CONSTANTIN ISTRATE SAU “AL CINCILEA TORTIONAR”. Marturii despre IADUL de la GHERLA de la Paul Goma, Octav Bjoza si alti supravietuitori ai temnitelor comuniste

9-07-2014 18 minute Sublinieri

*

Peste 200 de oameni au murit torturaţi la comanda lui Constantin Istrate la Gherla. Istoricii l-au deconspirat pe torționar, fost adjunct al comandantului Penitenciarului Gherla. Acum în vârstă de 88 de ani, Constantin Istrate este acuzat de crime împotriva umanităţii.

Scriitorul Paul Goma a fost una dintre victimele lui Constantin Istrare. Supravieţuitorii îşi amintesc de metoda folosită: bătaia la tălpi cu ciocanul. Constantin Istrate îşi recunoaşte metoda, dar susţine că cei încarceraţi erau în prealabil consultaţi de un medic pentru a vedea dacă pot rezista acestor tratamente.

„Avea o satisfacție deosebită să bată, să ne umilească. Cu ciocanul la tălpi, cu bâta, cu o potcoavă de cal. Îi sclipeau ochii cand ne bătea Constantin Istrate”, spune Octavian Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţilor Politici.

Constantin Istrate are 88 de ani şi îşi trăieşte bătrâneţea în judetul Timiș. Supravietuitorii lagarelor comuniste îl identifică ca pe unul dintre cei mai cruzi torţionari ai regimului comunist. Constantin Istrate era adjunctul comandantului de la Gherla şi se ocupa direct de reeducarea deținutilor politici. Printre aceştia a fost şi Paul Goma, ale cărui mărturii despre brutalitatea torţionarului sunt zguduitoare.

„După părerea mea, ceea ce făceam eu era o necesitate. Trebuia să opresc dezmăţul asta, intenţia de a ucide, intenţia de a evada în masă. Ce s-ar fi întâmplat, că acolo lucrau vreo 1000 de oameni la ape şi evadau câteva sute, cum s-a întâmplat la Aiud. Dar nu cu ciocanul, că nu am folosit ciocanul, ci am folosit un levier. Am evitat treaba asta, să moară vreunul din mana mea”, spune Constantin Istrate, torţionar.

„(…) Istrate era un adevărat „om de gol”, cu reflexe proaspete şi rapide, inteligent, derutant. Degeaba vedeam pantofii negri, lustruiţi, pornind, pornind spre mine: mă feream prea devreme sau prea târziu sau îmi feream un loc, dar lovitura se ducea în altă parte, fulgerător. Nu mă puteam apăra de el. Şi lovea numai la articulaţii: coate, umeri, noadă, genunchi, glezne. Nici o lovitură ratată…, scria Paul Goma în cartea „Gherla”

Recunoaște că a torturat

Constantin Istrate recunoaşte că i-a torturat pe deţinuţi. Afirmă însă că bună parte a mărturiilor celor care au supravieţuit sunt fabulaţii.

„Am evitat treaba aceasta, să moara vreunul din mana mea. Înainte de a folosi bataia asta, aveam o lista cu toți care aveau diverse fapte. Şi aveam un doctor care facea naveta din Cluj, unul Simion. Îi dădeam lui tabelul ăsta să-mi spună care rezistă la bătaie, colaboram cu el. Voiam să ştiu care e bolnav, să-l scoată afară, făceam nişte semne în dreptul lor”, povestește Constantin Istrate.

„Istrate a fost una din marile canalii, așa îi alint eu, ale temnițelor comuniste. Un bătăuș prin excelență”, rememoreză Octavian Bjoza, alt fost deținut politic.

Octavian Bjoza a fost condamnat pe motiv că ar fi făcut parte dintr-o organizaţie paramilitară şi încarcerat la Gherla. El l-a cunoscut bine pe Constantin Istrate și îi păstrează şi acum în minte figura imperturbabilă a călăului în momentul în care îşi lovea vicitimele. […]/ integral pe digi24.ro

  • Gandul.info/ Marian Sultanoiu:

LISTA TORŢIONARILOR CARE TRĂIESC. Constantin Teodor Istrate, zis Napoleon, „unul din marii criminali ai puşcăriei” de la Gherla, care l-a „jucat în picioare” pe Paul Goma

„Gherla a fost iadul”, spun foştii deţinuţi politici. Pentru ei, acolo, nu a existat decât umilinţă, bătaie, foame, abjecţie. Le-a fost dat să-i cunoască pe acei indivizi cu manifestări subumane, regrupaţi în echipa morţii – „Goiciu, Istrate, fraţii Şomlea, Cârciu”… „Goiciu, Istrate, fraţii Şomlea, Cârciu”… sună şi azi, în minţile lor, numele acestora, ca nişte lovituri de ciocan la talpa goală. Istrate este Constantin Teodor Istrate, fost comandant la Gherla şi şef al plutonului de execuţie din temuta temniţă comunistă. Cruzimea sa era recunoscută. „Da, politrucul Istrate, zis şi Napoleon, era unul din marii criminali ai păşcăriei”, îşi aminteşte Paul Andreescu, unul dintre supravieţuitori. „Ştiam de la alţii că Istrate e în stare să-ţi dea cep burţii cu degetul mic, cu unghia, să despice, în sus şi, fără să se grăbească, să vâre mâna în burtă, să-şi înfăşoare maţele pe degete şi să le tragă afară, centimetru cu centimetru – rămânând calm, politicos, bine crescut”, povesteşte şi Paul Goma în cartea sa „Gherla”.

Gândul în parteneriat cu Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) vă prezintă astăzi profilul celui de al cincilea torţionar comunist identificat de autorităţi. Constantin Teodor Istrate a deţinut funcţii de conducere în Penitenciarul Gherla, începând prin a fi comandant de pluton (oct. 1954 – 1956), apoi ajutor de serviciu al comandantului şi locţiitor comandant pentru spate (1956 – iun. 1957), locţiitor comandant pentru pază şi regim (1957 – dec. 1958 şi 1 mart. 1959 – 1961), comandant (dec. 1958 – 1 mart. 1959).

Istrate a fost, totodată, şeful grupei care executa condamnările la moarte.

[…]

Portretul torţionarului la tinereţe

„Istrate era un tip ţigănos, mic, pirpiriu, cu o figură vicleană, de ticălos”, îl descrie fostul deţinut politic braşovean, Octav Bjoza, întemniţat la Gherla în perioada în care torţionarul fusese, pe rând, comandant de pluton (oct. 1954 – 1956), ajutor de serviciu al comandantului şi locţiitor comandant pentru spate (1956 – iun. 1957), locţiitor comandant pentru pază şi regim (1957 – dec. 1958 şi 1 mart. 1959 – 1961) şi comandant (dec. 1958 – 1 mart. 1959). „Da, politrucul Istrate, zis şi Napoleon, era unul din marii criminali ai păşcăriei. El şi cu plutonierul-major Şomlea – altă brută -, zis „Vaca Neagră” sau „Cap de Vacă”, şi cu încă unul…” îşi aminteşte Paul Andreescu din Constanţa.

“Păi, comandantul închisorii, Goiciu, era criminalul, şi pe lângă el erau ăştia: Istrate, fraţii Şomlea şi Cârciu. Spaima Gherlii, ăştia erau!”, rememorează şi Ioan Pop, din Satu Mare. “După revolta frontieriştilor, din ‘58, în fiecare duminică nu se auzea’ decât strigăte”, povesteşte Toader Botez, din Vaslui. “Pe rând, câte un etaj era la bătaie. În fiecare duminică ne băteau – era acolo locotenentu’ major Istrate şi locotenentu’ Tudoran. Fie că ai stat pe pat, fie că te-ai uitat pe geam, fie că te-ai uitat urât, primeai zece zile de izolare sau bătaie”.A fost teroare, dom’le... Zbirul în perioada aia când spune el, era locotenentul Istrate. Ăsta era un tip mic, moldovean, se ţinea în permanenţă ţanţos… El era cu bătaia” completează Nicolae Ciurică.

„Istrate era la ordine şi pază. O bătut pă mulţi. L-o bătut pă unu’ acolo de tăt o fost negru. Când o venit nu l-am cunoscut, şi stăteam cu el, împreună, de două-trei luni de zile!” adaugă la portretul torţionarului, Onisim Blaj, din Sălaj.

“La revolta frontieriştilor, Istrate s-a urcat pe scară şi a tras în plin cu pistolul mitralieră. N-am văzut niciun mort, dar răniţi am văzut. Mi i-a adus Goiciu, înspăimântat ca o fiară turbată: Doctore, ce vezi aici să tratezi şi să uiţi când ai să pleci, altfel ai să păţeşti ca ei!” povesteşte, încă emoţionat, Gheorghe Comea, din Bucureşti.

„La Gherla bătăuşi erau toţi. Dar cel mai feroce, în perioada când am fost eu, era locotenentu’ ăsta, Istrate. De el vorbeşte şi Paul Goma în cartea lui. Povesteşte ce bătaie a luat din cauză că i-a găsit o bucăţică de hârtie, ceva. Pentru chestia asta l-a bătut cu vâna de bou…”, întăreşte Alexandru Jauca, din Suceava.

Paul Goma, victima torţionarului Istrate

Părerea unanimă este că portretul exact al torţionarului Istrate, la tinereţe, este cel “executat” de Paul Goma, în cartea sa, intitulată „Gherla”. Iată ce spune Goma:

“…Ştiam de la alţii că Istrate e în stare să-ţi dea cep burţii cu degetul mic, cu unghia, să despice, în sus şi, fără să se grăbească, să vâre mâna în burtă, să-şi înfăşoare maţele pe degete şi să le tragă afară, centimetru cu centimetru – rămânând calm, politicos, bine crescut”, scrie la pagina 196 a cărţii sus-amintite.

Acest soi de rafinament pervers al terorii l-a manifestat Istrate, alături de grobianul său coleg, plutonier Şomlea, şi în momentul în care i-au aplicat scriitorului ultima bătaie, înaintea liberării sale din penitenciar.

“Au început amândoi un parter: Şomlea cu bâta şi cu picioarele, Istrate numai cu picioarele. De loviturile care veneau de sus, de la bâtă, nu mă puteam feri, pentru că nu le vedeam şi nu le vedeam pentru că trebuia să fiu atent la cele patru picioare, dinspre ele venea pericolul cel mare. Şi totuşi… Cizmele bine umplute ale lui Şomlea, cizmele burduşite ale lui Şomlea mi-au devenit, cu timpul… ei, timpul, timpul se dilatase, se zbârcise, dracu să-l ia, nu mai era el, vreau să spun că învăţasem picioarele lui Şomlea, după primul şut. Pentru că plutonierul, butucănos, greoi, cu reflexe târzii, era previzibil (…) De Istrate, însă, nu mă puteam apăra. Istrate era un adevărat „om de gol”, cu reflexe proaspete şi rapide, inteligent, derutant. Degeaba vedeam pantofii negri, lustruiţi, pornind, pornind spre mine: mă feream prea devreme sau prea târziu sau îmi feream un loc, dar lovitura se ducea în altă parte, fulgerător. Nu mă puteam apăra de el. Şi lovea numai la articulaţii: coate, umeri, noadă, genunchi, glezne. Nici o lovitură ratată. De asta ziceam că, cu timpul, ajunsesem să îndrăgesc cizmele dolofane ale lui Şomlea, cizme cinstite, cu inima-n palmă, fără ascunzişuri… Pe când pantofii domnului Istrate…” descrie Paul Goma supliciul, în aceeaşi carte, la paginile 205 şi 206.

Constantin Istrate – dosar de torţionar

Cum a ajuns Constantin Istrate să populeze coşmarurile tutror acestor oameni încarceraţi de sistemul comunist la Gherla? Cine a fost acest om şi ce l-a împins spre abjecţie şi crimă?

Iată ce spun despre el autobiografiile, rapoartele ofiţerilor de legătură, notele sale informative, documente cuprinse în cele două dosare consistente, aflate în arhiva CNSAS.

[…]

Torţionar la Gherla

Potrivit Dicţionarului Penitenciarelor din România comunistă – coord. Andrei Muraru – şi Raportului „Comisiei Tismăneanu”, în perioada 1958 – 1960, la Penitenciarul Gherla au fost executaţi prin împuşcare – în baza unor sentinţe judecătoreşti – 28 de condamnaţi contrarevoluţionari, iar în ultimii ani ai “deceniului negru”, în acelaşi penitenciar au decedat 200 de deţinuţi: 34 în 1958, 72 în 1959, 94 în 1960. 

Penitenciarul Gherla a fost un loc de detenţie – şi exterminare – de categoria I, unde erau încarceraţi condamnaţii „contrarevoluţionari”. Din aceeaşi categorie mai făceau parte penitenciarele Aiud, Făgăraş, Galaţi şi Jilava.

Pe lângă Penitenciarul Gherla, funcţiona o fabrică de mobilă al cărei comandant era ofiţerul Aurel Mihalcea. Unităţi productive cu profil industrial mai funcţionau pe lângă penitenciarele Craiova, Târgşor, Mislea, Mărgineni şi Aiud.

Numărul deţinuţilor politici aruncaţi în temniţa de la Gherla a crescut continuu, apogeul fiind atins în perioada imediat următoare revoluţiei anticomuniste din Ungaria. Au fost operate atunci sute de arestări, în special tineri şi studenţi.

Potrivit surselor precizate, în decembrie 1956, la Gherla erau încarceraţi 1.255 de deţinuţi politici, în iulie 1957 – 1.622, în decembrie 1957 – 2.253, în iulie 1958 – 2.852. 

În altă ordine de idei, regimului de detenţie al condamnaţilora de la Gherla a devenit extrem de dur odată cu înăbuşirea revoltei „frontieriştilor” de la Camera 86, a Celularului I, din iunie 1958 – cărora li s-au alăturat şi alte categorii de deţinuţi, de exemplu studenţii arestaţi după evenimentele din Ungaria -, care au cerut intervenţia Procuraturii şi a Crucii Roşii, denunţând condiţiilor infernale de detenţie şi tortura permanentă.

Revolta a fost curmată în sânge, iar urmările au fost cumplite pentru participanţi şi liderii “răscoalei” – condamnări, bătăi, anchete şi pedepse discipinare.

Comandant pază şi regim, în acea perioadă, era însuşi “micul Napoleaon”, Constantin Istrate, care se dovedise a fi unul dintre cei mai abjecţi torţionari ai penitenciarului.

Iată cum îşi amintesc deţinuţii poltici de la Gherla acea perioadă:

Mărturia lui Octav Bjoza, Braşov

„…La Gherla avusese loc o aşa-zisă revoltă a frontieriştilor. Au bătut cu picioarele de pat demontate în uşi de ziceai că le sparg. Şi au cerut să vină comandantul, să se revină la un regim de detenţie mai uman, să li se dea pachete, medicamente, nu ştiu ce. Au adus pompierii cu furtune de apă ca să-i stropească, să-i ude. Şi se-auzeau ţipetele până în centrul oraşului, căci penitenciarul e relativ aproape de centru, la 2-300 de metri. Şi se auzea vuietul ăla, cum urlau deţinuţii. Atunci au lansat zvonul în oraş că închisoarea a luat foc, că-i un incendiu, şi de-aia trec pompierii. Dar Istrate o pus pă terasa de la pavilionul II parter o puşcă mitralieră din-aia cu două picioruşe şi-a tras, a luat la secerat faţada închisorii şi se zice că un om ar fi murit şi încă vreo câţiva ar fi fost răniţi de gloanţele trase de acest criminal, care au ricoşat din paturile metalice”.

Mărturia lui Vasile Pânzariu, Suceava

„Înainte de revoluţia din Ungaria am ajuns în Gherla. Am prins acolo şi greva frontieriştilor din ’58, când Istrate o tras înăuntru, în camera mare unde erau frontieriştii, şi a împuşcat un maghiar în burtă. Ei, după aceea s-o introdus pedeapsa cu bătaia pentru orice mişcare. Îţi fărâma’ oasele, te scotea’ să te speli la baie şi pe trepte erau gardieni până jos. Şi cu ciomege, cu lemne de mătură: „Arde-i! Dă-i!” Şi desculţ te lua’, nu dădea’ voie să fii îmbrăcat. Când mergeai, treceai prin culoarul ăsta cu gardieni şi: „Poc!” Mergeai mai repede, luai mai multe, stăteai mai încet, tot multe luai! Şi când ajungeai, tot pocnit, dădea’ drumu’ la apă să te speli rapid. Şi dădea’ drumu’ când la apa caldă, când la apa rece, şi când erai cu săpunu’ tăt pe tine: „Hai! Pas alergător! Dă-i drumu’ înapoi!”.

Mărturia lui Gheorghe Comea, Bucureşti

„Când cu revolta frontieriştilor, locotenentul major Istrate s-a urcat pe scară şi a tras în plin cu pistolul mitralieră. N-am văzut niciun mort, dar răniţi am văzut. Mi i-a adus Goiciu, înspăimântat ca o fiară turbată: „Doctore, ce vezi aici să tratezi şi să uiţi când ai să pleci, altfel ai să păţeşti ca ei!”. […]/ integral pe gandul.info

Oameni care au trăit în iadul de la Gherla. „A-nceput să dea cu ciocanul în tălpi cum dai cu toporul când tai lemne. A fost cea mai cruntă bătaie. Aşa a fost cu Istrate. Nimeni nu a scăpat nebătut”

[…]

Nicolae Vlad: “Am fost azvârlit într-o gură de iad”

Iată ce spune Nicolae Vlad, unul dintre foştii deţinuţi politici – născut la 8 septembrie 1939, în Braşov -, condamnat, în 1958, la 25 de ani muncă silnică pentru activitate anticomunistă în organizaţia braşoveană „Garda Tineretului Român”, despre atmosfera şi practicile locului la sosirea sa în Penitenciarul Gherla:

“În ianuarie 1959 am fost duşi la Gherla, cu duba. După o noapte mizerabilă, am ajuns la vestita „Bastilie” românească. Eram obosit, îngheţat, ros de lanţuri. Primirea a fost groaznică. Am fost introduşi în celular, sub o ploaie de ciomege şi înjurături. Am fost azvârlit ca într-o gură de iad, într-o cameră de la parter, care se numea carantină. Condiţiile erau înfiorătoare: într-o cameră 4/6 m, erau peste o sută de deţinuţi. Se aflau acolo câteva paturi, suprapuse, dar cel mai mulţi dormeau pe ciment. Mai era acolo un butoi cu apă şi nelipsitul hârdău pentru necesităţi. Era în plină teroare, după revolta din ’58. Mâncarea era mizerabilă, igiena şi asistenţa medicală erau inexistente; la plimbare (un sfert de oră), treceam printr-un cordon de ciomege. Ne învârteam cu mâinile la spate într-un ţarc triunghiular, iar gardianul din turelă ne striga pe un ton ameninţător: „Uită-te în pământ, banditule, că acolo ţi-e locul!”. Zilnic se dădeau alarme şi trebuia să ne culcăm pe burtă  pe ciment, iar gardienii ne călcau în picioare cu cizmele.

Mărturia sa se regăseşte în cartea “Garda Tineretului Român: istoria unei organizaţii anticomuniste”, Octav Bjoza (coord.), Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Braşov, Editura Transilvania Express, 2008, pp. 41 – 42.

Traian Merca: ”A treia zi, deja erai la rând la bătaie”

Absolventul Şcoalii Militare de Ofiţeri de Infanterie Sibiu, promoţia 1953, Traian Merca – născut la 1 octombrie 1929, satul Vişagu, comuna Săcuieni, judeţul Cluj –, a fost din penitenciarul Jilava, la Gherla, în octombrie 1958.

Merca fusese arestat, în ’56, întrucât, în timpul evenimentelor din Ungaria, aflându-se într-o unitate militară a MFA de la Topraisar, “a purtat discuţii nefavorabile regimului şi a refuzat să ducă muncă de lămurire cu ţăranii din regiunea Constanţa”, sarcină primită de la superiorii săi. A fost anchetat şase luni şi condamnat, în 1957, de Tribunalul Militar de Regiune Militară Bucureşti, la 10 ani de închisoare corecţională sub acuzaţia că ar fi aderat la o organizaţie paramilitară ce urmărea să răstoarne regimul de democraţie populară – „uneltire contra ordinei sociale prin agitaţie” – art. 209, pct. 2, lit. a din Codul Penal.

Iată ce relatează Merca, în 2005, pentru Institutul de istorie orală din Cluj-Napoca, despre bătăile violente aplicate deţinuţilor de ofiţerii Constantin Istrate şi Vasile Todoran.

“Păi da… Erau în fiecare cameră din ăştia care a doua zi zicea că-i scoate la anchetă şi-i scotea să declare despre fiecare… şi a treia zi deja erai la rând la bătaie. Aşa era. Păi pe Traian Paşcalău ăsta l-o bătut de… Era unu Tudoran şi cu Istrate, adjunctu comandantului închisorii… Puneau oamenii pe scaun întins, doi ţânea de mâini, doi de picioare, şi alţii doi dăi la fund. Puneau un cerceaf ud şi dădeau… Vă spun că era fundu’ la câţiva… ferfeniţă. Cum baţi şniţelu’ aşa era fundu’ la oameni… Io am văzut asta… Şi unu’ ştiu că o fost informator şi n-o mai vrut să fie, şi l-o bătut de l-o aruncat în cameră… ca omu’ mort. Şi se uită pe vizetă şi care cum vedea că merge să-i deie o mână de ajutor sau să-i deie ceva, îl lua şi pe el”.

Fragment din lucrarea “Mişcarea de rezistenţă anticomunistă din România II: Grupul „Cruce şi Spadă”, Denisa Bodeanu, Cosmin Budeancă şi Valentin Orga, Mărturii, Institutul de Istorie Orală – Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2009, pp. 122-123.

Victor Pop: “Istrate o deschis vizeta şi o tras cu automatul în cameră”

Victor Pop – născut la 18 mai 1929, satul Hotoan, com. Căuaş,  judeţul Satu Mare -, arestat pe 6 februarie 1957 şi condamnat la 25 de ani de detenţie pentru că ar fi făcut parte dintr-o organizaţie subversivă îşi aminteşte cum, după revolta „frontieriştilor” din 1958, administraţia penitenciarului Gherla, a declanşat o adevărată teroarea în rândurile deţinuţilor. Condiţiile de detenţie au devenit inumane – ferestrele au fost astupate cu scânduri, raţia de hrană s-a redus dramatic, pedepsele s-au înăsprit. Iată ce spune el:

“Pe urmă, după rebeliune, ne-o pus de-lea înfundate, scândură la scândură, şi n-ai mai primit aer, numai pă deasupra, da’ puţin. Şi-apoi ăştia o dat jos toate obloanele alea de scândură, şi-apoi a-nceput a striga: „Criminalii !” şi „Vrem procuror general !”. Era Goiciu atunci comandant. Şi-apoi, pân la urmă, o venit Goiciu cu-n batalion de gardieni şi cu Istrate, că acesta era cu regimu’ şi paza. Şi-apo’ o blocat uşa…Ăştia dinăuntru or strigat: „Gherla !”. Şi o ieşit lume din oraş către puşcărie, s-o făcut mare scandal atunci…Pă noi pe toţi ne-o pus pe burtă în paturi şi-apoi chiar prin camera noastră o băgat pompierii furtunul’…Că ce-o făcut ăştia ? O făcut foc din cârpe, să miroasă că îi foc şi chestii în cameră…Şi-apoi o-nceput pompierii să le baje apă, da’ n-o reuşit, că ăştia o băgat toate saltelele-n geamuri şi n-o putut băga. Pă urmă, locotenentul-major Istrate o deschis vizeta şi o tras cu automatul în cameră şi-atunci i-o demoralizat… Şi-apoi gardienii o împins uşa şi paturile alea de le-or pus ei la uşă şi o intrat înăuntru. Dup-aia i-o scos afară, i-o pus pe toţi în lanţuri, şi-n fiecare zi-i ducea la baie jos, şi acolo îi bătea până îi lăsa laţi. Turna apă pă ei şi îi ducea…şi iar îi aducea…Da’ nu pe toţi o sută cinzăci, numai’ pe o parte din ei, p-ăştia care o făcut protestu’ aista. Asta o fost…”.

Fragmentul se regăseşte în “Experienţe carcerale în România”, Cosmin Budeancă (coord.),

Ion Pantazi: “Bătăile erau crunte pentru cea mai mică greşeală”

Şi fostul deţinut politic, Ion Pantazi, aminteşte în memoriile sale de duritatea ofiţerilor Constantin Istrate şi Aurel Mihalcea – şeful Unităţii productive de pe lângă Penitenciarul Gherla:

“Într-o zi s-a deschis celula şi au apărut căpitanul Mihalcea şi locotenentul Istrate, însoţiţi de o grămadă de gardieni cu dosare în braţe. Prin prezenţa lui Mihalcea, mi-am dat seama că este vorba de a scoate noi deţinuţi în fabrică. Cei ce-şi auzeau numele trebuiau să-şi ia bagajul şi să iasă afară. Printre cei strigaţi am fost şi eu şi astfel am ajuns în fabrica (de tristă memorie) de lustruit mobilă. Lustruitul mobilei constituia o muncă destul de grea, mai ales prin atmosfera făcută şi întreţinută de către căpitanul Mihalcea, conducătorul fabricii. Bătăile erau crunte pentru cea mai mică greşeală în executarea lucrului, dar şi pentru o singură ridicare a privirii de pe cuierul, scaunul sau patul pe care îl lustruiai. Căpitanul Mihalcea, una dintre cele mai mari brute pe care le-a produs sistemul comunist, supraveghea personal această muncă, ajutat fiind de un grup de miliţieni formaţi de către el şi care se întreceau în bestialităţi pentru a fi pe placul şefului”.

Fragment din cartea “Am trecut prin iad”, Ion Pantazi, Sibiu, Editura Constant, 1992, p. 22.

Alexandru Maier: ”Avea prins un cartuş exact în muşchiul fesier”

„În ’58, în Gherla, erau vreo şase-şapte mii. Da’ foarte mulţi erau acolo frontierişti. Şi frontieriştii care au fost în acea cameră mare, au aruncat obloanele şi-au dat jos şi exhaustoru’. Şi-atuncea au pus scara asta de pompieri şi-o urcat căpitanul Istrate cu pistol automat şi a tras pe geam. După două sau trei zile, am fost în camera aceea şi-am numărat şapte cartuşe care le-a tras… că o’ prins ricoşeu din tavan şi o’ lovit în perete. Atunci i-a lovit pe doi care erau în geam… Eram la chirurgie, şi la un moment dat mă trezesc cu patru caralii, cu o pătură, mi-l aduc pe unu’. Nu se-aşteptau să mă vadă, au crezut că-s la baie, şi ăia de la baie au fost scoşi şi duşi în cameră toţi, şi eu am rămas singur aicea. Şi când m-au văzut: Ce faci aici? Păi, am rămas aicea, că… No, ia […]! Iartă-mă acuma, da’ asta a fost! Da’ ce-are? Întreabă-l! Ce-ai, mă? Zice: M-o împuşcat în fund. Dom’ne, avea prins un cartuş exact în muşchiul fesier… Şi atuncea am văzut pentru prima oară plagă împuşcată… Şi avea şi gaura de intrare, şi gaura de ieşire… că ştiam că ieşirea-i puţin mai mare… Da’ nu sângera! Zic: O intrat, şi o ieşit. L-am pansat şi zic: Ce fac cu el? Ţine-l aicea! Şi aveam acolo la chirurgie un loc unde ţineam preoperator şi postoperator… şi l-am băgat acolo, în pat. Nu trec zece minute… mai vin cu unu’. No, ia-l şi pe-ăsta şi aranjează-l. Pe ăla, săracul, l-o prins undeva prin coapsă şi sângera. Ce poţi să faci? Plagă penetrantă… L-am pansat, tetanos aveam, i-am făcut o injecţie pentru orice eventualitate, că o atins glonţul îmbrăcămintea şi cine ştie ce mizerie avea… Şi dup-asta am rămas acolo cu ei. (…)

Din ziua aceea a început teroarea. În toate camerele unde-au fost obloanele aruncate şi date jos, oamenii au fost puşi în lanţuri… Te băteau, c-aveau motiv sau nu… Nu auzeai de dimineaţa până seara la fiecare etaj decât zdrang-zdrang, lanţuri, nu auzeai decât vaiete şi gemete, domnule… Şi asta a durat din 15 iunie 1958 până în 9 ianuarie 1960, cât a fost Goiciu. Atunci l-au dus pe Goiciu de la Gherla şi-a venit în locul lui Istrate. Şi-ăsta apoi a continuat, şi a fost mai al dracului decât fostul comandant, Goiciu, care-a avut şi ăla un renume în penitenciar…”.

Fragment interviu Alexandru Maier, Târgu Mureş, “Experienţe carcerale vol. I”, Cosmin Budeancă (coord.).

Costică Budu: “Şi bătaie ce-am luat!”

„La Gherla… acolo închisoare, mamă Dumnezeule! Istrate, Şomlea şi cu Cârciu, care-i mort… şi nu-i mai ţin minte pe toţi… Şi bataie ce-am luat! Ghioaga pe noi era mereu… Trebuia să stai sfânt… Dacă ne ducea la plimbare, pe scări, de sus de la 4, apoi la fiecare colţ de etaj stăteau cu ghioaga şi dăi… Trebuia să fugi tare să scapi. Şi aveam bătrâni care nu mai puteau să fugă…

Nu puteai să faci nici o mişcare, nimic, atât doar: şters, veceu, tinetă. Era tinetă înăuntru, nu te scotea la veceu decât odată pe zi, dimineaţa… Foamea!? Nu mai zic de foame… că era zi de zi. Dacă 20 de inşi mâncam dintr-o pâine de 2 kile… Deci nu-ţi venea nici o sută, că o tăia cu cuţitu şi se mai fărâma… Şi la 1 îţi trântea o varză din aia… Şi când eşti tânăr mănânci mai mult… Bătrânii, săracii, zicea’ că le ajunge, dar vai de capul ei de mâncare, că nu era consistentă. (…)

Prima dată am zis: dacă venim în Ardeal, o să fie oameni mai buni. Măi băiete! Da’ periculoasă-i Gherla asta! Şi acuma cred că ieste, îi închisoare grea. Atunci era Istrate şi cu ceilalţi gardieni”.

Fragment interviu Costică Budu, Suraia, Vrancea, “Experienţe carcerale vol. I”, Cosmin Budeancă (coord.).

Octav Bjoza: “Pentru mine, asta a lui Istrate, a fost cea mai cruntă bătaie”

“(…) Iau cele două palme, şi când intrăm pe scări să ne ducă la celulă, Istrate stătea pe balustrada de la etajul I şi mă urmărea. Istrate era un tip ţigănos, mic, pirpiriu, cu-o figură vicleană, de ticălos. În timp ce eu încă mai eram în Gherla era locotenent, da’ l-au făcut locotenent major la începutul toamnei lui ’59, când am fost luat eu şi dus în Balta Brăilei. Şi spune: „Ia, tu şi tu!” Pe 2 din cei cam 42 care eram în cele 12 paturi. Era iarna pă terminate, dar era încă frig şi eram desculţi, cu bocancii în mână, că n-aveai voie să ieşi în bocanci, că erau cazoni şi-aveau ori potcoave ori blachiuri şi s-auzea poc, poc, poc, poc. De ce? Ziceau ei că zgâriem mozaicul şi-i dat cu ceară. Aiurea, fals, erau instruiţi să nu să ştie din celula de-alături câţi îs dincolo după numărul paşilor.

Şi ne opreşte şi ne duce în camera ofiţerului de serviciu. Ofiţer de serviciu era gardianul Stan, din Mintiu Gherlii de loc. Şi zice Istrate: „Bine, mă, păi voi vreţi să mă băgaţi în puşcărie alături de voi? Păi voi n-aveţi grijă de sănătatea voastră, mă? Păi, desculţi, mă? De ce nu v-aţi pus, mă, ciorapi? Voi vreţi să vă-mbolnăviţi, să muriţi p-aici, mă? Să mă băgaţi pe mine în puşcărie lângă voi, mă?”. Zicea aşa în bătaie de joc, că mureau pe capete săracii. „Ia stai să-ţi dau eu ciorapi, mă, dacă n-ai!” Şi ne-a aşezat pe burtă, pe mozaicul încăperii, ne-a pus să ridicăm de la genunchi picioarele în sus cu tălpile apropiate şi să stăm cu capul pe mâini. A luat ciocanul cu care bătea gratiile de la ferestre la predare şi la primire, ca să vadă dacă cineva în timpul zilei sau nopţii nu le-a tăiat să fugă. Da’ cu ce să le tai? Şi-ai noştri aveau atâta demnitate în ei încât nici dacă ne deschideau uşile nu fugeam. Spuneam că să vină să-şi ceară iertare de la noi dacă vor să plecăm acasă… Aşa eram de naivi, pe undeva. Ei, şi cu ciocanul cu care bătea în gratii, care era un cilindru de stejar cu dimensiunile de 20 de centimetri lungime şi un diametru de vreo 10, şi o coadă lungă cam de 1.20 metri, făcută din carpen sau salcâm, lemn fibros care nu se rupe. S-a dat în spatele meu şi a-nceput să dea cu ciocanul în tălpi cum dai cu toporul când tai lemne. Mi-a spus: „Scoate bocancii!” În gândul meu zic: „Aoleo, ce-o să mă doară acum”. La un moment dat, după ce-am scos un bocanc, zice: „Nu, unul lasă-l!” M-am gândit: „Bă, ăsta mai are un pic de suflet în el, probabil”. Şi căutam când mă lovea să împing piciorul cu câţiva milimetrii, un pic mai sus ăla cu bocancul ca să preia el lovitura, dacă se putea.

Şi îmi trage 25 de lovituri. Simţeam cum trupul se contractă şi mi se părea că din contracţia aceea parcă săream de la pardoseală câţiva centimetri, o palmă, că pentru o clipă, pentru o fracţiune de secundă, înving gravitaţia. Parcă simţeam cum sar, mă opresc, şi iară cad. Lovea, se contractau muşchii, săream parcă. Şi zice: „Ia uite Stane, banditul nu că nu ţipă, da’ nici nu icneşte! Ia stai, bă, să-mi dau vestonul jos. Ia pune vestonul acolo în cuier să-i mai trag o porţie”. După 50 de lovituri a trebuit să cheme din celulă pe cineva cu o pătură şi m-a’ târât în celulă. Când am ajuns, ăi care aveau vechime de ani de zile au întrebat imediat: „Te-o’ lovit peste bocanc?” Eu fericit: „Da!” „Scoate-l repede! Rupeţi-l! Distrugeţi-l! Tăiaţi-l! Scoate-l repede că altminteri e groaznic, te strânge ca-ntr-o menghină şi o să ai dureri cumplite!” Nu l-am mai putut scoate deja… Şi durerile erau groaznice. Atunci cu o coadă de lingură ascuţită mi-au tăiat cusăturile bocancului şi-au crăpat pielea, şi aşa, sacrificând bocancul, au reuşit să mă salveze de-acele dureri extraordinare. (…) Eu am fost salvat de cei cu experienţă. Şi o lună de zile mă deplasam ţinându-mă de marginea paturilor, şi-n genunchi, şi-n mâini, neputând să mai pun tălpile pe podele. Iacătă o bătaie care nu se poate uita. Am mai luat multe bătăi, şi toţi au luat. Vă rog să mă-nţelegeţi, nu doar eu am luat, că nu am fost eu cel mai mare luptător anticomunist, nu eu am suferit cel mai mult de pe urma asta: toţi am fost bătuţi, diferă doar ca loc şi ca timp. N-a scăpat nimeni nebătut. Dacă vă va zice unul că nu a luat bătaie cred că ori a uitat, şi-i grav, ori exagerează pur şi simplu treaba asta. Nimeni n-a scăpat de la măcar câţiva pumni, câteva palme, câteva picioare. Dar pentru mine asta a fost cea mai cruntă bătaie. Ei, aşa a fost cu Istrate la Gherla”.

Interviu Octav Bjoza, Braşov, “Experienţe carcerale vol. III”. […]/ integral pe gandul.info

La Peciu Nou, lângă Timişoara, torţionarul Constantin Istrate trăieşte ca o mumie în cavou, sub paza strictă a soţiei: „Plecaţi, dracului, acasă! Istrate e mort. Lăsaţi-l să doarmă-n pace!”

Din Timişoara până la Peciu Nou, locul unde s-a ascuns, de ani buni, fostul comandant al Penitenciarului Gherla, torţionarul Constantin Teodor Istrate, nu-s mai mult de 25 de kilometri. Avem parte de un început însorit de februarie şi doar de câteva zdrenţe de zăpadă, alungate la marginea drumului. Asfaltul umed „sfârâie sub roţi”. Mergem spre casa lui Istrate pe o şosea largă, mărginită de case mari, solide, în speranţa că-i vom putea pune măcar două-trei întrebări. Fie şi cât să ne răspundă dacă regretă ceva din viaţa lui plină de ură, schimonosită de cinism şi violenţă.

Căutăm numărul 547. Pe o stradă, pe două… Nimeni nu ştie să ne răspundă unde vine numărul 547. Nimeni nu-l cunoaşte „pe torţionarul Istrate, de la Gherla”. O luăm de la capăt. Iar la stânga, iar la dreapta. Găsim, în sfârşit, un număr, la vedere, pe principală, de unde începem să numărăm. Metru cu metru, casă cu casă, suntem gata-gata să ieşim, din nou, din sat. Reluăm numărătoarea şi decidem că numărul 547 este o casă pe colţ, curăţică, destul de mare, şi cu termopane la stradă. Parcăm pe o uliţă laterală, traversăm un şanţ şi mergem pe o alee de dale aproape de zidul casei, prin faţa ferestrelor.

Îmi văd chipul în sticla geamului, apoi pe al lui Dan „Odi” Ţălnaru, în faţa mea. Deodată, între reflexiile chipurilor noastre, îl zăresc pe Istrate, pentru o clipă, prin aburul translucid al sticlei uneia dintre ferestre. O ţeastă descărnată, mumificată din care mai trăia doar privirea izvorâtă din găvanele osoase: amestec de spaimă, derută şi neputinţă.

L-am recunoscut, atunci, fără să-l fi cunoscut vreodată; după privirea îngrozită în care i se zvârcolea lumina.

Înaintăm spre poartă, în virtutea inerţiei, întrebându-ne dacă chipul acela descărnat poate fi al lui Istrate. Nu ştiam dacă „Zbirul Gherlei”, Napoleon al Penitenciarului mai trăieşte, iar dacă da, atunci ar fi trebuit să aibă undeva la 88 de ani, ceea ce putea corespunde, oarecum, cu imaginea stranie apărută dincolo de geam.

Peste vorbele noastre repezi, poarta de tablă se deschide cu un hodorogit metalic, acompaniat de o izbitură rece de zăvor tras până la capăt. Apoi, din curtea îngustă, apare o doamnă, între 60 şi 70, care ne priveşte curioasă. Întrebăm direct dacă putem să-l vedem, „pentru câteva minute, pe domnul Istrate, în speranţa că nu am greşit adresa…”. Femeia răspunde scurt la salut, bombăne ceva, apoi cu voce plină ne spune că „domnul Istrate e bolnav”, că „de mult timp nu se simte bine” şi că „nu crede”, dar că o s-o-ntrebe pe…. Poarta hodorogeşte iar, zăvorul izbeşte din nou, şi mai rece, se aud câţiva paşi, apoi linişte. Pe strada umedă, maşinile continuă să „fâşie” într-un ritm infernal.

După câteva minute de aşteptare, ne îndreptăm către fereastra cu pricina. Prin perdeaua trasă, de astă dată, se zăresc greu două chipuri: cel descărnat, al lui Istrate, aproape de figura unei femei mult mai tinere. Stau pe un studio şi urmăresc, concentrat, un program tv. Batem în geam. Femeia se ridică brusc şi trage draperia, apoi ne face un semn cu mâna.

„Nu contează cine sunt, iar cu Istrate nu puteţi vorbi, că-i mort!”

După câteva minute, poarta se deschide din nou şi apare doamna din încăperea de la stradă, care ne ia, hotărâtă, la rost, fără niciun fel de introducere. „N-aveţi altă treabă?! Nu aveţi nicio altă treabă de staţi pe la porţile oamenilor?” întreabă cu repetiţie, aproape fără să respire. „Putem vorbi, câteva minute, cu domnul Istrate? Sunteţi fiica lui?”. „Nu contează cine sunt, iar cu Istrate nu puteţi vorbi, că-i mort!”. „E mort?!” întrebăm noi, într-un glas, destul de comic, deşi n-ar fi fost cazul. „E mort demult!” spune femeia iar. „Doamnă, sper să nu glumiţi cu asta! Noi am văzut un bărbat pe geam”, „Vi s-a părut!” ne-o taie doamna. „Poate nu e domnul Istrate, bătrânul pe care l-am văzut…”, încercăm o temporizare. „Poate!”. „Şi poate că domnul Istrate nu stă aici…”, „Nu poate, sigur. Istrate stă la numărul 400!”. „La 400?! Dar ce-i la 400?!”. „E cimitirul!” spune femeia tot mai răstit. „Şi lăsaţi-mă, dracului, în pace, odată! Vă ţineţi de capul omului. Nu înţelegeţi că e mort? Morţii cu morţii, viii cu viii. Lăsaţi-l să doarmă-n pace!” mai spune femeia şi ne trânteşte, pentru a doua oară, poarta-n nas. […]/ integral pe gandul.info


Categorii

Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului

Etichete (taguri)

, , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

4 Commentarii la “CONSTANTIN ISTRATE SAU “AL CINCILEA TORTIONAR”. Marturii despre IADUL de la GHERLA de la Paul Goma, Octav Bjoza si alti supravietuitori ai temnitelor comuniste

  1. Pingback: Un gest laudabil si necesar: OCTAV BJOZA, PRESEDINTELE ASOCIATIEI FOSTILOR DETINUTI POLITICI, DECORAT CU CEA MAI INALTA DISTINCTIE DE NOUL PRESEDINTE, KLAUS IOHANNIS [video] - Recomandari
  2. Pingback: PROTESTUL PRESEDINTELUI AFDPR, OCTAV BJOZA: “Consider că noi trebuie să avem curajul de a prelua tot ce a fost bun de la fiecare, fie ei liberali, ţărănişti, legionari, cuzişti sau de nici o culoare politică, dar şi de a dezbate tot ceea ce
  3. Pingback: ZILELE MEMORIALULUI GHERLA - "exercițiu public de comemorare a suferinței deținuților politici din timpul comunismului" - Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare