Exces de… Dumnezeu? SUNTEM “EXAGERATI” DACA LUAM IN SERIOS VIATA DUHOVNICEASCA SI REFUZAM DUHUL LUMESC?/ Slabanogi de profesie: chiar vrem sa ne vindecam?/ ZIUA IN CARE VOR CADEA MASTILE SI FARDURILE… (Recomandari duhovnicesti)

8-05-2012 7 minute Sublinieri

vitezda

Veacul de acum este macinat de dintii cariati ai excesului. Mintea omului nu mai gusta din cuvintele inteleptei cumpatari, inima e lasata sa alunece fara opreliste oriunde pofteste.

Lacomia este considerata motorul care pune in miscare economia. Nici un cistig nu e prea mare, nici un adaos comercial nu e suficient. Miliardarii spera sa fie cei mai bogati oameni de pe suprafata pamintului, inclusiv de pe suprafata cimitirelor.

Saracii nu se lasa nici ei mai prejos, dorinta de a avea mai mult ii impinge la imprumuturi peste puterile lor, semnindu-si, odata cu cererea de imprumut bancar, si propria sentinta, alegind lanturile ratelor, uneori pe viata.

Batrinii nu se mai satura de a trai, prin intermediul televizorului, vietile altora, ca palida consolare pentru netraita lor viata sau ca refuz al asumarii unui statut, specific unei virste consacrate, cindva, pregatirii pentru moarte.

Tinerii, imbatati de iluzia infinitelor posibilitati, isi exploreaza limitele, fortind necontenit capacitatea simturilor de a produce placere.

Hrana nu mai este cautata spre a zidi trupul, ci spre a excita papilele gustative. Imbracamintea este chemata sa provoace si sa seduca, e cu atit mai apreciata cu cit lasa descoperit mai mult trupul sau ii evidentiaza patimas formele. Telefonia s-a transformat din prilej de facila comunicare in nesfirsita vorbarie fara rost. Nu ne mai intereseaza a naviga pe caile informatiei, vedem in internet doar locul unde te poti scufunda cit mai mult, din ce in ce mai adinc, pina cind viata reala devine, de fapt, o a doua viata (“second life”).

Aceasta necontenita iesire a omului din cele firesti ale sale a fost remarcata cu mult timp in urma. Acum nu numai in cadrul intim al cabinetului medical auzim indemnul de a evita orice fel de abuz, ci si pe canalele media sintem indemnati, dupa fiecare calup publicitar, sa evitam excesul de grasimi, zahar, alcool etc. Avind contact poate de sute sau mii de ori cu un astfel de mesaj, ceva se schimba in mentalitatea noastra, in felul de a ne raporta la lume si chiar la Dumnezeu. Ajungem sa credem ca orice se face dincolo de anumite limite “firesti” este, automat, un lucru rau. Inclusiv cele care tin de o anume edificare spirituala, de viata duhovniceasca.

Am cunoscut parinti speriati de faptul ca ai lor copii – adolescenti sau tineri trecuti de virsta majoratului – merg prea des la biserica (in felul acesta nu ar mai avea timp, adica, sa-si traiasca viata, iar morala crestina i-ar face vulnerabili atunci cind vor trebui sa razbata intr-o societate unde viclenia, hotia, minciuna ar fi de neevitat daca vrei sa ai succes). Am cunoscut studenti scandalizati ca au colegi care invoca foarte des numele si ajutorul lui Dumnezeu (ca si cum relatia cu divinitatea ar trebui sa se consume doar duminica si numai in spatiul strict liturgic).

Cu totii luam act, periodic, de opinia unor asa-zisi aparatori ai laicitatii statului (nestiind ca laicii desemneaza tocmai “poporul lui Dumnezeu”) si care considera ca sint prea multe biserici, prea multe insemne religioase prin scoli, o prea mare prezenta a preotilor in spatiul public etc, etc.

Chiar si intre crestini (intre cei care frecventeaza biserica) am sesizat o anume uimire fata de cei care-si cauta de suflet printr-o mai deasa spovedanie, de regula saptaminala. “Ce tot exagereaza astia cu spovedania, ce pacate sa mai spovedesti dupa o saptamina? Asta este exces de zel!”se tulbura cei care nu vad in actul marturisirii decit o formalitate care trebuie implinita in posturile de peste an, inainte de a te impartasi.

[…]

Gindurile de mai sus mi-as dori sa se constituie in teme de reflectie, ele nu trebuie considerate altceva decit o smerita incercare de a sesiza – si numi ca atare – orice corp strain care s-ar strecura in trupul Bisericii. Atunci cind crestinul nu reuseste sa induhovniceasca cele ale lumii, sa faca loc pe acest pamint Imparatiei lui Dumnezeu, nu inseamna ca se situeaza intr-un punct neutru, in care nici el nu sfinteste locul, dar nici locul nu-l intineaza pe el. Este falsa iluzia unui astfel de echilibru. Acolo unde nu avem rivna pentru cele duhovnicesti, fara sa constientizam – cel mai adesea -, imprumutam din cele ale lumii in care traim, intrind intr-o logica straina de duhul Bisericii, chiar si daca ne imbracam rationamentele cu invataturi de catehism.

A spune ca sint limite in viata duhovniceasca, a pune granite si piedici artificiale in calea celor ce rivnesc Imparatia inseamna a cugeta ca excesul de Dumnezeu poate dauna sanatatii, sufletesti sau trupesti. Multe se fac in lume sub masca echilibrului si invocind dreapta socoteala, dar de un lucru avem nevoie pentru a ne rupe definitiv de influentele si de logica celor lumesti: de “nebunia pentru Hristos”. Altminteri, tare ma tem ca ceea ce apreciem ca “prudenta” astazi, poate deveni miine indiferenta sau dispret fata de cele sfinte, iar ceea ce numim “cumintenie” va lua chipul apostaziei la vreme de prigoana.

  • Doxologia:

[pr. Ioan Valentin Istrati]: Meseria de slăbănog

În lumea noastră există mulţi paralitici care nu îşi etalează evidenţa rănilor sau a slăbiciunilor lor. Este vorba desigur nu de paralizia trupului ci de slăbănogirea sufletului, prin patimi şi păcate săvârşite iar şi iar, până ajungem să ne complacem în propria nefiinţă. Boala lipsei de putere de mişcare devine un firesc malign al vieţii, obişnuinţa de a primi totul de-a gata, de a da vina întotdeauna pe alţii de propriile greşeli, de a acuza pe ceilalţi şi de a scuza sinele închircit în propriile limite.

Slăbănogul din Evanghelia de la Ioan era bolnav de 38 de ani. Se obişnuise cu durerea şi o accepta fără nicio problemă. Uneori viaţa de paralitic poate deveni psihic confortabilă, sursă de auto-victimizare şi de acuzare a celorlalţi. În 38 de ani, acest om devenise imun la revărsările de har ale îngerului vindecător, rămăsese singur împotriva durerii şi a morţii. Însă ceea ce este mai trist rămăsese singur înaintea lui însuşi. De aceea, Mântuitorul îl întreabă: Voieşti să te faci sănătos? Prin aceste cuvinte Dumnezeu arată povara uriaşă de neputinţă care parazitează şi paralizează viaţa noastră şi mişcarea noastră către Hristos. Sunt oameni care nu vor să se vindece, se simt bine în propriile idiosicrazii şi neputinţe, devin oameni ai limitei niciodată atinse.

Scăldătoarea de la Vitezda s-a extins dumnezeieşte în Biserică şi a devenit cristelniţă sfântă care iartă toate păcatele până la Botez şi Tron de Spovedanie care şterge toate petele de pe suflet şi curăţă sfinţitor inima. Acum nu numai un înger se pogoară peste ape, ci mii de arhangheli şi miriade de îngeri stau împrejurul Tronului ceresc, pe care Îngerul de Mare Sfat, Fiul lui Dumnezeu izvorăşte vindecare veşnică. Acum nu numai cel care intră mai întâi, ci toţi cei ce vin la apele vindecătoare ale Spovedaniei, primesc puterea unei vieţi noi şi nemuritoare. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dacă noi ne vom aminti păcatele noastre, Dumnezeu le va uita, iar dacă noi le vom uita, Dumnezeu şi le va aminti”. Spovedania este, aşadar, judecata universală, anticipată în infinitul iubirii lui Dumnezeu, care şterge orice păcat mărturisit prin pocăinţă şi anulează pedeapsa înstrăinării omului de Dumnezeu.

De prea multe ori meseria noastră este de slăbănog. Este meseria redundantă de a da vina pe alţii, de a aştepta totul de la ceilalţi, de a te scuza la nesfârşit, de a sta imobil, paralizat în propriile neputinţe şi păcate, suferind de pareză spirituală şi privind cu invidie la cei care se mântuiesc. Această meserie trebuie abandonată imediat şi definitiv, printr-o lucrare totală, care implică deopotrivă mintea, sufletul, viaţa, trupul şi lucrarea noastră. Rugăciunea neîncetată, postul liberator, milostenia sinceră, smerenia adâncă, aşteptarea activă, deschiderea de a primi harul, bunătatea fără cusur, tăcerea plină de mulţumire, cuvântul rostit pentru zidire, toate aceste sunt în măsură să ne disponibilizeze din meseria ingrată (adică fără de har) de paralitic de serviciu şi să ne ajute să ne mişcăm liber în urcuşul nostru către Dumnezeu.

[diac. Liviu Petcu]: La judecata finală se vor deschide „cărțile conștiinței” fiecăruia

Nu va mai fi nevoie acolo de documente, nici de dovezi, nici de alte mărturii sau martori. Conștiința fiecăruia va fi şi martor şi mărturie şi judecător.

Conștiința este glasul lui Dumnezeu în om, calea prin care El ne arată deosebirea binelui de rău. Toate faptele oamenilor vor fi raportate la judecata conştiinţei, căci ea este – și a fost dintotdeauna – un judecător drept și nepărtinitor care va arăta fiecăruia dacă a iubit lumea sau pe Ziditorul ei, dacă a slujit creația sau pe Creatorul ei și dacă a dorit slava de la oameni ori pe cea care coboară din ceruri.

La judecata finală vor fi puse faţă în faţă poruncile lui Dumnezeu cu faptele săvârşite de fiecare dintre noi. Păcătoșii care au refuzat constant întoarcerea la Dumnezeu și pocăința văd în ei înşişi ruşinea şi chipurile păcatelor, precum și consecințele grave generate de acestea. Prin lucrarea tainică a Dreptului Judecător, conștiința fiecăruia va recunoaște atunci fapta bună sau rea săvârșită și implicit binele sau răul determinat de el în viața întregii lumi. În lumina lui Hristos și în fața chipului Său – pe care unii dintre Părinții Bisericii spun că păcătoșii osândiți îl vor vedea mânios, iar drepți blând, pașnic și iubitor –, se vor descoperi chiar cele mai ascunse gânduri, tot ceea ce a fost ținut ascuns de ochii și urechile semenilor. Cărțile care vor fi deschise (Dan. 7, 10; Apoc. 20, 12) sunt conștiințele oamenilor care sunt cele mai vechi legi sădite de Dumnezeu în ei, odată cu crearea lor. În aceste cărți, la judecată finală, se va putea citi fără putinţă de înşelare. Când acestea se vor deschide, „în inimile şi conştiinţele păcătoşilor se va afla închipuirea de sine sau slava deşartă, sau erezia, sau invidia, sau pizma, sau altceva din acestea; se va afla negrija, trândăvia şi neîmplinirea din toată inima a poruncilor lui Dumnezeu, de unde vine lipsa iubirii Lui. … Iar când se vor deschide cărţile conştiinţei sfinţilor – ia aminte! – va străluci Hristos, Dumnezeu, Cel ascuns acum întru ei, cum a strălucit înainte de veci din Tatăl. Şi sfinţii vor fi asemenea Celui Preaînalt (Isaia 14, 14)”. (Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, 12).

Domnul Hristos „va judeca lumea cu nepărtinire” (I Petru 1, 17), fiecare primind după cum a lucrat. În faţa lui Dumnezeu nimic nu va rămâne necercetat. Dacă cineva a cultivat și a înmulțit binele și dreptatea în lume, acestea vor merge înaintea lui, iar dacă a ales, a lucrat și a sporit răul, plata răutăţii va fi înaintea sa. Acolo va fi cu adevărat momentul adevărului. Acolo nu se poate tăgădui nimic, căci înseși faptele vor da mărturie pentru sau împotriva fiecărui om, înfățișându-se, ca

într-o oglindă, aşa cum au fost ele săvârşite. Nu va mai fi nevoie acolo de documente, nici de dovezi, nici de alte mărturii sau martori. Conștiința fiecăruia va fi şi martor şi mărturie şi judecător. Va dispărea orice mască, minciuna nu va mai avea nici un fel de fard. Vor ieși la iveală și vor fi supuse unei foarte exacte cercetări până şi cele mai mici dintre păcate, precum şi ostenelile și meritele fiecăruia, mari sau mici, multe sau puține. Vor fi descoperite lacrimile orfanilor, suspinele văduvelor, purtarea dură și nemiloasă faţă de cei necăjiți, răbdarea și curajul săracilor care au înfruntat sărăcia necârtind, ci mulțumind lui Dumnezeu, raportarea fiecăruia față de bunurile acestei lumi și de averea proprie, precum și modul cum a fost ea strânsă, chivernisită și cheltuită etc. Se va da seamă nu numai de faptele întunecate, ci şi de privirile cele lascive, gândurile cele rele, viclene și nerușinate cu care a consimțit fiecare şi de cuvintele cele zadarnice şi de râsul aiurit. Vor sta într-o parte păcătoşii cu pedepsele lor, iar în cealaltă parte drepţii cu răsplăţile și cununile lor, privindu-se și cunoscându-se unii pe alții. Nimeni nu va putea aduce scuza cum că n-a putut împlini virtutea, fiind om și viețuitor în lumea care a zăcut sub cel rău, căci în fața lui vor sta drepții care au trăit în același veac și au suferit poate lipsuri, ispite și ordalii mult mai puternice, înfruntându-le și depășindu-le. Atunci, fiecare mucenic îl va vedea pe prigonitorul lui şi fiecare persecutor îl va vedea pe cel pe care l-a chinuit, precum menționează profetic înțeleptul Solomon: „Atunci va sta cu multă îndrăznire dreptul înaintea feţei celor care l-au necăjit pe el”(Înţ. Sol. 5, 1)”. La judecată se va împărți fiecăruia ceea ce și-a pregătit el însuși în decursul vieții pământești. Omul atunci când a ales răul, era conștient și de suferința legată de acesta. În acel moment înfricoșător cuvântul: Iartă-mă! va rămâne fără răspuns pentru cel ce-l strigă. Cei buni își vor primi răsplata chiar și numai pentru un pahar cu apă rece dat celor mai mici sub chipul cărora a stat ascuns în mod tainic și numai de Dumnezeu știut, Mântuitorul (Mt. 10, 42; Mt. 25, 40).

La ceasul Judecății celei din urmă, mustrarea conştiinţei şi amintirea netrebniciilor săvârşite, nemărturisite în fața duhovnicului și nepocăite vor fi mai rele decât nenumărate pedepse, pentru că cei osândiți îşi vor aminti de toate cele din viața lor, de cuvinte, de fapte, de gânduri şi nu vor putea uita de nici una dintre acestea.Trecutul pângărit și plin de cusururi îi va ruşina și-i va chinui și mai abitir când vor vedea în jurul lor şi pe toţi acei cărora le-au pricinuit prin rele exortații și prin exemple negative, chinuri asemănătoare, căci prin faptele întunericului săvârșite de ei nu s-a conturat doar destinul sau destinația lor, ci și al unei părți din umanitate. De cealaltă parte, drepții vor începe să guste atât bucuria infinită care nu se va lua de la ei cât și recunoștința arătată de către toți asupra cărora s-au răsfrâns razele bunătății, milei și dreptății lor.

De aceea Scriptura sfântă și întreaga Tradiție Ortodoxă ne îndeamnă să ne privim pe noi înșine în conștiința noastră ca într-o oglindă în care să cercetăm gândurile, cuvintele și faptele noastre. Nimeni dintre oameni nu ne poate cunoaște atât de bine precum ne cunoaștem noi înșine, privind în conștiința noastră, iar dacă ascultăm glasul acestui învățător sincer, ne petrecem viața fără a greși. Biserica lansează tuturor creștinilor nenumărate apeluri pentru a nu nesocoti, nici a înăbuși glasul conștiinței prin multele păcate adăugate unele după altele, căci, în vremea rugăciunii, o conștiință maculată se va face zid între ei și Dumnezeu, iar în vremea ieşirii sufletului și la judecata universală va fi pârâșul lor, cea care îi va osândi definitiv, după cum o conștiință curată va dărui celor ce i-au ascultat glasul sacru îndrăznirea cea bună către Dumnezeu. Bunii credincioși care s-au ostenit în viața aceasta pentru lucrarea binelui vor dobândi cununile cele nepieritoare, bunătățile cele multe, veșnice și de nedescris, altfel spus, „ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a suit” (I Cor. 2, 9).


Categorii

Articolele saptamanii, Pagini Ortodoxe, Parintele Constantin Sturzu, Preot Ioan Valentin Istrati

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “Exces de… Dumnezeu? SUNTEM “EXAGERATI” DACA LUAM IN SERIOS VIATA DUHOVNICEASCA SI REFUZAM DUHUL LUMESC?/ Slabanogi de profesie: chiar vrem sa ne vindecam?/ ZIUA IN CARE VOR CADEA MASTILE SI FARDURILE… (Recomandari duhovnicesti)

  1. Pingback: “Doamne, ajuta-ma sa vreau sa pot!”/ VIATA CA UN MULTI-TASKING LA FOC AUTOMAT: “Cum sa Isi mai gaseasca Domnul timp de noi, cand noi nu ne mai gasim timp nici pentru noi insine?”. CU CE “C.V.” NE PREZENTAM IN FATA LUI D

Comentariile sunt inchise.

Formular comentarii

Carti

Documentare