Cand cel guraliv si arțăgos devine invatator/ PARINTII MARI TREBUIE URMATI, NU DOAR ADMIRATI/ Cele doua genealogii ale Mantuitorului/ DE CE S-A INTRUPAT DUMNEZEU?

• Doxologia/
  

„Când se apropie învierea omului duhovnicesc în tine…”

„Când se apropie învierea omului duhovnicesc în tine, se trezeşte în tine moartea faţă de toate, şi în sufletul tău cel neasemenea zidirii se încălzeşte bucuria: şi gândurile tale se închid înlăuntrul tău, în dulceaţa aflătoare în inima ta. Dar, când lumea va învia în tine, împrăştierea cugetării ţi se va înmulţi împreună cu cugetul mărunt şi nestatornic. Iar lume numesc patimile pe care le zămisleşte împrăştierea. Şi, când acestea se vor naşte şi se vor desăvârşi, se prefac în păcate şi omoară pe om. Precum nu se nasc copii fără mamă, aşa nu se nasc patimile fără împrăştierea cugetării şi nici păcatul împlinit fără convorbirea cu patimile.

Când se înmulţeşte răbdarea în sufletele noastre, e semn că am primit în ascuns harul mângâierii. Tăria răbdării e mai mare ca gândurile de bucurie ce se ivesc în inimă. Viaţa în Dumnezeu e moartea simţurilor. Când vieţuieşte inima, mor simţurile. Iar învierea simţurilor este moartea inimii. Şi, când acestea învie, e semn că a murit inima pentru Dumnezeu.”

(Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia X, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 333-334)

„Pe cel tăcut şi cu grijă la cuvinte îl ţin de prost şi mut”

„Cei mai mulţi cinstesc ca nepătimitori şi ca sfinţi pe cei ce făţăresc virtutea şi altceva arată în pielea obrazului, şi altceva sunt după omul din lăuntru, şi anume plini de toată nedreptatea, pizma, viclenia şi răul miros al plăcerilor. Ei socotesc aşa, pentru că nu au ochiul sufletului curăţit, nici nu sunt în stare să-i cunoască pe aceia după roadele lor. Iar pe cei ce petrec în evlavie şi virtute şi în nerăutatea inimii, care sunt sfinţi cu adevărat, îi socotesc, în chip greşit, ca pe oamenii de rând şi trec pe lângă ei dispreţuindu-i şi îi ţin de nimic.

Unii ca aceştia cinstesc ca învăţător şi ca om duhovnicesc mai degrabă pe cel guraliv şi arătos. Iar pe cel tăcut şi cu grijă la cuvinte îl ţin de prost şi mut.

Cei trufaşi la cuget şi bolnavi de mândria diavolului se întorc de la cel ce vorbeşte în Duhul Sfânt, socotindu-l trufaş la cuget şi mândru. Căci cuvintele lui mai degrabă îi pleznesc decât îl străpung. Dar pe cel ce boscorodeşte din burtă şi din fiţuici şi îi minte cu privire la mântuirea lor îl laudă şi îl primesc. Astfel, nu este nimeni înntre unii ca aceştia care să poată deosebi şi vedea lucrul bine şi aşa cum este.”

(Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, în Filocalia VI, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, pp. 67-68)

• Pemptousia/ Protobrezbiter Dionýsios Tátsis: Nu-i de ajuns să îi admirăm pe Părinți

Sunt mulți cei care se ostenesc din greu căutând vreun Părinte contemporan căruia să-i încredințeze rezolvarea problemelor lor. Vor să întâlnească un nou Părinte Paisie, care să aibă multă și nețărmurită dragoste, înțelepciune de sus, sfințenia vieții și rugăciune plăcută lui Dumnezeu şi care să săvârșească minuni. În căutarea unor asemenea Părinți, dau telefon preoților pe care îi cunosc și se întristează, totodată, că nu au avut șansa de a-l cunoaște pe Gheronda Paisie în timpul vieții.

Răspunsul pe care îl primesc de obicei este că Dumnezeu va trimite din nou astfel de Părinți lucrători ai virtuții pentru a ne întări. Neîndoielnic acest răspuns dă nădejde, dar frații care pun astfel de întrebări vor să-și rezolve problemele în clipa de față, nu într-un viitor îndepărtat. Tonul vocii, durerea și lacrimile lor trădează acest lucru.

De multe ori, oamenii lasă pe seama altora necesitatea de a se ruga pentru ei, uitând că și propria lor rugăciune, atunci când este înălțată dintr-o inimă curată, este ascultată de Dumnezeu, care le şi împlinește cererile. Comunicarea cu Dumnezeu nu trebuie lăsată exclusiv în seama mujlocitorilor. Fiecare trebuie să se roage, să lupte duhovnicește, să țină poruncile Evangheliei și să țină legătura cu cei de la care poate primi ajutor.

Este un lucru de plâns dacă fratele aflat în durere îi „angajează” pe Sfinți să facă rugăciune pentru el, în timp ce el rămâne nelucrător și petrece în lenevie. Trebuie ca el însuși să lucreze și să găsească calea lui Dumnezeu.

Constat că mulți dintre cei care citesc diferite cărți despre Părinții contemporani, rămân mai mult atrași de întâmplările minunate din viața acestora decât de învățătura lor. Acest lucru trebuie îndreptat. Minunea îl face cunoscut pe Părintele care o lucrează și astfel i se recunoaște sfințenia. Numărul minunilor nu are vreo relevanță aparte: că e una, că sunt o sută, este același lucru. Și să nu uităm faptul că Hristos este Acela care săvârşeşte minuni prin intermediul oamenilor virtuoși. Dacă Hristos judecă faptul că o minune cerută de cineva nu-l va folosi duhovnicește, nu o va îngădui.

Atenția noastră trebuie să se îndrepte mai cu seamă asupra predicilor și învățăturii Părinților. Trebuie să le cercetăm, să cugetăm la ele, să fim mișcați de înțelesul lor și să luptăm să le aplicăm în viața noastră, fără îndoieli sau răstălmăciri, fiind întotdeauna convinși de faptul că toate câte Părinții le învață, mai întâi au fost lucrate de ei înșiși. Învățătura lor este una trăită, empirică, de aceea îi și schimbă în chip sfânt pe cei care o cercetează cu bunăvoință și care primesc semințe duhovnicești în pământul inimii lor, înaintând în viața cea după Hristos. În scurt timp își dau seama că această cale a Părinților trebuie să devină și a lor, la fel cum și trăirile acelora trebuie să devină trăirile lor.

Nu este de ajuns să îi admirăm pe Părinți, iar în viața noastră să urmăm o altă cale. Trebuie să fim și smeriți următori ai acestora, iar ei să ne fie pilde luminoase în viața noastră duhovnicească.

• Doxologia/ Ioan-Lucian Radu/ De ce redau Evangheliștii două liste diferite cu strămoșii lui Hristos?

Sfânta Evanghelie ce se citește în Duminica dinaintea Nașterii Domnului cuprinde arborele genealogic al lui Hristos, așa cum este el prezentat în capitolul I al Evangheliei după Matei. Un alt pasaj biblic care prezintă genealogia lui Hristos se găsește în Evanghelia după Luca, în al treilea capitol. Dacă genealogia de la Matei este descendentă, coborând de la Avraam până la Iisus, genealogia lucanică este ascendentă, mergând de la Iisus spre strămoşii Săi după trup, până la Adam.

Diferențe între genealogii

Dar există totuși probleme în ceea ce privește cele două liste: ele sunt diferite. Dacă de la Avraam la David nu există contradicții, problemele apar pentru șirul de strămoși cuprinși între David și Iisus. Genealogia lui Matei coboară de la regele David, prin intermediul fiului său Solomon, până la Hristos, în timp ce genealogia lui Luca prezintă strămoșii lui Iisus din regele David prin intermediul fiului său, Natan (Luca 3, 31). Natan, care nu este la fel de cunoscut ca Solomon, a fost unul dintre cei patru copii pe care David i-a avut cu Batșeba (I Paralipomena 3, 5). Nu se știe nimic despre viața lui Nathan, cu excepția că el a avut copii care s-au înmulțit în Israel și astfel el este menționat în Zaharia 12, 12 ca având o descendență numeroasă.

De ce genealogia lui Iosif, tatăl adoptiv?

Înainte de a face o analiză a genealogiilor, se cuvine să facem o precizare despre motivul pentru care ele prezintă strămoșii dreptului Iosif, soțul Fecioarei Maria, deși nu era el tatăl lui Hristos. Iosif nu este decât tatăl adoptiv al Mântuitorului. Dumnezeu îi porunceşte lui Iosif s-o ia pe Maria şi să dea pruncului numele Iisus (v. 20-21). În acest fel, Iosif asigură legitimitate naşterii Pruncului. Dar adevăratul Tată al lui Iisus este Dumnezeu; El S-a zămislit în pântecele Fecioarei prin „umbrirea” puterii Celui Preaînalt (Luca 1, 35). Dacă Iisus nu este fiul lui Iosif, ce rost mai are genealogia? Pentru a înţelege rostul ei, trebuie să ştim că la evrei filiaţia legală are aceeaşi valoare în ce priveşte consecinţele pentru moştenitor ca şi filiaţia naturală. Chiar dacă nu este fiul natural al dreptului Iosif, o dată ce poartă numele lui, Iisus moşteneşte prerogativele familiei davidice, din care se trage Iosif. De altfel, după o veche tradiţie – despre care mărturisesc Sfântul Ignatie Teoforul şi Sfântul Iustin, Sfânta Fecioară Maria era şi ea din neamul lui David. Căci se ştie că, în conformitate cu prescripţia din Numeri 36, 6-12, o fiică unică la părinţi trebuia să-şi ia soţ dintre rude. De aici se trage concluzia că, la logodirea Fecioarei Maria cu dreptul Iosif s-a ţinut seama şi de această prescripţie.

Soluții de interpretare a diferențelor

Date fiind diferenţele evidente dintre cele două genealogii, s-a pus încă din vechime problema concilierii lor și au fost propuse două soluţii:

Unii cercetători sunt de părere că una dintre genealogii aparține lui Iosif, iar cealaltă, Fecioarei Maria. Astfel, Matei ar da genealogia dreptului Iosif, în timp ce Luca pe a Sfintei Fecioare. Dacă ar fi să luăm în considerare această interpretare, dificultatea ar dispărea, căci nu ar mai fi vorba de arborele genealogic al aceluiaşi personaj, ci de acela a două personaje diferite. Iosif ar fi coborât din David prin Solomon, iar Sfânta Fecioară ar fi coborât tot din David, prin alt fiu al său, Natan.

Cealaltă explicație este aceea că Luca nu urmărește o genealogie, în sensul modern, ci un registru de moștenire legală, în baza legii leviratului, la fel de valabilă, arătând succesiunea lui Iisus în linia regală. Așadar, ambele genealogii sunt ale dreptului Iosif, dar Matei dă strămoşii naturali, iar Luca pe cei legali. Această explicaţie apare mai întâi la Iuliu Africanul, un scriitor creştin de la începutul secolului al III-lea. Iuliu Africanul spunea că are aceste informaţii de la rudele Domnului, adică de la urmaşii aşa-numiţilor „fraţi” ai lui Iisus.

Să luăm cazul concret al strămoșilor dreptului Iosif, pe care Matei îi numește Iacov (tatăl) și Matan (bunicul), iar Luca îi numește Eli (tatăl) și Matat (bunicul). După interpretarea lui Iuliu Africanul, care a fost adoptată de Sfântul Ambrozie, de Sfântul Grigorie de Nazianz şi de alţi vechi comentatori, Matan (descendent al lui Solomon) a avut un fiu, pe Iacov, tatăl natural al dreptului Iosif. După moartea lui Matan, soţia sa Esta, s-a căsătorit cu Matat (descendent al lui Natan), având fiu pe Eli. Deci, Iacov şi Eli erau fraţi după mamă. Frați vitregi, cum am spune noi. Eli murind fără copii, fratele său Iacov, în virtutea legii leviratului (Deuteronom 25, 5-6), a luat-o în căsătorie pe cumnata sa şi din această căsătorie s-a născut dreptul Iosif, care, în virtutea legii mai sus menționate, era considerat fiu al fratelui său mort, ca numele lui să nu se piardă. Iosif era, deci, fiul natural al lui Iacov (coborâtor din Solomon) şi fiul legal al lui Eli (coborâtor din Natan). Pentru o mai bună înțelegere a descendenței dreptului Iosif, vedeţi imaginea de mai sus.

Astfel, contradicţia dintre cele două genealogii este numai una aparentă, ambele având o valoare istorică incontestabilă, menită să arate că într-adevăr, Hristos a venit pe pământ ca rege, din neamul regelui David și că în El s-au împlinit toate profețiile Vechiului Testament.

• Pemptousia: Părintele Prof. George Florovsky/ De ce S-a făcut Dumnezeu om?

”Eu sunt alfa şi omega” (Apoc. 1, 8)

1. Mesajul creştin a fost de la bun început unul al mântuirii. De aceea şi Domnul nostru se înfăţişa pe Sine întâi de toate ca Mântuitorul care mântuieşte pe poporul Său din legătura păcatului şi a stricăciunii. Faptul Întrupării a fost îndeobşte interpretat de teologia proto-creştină din perspectiva mântuirii. Concepţiile eronate despre Persoana lui Hristos cu care Biserica primară a fost nevoită să se confrunte, au fost condamnate şi respinse, tocmai pentru că tindeau să ştirbească adevărul despre realitatea mântuirii omului. Era general acceptat faptul că înţelesul mântuirii nu era altul decât refacerea strânsei comuniuni dintre Dumnezeu şi om, ceea ce înseamnă că Mântuitorul trebuia să aparţină ambelor părţi, adică să fie deopotrivă dumnezeiesc şi omenesc, pentru că, altfel, nu putea fi restabilită comuniunea întreruptă dintre Dumnezeu şi om. Aceasta a fost linia principală de argumentare a Sfântului Athanasie împotriva arienilor, apoi a Sfântului Grigorie de Nazianz împotriva apolinarismului, dar şi a altor autori din secolele al IV-lea şi al V-lea. Este semnificativ în acest sens celebrul cuvânt al Sfântului Grigorie de Nazianz:

”ceea ce s-a unit cu Dumnezeu aceea a şi fost mântuit”[1].

Perspectiva mântuitoare a Întrupării şi întrepătrunderea – perihoreza – firilor au fost susţinute cu putere de Părinţi. Scopul şi rezultatul Întrupării au fost definite ca fiind tocmai Mântuirea omului şi readucerea lui la starea originară pe care a pierdut-o prin cădere şi păcat. Păcatul lumii a fost şters şi înlăturat de Cel ce S-a întrupat, lucru pe care doar El putea să-l facă, fiind deopotrivă Dumnezeu şi Om. Pe de altă parte, ar fi neîndreptăţit să spunem că Părinţii considerau acest scop mântuitor ca fiind singura cauză a Întrupării, ca şi cum Întruparea ar fi putut să nu aibă loc niciodată, dacă omul nu ar fi păcătuit. Părinţii nu au pus niciodată întrebarea astfel. Subiectul acesta al motivului ultim pentru care s-a întrupat Dumnezeu-Cuvântul nu a fost niciodată discutat oficial în epoca patristică. Problema relaţiei dintre taina Întrupării şi a scopului iniţial al Creaţiei nu a fost vreodată abordată ca atare de Părinţii Bisericii şi nu a fost elaborată sistematic.

”Probabil este adevărat că ideea despre o întrupare independentă de cădere se armonizează perfect cu linia generală a teologiei greceşti. Anumite expresii patristice par să ne conducă la concluzia că o asemenea abordare a avut loc, disparat însă, şi probabil a fost şi dezbătută”[2].

Aceste ”expresii patristice” au fost adunate şi examinate de multe ori, dar fără un rezultat concret, pentru că putem să îi cităm pe aceiaşi Părinţi pentru a susţine şi contrariul. Nu este suficient să adunăm citate scoţându-le din contextul lor şi ignorând motivul, adesea polemic, pentru care a fost scris fiecare dintre aceste texte. Multe dintre acele ”expresii patristice” sunt fragmente ocazionale pe care nu le putem folosi decât cu mare prudenţă şi atenţie. Înţelesul lor corect se precizează doar dacă le citim în context, adică din perspectiva gândirii fiecărui scriitor.

(…)3. Pe parcursul acestei lungi dezbateri s-a făcut permanent referire la Părinţi. Este totuşi foarte curios că lema cea mai importantă din antologia de texte patristice a fost trecută cu vederea. Dat fiind faptul că problematica motivului Întrupării nu a fost examinată în epoca Părinţilor, cele mai multe texte folosite în discuţia ulterioară nu ne pot lămuri pe deplin[15]. Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) pare să fie singurul Părinte care s-a interesat direct de problemă, deşi nu a pus-o precum teologii occidentali din secolele următoare. El a considerat că Întruparea trebuie socotită ca fiind o finalitate absolută şi primordială a lui Dumnezeu în actul Creaţiei. Natura Întrupării, adică a unirii măreţiei dumnezeieşti cu neputinţa omenească, rămâne însă o taină nelămurită, putem însă înţelege că motivul şi scopul acestei taine supreme a fost, potrivit Sfântului Maxim, însăşi Întruparea, şi, dimpreună cu ea, propria noastră integrare în Trupul Celui Întrupat. Felul în care Sfântului Maxim abordează problema este clar şi lămurit.

”Întrebarea a 60-a către Talasie” constituie un comentariu la pasajul 1 Petru 1:19-20:

«ca al unui miel neîntinat şi nespurcat, care este Hristos, cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, dar arătat în timpurile din urmă pentru noi»,

referitor la care se pune întrebarea: ”De cine cunoscut mai înainte?”. În răspunsul său, Sfântul Maxim mai întâi rezumă adevărata învăţătură despre Persoana lui Hristos:

«Aceasta este ţinta fericită (sfârşitul) pentru care s-au întemeiat toate. Acesta este scopul dumnezeiesc, gândit mai înainte de începutul lucrurilor, pe care definindu-l spunem că este ţinta finală mai înainte gândită, pentru care sunt toate, iar ea pentru nici una. Spre această ţintă finală privind, Dumnezeu a adus la existenţă fiinţele lucrurilor. Acesta este cu adevărat sfârşitul Providenţei şi al celor providenţiale, când se vor readuna în Dumnezeu cele făcute de El. Aceasta este taina care circumscrie toate veacurile şi descoperă marele sfat suprainfinit al lui Dumnezeu, care există de infinite ori înainte de veacuri. Şi vestitor (înger) al ei s-a făcut însuşi Cuvântul, fiinţial al lui Dumnezeu, devenit om. Şi Această [taină] a dezvăluit, dacă e îngăduit să spunem, însuşi adâncul cel mai dinăuntru al bunătăţii Părinteşti şi a arătat în Sine sfârşitul pentru care au primit făpturile începutul existenţei. Fiindcă pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile şi cele aflătoare în lăuntrul veacurilor începutul existenţei şi sfârşitul lui Hristos. Căci încă dinainte de veacuri a fost cugetată şi rânduită unirea hotarului (definitului) şi a nehotărniciei (indefinitului), a măsurii şi a lipsei de măsură, a mărginirii şi a nemărginirii, a Creatorului şi a creaturii, a statorniciei şi a mişcării. Iar această taină s-a înfăptuit în Hristos»*.

Se cuvine ca aici să facem o atentă distincţie între veşnicia Cuvântului în lăuntrul Sfintei Treimi şi ”iconomia” Întrupării Lui. ”Preştiinţa” are legătură tocmai cu Întruparea:

«Deci Hristos a fost cunoscut de mai înainte nu ca ceea ce era după fire pentru Sine Însuși, ci ca ceea ce S-a arătat mai pe urmă făcându-Se din iconomie [om] pentru voi» (ΡG 90,621, 624).

”Menirea absolută” a lui Hristos se vădeşte foarte limpede[16]. Această convingere se află în deplin acord cu întreaga învăţătură teologică a Sfântului Maxim: se ocupă de problemă sub multe aspecte în răspunsurile către Talasie şi în scrierea ”Ambigua”. De pildă, pornind de la pasajul din Efeseni 1: 9, Sfântul Maxim scrie:

«[prin această Întrupare şi prin epoca noastră] ne-a arătat pentru ce am fost noi creaţi şi care este scopul atotbun şi dinainte de veci al lui Dumnezeu faţă de noi» etc. (Περί διαφόρων αποριών, Ρ G 91, 1097).

Prin însăşi constituţia sa, omul gustă de mai înainte în sine ”marea taină a scopului dumnezeiesc”, desăvârşirea ultimă a tuturor în Dumnezeu (Περί διαφόρων αποριών col. 1305 şi urm.). Întreaga istorie despre Dumnezeiasca Preştiinţă se împarte, după Sfântul Maxim, în două mari perioade: prima perioadă culminează cu Întruparea Cuvântului, este istoria bunăvoinţei dumnezeieşti (”prin înomenire”). A doua este istoria ridicării omului la slava îndumnezeirii, o extindere, am putea spune, a Întrupării asupra întregii creaţii.

«De aceea, putem împărţi timpul în două părţi, potrivit rostului său, şi putem vedea că ambele epoci aparţin tainei Întrupării Dumnezeiescului, dar şi celei a îndumnezeirii neamului omenesc… şi ca să spunem acest lucru mai concret: este vorba de timpul pogorârii lui Dumnezeu la oameni şi de cel în care a început ridicarea oamenilor la Dumnezeu… Sau, pentru a spune acest lucru mai bine, începutul, mijlocul şi sfârşitul tuturor timpurilor, al celor trecute, al celor din prezent şi al celor care urmează să vină, este Domnul nostru Iisus Hristos (Προς Θαλάσσιον περί διαφόρων απόρων της θείας γραφής 22, ΡG 90, 317).

Vezi şi Περί διαφόρων αποριών, ΡG 91,1308 şi urm.

Desăvârşirea ultimă, în înţelegerea Sfântului Maxim, are legătură cu voinţa creatoare iniţială şi cu scopul [ultim al] lui Dumnezeu. Astfel, întreaga lui abordare este strict ”teocentrică”, dar în acelaşi timp şi ”hristocentrică”.Acest lucru însă în nici un caz nu opacizează realitatea cruntă a păcatului, mizeria cea din urmă a existenţei păcătoase. Cu mare putere vorbeşte Sfântul Maxim despre schimbarea şi curăţirea voinţei umane în lupta împotriva patimilor şi a răului. Dar vede această tragedie a căderii şi a îndepărtării făpturii din perspectiva mai largă a planului iniţial al Creaţiei[17].

4. În ce constă valoarea mărturiei Sfântului Maxim? A însemnat mai mult decât o ”părere personală”? Care este autoritatea acestor ”păreri”? Este întru totul limpede că la întrebarea despre ”motivul” iniţial şi cel final al Întrupării nu se poate da decât un răspuns ”ipotetic” sau unul care ”să aranjeze lucrurile”. De altfel, multe cuvinte dogmatice sunt ipotetice – numindu-se ”teologumene”[18]. În urma acestui studiu, reiese că ”ipoteza” despre o Întrupare independentă de cădere este, cel puţin, îngăduită în sistemul teologiei ortodoxe şi, în linii generale, se armonizează destul de bine cu învăţătura patristică. Un răspunsul mulţumitor la întrebarea despre ”motivul” Întrupării poate fi dat doar în strânsă legătură cu dogma generală despre Creaţie.

(…)

Gheorghi Florovski, Subiecte de teologie ortodoxă, ed. Ártos Zoís, Atena, 1989², pp. 33-42

Integral la SURSA