trupul acestui Cuvânt care vindeca totul, reînvie, purifica si pune fiecare adevar la locul cuvenit – n-ar trebui sa fie nici o deosebire între elini si iudei.

    ( si catolici si protestanti…adaugirea mea )

    ….

    Vladimir Lossky (Introducere în teologia ortodoxă )

  10. @Adriana
    Un lucru practic, pe care il poti face este sa te asezi in primul rand, sa fi in fata Iconostasului si a Sfantului Altar, de acolo nu vei mai vedea nici scaune si nici pe credinciosii care stau jos.

  11. @Cristian

    Dragul meu, pe mine ma revolta o stare de fapt, la care s-a ajuns in ultimii ani, iar pe tine te amuza atitudinea mea. Ma rog. Chestiunea este ca nici o clipa nu am cerut sfaturi, deci, oferta ta, gratuita, mi se pare batjocoritoare. In al doilea rand, am semnalat o situatie, care mi se pare periculoasa si am explicat si de ce. Repet: copierea unor obiceiuri de la eretici (catolici si protestanti), cum este statul jos in timpul Sfintei Liturghii, este o cale sigura de implinire a scopurilor mondialiste ecumeniste.
    In loc de zeflemea, puteai sa spui ca pe tine nu te deranjeaza faptul ca se pun scaune in biserici sau ca nu esti de acord cu parerea mea. In rest, iti doresc numai bine.

  12. Eu cu draga inima ti-am spus. Nu am avut nici un moment intentia sa te iau peste picior.
    Sa ma ierti daca te-am suparat. De multe ori asta fac, ca sa nu vad nici imbracaminte si nici atitudini nepotrivite.
    Sa ne ferim de acest duh al tulburarii si al nelinistii mai ales acum in postul Nasterii Domnului cand ar trebuii sa fim mai aplecati spre Rugaciune, Spovedanie, Impartasanie si lucrarea virtutilor.

    Cu drag.

  13. fratilor ,

    scaunele sunt puse deja de foarte mult timp IN INIMILE NOASTRE si acolo cred ca este problema esentiala . Daca pe acelea nu le vom arunca afara , atunci ne ostenim degeaba sa le aruncam pe cele din biserici .

    Un induhovnicit este intrebat de cineva care vroia un cuvant ziditor , ce sa faca daca vede , la liturghie , pe cel de langa el , motaind , sa-l trezeasca si sa-l mustre , sa-l spuna preotului , cum sa procedeze ? I s-a raspuns ca daca il iubeste pe fratele sau , atunci nu numai ca nu este bine sa-l inghionteasca ci daca poate sa-i dea chiar un scaun . ( Asta nu inseamna ca la urmatoarea slujba la care mergem , sa ducem si mai multe scaune in biserica , dar cu siguranta ar trebui sa privim -si sa si plivim – mult mai mult inlauntrul nostru si mai putin in afara ) .
    Ecumenismul este clar prezent , din ce in ce mai pregnant , dar scaunele ar putea fi ultima noastra grija din acest punct de vedere .

    Doamne , ajuta !

  14. @ Cristian

    Dragul meu, iti multumesc pentru cuvintele frumoase si, la randu-mi, iti cer iertare pentru ca m-am suparat. Te asigur de toata pretuirea si dragostea mea.

  15. Pingback: PARINTELE SAVA DE LA MANASTIREA OASA - americanul convertit la Ortodoxie si calugarit in Romania (VIDEO "In premiera" si text "Formula As") - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  16. Pingback: CONVERTITI CONTEMPORANI LA ORTODOXIE dau marturii vii si puternice despre intoarcerea lor "ACASA", in singura Biserica adevarata: "Ortodoxia e o trezire" - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  17. Pingback: Parintele Rafail Noica: OMUL, PRIN FIRE, ESTE ORTODOX (II). “Nu te poate convinge omul, nu cauta convingere de la om; incepe cu rugaciunea, cere-I Domnului sa convinga inima ta. GUSTATI SI VEDETI CA BUN ESTE DOMNUL!” -
  18. Pingback: AM AFLAT LUMINA CEA ADEVARATA… Povestea convertirii la Ortodoxie a unei cititoare - Recomandari
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare