TORTIONARII INCHISORILOR ROMANIEI (1)

• Adevarul: Torţionarii de la Penitenciarul Aiud: reeducare şi teroare în perioada comunistă

Penitenciarul din Aiud a fost în perioada comunistă unul dintre elementele cele mai dure ale sistemului represiv din România. Şi-a păstrat caracterul de spaţiu de pedepsire, reeducare şi izolare, de-a lungul întregii epoci comuniste. Din acest punct de vedere, persoanele care au condus Penitenciarul Aiud în perioada respectivă pot fi încadrate în categoria de „torţionari“.

Legionarii, foştii demnitari, reprezentanţii de marcă ai elitelor politice, sociale, culturale, economice au populat închisoarea în perioada comunistă. Mulţi şi-au găsit aici sfârşitul în urma bătăilor primite sau a bolilor de care au suferit în anii de detenţie.

Aproape 800 de morţi în 40 de ani

“Din septembrie 1948, în urma aplicării ordinului nr. 17249 al Direcţiei Generale a Penitenciarelor, condamnările politice urmau a fi executate la Aiud, Gherla, Piteşti şi Târgşor. Penitenciarul din Aiud urma să îi găzduiască pe cei mai periculoşi infractori, criminali de război, dar şi pe intelectuali (ordinul preciza următoarele categorii: avocaţi, arhitecţi, comercianţi, farmacişti, medici, ingineri, învăţători, profesori, preoţi, scriitori, subofiţeri, ziarişti), precum şi pe toţi cei care fuseseră bancheri, chiaburi, moşieri, industriaşi şi diverşi patroni. Închisoarea şi-a păstrat acelaşi caracter până în 1964 – cu menţiunea că în anii şaizeci foştii legionari au devenit categoria predominantă. După 1964 şi până în 1989, la Aiud au fost aduşi toţi aceia care au fost condamnaţi pentru infracţiuni asimilate politic, contra securităţii statului”, afirmă autorii cercetării „Morţii Penitenciarului Aiud 1945 – 1965“, Virgiliu Ţârău şi Ioan Ciupea din Cluj-Napoca.

În cercetare sunt publicate numele a 565 de persoane închise la Aiud, care au decedat în închisoare în perioada respectivă. Mulţi dintre cei decedaţi, deţinuţi politici, au fost îngropaţi pe ascuns în locul numit Râpa Robilor. Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului a demarat în urmă cu doi ani o activitate de dezhumare a rămăşiţelor pământeşti ale deţinuţilor politici. Conform cercetărilor în registrul special al morţilor de la penitenciar şi al registrelor de stare civilă de la Primăria Aiud, numărul morţilor ajunge la un minim de 782, în perioada 1945-1989.

Cei care au condus penitenciarul, în perioada 1948-1989, au fost: maior Farcaş Alexandru, 1948-1950; căpitan Dorobanţu Nicolae, 1950-1953; col. Koller Ştefan, 1953-1958; col. Crăciun Gheorghe, 1958-1964; col. Volcescu Iorgu, 1965-1973; col. Moldovan Traian, 1973-1978, lt.col. Damian Mihai, 1978-1981; col. Rus Vasile, 1981-1987 şi col. Târţan Vasile, 1987-1991.

Etape de reeducare a deţinuţilor

Referiri la atrocităţile acestora sunt cuprinse în raportul comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, condusă de politologul Vladimir Tismăneanu. Astfel, potrivit documentelor de arhivă cercetate de membrii comisiei, căpitanul Mihail Dorobanţu a fost unul dintre cei mai diabolici şi sadici comandanţi ai închisorii. În perioada cât el a fost comandant, au murit la Aiud un număr de 177 deţinuţi. Din 1953 şi până în 1958 conducerea închisorii din Aiud a fost preluată de colonelul Ştefan Koller, care s-a făcut remarcat nu doar prin completa izolare a deţinuţilor politici, ci şi prin faptul că a transferat din infirmerie pe toţi deţinuţii bolnavi de TBC, răspândindu-i în toate celule penitenciarului.

În toamna anului 1953, Koller a instaurat o adevărată teroare asupra deţinuţilor, care au avut de suferit şi pentru că iarna acelui an a fost una extrem de geroasă. În următorii doi ani, pe fondul relaxării parţiale a represiunii, în urma aplicării decretului nr. 52 din 1950, privitor la eliberarea condiţionată, dar şi al amnistierilor şi graţierilor acordate în anii 1954-1955, prin Decretul 421/1955, populaţia penitenciară de la Aiud s-a redus. A fost vorba de o relativă reducere, pentru că în locul celor eliberaţi au sosit aici deţinuţi politici de la Sighet şi Oradea, foşti demnitari politici interbelici şi membri ai partidelor Naţional Ţărănesc şi Naţional-Liberal.

Numirea la conducerea penitenciarului Aiud a colonelului Gheorghe Crăciun (fost şef al Direcţiei Regionale a Securităţii Poporului Sibiu) a schimbat treptat situaţia din această închisoare. El a început o nouă etapă a reeducării, una mai sofisticată şi mai puţin violentă, concepută şi organizată sub stricta lui supraveghere. Mai întâi din penitenciar au fost transferaţi majoritatea deţinuţilor de drept comun, în locul lor fiind aduşi foştii membri legionari. A fost vorba de o reeducare prin muncă (de la sfârşitul anului 1959 deţinuţii contrarevoluţionari au fost duşi să muncească în fabrică) şi activităţi culturale – aşa cum a fost denumită oficial – care s-a derulat pe parcursul anilor 1962-1964 şi a presupus presiuni psihologice majore asupra unor oameni care stăteau în închisoare de aproape două decenii.

Torţionar mort înainte de judecată

Colonelul Gheorghe Crăciun a fost singurul fost commandant de peniteniciar cercetat penal după 1990. A fost trimis în judecată în 2000 pentru infracţiunile comise cu patru decenii în urmă. În decembrie 1998, împotriva lui Crăciun a fost depusă o plângere penală de către Asociaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti pentru săvîrşirea infracţiunii de genocid, încadrarea fiind schimbată apoi în omor deosebit de grav.

Rechizitoriul Parchetului, care a avut la bază 11 mărturii directe ale victimelor, constata abuzurile şi încălcările grave ale drepturilor deţinuţilor de către fostul comandant. La Aiud a existat un regim de exterminare, desfăşurat în mod organizat, încălcînd convenţiile pentru respectarea drepturilor omului la care România era parte.

„Odată cu venirea la comanda penitenciarului a învinuitului col. (r) Crăciun Gheorghe, situaţia s-a agravat ca urmare a iniţiativelor acestuia în cadrul unui aşa-numit proces de «reeducare». Cei ce refuzau reeducarea erau supuşi pedepselor precum şi unui regim de lentă exterminare“. Celor care se opuneau le erau impuse constrîngeri greu de suportat care constau în raţii alimentare reduse ori chiar în suspendarea hranei, condiţii igienico-sanitare necorespunzătoare, celule igrasioase şi îngheţate (fără încălzire) care duceau la îmbolnăviri şi decese, îmbrăcăminte subţire neadecvată, lipsa plimbărilor în aer liber, lipsa asistenţei medicale“, a susţinut procurorul în rechizitoriu. Inculpatul nu a mai putut fi judecat până la final pentru că a decedat în 2001.

În semn de respect, la Peniteniciarul Aiud a fost deschis un muzeu memorial dedicat victimelor regimului comunist şi foştilor deţinuţi politici încarceraţi aici.

• Adevarul: Istoria pe care nu o vom uita niciodată: Torţionarii României. Lista „călăilor” care au spălat minţi şi au „reeducat” cu pumnul milioane de români. Fenomenul Piteşti şi metodele de tortură de la Sighet

Obligaţi să-şi mânânce propriile fecale sau să-şi bea propria urină, bătuţi pe tălpi, cu cartea de telefoane în cap, ameninţaţi cu câini fioroşi, umiliţi în cele mai oribile moduri, acestea sunt doar câteva din metodele extreme de reeducare la care deţinuţii politici au fost supuşi. adevarul.ro vă prezintă totul despre cei mai firoşi torţionari din România, oraş cu oraş, crimă cu crimă.

Imaginaţia torţionarilor depăşea chiar şi cele mai groaznice metode de tortură folosite de Inchiziţie în Evul Mediu. Cei care au trecut prin închisorile comuniste şi au scăpat cu viaţă nu au uitat o clipă chinurile la care au fost supuşi de aceşti indivizi, fără suflet, cu cel mult patru clase, dar care erau şcoliţi vreo 3-4 luni în metode de torţionare.

Fostul deţinut politic Dumitru Dragomir a povestit reporterilor Adevărul despre metodele de tortură afişate în sediul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi Deportaţi în Bărăgan din Turnu Severin.

Nu există oraş în România unde torţionarii securităţii să nu-şi fi pus amprenta asupra deţinuţilor. În penitenciarul din Oradea, deţinuţii nu erau văzuţi cu ochi buni de aceşti călăi. Oameni puşi la zid, mâini arse, zile în şir de stat în picioare, sau obligatoriu ochelari atunci când erau bătuţi. Sunt doar câteva dintre practicile torţionarilor.

Penitenciarul din Aiud a fost în perioada comunistă unul dintre elementele cele mai dure ale sistemului represiv din România. Şi-a păstrat caracterul de spaţiu de pedepsire, reeducare şi izolare, de-a lungul întregii epoci comuniste. Din acest punct de vedere, persoanele care au condus Penitenciarul Aiud în perioada respectivă pot fi încadrate în categoria de „torţionari“.

La aproape patru decenii de la dezafectare, închisoarea din Sighetu Marmaţiei încă este o amintire neagră în istoria comunismului. Este locul unde peste 200 de oameni au suferit chinuri inimaginabile şi probabil cea mai de temut închisoare din perioada comunistă. Închisoarea din Sighet a fost numit iadul elitei româneşti.

Printre închisorile comuniste din România în care, începând din 1945, au fost exterminaţi opozanţii „ciumei roşii”, se numără şi cea de la Galaţi. În perioada în care aceasta l-a avut ca director-comandant pe capitanul Petrache Goiciu, puşcăria gălăţeană a dobândit sinstra faimă de „abatorul deţinuţilor politici”. Numele lui Goiciu le dă şi astăzi fiori urmaşilor celor cărora, până să le curme vieţile, acest torţionar cu o faimă sinistră le-a transformat în coşmare greu de povestit.

Petrache Goiciu, monstrul care a zidit de viu un deţinut politic, a inventat „carcera morţii” cu latura de doar 40 de centimetri.

„Măcelarul de la Interne” şi „Maromet – bestia cu chip de om”

Majoritatea torţionarilor proveneau din familii nevoiaşe, erau fie ţărani săraci, fie muncitori necalifcaţi angajaţi în perioada de dinainte de Comunism la treburile migăloase ale diverselor afaceri interbelice. Alţii, erau foşti infractori, arma perfectă a comuniştilor pentru a-i educa pe ”intelectuali”.

Jilava sau Văcăreşti sunt doar o parte din umbrele terorii în care torţionarii erau regi ai durerii bucureştene.

Carcera de 60 de cm pătraţi căptuşită pe interor cu cuie din Sibiu

Colonelul Gheorghe Crăciun, fost şef al Direcţiei Regionale de Securitate Sibiu, despre care se spune că a inventat ca şi instrument de tortură carcera de 60 de centimetri pătraţi pe 60 de centimetri pătraţi căptuşită pe interior cu cuie, şi maiorul Nicolae Briceag, fost şef al Serviciului Raional de Securitate Sibiu sunt persoane care au intrat în istorie pentru cruzimea de care au dat dovadă în pedepsirea opozanţilor regimului comunist.

Povestea celui care a anihilat mai multe grupuri de partizani din zona Făgăraş, dar şi a altor torţionari din Sibiu.

Unii agenţi din sistemul represiv comunist n-au ieşit de sub lumina opiniei publice nici după Revoluţie. Aşa s-a întâmplat şi în cazul celui care i-a torturat pe muncitorii care s-au revoltat în 1987 la Braşov, dar a ajuns deputat.

Ristea Priboi s-a născut în 1947 în Dolj, este un fost ofiţer de securitate, a fost angajat al SIE şi politician după revoluţie.

Legarea deţinuţilor cu sârmă ghimpată

În galeria torţionarilor comunişti, un loc aparte îl ocupă colonelul de Securitate Mauriciu Ştrul. Metoda de tortură prin care s-a remarcat era legarea deţinuţilor cu sârmă ghimpată şi umilinţele extreme înainte de executare. Îi plăcea să împuşte personal deţinuţii.

Povestea care a cutremurat oraşul, Mauriciu Ştrul, torţionarul care l-a drogat pe Bartolomeu Anania în beciurile Securităţii din Ploieşti.

Scriitoarea Aspazia Oţel Petrescu a fost închisă 14 ani în lagărele comuniste. Colegii de suferinţă s-au dus unul câte unul, dar ea a rămas să aştearnă pe hârtie toate trăirile adunate după gratii. Şi-a sărbătorit a optzeci şi noua aniversare şi spune că „nici nu bănuiau bolşevicii câte zile i-au fost date să trăiască”.

Metodele dure de tortură folosite în lagărele comuniste povestite de una dintre puţinele supravieţuitoare din Piatra Neamţ.

Fenomenul Piteşti, pedepse psihologice prin umilire şi tortură fizică

Scopul experimentului a fost de a îndepărta convingerile şi ideile politice şi religioase ale deţinuţilor. Estimările totale referitoare la numărul celor care au suferit în urma acestui experiment ajung la 5.000 de oameni. În urma torturilor la care au fost supuşi au murit între 100 şi 200 deţinuţi.

Experimentul Piteşti sau Fenomenul Piteşti s-a petrecut în fostul penitenciar din Piteşti, renumit pentru aşa-zisele încercări de „reeducare“ efectuate cu autorizaţia autorităţilor comuniste în perioada anilor 1949-1952.

Mihai Patriciu a fost unul dintre cei mai odioşi criminali din perioada comunistă. Un fost şef al Securităţii din Cluj, din cauza căruia şi-au găsit sfârşitul zeci de oameni. A murit în 1996 şi a avut o bătrâneţe liniştită fără a fi tras la răspundere pentru suferinţele produse.

Printre cei ucişi de asasinul securist Patriciu se numără şi 13 luptători din rezistenţa anticomunistă, care “au dispărut” din beciurile Securităţii din Cluj, exact în perioada în care Patriciu era şeful aparatului de represiune.

Poveştile despre cruzimea unora dintre securiştii primilor sunt încă spuse acum, la mai bine de 60 de ani de la evenimente. Bătrânii din Timişoara îşi amintesc despre Vidosava Nedici ca fiind una dintre cele mai crunte angajate ale Securităţii. Emil Sebeşan este unul din cei care o cunosc bine pe cea cunoscută drept “sadica Vida”.

Cele mai cunoscute nume de ofiţeri de securitate care au torturat oameni la Timişoara vin din prima decadă a Partidului Comunist Român, când aceasta era principala armă pentru „îmblânzirea” celor care nu erau deacord cu „regimul”.

Potrivit istoricului Marin Pop, chiar dacă sălăjenii au avut mult de suferit de pe urma persecuţiei comuniste, neavând o închisoare proprie, Sălajul nu a avut, de-a lungul istoriei comuniste, torţionari celebri. “Călăii” duşmanilor comunismului din Sălaj au fost, în special, gardienii şi anchetatorii din închisorile comuniste din judeţele din jur, acolo unde erau duşi, la “reeducare”, sălăjenii.

Povestea celor care s-au “ocupat” de torturarea şi “reeducarea” duşmanilor comunismului din Sălaj.

Canalul Dunăre-Marea Neagră, gulagul comunist al Dobrogei

Dobrogea a fost folosită de comunişti ca un profitabil lagăr de exterminare pentru duşmanii regimului. În mai 1949 era dat semnalul de începere a lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră, şantier de 70 kilometri săpat cu mâinile de deţinuţii politici.

Canalul din perioada 1949 – 1953 avea să fie mormânt pentru intelectualii de rasă ai României trimişi la muncă silnică. În anii `70 era transformat într-un şantier unde să fie aduşi specialişti pentru măreaţa realizare socialistă.

Ultimii torţionari de la Iaşi ai Securităţii comuniste au trăit liniştiţi după căderea regimului, deşi mărturiile celor care au avut nenorocul să fie anchetaţi în beciurile infamei instituţii indică că aceştia au dat dovadă de o cruzime inumană.

Singurul din grupul infamilor torţionari care a mai fost adus cu forţa “în lumina reflectoarelor” după decembrie 1989 este Constantin Ciurlău.

Legaturi: