AM AFLAT LUMINA CEA ADEVARATA… Povestea convertirii la Ortodoxie a unei cititoare

Intr-o dimineata de decembrie geroasa si mohorata, intr-o biserica din Lugoj, acum trei ani, am devenit ortodoxa. Implinisem nu de mult 44 de ani. Am ajuns intamplator acolo, doar pentru ca cea care urma sa-mi fie nasa avea duhovnicul preot la acea biserica.

Sunt din Timisoara si am crescut acolo, desi primii ani am locuit intr-o comuna suburbana, crescuta mai mult de bunica mea materna, de origine germano-poloneza (desi se considera doar svaboiaca). Pe linie materna toti erau catolici, iar tata, roman ortodox. Desigur, nepracticanti toti, atat catolicii cat si ortodoxul! Exista in familie o frica sau mai bine zis un respect pentru Dumnezeu, bunicii mele nefiindu-i frica, in general de nimic, spre disperarea tuturor. Tot ea a insistat, fiind botezata catolic, sa trec si prin confirmarea de la 9 ani, adica miruirea. Si asta facea parte din respectul datorat, in spirit catolic, lui Dumnezeu! Am fost trimisa la catehizare la biserica catolica din comuna suburbana (in anii 70 parohiile catolice din Banat inca mai aveau, toate, preoti) si, desi stiam germana din casa, la biserica nu intelegeam nimic. Primul lucru care m-a iritat a fost – si a ramas – accentul germano-maghiar pe care il au aproape toti preotii catolici, deprinsi sa slujeasca mai mult in latina, germana si maghiara.

La 9 ani citeam deja basme romanesti si eram incantata de varianta  arhaica a limbii romane, asa ca, din cauza sau, poate, datorita limbii romane nu am suportat limba germana, desi repet, o cunosc si acum si, cand nu am incotro, chiar o folosesc. Tin minte ca trebuia sa stam cuminti si sa invatam despre “Jesus Christus”, doar ca eu nu intelegeam si ma uitam pe pereti sau la cele doua statui in marime naturala ale lui Iisus Hristos si Maicii Domnului. De Ei doi imi placea, dar pe preot nu-l puteam urmari, nu doar din cauza accentului ingrozitor, dar si pentru ca nu avea barba! Asa ca am ajuns la miruire complet necatehizata, imbracata in mireasa (conform ritualului), descompusa de stanjeneala si cu mintea aiurea. Canta si orga, totul era foarte maret, dar mie imi lipsea ceva. Acum imi dau seama ca, de fapt, nu avem nevoie de atata parada ca sa Il simtim pe Dumnezeu. Preotul ne invatase, atat cat pricepusem eu, ca Iisus se nascuse intr-o iesle, nu avusese bunuri, umbla imbracat simplu, si, in final, murise pe Cruce, parasit de toti apostolii, intre talhari, iar noi, copiii eram acum imbracati ca niste printi si defilam prin centrul bisericii, frumos incolonati, in sunet de orga… Ceva nu mergea.

Ulterior am crescut fara sa mai merg la biserica decat intamplator, in oras, cu mama, care nu stia sigur daca e catolica sau ortodoxa, pentru ca se cununase religios la ortodocsi! Asa ca intram cu ea, in graba, in prima biserica din cale, unde aprindea o lumanare si soptea repede o rugaciune. Cam atat. Am ajuns adolescenta si m-am concentrat exclusiv pe citit, devorand tot ce imi cadea in mana. Studentia am facut-o apoi la Bucuresti, pe timpul lui Ceausescu, si am terminat-o o data cu el! Locuind in gazda aproape de Biserica Sf. Elefterie, obisnuiam sa intru acolo cand ma intorceam de la facultate, aveam drum chiar prin spatele ei. Era locul care ma odihnea. Nu stiam nici macar Tatal Nostru, dar ma simteam bine acolo si stateam minute in sir in fata unei icoane a  Mantuitorului care parea ca te priveste in orice directie te-ai misca. Imi placea sa ma “joc” asa cu Iisus, sa ma uit cu coada ochiului sa “vad daca ma vede”, pana cand, intr-o zi, mi-a venit gandul ca El stie tot, vede tot, ca nu te poti ascunde de El. Dupa care m-am gandit ca si daca El insusi mi-ar spune ca nu exista, nu L-as crede… pentru ca daca nu ar exista, nu ar putea spune asta! Treceam de la indiferenta religioasa sau, poate, chiar de la ateism, la credinta. Apoi, desi nu voiam sa ma ascund de El, Il ascundeam pe El de ceilalti. Era ca un secret numai al meu. Nu avea legatura cu nimeni si cu nimic de pe pamant, era ”secretul meu din Cer”.

Revolutia m-a prins tot in Bucuresti, desi eram deja stagiara de cateva luni in Ardeal. Cum aflasem de la  Vocea Americii ca in Timisoara e dezastru, ca  trenurile sunt oprite la Lugoj si ca, deci, nu pot ajunge acasa, am plecat spre  Bucuresti unde aveam inca prieteni si rude. Trebuia sa vad ce se intampla. Momentul in care s-a anuntat sinuciderea generalului Milea m-a prins in aceeasi biserica Sf. Elefterie, impreuna cu multimea de oameni care se rugau sau se plimbau nelinistiti de la o icoana la alta. Iisus “al meu” ne privea acum pe toti cum ne miscam brownian prin bisericuta. Era la fel, in timp ce noi, eu, nu. Cu nici doua luni inainte de revolutie, in Hogiz, unde faceam stagiatura, directorul caminului cultural de acolo, un profesor ”exilat” dupa fenomenul Meditatia Transcendentala, m-a intrebat foarte franc: “Crezi in Dumnezeu?”. Surprinsa, am raspuns: “As crede, dar nu stiu cum”. Domnul Barsan s-a uitat fix la mine si mi-a spus senin: “Iubeste-L!”. A fost ca un declic. In prima secunda parea un cuvant gol, apoi, brusc, s-a umplut de inteles. Pai, Il iubeam, dar nu stiam asta. Daca deja Il iubeam, inseamna ca si credeam. Domnul Barsan a continuat apoi: ”El te iubeste dinainte de a te fi creat. Poti sa nu iubesti pe cineva care te-a iubit atat de mult incat a vrut ca tu sa existi?” Noaptea care a urmat am trait intr-o bucurie totala pricinuita de faptul ca L-am gasit. Nu-mi venea sa cred ca atatia ani traisem fara sa cred. In zilele urmatoare, dl. Barsan mi-a dat o Biblie ortodoxa. Trecusem pragul de la indiferenta religioasa la credinta. Inca multi ani de atunci am crezut ca nu conteaza  daca esti catolic sau ortodox, mergeam la biserici, dar tot asa, ca vizitator. Nu stiam cum sa ma rog, ce sa ma rog, sau daca nu cumva e suficient sa stau si sa contemplu.

Au urmat apoi ani de neagra ratacire, cand, din curiozitate, am incercat fel de fel de experiente ezoterice, sfarsind cu initieri in reiki. E un capitol cumva “inserat” cu forta in experienta mea, dar e. Nu-l pot nega. Inainte de a termina definitiv, in chip minunat, cu aceasta experienta care mi-a dat viata peste cap, am cunoscut o familie de evrei pe internet. A urmat un schimb de vizite! Au venit intai ei, apoi am ajuns eu in Israel. A fost punctul culminat al incercarilor mele si nu imi pare rau pentru ca, la capatul lor, am ajuns la ortodoxie.

In Israel am plecat singura-cuc, desi acolo m-au asteptat noii mei prieteni, inca impresionati de Romania, din care se intorsesera de o luna. M-au dus peste tot, la toate bisericile si locurile biblice (doamna era chiar ghid pentru turistii crestini), m-au asteptat cu rabdare in biserici si mi-au explicat tot ce stiau ei despre istoria fiecarui “obiectiv religios”. Plecasem singura, fara sa am inca cunostintele necesare intelegerii acelei calatorii initiatice, in felul ei. Si, pentru ca eram total ignoranta, am primit o “rasplata”, o data ajunsa acasa. Abia cand am fost acolo, mi-am dat seama ca se dorea convertirea mea la iudaism. Era cumva o speranta a lor, fara sa se forteze nota. In final, nici eu nu m-am convertit, dar nici ei nu-L mai priveau pe Iisus ca pe un strain. Am fost dusa la o sinagoga si am asistat la Purim. La fiecare shabat, timp de o luna, am fost oricum de fata si pot spune ca m-a ajutat mult sa Il inteleg mai bine pe Iisus, omul. Un fel de intoarcere in timp, cu 2000 de ani in urma. A fost incredibil si nu pot exprima in cuvinte trairile paradoxale avute in tot acel interval de timp. Intram in biserica, il gaseam pe Iisus-Dumnezeu, intram in sinagoga sau eram la shabat, il gaseam pe Iisus- Omul, evreul.

Mi-am dat atunci seama, inca o data, ca nici ei nu stiu mare lucru despre Iisus. Parca au o teama de a afla “prea multe”. La aeroport, unul din ei mi-a spus, zambind: “Daca mai stateai o luna, Iisus “al vostru” incepea sa imi devina simpatic”. “Al vostru a fost mai intai si cred ca pana la urma, tot n-o sa scapati de El”, am zambit si eu.

In acelasi an am ramas insarcinata si am, acum, un baiat de aproape 5 ani. El e “rasplata”. Dupa un an de la nasterea copilului am inceput sa simt ca ceva nu e in regula cu reiki, ca nu pot face si reiki si sa ma rog, cum presupun “maestrii”! Cel putin, la mine nu mergea. Simbolurile cu care se lucreaza in reiki, de la gradul 2, imi dadeau fiori reci si, oricat se straduiau toti sa ma linisteasca, cum ca ele lucreaza doar cand exista bune intentii, nu m-a convins nimeni. Simteam ca sunt pe un teren periculos si nimeni nu putea sa “garanteze” ca stie sursa acelor energii. O data ce nimeni nu stie sursa, m-am gandit, ea poate fi oricare si orice. La ora aceea stiam deja ca diavolul poate aparea si ca inger de lumina, iar in reiki se vorbeste obsesiv despre lumina!

Intr-o zi prietena mea m-a anuntat ca si-a luat Cararea Imparatiei a parintelui Arsenie Boca. Am luat-o si eu, dar cateva zile nu am ajuns sa o deschid. Cand, in sfarsit, am inceput sa citesc “Cuvant inainte”, dupa primele doua pagini (desi nu se refereau la ezoterism), primul gand care mi-a venit a fost: “Gata cu reiki! De azi!” Suna ca o comanda… A inceput un lung sir de cautari, nu stiam de unde sa incep, nu cunosteam niciun preot ortodox, simteam o urgenta in a face pasul hotarator, desi nimeni nu imi spusese nimic in sensul acesta. Urma sa gasesc un preot si, pana la urma, l-a gasit  o prietena veche, care a devenit si nasa mea.

Pana sa ajung, insa, la biserica, am avut incercari, stari de deruta, apatie, amanari.

Am intrat in biserica unde se tinea Sfantul Maslu la ora 8 dimineata. O zi urata, cu zapada mocirlita, frig umed, cer acoperit. Nu mai participasem la un Maslu, asa ca am facut ce faceau toti ceilalti si, in final, cand biserica s-a golit, preotul, un batranel simpatic si cu o figura nespus de buna, ne-a primit bucuros. Nu stiam “ce ma asteapta”, de aceea momentul Mirungerii a fost “dovada” de netagaduit ca atunci s-a intamplat ceva nemaintamplat! Dupa ce preotul a terminat mirungerea, ferestrele s-au luminat si a iesit  un soare orbitor, de iarna. Eu pluteam parca. Nu a fost doar o bucurie de nedescris, dar am simtit fizic ca ma eliberez de ceva greu. Imi venea sa “salt laudand“ pe Domnul, ca in Canonul Invierii. Cu adevarat, “praznuiam omorarea mortii, sfaramarea iadului si incepatura altei vieti”.

Din ziua aceea nu mai citesc decat carti duhovnicesti, ca si cum ar trebui sa recuperez, in regim de urgenta, tot ce am pierdut ani de zile. Si daca, atunci cand aveam tot timpul din lume, nu aveam timp  pentru Dumnezeu, acum, cand nu mai am timp deloc, gasesc mereu timp pentru El. Ca si cum as trage de marginile zilei si acolo strecor cat pot din cele ce trebuiau deja sa fie. 

Cora