SĂ DESLUȘIM TIMPURILE ÎN CARE NE GĂSIM ȘI CĂILE LĂUNTRICE DE A RĂZBI ÎN ELE. Cuvinte pastorale la Sfintele Paști 2020 ale ÎPS TEOFAN, ÎPS LAURENȚIU și PS SILUAN al Italiei: “Trecem printr-un moment de CERNERE. Apele se separă unele de altele, iar gândurile multor inimi se dau cu adevărat pe față. Stăm ascunşi cu teama de a fi contaminați precum stăteau ucenicii Domnului închiși de teama de a nu fi descoperiți”

Doxologia:

IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei: Învierea lui Hristos – biruința asupra morții (Scrisoare pastorală, 2020)

† TEOFAN

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL IAŞILOR ŞI MITROPOLIT AL MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI

Iubiţilor preoţi din parohii, cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iaşilor: har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt

„Prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului și începătura unei alte vieți, veșnice”

Iubiți frați preoți, Iubit popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iașilor,

Veniți de luați lumină! Hristos a înviat! Adevărat a înviat Hristos! Cuvinte mari; cuvinte de aur; lumină multă strălucind în întunericul din noi și dintre noi!

Anul acesta auzim mărturisirea acestor cuvinte din locuri diferite. Preoții la biserică, credincioşii la casele lor. În duh, încercăm să fim împreună şi să înţelegem semnele vremii. Constatăm, în primul rând, cât de mult ne-a cuprins frica morții, mai ales în ultima perioadă! Trăim intens teama de a nu fi molipsiți de ceva care ne-ar îmbolnăvi și ne-ar duce spre moarte. Dincolo de toate acțiunile justificate privind prevenția, atitudinea noastră arată cât de mică ne este credința în Înviere. Ne comportăm ca și cum viața de aici ar fi veșnică. Pe de altă parte, neliniștea din noi trădează îndoiala care ne roade cu privire la certitudinea vieții de după moarte.

Trecem printr-un moment de cernere. Sunt limpezite multe lucruri. Apele se separă unele de altele, iar gândurile multor inimi se dau cu adevărat pe față. Stăm de multe ori ascunşi cu teama de a nu fi contaminați precum stăteau ucenicii Domnului închiși într-o cameră de teama de a nu fi descoperiți.

Acum, ca și atunci, Hristos Dumnezeu vine între noi, cei îndoielnici, înspăimântați și înfricoșați, adresându-se nouă: „Pace vouă!” ; „Eu sunt, nu vă temeți!”; „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!”; „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”.

În mijlocul nedumeririlor, neliniștii și lipsei de lumină Se arată Hristos cel mort și înviat. Chiar în iadul nostru lăuntric cuprins de temeri, întuneric și lipsă de sens, Hristos Dumnezeu coboară, ne ia de mână și ne ridică la lumină. „Veniți la Mine, zice El, toți cei osteniți și împovărați şi Eu vă voi odihni pe voi.”

Iubiți credincioși,

Situația dificilă prin care trecem nu este cu totul nouă. În istorie, au fost multe momente de derută, de confuzie și de haos. Au fost invazii și războaie, cutremure și imense revărsări de ape, molime și tot felul de boli necunoscute. În fața unor asemenea situații, oamenii au avut atitudini diferite.

Cei care nu L-au avut pe Dumnezeu în viața lor, au căzut doborâți de teamă, neliniște și spaimă. Și despre ei a vorbit Domnul Hristos, spunând: „Oamenii vor muri de frică și de așteptarea celor ce au să vină peste lume”.

Aceleași nenorociri și ispite s-au revărsat și asupra celor credincioși. Având credința în Învierea lui Hristos, aceștia nu s-au clătinat atât de tare. Viața trăită în lumina Învierii le-a dat tăria să nu cedeze în fața suferinței lor sau a celor din jur. Chiar dacă au căzut, au avut puterea să se ridice și să-și continue drumul. Aveau credința că Hristos a înviat și, datorită acestui adevăr, erau încredințați că viața lor nu se termină în lumea aceasta.

Creștinul adevărat este om al Învierii. Chiar dacă el este martorul a tot felul de suferințe, epidemii, tulburări care au loc în lume sau în propria viață și familie, el nu este copleșit întru totul de acestea. Se frământă și el, că este om cu neputințe. Are momente de îndoială, văzând valurile prea mari năpustindu-se asupra lui. Se teme, dar strigă precum Sfântul Apostol Petru: „Doamne, scapă-mă!”. Și Domnul, la momentul potrivit, nu întârzie să apară.

În același timp, creștinul nu are o atitudine pasivă, resemnată în fața tragediilor lumii. El se luptă împotriva lor, caută să le îndepărteze, să aducă mângâiere semenilor săi cuprinși de grele încercări. Teama lui cea mai mare este să nu cadă în disperare. Credința în Dumnezeu, un duh smerit și multă dragoste îl ajută să nu fie lipsit de ultima urmă de nădejde. El mărturiseşte: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt” (Rugăciunea Sfântului Ioanichie).

Psaltirea îi este, de asemenea, creștinului, de mare ajutor.

„Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme?, zice el. Domnul este apărătorul vieții mele; de cine mă voi înfricoșa?”. „De voi și umbla în mijlocul morții, nu mă voi teme de rele, că Tu (Doamne) cu mine ești.”.

Cuprins de boală sau înconjurat de vrăjmași, omul credincios are convingerea că Dumnezeu nu-l părăsește pentru că și el a avut inimă milostivă pentru cel cuprins de durere:

„Fericit cel ce caută la sărac și la sărman, rostește creștinul prin mijlocirea Psaltirii, în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul. Domnul să-l păzească pe el și să-l vieze și să-l fericească pe pământ și să nu-l dea în mâinile vrăjmașilor lui. Domnul să-l ajute pe el pe patul durerii lui; în așternutul bolii lui să-l întărească pe el. Eu am zis: «Doamne, miluiește-mă; vindecă sufletul meu că am greșit Ție»” (Psalmi 40, 1-4).

Sfânta Euharistie așază omul în cea mai puternică legătură cu Dumnezeu, oferindu-i „leacul nemuririi, doctoria pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Iisus Hristos” (Sfântul Ignatie Teoforul, „Epistola către Efeseni”, XX, 2, în Scrierile Părinţilor Apostolici, col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 1, traducere, note şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 164.). Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului creează în mintea, inima și trupul creștinului smerit calea pentru a depăși noianul de neputințe proprii sau colective. Cum aceasta? Ne-o spune Domnul: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua de apoi”. Și chiar dacă omul nu se vindecă de o boală trupească sau alt necaz, prin puterea lui Dumnezeu din Sfânta Împărtășanie, el primește tăria răbdării, își duce mai ușor crucea și nu deznădăjduiește. El crede în Înviere, iar a crede în Înviere înseamnă a nu avea frică de moarte.

În timpul Postului Mare, creştinii mireni au fost lipsiţi de participarea concretă la Sfânta Liturghie. A fost o mare încercare pe care, nădăjduim a o depăşi cât mai curând. După trecerea molimei celei aducătoare de moarte, ne vom întoarce în bisericile noastre, ne vom spovedi mai des şi ne vom împărtăşi cu Dumnezeiasca Euharistie.

Drept-măritori creștini,

Credința în Învierea lui Hristos și credința în propria noastră înviere constituie începutul, mijlocul și sfârșitul drumului unui creștin adevărat. Fără înviere nimic nu are sens. Viața și moartea își pierd orice lumină. Doar învierea așază omul în bucurie, pace și mulțumire sufletească. „Dacă nu este înviere a morților, mărturisește Sfântul Apostol Pavel, nici Hristos n-a înviat. Și dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră…

Dar acum Hristos a înviat din morți, fiind începătură (a învierii) celor adormiți.”

Pentru a ajunge la certitudinea învierii, creștinul este chemat să treacă prin cruce, prin răstignire, printr-un smerit cuget de pocăință. „Dacă am fost altoiți pe El (pe Hristos) prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii Lui.” Altoirea noastră pe Hristos înseamnă dobândirea „gândului” Său. Gândul lui Hristos sau mintea lui Hristos îl așază pe om în starea de a înțelege corect calea vieții sale și a lumii. Un astfel de om nu se înspăimântă iremediabil în fața morții, nu calcă pe cadavre pentru a-și salva viața. El se luptă să nu deznădăjduiască, se ridică dacă a căzut, se roagă pentru a primi harul iubirii îndreptat spre toți, iartă, ajută și mulțumește.

Un astfel de om poate fi numit „fiu al învierii”, chiar și înconjurat de moarte el este un om înviat, un suflet înviat, o inimă fără de moarte, un cuget cu adevărat creștin și ortodox. Rugăciunea noastră către Hristos Domnul este spre dobândirea curajului mântuitor în necazurile care ne înconjoară; panica, frica excesivă, deznădejdea nu au loc în inima celui care-L are pe Dumnezeu „Cale, Adevăr și Viață” (17). Și nu este un moment mai potrivit decât Sfintele Paști pentru a ni se mărturisi această Lumină vie și izbăvitoare.

Dumnezeu să ne îmbrățișeze pe toți cu iubirea Sa! El să ne ierte pentru tot păcatul, necredința, pentru toată micimea de suflet și pierderea cumpătului de care dăm adesea dovadă. Lumina Învierii lui Hristos să ne cuprindă pe toți în brațele Sale! Cuprinși de mângâierea și pacea acestei Lumini să mărturisim tuturor celor vii și celor plecați dintre noi că „Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”.

Sărbătoare sfântă de Paști, cu multă nădejde în Dumnezeu!

Al vostru frate și părinte în Hristos,

† TEOFAN

Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

***

IPS Laurențiu, Mitropolitul Ardealului: „Hristos Cel Răstignit şi Înviat în mijlocul nostru – nădejdea, pacea şi bucuria noastră” (Scrisoare pastorală, 2020)

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept-credincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi, arhiereşti binecuvântări!

„Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (Duminica), şi uşile fiind încuiate unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă!” (Ioan 20,19-20)

HRISTOS A ÎNVIAT!

Iubiţii mei fii sufleteşti,

În noaptea de taină a Sfintelor Paşti,prin cuvântul Sfânt al Evangheliei şi prin toate cântările Bisericii, care ne vorbesc despre bucuria Învierii pe care au trăit-o ucenicii Mântuitorului, intrăm şi noi în atmosfera plină de lumină, care înlătură întunericul acestei lumi şi ne face contemporani cu toate evenimentele istorice şi tainice dumnezeieşti ale măreţului Praznic al Învierii Domnului. Şi astăzi, ca şi atunci, Însuşi Iisus Hristos, Cel Înviat din morţi, ne întâmpină ca şi pe femeile mironosiţe, alungând toată frica şi spaima, zicându-ne: „Bucuraţi-vă!” (Mt 28, 1-9), şi vine în mijlocul nostru şi ne spune, ca şi apostolilor: „Pace vouă! (…) Eu sunt, nu vă temeţi!” (Lc 24, 36). „Îndrăzniţi, eu am biruit lumea!” (In 16, 33).

Biruitor asupra morţii, „cu moartea pe moarte călcând”, prin puterea iubirii Sale faţă de Tatăl şi faţă de noi, Hristos stă în mijlocul nostru acum şi tainic ne îmbărbătează şi ne încredinţează că El este singura Putere mântuitoare în această lume şi că, prin El, şi noi suntem biruitori în toate” (Rm 8, 37).

El vine şi este mereu cu noi, până la sfârşitul veacurilor, şi ne învaţă care este cu adevărat biruinţa Lui şi în ce constă puterea Învierii Lui şi cum ne putem şi noi face părtaşi acestor daruri dumnezeieşti pentru care El a murit pe Cruce.

Sfintele Evanghelii cuprind Cuvântul Lui veşnic prin care El ne învaţă că singurul necaz mare cu adevărat al vieţii noastre este acela de a răni prin păcat bunătatea Lui, de a ne depărta de dragostea Lui, alegând plăcerile trecătoare ale acestei vieţi. Această depărtare de Dumnezeu, Izvorul Vieţii şi al Veşniciei, aduce în mod inevitabil împresurarea noastră de duhurile întunericului, de unde au apărut în viaţa noastră suferinţa, păcatul, boala şi moartea. Pentru a ne scăpa din această robie spirituală a morţii şi a diavolului şi a păcatului, Mântuitorul Hristos a ales să plătească El preţul răscumpărării noastre, să moară pentru noi pe Cruce pentru a ne dărui prin Înviere şi nouă putere să biruim acest asediu, această izolare pe care păcatul o aduce în lume. Măreţia biruinţei Învierii încununează şi împlineşte sublimitatea iubirii mântuitoare prin Sfintele Sale Pătimiri.

Prin credinţa în puterea Învierii Mântuitorului, viaţa noastră dobândeşte un sens şi un conţinut nou, căci, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credinţa noastră” (I Corinteni 15,17).

Iubiţi credincioşi,

Învierea Mântuitorului ne-a adus nouă conştiinţa că nu vom muri niciodată, iar acest dar mare al vieţii veşnice îl primim de la o Persoană, de la Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel Răstignit şi Înviat, Care a venit la noi nu doar că să ne înveţe ce să facem ca să biruim precum El lumea, cu toate ispitele şi necazurile ei, dar mai ales să fie cu noi, ca Izvor de putere şi de bucurie, în lupta împotriva duhurilor întunericului.Din viaţa Mântuitorului şi a sfinţilor Lui învăţăm care este biruinţa adevărată şi ce trebuie să facem atunci când necazurile şi suferinţele ne copleşesc. Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, din iubirea Sa jertfelnică nemărginită, a împlinit pe deplin tot binele, prin toată activitatea şi lucrarea pământească, şi S-a arătat cu totul ascultător Tatălui, „până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Flp 2,8), biruind moartea prin Învierea Sa. Jertfa Sa mântuitoare, adusă ca dăruire totală Tatălui şi ca iubire faţă omul căzut, a făcut ca sufletul Său dumnezeiesc să nu poată fi ţinut de nici o împresurare a morţii, a păcatului şi a diavolului, ci s-a umplut de toată puterea dumnezeiască a iubirii Tatălui, deschizându-ne tuturor Raiul, această comuniune desăvârşită cu Dumnezeu, pierdută prin păcat.

Iubiţi fraţi creştini,

Trăim acum un răstimp în care întreaga lume trece prin multă suferinţă şi strâmtorare. Suntem cuprinşi din multe părţi de frică, de teamă, de deznădejde. Este însă pentru noi prilejul de a arăta că suntem creştini adevăraţi şi că am înţeles şi am învăţat de la Hristos, al Cărui Nume Îl purtăm, cum putem să le biruim pe toate: alergând cu tot sufletul la „vorbirea cu Dumnezeu” prin rugăciune, la apropierea de El prin postire, prin lacrimi şi prin mărturisire, încredinţându-ne viaţa noastră întru totul purtării Lui de grijă. Singura noastră teamă trebuie să fie teama de păcat, teama de a nu-L supăra pe Dumnezeu prin păcatele noastre. Îndepărtarea de El este cauza a tot răul din lume. Dumnezeu îngăduie toate aceste încercări venite asupra noastră pentru a ne îndrepta. Atunci când ne vom întoarce cu toată inima spre El, lăsând toate cele ale lumii, atunci şi El Se va milostivi spre noi şi ne va ridica din necazurile care acum ne împresoară.

Timpurile care ne aşteaptă sunt timpurile unei cerneri, ale unei lămuriri spirituale. Poporul nostru a trăit vremuri de criză în decursul istoriei lui, în care a fost privat atât de bunuri materiale, cât şi spirituale, dar a putut trece peste toate fiindcă a ştiut să îşi îndrepte cu totul nădejdea spre Dumnezeu, Singurul care poate face lucruri mari şi minunate tuturor celor care cu dragoste sinceră păzesc poruncile Lui. A sosit poate vremea ca, înainte de a fi prea târziu, să ne întoarcem la Dumnezeu, să devenim creştini adevăraţi, şi nu doar de circumstanţă. Să împlinim poruncile Tatălui Ceresc, să păzim posturile, să Îl căutăm pe Dumnezeu în smerenie, simplitate şi iubire milostivă, înlăturând, din noi şi dintre noi, ura şi duşmănia. Să căutăm şi să urmăm viaţa simplă şi curată a părinţilor şi strămoşilor noştri, ale cărei roade sunt: credinţa, dragostea, bucuria, îndelunga răbdare, discernământul, trezvia şi nădejdea. Să împlinim întru totul porunca iubirii, căutând: pacea cu Dumnezeu, pacea cu semenii sau pacea socială şi pacea cu noi înşine!

Iubiţi fraţi creştini,

Învierea Domnului a fost un eveniment tainic, pe care nu l-au putut vedea nici străjerii de la mormânt, din pricina luminii dumnezeieşti care-L înconjura pe Domnul cel înviat. Ca Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Hristos a ieşit prin piatra pecetluită a mormântului şi a intrat prin uşile încuiate la ucenicii Săi, încredinţându-i de biruinţa Vieţii asupra morţii, prin Învierea Sa.

În acelaşi mod, tainic şi dumnezeiesc şi acum, acelaşi Mântuitor pătrunde în casele noastre în care ne-am închis, dar mai ales în inimile noastre deschise, aducând lumina şi pacea Sa plină de speranţă, pentru a cânta cu toţii într-un glas: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

Să ne rugăm cu stăruinţă lui Hristos, Cel înviat din morţi,să transforme în sufletele noastre sentimentul privaţiunii, teama, frica de moarte pentru noi şi pentru cei dragi ai noştri în dorul şi dorinţa puternică de a ne reîntâlni cu toţi cei dragi în sfintele noastre biserici, pentru a primi împărtăşirea cu Cereştile Taine, Sfântul Trup şi Scumpul Sânge ale Mântuitorului Hristos, „Paştele nostru”.

Din tot sufletul nostru să înălţăm rugăciuni pentru toţi cei bolnavi, spre grabnica lor însănătoşire, şi pentru toţi medicii, asistenţii şi tot personalul medical, care îi îngrijesc cu multă dăruire pe cei în spitale, şi pentru cei care ne ocrotesc pe toţi. Ne rugăm ca Dumnezeu să-i odihnească pe cei plecaţi din această lume, în aceste condiţii grave, şi să dăruiască har mângâietor familiilor îndoliate.

Mântuitorul Cel Răstignit şi Înviat este în sufletul şi în mijlocul nostru,oriunde ne aflăm, prin salutul pascal: „Hristos a înviat!” şi răspunsul: „Adevărat a înviat!”. Hristos este nădejdea, pacea, bucuria şi mântuirea noastră! Lumina Învierii Lui este izvor de mângâiere, întărire, curaj şi speranţă. Să nu ne temem! Să nu deznădăjduim! Pentru aceasta Vă adresăm tuturor îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care să ne însoţească mereu:

„Privegheaţi! Staţi tari în credinţă! Îmbărbătaţi-vă! Întăriţi-vă! Toate ale voastre în dragoste să se facă!” (I Corinteni 16, 13).

Hristos a înviat!

Sărbători binecuvântate! La mulţi şi fericiţi ani!

Al vostru, al tuturor, de tot binele voitor şi pururea rugător către Hristos, Învierea noastră,

 † Dr. Laurenţiu Streza,

 Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

***

Episcopia Italiei:

Epistola Pastorală la Slăvitul și Luminosul Praznic al Învierii Domnului din Anul Mântuirii 2020

Epistola Pastorală la Slăvitul și Luminosul Praznic al Învierii Domnului din Anul Mântuirii 2020

Tot cel care va chema Numele Domnului se va mântui!

†SILUAN

Prin mila lui Dumnezeu, Episcopul de-Dumnezeu-păzitei

Episcopii Ortodoxe Române a Italiei,

Preacuviosului Cin Monahal, Preacucernicului Cler,

și tuturor Credincioșilor drept-slăvitori

care ascultă sau citesc această Epistolă Pastorală,

Har vouă, pace și bucurie de la Hristos Cel înviat din morți,

iar de la noi, arhierești binecuvântări,

dimpreună cu străvechiul salut:

HRISTOS A ÎNVIAT!

Postul Paștilor s-a încheiat, dar, după cum se poate vedea, vremea postirii noastre nu s-a încheiat deplin… Căci postim, în continuare, de mersul la biserică și de împărtășirea cu Sfânt Trupul și Sângele Domnului, postim de întâlnirea cu frații noștri în credință și de îmbrățișarea pascală, postim de libertatea de a ne mișca și de a ieși cu copiii la plimbare, postim de posibilitatea de a ne vizita părinții și rudeniile, postim de toate festivalurile și proiectele legate de Praznicul Învierii Domnului…

Prăznuirea Învierii Mântuitorului Hristos, din acest an, ne găsește așadar cu perspectiva închisă spre orice manifestare publică, spre cele din afară, inclusiv spre posibilitatea de a ne deplasa la biserică pentru a primi Sfânta Lumină. Dar, deși perspectiva spre cele din afară este închisă, dacă urmăm îndemnul Domnului de a intra în cămara noastră și de a închide ușa pentru a ne ruga Tatălui nostru în ascuns (cf. Mt. 6, 6), vom descoperi că o altă perspectivă ni se deschide, spre cele dinăuntru, spre omul cel tainic al inimii (cf. 1 Pt. 3, 4).

Chiar dacă nu mai suntem familiari cu calea către omul dinlăuntru (cf. Efes. 3, 16) și chiar dacă pogorârea întru cele dinăuntru ale sale îl poate speria pe cel neavizat, e bine să știm că perspectiva regăsirii de sine și a adunării din împrăștierea în care am crescut și uneori am fost educați, încă din frageda noastră copilărie, reprezintă o oportunitate ce nu trebuie pierdută, un prilej „mai mult unic decât rar”, cum spune italianul, de a ne regăsi felul de viețuire ce corespunde cu temelia care s-a pus înlăuntrul nostru, prin Botez, dar de care adesea ne-am cam îndepărtat și ne-am cam înstrăinat…

Și iată, bunăoară, ce ne spune Sfântul Apostol Pavel: nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții (Rom. 6, 3-4). Și tot el adaugă: v-ați dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui,și v-ați îmbrăcat cu cel nou, care se înnoiește, spre deplină cunoștință, după chipul Celui Care l-a zidit,unde nu mai este elin și iudeu, tăiere împrejur și netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate și întru toți, Hristos (Col. 3, 9-11).

Aceasta înseamnă că, prin botez, ne-am făcut părtași morții lui Hristos și ne-am dezbrăcat de omul cel vechi și ne-am îmbrăcat în cel nou, pentru că ne-am născut din nou, din apă și din Duh (cf. In. 3, 5), iar ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăiește, trăiește lui Dumnezeu (cf. Rom. 6, 10). Adică, prin botez, ne-am făcut părtași nu doar morții lui Hristos, ci și învierii Lui, căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci ne-am făcut părtași și ai învierii Lui (cf. Rom. 6, 5). Într-un Duh ne-am botezat noi toți, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, și toți la un Duh ne-am adăpat (1 Cor. 12, 13). Astfel, am devenit Trupul lui Hristos și mădulare fiecare în parte (cf. 1 Cor. 12, 27). Iar dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă (2 Cor. 5, 17)! Iar trupul său devine templu (naos) al Duhului Sfânt Care este în el, pe Care L-a primit de la Dumnezeu, prin botez (cf. 1. Cor. 6, 19).

Cel care caută către omul dinăuntru nu se întâlnește doar cu adevăratul „sine însuși” – făptura cea nouă –, ci se întâlnește cu Hristos Cel mort și înviat, Care Se află la temelia viețuirii noastre, începând de la botez. Dar pentru a putea intra în cămara sufletului nostru, e nevoie să redescoperim cheia sau, cum i se spune mai modern, „parola”. Iar parola ce ne deschide perspectiva spre cele dinlăuntru ale noastre este „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!” sau, pe scurt, „Doamne miluiește!”.

Chemarea Numelui Celui Care ne-a făgăduit că va fi cu noi în toate zilele, până la sfârșitul veacului (cf. Mt. 28, 20) ni-L descoperă în inimă pe Cel chemat și prezent acolo de la Botez, iar pe cel care cheamă Numele Domnului îl face părtaș la harul și la viața Celui chemat. Și nu numai atât. Ci tot cel ce va chema Numele Domnului se va mântui (F. A. 2, 21; Rom. 10, 13)! Să reîncepem deci să chemăm Numele Celui în Care credem ca Împăratului și Dumnezeului nostru, al Celui pe Care Îl mărturisim ca Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Care este de-o-Ființă cu Tatăl și iarăși va să vină, cu slavă, să judece viii și morții. Căci fericit este cel a cărui nădejde este Numele Domnului (cf. Ps. 39, 6). Iar Domnul al cărui Nume îl chemăm, Iisus Hristos, ieri și azi și în veci este același (Evr. 13, 8).

Și precum ne aprindem, în acest an, lumânarea de la propria candelă, tot așa, chemarea Numelui Domnului reaprinde candela prezenței Sale în inima noastră, de la care ne putem aprinde lumânarea credinței ce ne va lumina calea spre veșnicie, oricare ar fi condițiile în care ne-ar fi dat să trăim. Nu e nevoie să strigăm Numele Domnului, ca El să ne audă… Sunt de ajuns șoapta, murmurul sau gândul, pentru ca Cel Care vede în ascuns să audă și să răspundă. Iar celui ce ascultă cu luare aminte și cu inimă deschisă și încrezătoare răspunsul Domnului, îi este dat să audă ca un ecou, ca o adiere de vânt lin (cf. 3 Regi, 19, 12), ce răzbate cerul și pământul, zicând: Hristos a înviat!… Hristos a înviat!… Hristos a înviat!…

Chiar dacă nu mai suntem familiarizați cu deslușirea glasului duios și lin al Domnului Care și-a întemeiat Împărăția înlăuntrul nostru (cf. Lc. 17, 21), să fim încredințați că El ESTE în noi și cu noi, în toate zilele, este Viața vieții noastre și este mai aproape de noi decât propria noastră suflare și ne este mai lăuntric decât gândul nostru cel mai tainic. El este Cel Care cercetează inimile și rărunchii (cf. Ieremia 11, 20), Cunoscătorul celor ascunse, Care știe toate mai înainte de a se face (cf. Susana, 1, 42), iar cuvântul Lui e viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii, și nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale și descoperite (Evr. 4, 12-13).

Perioada de strâmtorare prin care ne este dat să trecem constituie un providențial prilej de a ne relua, fiecare dintre noi, raportul personal și nemijlocit cu Hristos Cel Viu, Care, pentru noi și a noastră mântuire, a murit și a înviat, șade de-a dreapta Tatălui și iarăși va să vină întru slavă, să judece, să mântuiască și să înnoiască întreaga Sa creație. E momentul să ne punem nădejdea în Dumnezeu mai mult decât în oameni și în „putințele” lor. E vremea să luăm aminte în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să ne trezim din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârșite; ziua este aproape (cf. Rom. 13, 11-12). Așadar, dacă am înviat împreună cu Hristos, să le căutăm pe cele de sus, unde se află Hristos, șezând de-a dreapta lui Dumnezeu; să cugetăm cele de sus, nu cele de pe pământ;căci noi am murit și viața noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (cf. Col. 3, 1-3). Să lucrăm nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viața veșnică și pe care o va da nouă Fiul Omului (cf. In. 6, 27). Orice am face, să lucrăm din toată inima, ca pentru Domnul și nu ca pentru oameni, bine știind că de la Domnul vom primi răsplata moștenirii; căci Domnului Hristos slujim (cf. Col. 3, 23-24). Să luăm, dar, aminte și să ne folosim de timpul prezent pentru a ne reorienta viața în direcția și înspre țelul care se află în continuitate cu temelia pusă în noi, prin Botez, și să nu revenim la viețuirea noastră dinainte, ca nu cumva să pierdem folosul agonisit.

În Hristos Cel înviat, a Cărui prezență o descoperim în inima noastră, nu suntem singuri, ci descoperim întreg Omul, întregul Adam și ne facem părtași compătimirii și milosârdiei Fiului Omului, Biruitorul păcatului și al morții, față de toți cei bolnavi și față de cei care-i îngrijesc, față de toți cei strâmtorați, pribegi, lipsiți, înstrăinați, însingurați, descurajați sau înfrânți de lumea aceasta; față de toți cei ce suferă de foame sau de sete sau suferă din cauza molimei; față de cei bântuiți de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de venirea asupra lor a altor neamuri sau de războiul cel dintre dânșii; față de toți cei prigoniți, asupriți, neplătiți sau siluiți de aproapele lor; față de cei robiți de propriile lor patimi, slăbiciuni sau neputințe; față de toate surorile noastre care poartă în pântece sau îi aduc pe lume pe pruncii lor, față de toți copiii și tinerii, față de părinții care îi nasc, îi cresc și îi educă creștinește; față de toți cei care ne iubesc sau ne urăsc pe noi, care ne fac bine sau ne fac rău; față de văduve și orfani și față de toți cei ce suferă pentru decesul rudeniilor, prietenilor sau apropiaților lor, precum și față de toți cei din veac adormiți, strămoși, părinți și maici, frați și surori, față de tot sufletul creștinesc drept-slăvitor, care odihnește aici și pretutindenea și față de toți cei de la Adam și până astăzi, pe care nimeni nu-i mai pomenește și singur Dumnezeu îi știe… Împreună cu toți aceștia, cu întreg Adamul, în care se cuprind și toți cei care din veac bine au plăcut lui Dumnezeu – Sfinții, în frunte cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu –, prăznuim astăzi și cântăm: Hristos a înviat!

Astfel trăiesc cei care un singur trup sunt în Hristos și fiecare sunt mădulare unii altora (cf. Rom. 12, 5), iar dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; și dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună (1 Cor. 12, 26). Să ne iubim așadar unul pe altul, pentru că iubirea este de la Dumnezeu și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu (1 In. 4, 7). Dar să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta și cu adevărul (1 In. 3, 18).

Pomenind, în această zi de Praznic, toate câte pentru noi s-au făcut de Iubitorul de oameni Dumnezeu: Pătimirile, Crucea, Mormântul, Învierea cea de a treia zi, Înălțarea la ceruri și cea de a doua și slăvita iarăși Venire, să-L lăudăm, să-L binecuvântăm și să-I mulțumim Mântuitorului Hristos Cel înviat din morți, că Lui se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, împreună și Tatălui și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

HRISTOS A ÎNVIAT!

Cu părintească îmbrățișare întru Hristos Cel înviat, al vostru, pentru tot binele rugător și de mântuire doritor,

† Episcopul SILUAN

al Episcopie Ortodoxe Române a Italiei

Dată la Reședința noastră de la Roma, la Luminatul Praznic al Învierii Domnului, în Anul Mântuirii 2020, luna Aprilie, ziua a nouăsprezecea.

Legaturi:

***