IMPREUNA PE CALEA DREPTEI CINSTIRI. La Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic. Predica IPS Teofan/ Parintele Cleopa despre CREDINTA FANATICA

IPS Teofan – Predică la Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic (2014)

• ZiarulLumina/ Pr. lect. dr. Marian Vild: Rămânem în Adevăr prin unitatea credinţei

Duminica a 7-a după Paşti (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic) In. 17, 1-13

În vremea aceea Iisus, ridi­cân­du-Şi ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească, pre­cum I-ai dat stăpânire pes­te tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi a­ceas­ta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, sin­gu­rul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai tri­mis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe ca­re Mi l-ai dat să-l fac l-am să­vâr­şit. Şi acum, preaslăveş­te-Mă Tu, Părinte, la Tine În­suţi, cu slava pe care am a­vut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi-ai dat Mie din lume.

Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cu­nos­cut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cu­vin­tele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu ade­vă­rat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pen­tru lume Mă rog, ci pen­tru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Şi toate ale Me­le sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am prea­slă­vit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine, Părinte Sfin­te, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.

În perioada pascală con­templăm taina di­vi­­nă a iconomiei mân­tu­­irii lumii călăuziţi de Evan­ghe­lia Sfântului Ioan Te­ologul, o „e­vanghelie duhov­ni­cească“ du­pă expresia Sfân­tu­lui Chiril al A­lexandriei. Ru­gă­ciunea Ar­hi­e­reas­că a lui Hris­­tos din capitolul al 17-lea es­­te explicată în Dumi­ni­ca a 7-a după Paşti prin aduce­rea a­min­­te de Primul Sinod E­cu­me­­nic al Bisericii. Astfel, în a­ceas­­tă duminică prăznuim şi pe cei 318 Sfinţi Părinţi participanţi la Primul Sinod Ecumenic de la Ni­ceea din anul 325. Me­sa­jul cen­tral este cel al cunoaşterii lui Dumnezeu şi al unităţii în iu­bi­re a comunităţii creştine.

Rugăciunea arhierească a lui Hristos

După marea cuvântare de des­părţire de ucenicii Săi din ca­pitolele 13-16, în capitolul al 17-lea Sfântul Ioan Teologul re­dă rugăciunea lui Hristos din Gră­dina Ghetsimani, rugă­ciu­ne care marchează începutul e­ve­nimentelor ce culminează cu prea­mărirea lui Hristos prin Pă­timiri şi Înviere. Întrucât „a ve­nit ceasul“ (17, 1), Hristos, ca un nou Moise (a se vedea ru­gă­ciu­nea acestuia în Deuteronom cap. 33), înalţă către Tatăl ce­resc o rugăciune cutremu­ră­toa­re pentru Sine Însuşi (v. 1-5), pen­tru ucenicii Săi (v. 6-19) şi pen­tru toţi cei care vor crede în El prin cuvântul lor (v. 20-23), ca toţi să fie împreună cu El, în sla­va vieţii veşnice (v. 24-26), şi mai ales „ca toţi să fie una“ (v. 11. 21). De o profunzime teolo­gi­că extraordinară, rugăciunea lui Hristos a fost înţeleasă de e­xe­geza creştină ca fiind ru­gă­ciu­nea Sa în calitate de Arhi­e­reu. Sfântul Chiril al Ale­xan­driei, de pildă, consideră că în Ioan 17, Iisus Se roagă ca ar­hi­e­reu, mijlocind pentru popor. În rugăciunea Sa, Hristos a­ra­tă ascultarea Sa deplină şi uni­ta­­tea Sa cu Tatăl, alegerea u­ce­ni­cilor din lume, misiunea lor şi u­nitatea lor în dragoste înte­me­­iată pe comuniunea de iubi­re cu Hristos şi cu Tatăl.

Cunoaşterea lui Dumnezeu este experiere a lui Dumnezeu

Într-o frază extrem de conci­să de la începutul rugăciunii ar­hiereşti, Sfântul Ioan Te­o­lo­gul notează cuvintele lui Hris­tos despre esenţa şi scopul vieţii ce­lei noi ca fiind cunoaşterea lui Dumnezeu Tatăl şi a lui Hris­tos – Cel pe care Tatăl Îl tri­mite în lume (Ioan17, 3). Deşi exprimarea este cât se poa­te de simplă şi de clară, în­tre­barea care preocupă pe in­ter­­preţi este în legătură cu na­tu­ra acestei cunoaşteri. Într-o în­ţelegere îngustă, cunoaşterea de care este vorba aici ar putea fi redusă la informaţiile revela­te de Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Există astăzi o puternică tendinţă de a reduce creştinismul la o învăţătură, la o serie de precepte şi de aici la o sim­plă morală. Desigur, de aici şi pâ­nă la a demonstra că nu e ne­voie de Hristos pentru a fi mo­ral nu e decât un pas. Dar creş­tinismul nu poate fi redus la o simplă învăţătură, fie ea şi re­velată, şi nici la o simplă mo­ra­lă. Ceea ce lumea a primit prin Întruparea Fiului nu este doar învăţătura despre iubirea lui Dumnezeu Care Se revelea­ză pe Sine ca Tată şi nici doar des­pre Dumnezeul treimic – „struc­tură a supremei iubiri“ (Pr. Dumitru Stăniloae). În E­pis­tola către Coloseni Sfântul A­postol Pavel vorbeşte despre „tai­na cea din veci ascunsă nea­mur­ilor, iar acum desco­pe­ri­tă sfinţilor Săi“, ca nefiind al­ta decât: „Hristos cel dintru voi, nă­dejdea slavei“ (1, 26-27).

A­şa­dar, taina iconomiei mântui­rii lumii se descoperă nu doar în Înomenirea lui Dumnezeu şi în revelaţie, ci în unirea tainică a lui Hristos cu fiecare suflet ca­re doreşte să-L primească. În­că de la botez, scrie Sfântul Mar­cu Ascetul, Hristos Se să­lăş­luieşte în inima celui botezat ca într-un tron. El este prezent per­manent în creştin, făcându-Se vădit în viaţa credinciosului pe măsura împlinirii porunci­lor. În cartea Faptele A­pos­to­li­lor creştinismul este numit „ca­le“ (9, 2), dar nu e vorba de o ca­le exterioară, nici de o imitaţie mo­rală, ci de un urcuş spiritu­al, de un traseu duhovnicesc îm­preună cu Hris­tos şi mai ales în Hristos. Creştinismul es­te viaţa în Hristos şi cel mai clar exprimă această realitate Sfân­tul Apostol Pavel care, pen­tru a sublinia acest adevăr, în­tr-un anumit fel, „abu­zea­ză“ de expresia „în Hristos“ în e­pistolele sale.

Ver­bul grecesc gignosko din textul Sfântului Ioan are înţelesul general de „cu­noaştere“, dar în contextul din capitolul 17 nu este vorba de o cunoaştere doar raţională, in­telectuală, ci de o „cunoaştere prin experienţă personală, di­rec­­tă şi care implică o continui­ta­te a relaţiei“ (Louw-Nida, Greek – English Lexikon of the New Testa­ment). Exegeza pa­tris­­tică su­bliniază limpede a­cest aspect. Bunăoară, Sfântul Chi­ril al Alexandriei în exegeza sa la acest text notează:

„Iar că o cunoaştere care constă dintr-o simplă teorie e declarată de scri­erile Sfinţilor (de Scripturi) ne­folositoare, poţi înţelege şi din următoarele. A spus unul din­tre Sfinţii ucenici: Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cu­tremură (Iacov 2, 19). Ce vom zice deci faţă de acestea? Cum va adeveri deci Hristos, spu­nând că a avea viaţa veş­ni­că înseamnă a cunoaşte pe U­nul şi adevăratul Dumnezeu şi, îm­preună cu El, pe Fiul? So­co­tesc că trebuie să spunem despre cuvântul Mântuitorului că es­te cu siguranţă adevărat, căci cunoaşterea e viaţă, fiind­că naşte (în noi) puterea tainei şi aduce împărtăşirea de bi­ne­cu­vântarea tainică, prin care ne unim cu Cuvântul viu şi de via­ţă făcător“.

Aşadar, cu­noaş­te­rea înseamnă aici întâlnire, ex­perienţă duhovnicească, co­mu­­niune cu Dumnezeu. Este vor­ba de o cunoaştere prin par­ti­­cipare, empirică, şi nu doar de u­na teoretică. Acesta este un a­de­văr asupra căruia trebuie să re­vină mereu intelectualul cre­din­cios şi mai cu seamă teologia academică. Doar o cu­noaş­te­re raţională care să nu con­du­­că spre făptuire este o anti-te­ologie. Evagrie Ponticul nota că teolog este cel care se roagă şi cel care se roagă e teolog. De a­semenea, în gândirea Sfân­tu­lui Maxim Mărturisitorul o te­o­lo­gie fără de lucrare este o teo­lo­gie demonică. Probabil că su­pra­numele „Teologul“ dat au­torului Evangheliei a patra nu se datorează doar felului u­nic în care el descrie activitatea lui Hristos şi redă cuvintele Sa­le, ci mai ales faptului că, în E­van­ghelia sa, Sfântul Ioan ac­cen­­tuează cum nu se poate mai bi­ne faptul că viaţa cea nouă a­du­să de Fiul lui Dumnezeu În­tru­pat este una în care predo­mi­­nantă este experienţa direc­tă, vie a lui Dumnezeu.

„Ca să fie una, precum suntem şi Noi“

Unitatea fiinţei dumneze­ieşti este sursă şi model al uni­tă­ţii comunităţii creştine. Iu­bi­rea însemnă comuniune, unita­te. Situaţia de a fi mădulare vii ale Trupului lui Hristos – care es­te Biserica, după imaginea pro­movată de Sfântul Apostol Pa­vel în epistolele sale – presu­pu­ne, desigur, unitatea credin­cio­­şilor. O astfel de înţelegere a tră­irii creştine o putem regăsi în viaţa primei comunităţi creş­ti­ne din Biserica-mamă de la Ie­rusalim: „Iar inima şi sufletul mul­ţimii celor ce au crezut erau una…“ (Fapte 4, 32). Iar Sfân­tul Apostol Pavel vorbeşte în sec­ţiunea despre harisme din E­pistola I către Corinteni de di­versitatea darurilor în unita­tea aceluiaşi Duh (1 Corinteni 12, 4) şi subliniază că harisme­le trebuie lucrate „spre zidire“ a întregului (1 Corinteni 14, 26). Aşadar, este nevoie de con­şti­inţă eclesială, conştiinţă care es­te rezultatul comuniunii în iu­bire cu Dumnezeu şi cu oa­me­­nii. Pericolul dezbinării este un risc permanent. Căderea din iubire duce la pierderea co­mu­niunii, la autonomizare, şi ast­fel, inevitabil, la dezbinare. A­ce­laşi mare Apostol atrage atenţia clericilor din zona Efe­sului a­supra pericolului dez­bi­nă­rii ca­re poate veni din afară, dar şi din interior: „Căci după pleca­rea mea vor intra între voi lupi în­grozitori, care nu vor cruţa tur­ma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind în­vă­ţă­turi răstălmă­cite, ca să tragă pe ucenici după ei“ (Fapte 20, 29-30). „Răstălmăcirea învă­ţă­tu­rii“ de care vorbeşte aici A­pos­tolul vizează încercarea de a pă­trunde tainele iconomiei mân­tuirii în afara comuniunii cu Dumnezeu. O astfel de în­cer­care este sortită întotdea­u­na eşecului. Istoria ereziilor cu ca­re s-a confruntat comunita­tea creştină este o istorie a u­nor astfel de încercări. În afara tră­irii vii întru Hristos, în a­fa­ra comuniunii în iubire, dogme­le credinţei creştine pot fi răs­tăl­măcite. În acest sens, în epis­to­­lele pastorale, Sfântul Apos­tol Pavel vorbeşte despre „învă­ţă­tura cea sănătoasă“ (2 Timo­tei 4, 3; Tit 1, 9; 2, 1) care trebuie păstrată şi ferită de ori­ce răs­tălmăcire (1 Timotei 4, 1; 6, 3-5). În general, Sfinţii Pă­rinţi au legat dezbinarea de e­re­­zie. A­şadar ortodoxia în­seam­­nă nu nu­mai o anumită în­vă­ţă­tu­ră, ci dragoste sme­ri­tă. Dragos­­tea sme­rită este con­di­ţia ră­mâ­nerii în adevăr, iar a­cesta din urmă nu este un con­cept gol, ci o per­soa­­nă este Hristos – „Calea, A­de­­vărul şi Viaţa“ (Ioan14, 6). A­se­menea lui Hris­tos în grădina Ghet­simani, Bi­se­rica se roagă în fie­care dumnezeiască Litur­ghie pentru u­ni­­tatea (gr. eno­te­ta) cre­­dinţei, adică pentru ră­mâ­ne­­rea în dra­gostea şi comu­ni­u­nea cu Hristos.

Sinodul ecumenic – expresie a comuniunii în dragoste

Prăznuirea în această dumi­ni­că a Sinodului I Ecumenic de la Niceea din 325 nu este deloc în­tâmplătoare. Biserica se ra­por­­tează la acest moment pentru a arăta efortul împlinirii ru­găciunii lui Hristos pentru u­ni­tatea urmaşilor Săi, în istorie. Aşa cum se ştie, în faţa pe­ri­c­olului ereziei lui Arie, care con­sidera că Hristos nu este Dum­nezeu, ci doar o creatură spe­cială, Biserica a adunat 318 e­piscopi în cetatea Niceii (Asia Mi­că – astăzi Iznik în Turcia) pen­tru a răspunde acestei si­tu­a­ţii. Aceştia s-au adunat nu pen­tru a ajunge la un acord ra­ţio­nal, negociind diferitele ar­gu­­mente teologice, ci pentru a măr­turisi ceea ce ei trăiau, şi a­nu­me Adevărul despre Persoa­na Fiu­lui. După mărturiile vre­mii, mulţi dintre episcopii par­ti­ci­panţi păstrau pe trupul lor sem­nele schingiuirilor din epo­ca prigonirii Bisericii, epocă ca­re abia se încheiase. Acest lucru subliniază şi mai mult cali­ta­­tea de mărturisitori ai Ade­vă­rului pe care au avut-o Pă­rinţii la Niceea, Adevăr pentru care erau gata să plătească chiar cu preţul propriei vieţi. E­ti­mologic termenul „sinod“ vine de la grecescul synodos, care es­te format din prepoziţia syn = „îm­preună“, şi cuvântul odos = „drum“, „cale“, însemnând deci, „a merge îm­preună pe aceeaşi ca­le“. Tradiţia creştină a sino­du­­lui urcă până în vremea a­pos­tolică, primul sinod ţinut vreo­dată fiind considerat cel de la Ierusalim (anul 48 sau 49 d.H., după alţii 50, chiar 51), nu­mit „sinodul apostolic“, despre care pomenesc Sf. Luca (Fap­te cap. 15), dar şi Sf. A­pos­tol Pavel (Galateni 2, 1-10).

La a­cest prim sinod, reprezen­tan­ţii Bisericii adunaţi au ho­tărât ca cei convertiţi dintre pă­gâni să poată deveni creştini fără să mai observe prevederile Legii mo­zaice, răspunzând astfel e­re­­ziei iudaizante, care dă­dea a­ce­lor precepte valoare sote­riolo­gi­că. După acest model, Bi­seri­ca a convocat sinoade ecume­ni­ce sau soboare de episcopi din toa­tă lumea creştină, care re­pre­zentau diferitele comunităţi lo­cale, pentru a răspunde îm­pre­­ună la provocările dife­ri­te­lor erezii care au apărut de-a lun­gul timpului. Aşa cum am a­min­tit, principiul sinodal de con­ducere a Bisericii, şi sinodul e­cumenic – ca for suprem, nu tre­buie înţeles ca o adunare în ca­re se iau hotărâri în funcţie de argumente raţionale şi de dez­­bateri doar omeneşti, ci mai mult în sensul întâlnirii în co­mu­niune de iubire şi, în acest ca­dru, de mărturisire a ade­vă­ru­lui. Asemenea cu participan­ţii la primul sinod al Bisericii, şi par­ticipanţii la celelalte si­noa­de, ulterioare, au avut conş­tiin­ţa fap­tului că nu ei singuri, ci a­sis­taţi şi călăuziţi de Duhul lui Dum­nezeu au luat anumite ho­tă­râri. De aceea şi formula de la Ierusalim: „Părutu-s-a Du­hu­­lui Sfânt şi nouă“ (Fapte 20, 28) este folosită în hotă­rârile fi­na­le ale sinoadelor ecumenice.

Duminica aceasta este una din ultimele duminici din ciclul pen­ticostarului, următoarea fiind chiar duminica praznicului Po­gorârii Duhului Sfânt. Fiind du­minica de după Înălţarea Dom­nului, ea transmite ideea că Hristos nu a părăsit lumea, ci ne invită permanent la cu­noaş­terea şi comuniunea cu El în cadrul eclesial. Biserica ne in­vită să nu ne mulţumim cu o cu­noaştere teoretică despre Hris­tos. Să nu reducem credin­ţa creştină la informaţii de tot fe­lul (biblice, istorice, chiar teo­lo­­gice), ci, în sens biblic, sun­tem chemaţi la o cunoaş­tere mai adâncă prin participare, prin experiere directă şi perso­na­lă. Doar aşa vom putea ră­mâ­ne în Adevăr, doar aşa vom pu­tea să rămânem în „unitatea cre­dinţei şi părtăşia Duhului Sfânt“. Cunoaşterea prin expe­ri­­enţă şi rămânerea în unitate sunt în interdependenţă. Cu­noaş­­terea falsă (sau înşelarea) şi dez­binarea sunt, de asemenea, le­gate între ele. Aşadar, nu­mai via­ţa autentică în Hristos ne poa­­te asigura vieţuirea în co­mu­­niune de iubire cu Dum­­nezeu şi cu semenii, comuniune ca­re începe aici, dar se conti­nuă în „viaţa de veci“.

• Doxologia:

Predică la Duminica a VII-a după Paşti – a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic – Pr. Vasile Gordon

Citim în Patericul cel vechi, la capitolul Pentru Avva Aghaton: „S-au dus oarecarii la dânsul, auzind că are aleasă dreaptă-socotinţă. Şi vrând să-l încerce de se mânie, i-au zis lui: Tu eşti Aghaton? Am auzit că eşti desfrânat şi mândru. Iar el a zis: Aşa este! Şi i-au mai zis lui: Tu eşti Aghaton bârfitorul, clevetitorul? Iar el a zis: eu sunt! L-au întrebat iarăşi: Tu eşti Aghaton ereticul? Atunci el, sărind ca ars, a strigat: Nu sunt eretic! Şi l-au rugat pe el zicând: Spune-ne nouă, pentru ce atâtea câte învinuiri ţi-am adus, le-ai primit, iar cuvântul acesta „eretic” nu l-ai suferit? Zis-a lor: Cele dintâi asupra mea le iau, căci este spre folos sufletului meu să le recunosc. Dar cuvântul acesta „eretic” este despărţire de Dumnezeu şi eu nu voiesc aceasta! Iar ei auzind, s-au minunat de dreapta lui socotinţă şi s-au dus zidiţi, adică folosiţi…”.

Iubiţi credincioşi,

HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT! Pilda pe care v-am înfăţişat-o este în strânsă legătură cu duminica de azi, atât cu Sfânta Evanghelie ce s-a citit la Sfânta Liturghie (de la Ioan 17, l – 13), cât şi cu pomenirea Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, trecuţi în calendar.

Căci ne găsim în a VII-a duminică după Sfintele Paşti, când li se face pomenire specială, ca-n fiecare an, duminică aflată între praznicul Înălţării Domnului şi cel al Pogorârii Sfântului Duh. De aceea ne-am adresat cu salutul „Hristos S-a Înălţat!”.

Ne propunem, cu ajutorul Domnului, ca în cele ce urmează să vorbim despre calea dreaptă, corectă, care duce la cunoaşterea lui Dumnezeu. Gândul alegerii acestui subiect a izvorât din versetul al 3-lea al pericopei evanghelice de azi: „Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”.

Această invitaţie de a-L cunoaşte ca singur Dumnezeu adevărat, are darul să alunge spusele ateilor ignoranţi şi răutăcioşi, din trecut şi de azi, care susţin – fără temei – că în Biblie ar scrie crede şi nu cerceta.

Trebuie să spunem răspicat că nicăieri în Sfânta Scriptură nu întâlnim această expresie! Dimpotrivă: Cercetaţi Scripturile, spune Mântuitorul (Ioan 5, 39), că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea mărturisesc despre Mine. Se face referire, desigur, la Scripturile Vechiului Testament, mai ales la profeţiile mesianice.

La vremea când Mântuitorul a rostit aceste cuvinte încă nu erau scrise cărţile Noului Testament, dar acum expresia cercetaţi Scripturile este, desigur, valabilă şi pentru aceste scrieri. Aşadar, cercetaţi! Nimeni nu trebuie să creadă orbeşte. Tot Mântuitorul a spus, într-un alt context: „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla” (Matei, 7, 7). Iar Sfântul Apostol Pavel îndeamnă: „Toate să le cercetaţi (încercaţi), ţineţi ce este bun!” (I Tes. 5, 21).

E adevărat că în Scriptură întâlnim şi aceste cuvinte: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut.” (Ioan 20, 29), dar ele se referă la cei care nu au trăit în vremea în care Mântuitorul a vieţuit pe pământ şi au crezut (şi vor crede) pe temeiul mărturiilor din Sfânta Scriptură, al Sfinţilor Apostoli şi al urmaşilor lor.

Ne amintim, aşadar, că aceste cuvinte i-au fost adresate lui Toma, cel care o vreme s-a îndoit de învierea Lui, iar apoi, văzându-L, acelaşi apostol care se îndoise a exclamat, de data aceasta convins dar şi gâtuit de emoţie: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.

Iubiţi credincioşi,

Cercetarea Scripturii, pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeul cel adevărat, nu se poate face la întâmplare. Tainele Scripturii pot fi pătrunse doar de omul cel duhovnicesc. Mintea celui care doreşte să înţeleagă drept aceste taine, trebuie să fie antrenată în acest sens, altfel se poate cădea uşor în înţelegeri greşite şi chiar în erezie.

Biserica dreptmăritoare a avut mult de luptat (şi încă mai are) cu ereziile şi nefericiţii care le susţin. Nu întâmplător se face pomenire în calendar de Sinodul I Ecumenic şi Sfinţii Părinţi participanţi.

Să ne amintim mereu de râvna acestor bărbaţi aleşi ai Bisericii, nu numai de la acest sinod, ci şi de la celelalte şase, căci, în total, Biserica Ortodoxă recunoaşte 7 sinoade ecumenice.

N-a fost uşor, bunăoară, celor 318 Sfinţii Părinţi de la Sinodul I, pomenit astăzi, să înfrunte argumentele, în aparenţă valabile, ale ereticilor, în frunte cu Arie, preot în Alexandria. Şi încă unul care se dovedise un bun predicator, din nefericire pentru el căzut în patima mândriei şi care a îndrăznit să coboare tainele dumnezeirii la măsură omenească.

Căci, în esenţă, a îndrăznit – contrar cuvintelor Mântuitorului „Eu şi Tatăl Una suntem” (Ioan 10, 30) – să predice că Iisus Hristos, din moment ce-şi zice fiu, nu este din veci, fiind, adică, o creatură a Tatălui. Şi n-au fost puţini adepţii lui… .

Acest fapt l-a determinat pe împăratul Constantin cel Mare, care dorea pace în Biserică, să convoace întâiul Sinod Ecumenic, la Niceea, în anul 325.

Iubiţi credincioşi,

Nu-i timpul şi locul acum să intrăm în amănuntele discuţiilor ce s-au desfăşurat. Ele pot fi cunoscute fără greutate, de către cei interesaţi, din cărţile de istorie bisericească, tipărite acum în tiraje din ce în ce mai mari.

Printre acestea, una dintre cele mai importante este a lui Eusebiu de Cezareea (volumul 14 din colecţia Părinţi şi scriitori bisericeşti). Să reţinem, totuşi, că la acest sinod s-au formulat primele 7 articole din Crez, pe care le rostim la fiecare Sfântă Liturghie, ca mărturisire dreaptă despre dumnezeirea Tatălui şi a Fiului.

Greşeala fundamentală a lui Arie şi adepţilor săi, era că prin negarea dumnezeirii Fiului, nega puterea Lui de mântuire a omenirii. Căci dacă Fiul era creat, nu putea mântui creatura. Numai ca Dumnezeu, Fiul este şi Mântuitor!

De aceea tainele dumnezeieşti nu pot fi judecate cu raţionamente simple sau simpliste, omeneşti. Cum spuneam mai sus, numai o raţiune luminată, înduhovnicită, se poate apropia să cunoască, fără a greşi, cele despre Dumnezeu.

În această privinţă Sfântul Apostol Pavel grăieşte: „Omul trupesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte. Dar omul duhovnicesc toate le judecă” (I Cor. 2, 14). „Le judecă”, în sensul că e capabil să gândească drept, cu discernământ, s-au dreaptă-socotinţă, după limbajul Patericului.

Iubiţi ascultători,

Rămânem de-a pururi recunoscători celor 318 Sfinţi Părinţi de la Sinodul I, pomeniţi azi, care prin rugăciune şi râvnă deosebită au cugetat şi formulat dreapta credinţă cu privire la dumnezeirea Fiului, Mântuitorul nostru.

Cuvântul pe care l-am rostit se doreşte a fi o invitaţie pentru o cercetare duhovnicească a scripturilor: deodată Biblia şi Sfinţii Părinţi, cu încredinţarea că în acest mod vom putea găsi, după cuvintele Mântuitorului (Ioan 17, 3), viaţa veşnică spre care ne îndreptăm. Amin.

Maria Burla: „Dumnezeu nu doreşte să ne împărțim viața prea mult”

Preacuvioase Părinte, credeți că omul are nevoie de un anumit cadru pentru a trăi mai creștinește sau mediul are o influență mai mică asupra formării sale?

În general, mediul în care trăim noi are o influență negativă. Astăzi trebuie să alegi ca o albină ceea ce este bun, de peste tot. Contează foarte mult să fim orientați către Biserică, să fim în permanenţă în rânduiala acesteia. Cineva compara Biserica cu o corabie care plutește pe luciul apei și pânzele sunt suflate de Duhul Sfânt, şi astfel înaintează. Dacă te afli în corabie și dacă te afli în unire cu Hristos tot timpul – spovedit, împărtășit – ai apartenența la Dumnezeu, ai o siguranță. Hristos S-a ridicat cu trupul îndumnezeit la cer, dar cu dumnezeirea și acele energii necreate de care vorbește teologia creștină a rămas cu noi. Scopul nostru este să ne unim cu El. Dar fiindcă suntem păcătoși, trebuie mai întâi să ne recunoaștem greşelile şi să ne judecăm noi înşine, apoi să ne împăcăm cu Hristos, pentru a ne putea uni cu El.

În Vechiul Testament, preotul avea o placă scrisă pe frunte: sfințenia Domnului – adică el aparținea în totalitate lui Dumnezeu. Nu putea să se ocupe cu nimic altceva decât cu partea duhovnicească. Așa și noi. Dumnezeu nu doreşte să ne împărțim viața prea mult. Dacă ne împărțim cu lumea sau dacă stăm prea mult în fața televizorului, dacă ascultăm muzică multă și proastă, ne golim de harul lui Dumnezeu, ne deșertăm, se depărtează de la noi. Ne trezim goi, fără resurse, nemaiavând ce să împărtășim și altora.

Maria Burla: „Am hotărât să las Literele şi să-I urmez lui Hristos”

„Eram mititică când tata şi mama s-au despărţit. M-a crescut mama vitregă care avea Biblie în casă, icoane pe pereţi, dar nu mergea la biserică. Se închina în felul ei și era foarte respectuoasă cu haina monahală.

La mănăstire am vrut să vin de când eram de patru ani. Priveam adesea la o frumoasă icoană a Sfântului Ierarh Nicolae și țin minte că l-am întrebat:

– Nu-i aşa că tu eşti Dumnezeu? Tu trebuie să fii Dumnezeu, fiindcă eşti foarte frumos, şi bun, şi blând.

Şi din icoană simţeam răspunsul:

– Nu, nu sunt eu Dumnezeu.

Şi atunci am întrebat-o și pe mama vitregă:

– Mamă, dar cine-i acolo în icoană, Dumnezeu-Tatăl?

– Nu, e Sfântul Ierarh Nicolae.

– Dar casa lui Dumnezeu unde este? Ţara lui Dumnezeu unde este?

Şi ea începea să-mi povestească despre Palestina, despre Ierusalim.

„După ce termin şcoala, mă duc la Dumnezeu”

Atunci au auzit pentru prima dată cuvântul acesta – mănăstire; nu-l auzisem până atunci. Şi i-am zis mamei vitrege: «Vreau şi eu la mănăstire». Dar ea mi-a răspuns că sunt prea mică pentru acest lucru și să aștept pe când voi creşte mare. Atunci mi-am pus în gând că dacă mă duc acolo, trebuie să ştiu şcoală, că n-are ce să facă cu mine, o analfabetă. Și așa mi-am plănuit: «stau şi fac o şcoală şi după ce termin şcoala, mă duc la Dumnezeu».

Când am împlinit 14 ani, mama vitregă m-a dat afară din casă, zicându-mi: «Du-te unde ştii, la mine nu mai stai». Tatăl meu (tatăl bun) n-a zis nimic. Nici el nu se purta frumos cu mine. În ultimul timp mă bătea în fiecare joi seara din diverse motive. De şcoală nu prea mă întreba. Şcoala era pe ultimul plan. Era într-o dimineaţă de septembrie. M-am dus speriată la doamna directoare de la şcoală şi am întrebat-o ce să fac, unde să mă duc. Şi ea mi-a spus: «Stai liniştită, nu te teme. Vei merge la o casă cu copii mulţi şi o să-ţi fie bine.»

„Am hotărât să las Literele şi să-I urmez lui Hristos”

Şi aşa a fost, pentru că eram destul de mare şi ştiam să aleg binele de rău. Mă luam cu învăţatul şi uitam că am nevoie şi de afecţiune. Am avut profesori foarte buni, printre care o profesoară de matematică care a vrut să mă înfieze în clasa a IX-a. Dorinţa ei era să mă vadă la ASE, mare contabilă, or eu doream să merg la mănăstire şi ştiam că ea nu ar fi fost de acord.

În ’91 am dat la Facultate la Litere (română-engleză). Cu bursa am trăit și m-am întreținut în facultate, că n-avea cine să m-ajute. În studenție am ajuns la Mănăstirea Sihăstria într-un pelerinaj. Atunci am avut prilejul să stau de vorbă cu Părintele Cleopa. M-a impresionat viaţa călugărilor şi convorbirea pe care am avut-o cu Părintele m-a schimbat total. Atunci am hotărât să las Literele şi să-I urmez lui Hristos. În ’92 s-a înfiinţat secţia de Teologie-Litere și m-am transferat acolo.

„Când sunt la mănăstire, simt că sunt la mine acasă”

N-a fost deloc ușor, dar Maica Domnului m-a ajutat, alături de Părintele Nechita Runcan, fost decan al Facultăţii de Teologie din Constanţa. L-am avut ca un tată. Stăteam și noapte şi zi cu cartea-n mână. Examenele de la Litere mi s-au echivalat, rămânând doar diferenţa la Teologie. Au fost foarte multe materii la care a trebuit să învăţ singură. Am avut părinţi profesori foarte înţelegători şi m-au ajutat şi colegii cu diferite cursuri.

Când am terminat facultatea, eram singură. Toată viaţa am strigat după mamă. Pe cine am văzut în faţă i-am spus «mamă», spune maica noastră lăcrimând. Acum, când sunt la mănăstire, simt că sunt la mine acasă, că aici trebuia să fiu de când mă ştiu eu şi pe Maica Domnului s-o am de mamă.”

Maria Burla: „Smerenia te scoate din orice încurcătură”

Cum să ne smerim?

„Dacă, de exemplu, vine cineva şi-ţi spune că nu-i bun cum ai făcut un anume lucru, tu să-i răspunzi cu toată inima: Aşa-i frate, cum spui tu. Sau îţi spune cineva că eşti proastă, că nu ştii să faci una sau alta, chiar dacă ştii lucrul acela foarte bine şi eşti specialist – tu să nu te mânii, ci cu dragoste să-i răspunzi: Mă rog de mă iertaţi. Și nici măcar în gândul tău să nu îndrăznești să cârtești în vreun chip. Tot timpul să fii supusă. Întotdeauna am zis: ca să înveţi un lucru, trebuie să-l întâmpini, să te loveşti de el. Până ce nu te loveşti, chiar de-ţi spune cineva, înţelegi doar în parte. Dar atunci când tu singur te lupţi cu greşeala, ştii prin ce-ai trecut şi nu-ţi mai doreşti; aşa căpătăm şi noi experienţa vieţii în toate”, consideră maica Andreea.

Care e cel mai important lucru într-o obşte?

„Să cauţi pacea cu toți”, îmi răspunde maica Veniamina. „Monahul trebuie să-şi taie voia. Eram mai tânără şi aveam o ispită mare. Şi atunci cineva m-a întrebat: Nu-ţi pare rău c-ai venit la mănăstire? Uite prin ce treci… / Nu, nu îmi pare rău că am venit, pentru că ştiam de la începutcă voi întâmpina astfel de lucruri. Dar e şi frumoasă viaţa de monah. Trebuie să ştim noi să trecem peste toate”, completează călugărița.

Fanatismul nu este credinţă, ci judecată în locul lui Dumnezeu

Credinţa fanatică este credinţa care urăşte pe alţii în numele lui Dumnezeu şi nu are la bază dreapta socoteală.

Are un elan în toate: în post, în nevoinţă, în milostenie, în lepădarea de sine, în metanii, dar n-are dreaptă socoteală în ceea ce face. Fanaticul este asemenea cu un om care încarcă o maşină cu fel de fel de bunătăţi şi pe urmă îi dă drumul la o vale mare, fără frână. Se duce şi unde ajunge, se răstoarnă. Gata! Aşa-i credinţa fanatică. Deci este o credinţă care nu are echilibru, o credinţă fără dreaptă socoteală. O ia într-o parte şi mai încolo se răstoarnă.

Nu aşa! Toată fapta bună trebuie s-o conducă dreapta credinţă în Iisus Hristos şi dreapta socoteală sau cumpăna dreaptă. Dumnezeiasca Scriptură zice: „Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga. Calea de mijloc este cale împărătească”.

(Arhimandrit Cleopa Ilie, Călăuză în Credința Ortodoxă, Editura Episcopiei Romanului, 2000, p. 97)

Ionela-Cristina Răciu/ Cum se vindecă rănile singurătății?

Într-o lume ca un „sat global” în care, virtual, toți ne putem cunoaște între noi, încă mai mor oameni atât de însingurați, încât nu-i găsește nimeni decât după cine știe câtă vreme. Oameni care nu păstrează legătura cu trecutul sau prezentul, pe care nu-i  întreabă cineva, cu anii, de sănătate, și care n-au pe cine întreba nimic, la rândul lor. Sunt oamenii-fantomă, care se strecoară de-a lungul vieții, ca umbrele de-a lungul zidurilor. Fără a lăsa urme.

Cei mai mulți n-au fost așa de la început. Lista de motive pentru care ajung în astfel de situații e lungă și plină de surprize, contradicții, nedreptăți, uneori platitudini telenovelistice, ori tragedii, neglijențe sau dezinteres.  Însă despre asta nu vreau doar să vorbim, ci bine ar fi să trecem direct la fapte, să fim noi cei care să inițiem o formă de comunicare și apropiere. Iar cuvintele să devină un vehicul al iubirii și grijii pentru cei care au uitat alfabetul afecțiunii împărtășite. Liturghia nu-i doar o slujbă bisericească, între ziduri bisericești. Liturghia e lucrarea vieții noastre de zi cu zi, de mână cu Hristos, pentru bucuria oamenilor.

Făcând lucrarea aceasta pentru cei din jur, să o împlinim și ca pe un exercițiu de conștientizare a singurătății în care, adesea,  ne plasăm noi înșine, din proprie inițiativă. E întuneric în „peșterile” în care ne retragem, de bună-voie și nesiliți de nimeni, ca într-un spațiu în care credem că, dacă ne baricadăm suficient de bine, timpul o să încremenească, durerile vor dispărea, realitatea se va dilua până la anulare. Ne izolăm ca niște dragoni ursuzi, plictisiți și dezamăgiți că viața nu-i așa cum o vrem noi. Ne închidem  într-un buncăr în care până și lui Dumnezeu Îi cerem parolă ca să intre.

Aici ne refugiem atunci când simțim că nu ne înțelege nimeni. Că nu ne iubește cine am vrea să ne iubească. Și că nu mai putem să o mai ducem așa. Nu mai putem, în general.

E adâncul care seamănă cu firida iadului. Un căuș pustiu, pe care-l căptușim cu propria noastră ființă, atunci când simțim că am eșuat în lupta de a umple golul care ne răsună în coșul pieptului, ca o strachină de tablă.

Poate am pierdut ceva sau pe cineva, și asta ne-a frânt inima cu totul. Poate am dat din noi, uneori băgându-i celuilalt cu forța pe gât, toată dragostea de care am crezut că suntem în stare.

Sau am luptat pentru ceva-uri mai mult sau mai puțin valoroase – și care au sfârșit prin a ne costa propria libertate de a fi. Poate cu gândul am înșelat încrederea cuiva. Poate cu fapta am strecurat nedreptatea cu două cocoașe prin urechile acului. Sau cine știe cu câte felurite săbii ne-am tăiat singuri carnea inimii noastre, ori pe-a celorlalți. Poate cineva ne-a lovit de moarte, fără să-și dea măcar seama ce face. „Și ne iartă, Doamne, nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.”

Singurătatea-i greu de purtat. Din ce în ce mai împovărătoare, ca hainele care, udate, te pot trage la fundul apelor. Dar culmea-i că nu ne obligă nimeni să ne-o legăm de gât. Singurătatea seamănă cu o ghiulea de pușcăriaș, pe care o cărăm în brațe, cu lanțul desfăcut zornăind în urma noastră, învârtindu-ne între pereții unei celule descuiate.

Aici, în acest moment, în acest prezent, dacă-L chemăm pe Dumnezeu să treacă pe la noi, să ne dea binețe, să ne cerceteze, să ne întrebe ce mai facem, vom vedea că El știa dintru început parola inimii noastre. Numai că El ne respectă atât de mult libertatea – chiar și pe aceea de a ne încarcera singuri – încât, fără chemarea și voia noastră, Dumnezeu nu dă buzna să aprindă lumina. Atâta delicatețe e în iubirea Lui, încât nu vine să ne dea cu tifla – „Măi, omule, vezi că stai închis ca fraierul, cu porțile desferecate…” –, ci ne permite să alegem, să creștem în ritmul nostru. Ne trimite câte-un gând bun, îngeri mereu de pază, oameni care să ne ghideze, situații care să ne deschidă ochii. Dar nu ne forțează niciodată.

Iar când ne hotărâm să-L chemăm, vine ca un oaspete cuminte și se așază lângă noi. Primește ghiuleaua din mâinile noastre obosite, ca să ne ofere Sânge și Trup – merinde pentru veșnicie. Înviem și ne înălțăm cu Hristos. Singurătatea se transformă în bucurie, dialog, comuniune. Devine intimitate sufletească. Simțim nevoia să-i chemăm pe ceilalți în inima noastră, să renunțăm la eu, pentru noi. Devenim gazde primitoare pentru cine vrea să ne treacă pragul vieții.

Și se face lumină. În noi și-n jurul nostru.