PUTINA VREME MAI SUNT CU VOI… Cuvinte rascolitoare ca niste Denii ale Parintelui Mucenic Constantin Sarbu. Si o meditatie la Evanghelia primei Denii (smochinul neroditor, lucratorii cei rai, darul care se va lua de la noi)

19-04-2011 Sublinieri

Hristos mai este încă lângă tine, dar cine ştie cât timp? Tot nu vrei să preţuieşti acest har? Ce vei face când se va duce de la tine?

Mai sunt puţin cu voi…

“Zilele fericite trec cel mai repede pe pământ, prilejurile binecuvântate sunt cele mai rare şi oamenii cei mai buni rămân cel mai puţin cu noi.

O, dacă am şti dinainte aceste lucruri, pe care le ştim în urmă, cum am răscumpăra atunci cu grijă zilele fericite! Cum am folosi ocaziile binecuvântate şi cum am şti să preţuim pe oamenii buni cât mai sunt cu noi!

Oricât de lungă i-ar fi viaţa pe pământ, omul bun rămâne tot puţin lângă noi. De omul bun şi cu voia bună nu te saturi niciodată! De Dumnezeu şi de bunătate este atâta nevoie printre oameni, că oricât ar prisosi, tot va fi mereu lipsă! Dar când ai de la Dumnezeu harul de a avea lângă tine un învăţător preţios, un binefăcător atât de rar, un părinte atât de scump, un prieten şi un soţ atât de dulce şi de neînlocuit, nu te despărţi nici o clipă de el, ţine-i minte orice cuvânt, urmează-i orice sfat, preţuieşte-i orice îndrumare, învaţă-i orice pildă! Că de nimic nu vei avea nevoie mâine ca de acestea, când el nu va mai fi cu tine şi când tu nu vei mai avea nici pe cine să mai întrebi, nici cui să-i mai spui ceea ce îi spuneai numai lui. Abia atunci vei vedea pe cine ai avut lângă tine!

Dragă tinere şi tânără care mai aveţi încă un tată şi o mamă lângă voi, pe măsură ce trec zilele, aceste capete cărunte, aceste inimi care v-au iubit şi vă vor iubi până la moarte vor pleca de pe pământ. De aceea, cât mai sunt lângă voi, să-i preţuiţi şi să-i iubiţi cu toată puterea voastră, căci nici iubirea de soţ, nici cea de frate, nici cea de fiu nu va putea fi niciodată atât de frumoasă şi adevărată ca iubirea părintească! Soţ sau soţie poţi să ai pe oricine, fraţi poţi să ai mai mulţi, fii şi fiice poţi avea tot aşa, dar mamă adevărată nu mai poţi avea în vecii vecilor, decât numai una! Şi nici tată adevărat nu mai poţi avea un altul, decât unul. Dragă soţ şi soţie, aţi trăit atâţia ani împreună, Dumnezeu v-a unit şi v-a ajutat să treceţi prin atâtea încercări până astăzi; aţi crescut copii, aţi ridicat case, aţi suportat necazuri; anii vi se apropie acum de sfârşit şi numai Dumnezeu ştie cât veţi mai fi împreună! Atunci, de ce nu vă puteţi iubi mai mult, ierta mai mult, preţui mai mult?!

Dragă suflete reîntors la Hristos, de atâtea ori te-a chemat pe tine Hristos şi atâţia ani a fost El mereu lângă tine! Anii au trecut, atâţia dintre cei care au auzit şi au ascultat cuvântul sfânt alături de tine s-au întors la Hristos sau la mormânt, dar tu încă stai între Hristos şi mormântul tău. La Hristos ai putea sa vii, dar nu vrei. La mormânt n-ai vrea să mergi, dar nu vei putea să nu te duci. Hristos mai este încă lângă tine, dar cine ştie cât timp? Tot nu vrei să preţuieşti acest har? Ce vei face când se va duce de la tine? Nu-L lăsa să plece, vino!

Doamne, Iisuse Hristoase, Iţi mulţumesc că nu ai plecat nici de lângă mine până nu m-am hotărât să Te primesc şi eu şi să Te cuprind în inima mea pe veci! Mă rog din tot sufletul pentru toţi acei de lângă mine, precum şi pentru cei de pe pământ care încă nu Te-au aflat pe Tine. Ajută-i, Te rog, ca să Te afle şi ei cât mai sunt pe pământ!”

(din: Lacrima si har. Preotul martir Constantin Sarbu, Editura Bonifaciu, 2011)

***

Evanghelia dupa Matei 21: 18-19, 33-43

Dimineaţa, a doua zi, pe când se întorcea în cetate, a flămânzit; Şi văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze, şi a zis lui: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată…

… Ascultaţi altă pildă: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Cand a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot aşa. La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? I-au răspuns: Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor. Zis-a lor Iisus: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: “Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri”? De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei.

Meditatie Razboi intru Cuvant:

Mult, foarte mult, ni s-a dat noua, crestinilor ortodocsi ai acestor vremuri de pace si de libertate, binecuvantati sa traiasca una dintre rarele si fericitele secvente (scurte, este drept) ale istoriei recente in care credinta lor nu numai ca nu le-a fost  interzisa si prigonita, dar a si cunoscut, probabil, cele mai prielnice conditii de dezvoltare si manifestare, din punct de vedere al facilitatilor/inlesnirilor omenesti (pe orizontala). Pana in aceste zile, cand se itesc, iata, la orizont, norii negri amenintatori ai celor mai mari stramtorari si ale celei mai diabolice dictaturi de la inceputul veacurilor, asadar pana acum, oricat ne-am lamenta acum sau oricat ne-am fi plans, cei mai multi dintre noi – cei relativ tineri, sa zicem – daca am avea un strop de realism, de cunoastere a istoriei Bisericii, cat si, mai ales, de smerenie, ar trebui sa ne dam seama ca, de fapt,… ne alintam foarte mult.

Niciodata in istorie o masa atat de larga de credinciosi nu a beneficiat de privilegiul unui acces progresiv tot mai mare, iar ca urmare a internetului, a unui acces  – practic – cvasitotal, nelimitat,  la toate sursele de formare si de informare ortodoxa, teologica, duhovniceasca, de orice fel. Inclusiv, in ultimii ani, la posibilitatea de a cunoaste, din ce in ce mai amanuntit si mai “specializat”, care este mersul lucrurilor in ceea ce priveste viata bisericeasca de la noi si din lume, dincoace si dincolo de “cortina”; de A STI, A DESCOPERI SI A FI CONECTATI 24h/24 cu tot ce misca “in luna si in stele” in intreaga lume, cu o infinitate de alte informatii, cu tangenta si relevanta mai mica sau mai mare pentru viata noastra duhovniceasca. O perioada care, pentru foarte multi, a fost si una de relativa bunastare materiala, de confort sporit si de posesie facila a unor terminale de inalta tehnologie comunicationala (mai nou, devenite aproape indispensabile, iar pentru tot mai multi, o sursa de dependenta psihologica). Viata usoara si accesul larg la resurse informationale ne-a ajutat enorm sa ne ocupam cu activitatea de cunoastere a celor exterioare, mult dincolo de ceea ce ne puneau la dispozitie scoala si bibliotecile.

Niciunei alte generatii nu i s-a dat prilejul pe care l-am avut noi, din plin: sa cunoastem, sa discernem si sa putem alege singuri tot ceea ce inseamna reperele corecte, sanatoase, autentice de invatatura si de practica bisericeasca, ba chiar sa le transmitem si altora, sa le impartasim, sa le multiplicam. Ni s-au pus la indemana scrierile Sfintilor Parinti mai vechi si mai noi, am avut privilegiul sa ni se dea “pe tava”, in cantitati uriase, deja aproape “industriale”, vietile si cuvintele de invatatura ale parintilor, traitorilor si teologilor contemporani, atat in forme brute, cat si in compendii si versiuni concentrate, secventiale, filtrate, selectate, “gata preparate”… Am avut sansa imensa – pe care nici sfintii nostri martiri ai inchisorilor comuniste si intelectualii crestini interbelici nu o aveau – de a ne trezi, practic, fara vreun merit sau efort deosebit, la intelegerea riguroasa si plina de acuratete, la nivel rational, a ceea ce inseamna “dreapta credinta”, deosebind-o cu maxima acrivie de orice amestec, pervertire, omisiune sau adaugire dogmatice sau morale. Am putut cunoaste, aprecia si folosi tot ceea ce inseamna icoana bizantina veritabila, muzica psaltica traditionala, slujire ortodoxa curata, am putut cerceta, foarte frecvent, o multime de manastiri din tara si chiar din afara ei, am putut cunoaste si cere sfat unui numar foarte mare de duhovnici mai batrani sau mai tineri, mai incercati sau mai putin, am putut vedea si asculta zeci si sute de conferinte, predici si interviuri pe toate temele posibile, sa punem intrebari si sa primim raspunsuri… Si inca multe altele, care ar face si mai obositoare aceasta trecere in revista.

Este acuta nevoie sa constientizam toate acestea, pentru ca, se pare,  atunci cand le avem pe toate la discretie, riscam extrem de usor “sa ni se urasca cu binele” si sa luam totul ca ceva absolut normal, ca pe niste drepturi “naturale”, care ni se cuvin, de care dispunem asa cum binevoim, si pentru care nu avem nicio socoteala de dat nimanui. In realitate, tot ce avem (am avut) este un DAR gigantic, coplesitor si… infricosator. Un dar si o responsabilitate, o misiune, adica datoria unei lucrari pe masura. Este via bogata si dotata cu tot ce trebuie, pe care trebuia numai s-o lucram. Este smochinul care a fost sadit si care trebuia numai sa aduca rod.

Sa ne uitam insa foarte atent si sincer la noi, si sa recunoastem daca avem ceva mai mult decat simple frunze, si acelea crescute fara meritul nostru, iar cu ele ne laudam cat e ziua de mare, ca si cum acelea ar fi totul. Iar Hristos-Domnul vine la noi, flamand de a gasi loc unde sa-Si reverse si sa-Si inmulteasca iubirea… si flamand ramane. Samanta Sa nu a adus rod. Suntem uscati, seci, gaunosi, dar ne infoim si ne umflam, falindu-ne prosteste… tot cu ceea ce El ne-a dat. Multi se lasa inselati si, nestiind ce inseamna rodul, se desfata infantil, de aspectul exterior, poate chiar orbitor, poate chiar si halucinogen, al frunzelor noastre. Ii ametim, ii imbatam cu iluzii, cu vorbe, cu pretentii, cu promisiuni, cu teorii si, mai ales, cu FORME. Cu forme “corecte” si “frumoase”.

Cand Dumnezeu Isi trimite slugile ca sa ne cerceteze, le alungam si le batem cu furie, fiindca ne deranjeaza si cauta sa ne “impiedice” din savarsirea propriei noastre voi, a bunului nostru plac. Nu vrem sa raspundem in fata nimanui, nu vrem sa ascultam de nimeni, nu vrem sub niciun chip sa acceptam ca nimic din ceea ce “avem” nu ne apartine de drept… Si ca nu ajunge sa spunem “Doamne, Doamne“, nu ajunge sa facem lucruri de fatada in numele Celui de Sus, ca sa si insemne ca “lucram in via Domnului”; ci trebuie, efectiv, sa-I slujim si sa-I inchinam numai Lui, cinstit si supus, tot ceea ce suntem si tot ceea ce facem, cu frica si cutremur, cu maxima recunostinta, pana acolo unde sa ne topim de uimire si de multumire pentru ca Dumnezeu ne-a miluit cu o asemenea uriasa binecuvantare, in ciuda ticalosiei noastre.

In loc de asa ceva, comoara ortodoxiei noastra a ajuns astazi, cel mai adesea, asa cum este traita si “marturisita” de noi, numai un ghem de pretentii tafnoase si ingamfate, numai un pretext de auto-afirmare indecenta si galagioasa, un “prilej de castig rusinos” de slava, de trufie a ‘desteptaciunii’, de putere si de… tot ce se mai poate. In beneficiul… viermilor care ne vor manca basica de desertaciune  a bunastarii lumesti si a eului nostru hipertrofiat care se va transforma intr-un altfel de vierme, cel neadormit al constiintei, atunci cand toate iluziile de acum, grabnic, vor inceta, si cand toate orgoliile, vanitatile, placerile, visele, invidiile, intrigile, socotelile si planurile marete pe care astazi ni le hranim si le umflam pana peste masura vor fi spulberate si “date-n priveliste”.

Ne mandrim in zadar cu ce nu e al nostru si nu mai stim sa pretuim simplu, curat, inocent, toata avutia aceasta duhovniceasca de multe feluri care ni s-a incredintat spre a o preface in roade hranitoare de pocainta si de dragoste, tot timpul pretios pe care l-am avut, toata sanatatea si puterea cu care Domnul ne-a inzestrat ca sa putem sa purtam si sa plinim neputintele celor slabi, sa ungem ranile si sa spalam picioarele celor sarmani si suferinzi, cu trupul sau cu sufletul.

Senzatia noastra dureroasa, acuta este ca… avem inspaimantator de mult ajutor, de multe daruri si NE-AM CAM BATUT SI NE BATEM JOC IN CONTINUARE, cu nonsalanta, de tot. Se scrie imens, se publica, se tipareste, se posteaza in nestire, se copiaza, se multiplica, dar… de citit, cine mai citeste? Si din ceea ce citim, CUM CITIM, cat de atent, cat de profund, cat de rabdator si patrunzator pentru A NU PIERDE nimic din ceea ce ni se transmite ziditor si implinitor, spre mantuirea noastra? Si din cat citim, cat interiorizam si cat incercam sa aplicam in viata noastra, sa punem in aplicare? Sau numai ne multumim ca intelegem, ca ne place, ca ne imbogatim cunostintele, ni se “ascute” mintea si, mai ales, ca ne sporim… arsenalul si capacitatea de a ne inalta deasupra altora, de a-i judeca si de a-i critica pe cei mai ignoranti sau mai neglijenti in gandire si in exprimare? Din tot ceea ce ascultam si privim ca arta sfanta, cu ce ramanem? Numai cu desfatarea sau, iarasi, cu, satisfactia ca devenim “fini cunoscatori” si “esteti rafinati”? Deci… la ce ne foloseste, de fapt, tot ceea ce primim – intr-un volum cu mult peste masurile firesti ale unui om care… mai trebuie sa faca si altceva decat sa citeasca, sa inmagazineze? La ce ne foloseste multa desteptaciune, daca o exploatam cu viclenie si pretiozitate, daca sufletul – adica nevinovatia inimii, curatia de prunc iubita de Domnul – ni-l vom pierde? La ce ne foloseste SA STIM de toate, sa invartim lumea pe degete sau sa digeram zilnic milioane de cuvinte, daca acel “un singur lucru care trebuie” si care ramane ca “hrana pentru viata vesnica”, tocmai pe acela il uitam, il dispretuim si ii dam cu piciorul…

E Saptamana Mare, e vremea marilor examene de constiinta, in lumina Patimilor mantuitoare ale Celui care a suferit si a murit pentru noi, si a Carui jertfa, iarasi, in ochii nostri, s-a banalizat si s-a ingropat sub zgura nesimtirii sufletelor noastre… incat avem nevoie sa vedem cum alti nevinovati sunt chinuiti, sufera atroce si mor prematur langa noi, pentru a da chip mai real, si de aceasta data, Jertfei lui Hristos, Cel care sangereaza, Se batjocoreste, Se umileste si Se rastigneste si astazi, in ei, in toti cei umiliti si obiditi ai lumii.

E vremea sa tacem mai mult si sa ne intrebam mai mult: CE AM FACUT SI CE FACEM CU TOT CE NI S-A DAT? Am umplut candelele cu untdelemnul harului Duhului Sfant sau am socotit aceasta, pentru noi, ca ceva fie subinteles, usor, fie facultativ, risipindu-ne timpul si puterile in ORICE ALTCEVA DECAT CELE ESENTIALE ale vietii noastre care sa atraga si sa statorniceasca in noi harul?

Sa nu ne slabim impietrita inima din biciul constiintei pana ce nu va constientiza, nu va sangera si nu va varsa lacrimi de recunostinta si de rusinare pentru tot ce am primit si am irosit.

E vremea sa intelegem ca, dincolo chiar de pocainta mea personala, ca obste, suntem, intr-adevar, in situatia evreilor de acum doua milenii si ca suntem, iminent si implacabil, chiar la ora scadentei, exact in pragul clipei cand, dupa ce am facut praf cu inconstienta toata “mostenirea” Tatalui, bate ceasul in care se cere rod de la noi. Si cand, cu siguranta, vom fi gasiti nevrednici si se va lua de la noi comoara de care nu am fost vrednici, via pe care nu am lucrat-o pentru Stapanul nostru si pentru ai Sai frati mai mici… Si atunci vom dusi in crunta robie, in amarnice lipsuri si in cumplite – deloc eroice – prigoniri, vom fi lasati sa ne vedem zdrentarosi, neajutorati, jefuiti de toate si sa ne plangem goliciunea ca, macar asa, in ultimul ceas, sa ne putem mantui, “ca prin foc”.

Sa multumim acum din inima pentru tot bunatatii lui Dumnezeu, sa fagaduim ca de ASTAZI nu ne vom mai bate joc de El si… sa ne pregatim cu nadejde, cu umilinta si spasire, pentru acele momente de incercare care stau sa vina mai curand decat credem…

Slava indelung-rabdarii Tale, Doamne, Slava Tie!

Doamne, ai mila de robii Tai!

Admin. Razboi intru Cuvant

***

Parintele Rafail Noica: “SE POATE LUA SI DE LA NOI…”

Ce mi s-a întâmplat mie s-a întâmplat multora în Apus când ne-au lipsit cele pe care le luam de bune, am început să căutăm, căutând am găsit mai mult decât ne-am aşteptat. În cazul meu, când vă spun că am trăit ortodoxia ca fiind însăşi firea omului a fost acel mult mai mult decât mă aşteptam. Întrebam pe Dumnezeu în taina inimii: Doamne, dar de ce ar fi ortodoxia mai adevărată sau mai înţeleaptă sau mai adâncă sau mai nu ştiu ce decât protestantismul care-l descoperisem eu aşa cum mi se părea. Mi-a arătat Dumnezeu că nu era mai înţeleaptă, mai adevărată, era firea omului. De-aia este mai decât ori şi ce. Orice religie, orice rătăcire, orice ideal este un om care se caută şi ortodoxia este aia ce caută omul.

Pe meleagurile noastre se întâmplă ce se întâmpla cu evreii din Vechiul Legământ. Conştientizaţi de descoperirea dumnezeiască că ei sunt poporul ales, bineînţeles că păcatul şi-a tras spuza pe turta lui şi atuncea au început să se mândrească. Care este primul cuvânt de propovăduire al glasului Cuvântului lui Dumnezeu, adică Ioan Botezătorul? – Troparul zice că e glasul Cuvântului, glasul cel din pustie – “şi să nu vă ziceţi vouă că sunteţi sămânţa lui Avraam că zic vouă că din pietrele acestea Dumnezeu poate să ridice fii lui Avraam”. Echivalentul acestor cuvinte este valabil pentru toată ortodoxia în baştina ei astăzi, la noi, la ruşi, la greci am văzut aceleaşi lucruri. Paradoxal, ce s-a întâmplat în istorie, ce s-a întâmplat în Vechiul Legământ, aşa se întâmplă şi astăzi. Multe rătăciri în Apus şi diaspora, omul se caută şi un pic se găseşte şi un pic se pierde, dar conştientizarea a ce este ortodoxia mult mai puternic se dă acolo unde nu este, unde omul caută, decât aici unde o ai pe toată pe toate drumurile, o iei de bună, ai una aici, ai una acolo, toate străzile sunt pline de preoţi, vrei să te spovedeşti ai unde să te duci. Da! Toate sunt la îndemână, dar o luăm de bună, şi fiindcă o luăm de bună o pierdem fiindcă păcatul îşi trage spuza pe turta lui, păcatul fiind indiferenţa, păcatul fiind nepăsarea, păcatul fiind mândria că noi suntem popor aşa şi pe dincolo, poporul lui Dumnezeu. Vă spun că din popoarele pe care le-am cunoscut nu este nici un popor care să nu fie buricul pământului. Sunt zeci de burice dintre care, bineînţeles, sunt eu şi poporul meu. Ăsta este păcatul şi spuza care şi-o trage, pentru asta poporul lui Dumnezeu pe Dumnezeu l-au răstignit şi pe Dumnezeul lor şi tradiţia lor au pierdut-o. Apostolul Pavel s-ar fi făcut el anatema de la Hristos numai pentru ca poporul lui să poată reveni la adevăr şi n-a venit până astăzi. Spunea părintele meu duhovnic: noi suntem ortodocşi, dar noi nu putem fi mândri că suntem ortodocşi, noi trebuie să fim smeriţi că suntem ortodocşi. Ortodoxia în smerenie se păstrează“.

(din conferinta cu tema Postul şi iertarea, destin şi vocaţie în ortodoxie, aprilie 2002, Alba-Iulia).

Legaturi:


Categorii

1. Slider, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Lunea Mare, Meditatii duhovnicesti, Parintele Constantin Sarbu, Parintele Rafail Noica, Pentru tineri, Pilda lucratorilor rai, Pilda lucratorilor viei, Saptamana Mare, Talcuiri ale textelor scripturistice, Viata de familie

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

98 Commentarii la “PUTINA VREME MAI SUNT CU VOI… Cuvinte rascolitoare ca niste Denii ale Parintelui Mucenic Constantin Sarbu. Si o meditatie la Evanghelia primei Denii (smochinul neroditor, lucratorii cei rai, darul care se va lua de la noi)

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 4 / 4 >>

  1. Pingback: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?” | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: “In aceasta lume in care diavolul isi striga isteric chemarile…” DESPRE DISCRETIA SFINTENIEI SI TAINA VIE A SALASLUIRII DUHULUI SFANT | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: “CÂNTAŢI DOMNULUI CÂNTARE NOUĂ…” – Arhim. Zaharia Zaharou ne descoperă “cum tânjeşte Dumnezeu ca noi să ne smerim pentru a ne putea dărui încă şi mai mult har”. RECUNOŞTINŢA FAŢĂ DE DUMNEZEU – IZVO
  4. Pingback: IATA MIRELE! Oare noi, astazi, cunoastem vremea cercetarii noastre de catre Hristos, “spre pacea” noastra? SINGURATATEA CELUI MAI NEINTELES DINTRE (NE)PAMANTENI si MUSTRAREA DRAGOSTEI RANITE | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: IATA MIRELE! Oare noi, astazi, cunoastem vremea cercetarii noastre de catre Hristos, “spre pacea” noastra? SINGURATATEA CELUI MAI NEINTELES DINTRE (NE)PAMANTENI si MUSTRAREA DRAGOSTEI RANITE. “Hristos trece pe lângă noi, întristat, î
  6. Pingback: PATIMA SI PATIMIRE. Cum sa traim Deniile pentru A SIMTI CU ADEVARAT INVIEREA? “Dacă vrem ca Învierea lui Hristos să devină învierea noastră, asta e singura cale, să trăim LĂUNTRIC evenimentele Săptămânii Mari” | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: PRIVEGHEATI SI FITI GATA! | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: “Vai vouă, pământule şi mare, fiindcă diavolul a coborât la voi având mânie mare, căci ştie că timpul lui e scurt”. DE CE A INTRAT OMENIREA IN IURESUL UNUI RITM DE VIATA DEMONIC SI IN GOANA AMETITOARE? Care trebuie sa fie graba cres
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate