IPS TEOFAN: “Când Hristos e pe Cruce, noi unde am putea fi?”
Doxologia:
Când Hristos e pe Cruce, noi unde am putea fi?
Este o situație grea pentru Țară și pentru Biserică. Am înțeles, încă de la început, să sprijinim eforturile care se fac în lupta cu această epidemie. Ne-am implicat cu resurse umane, materiale, cu mesaje de încurajare și, așa cum se cuvine, cu rugăciune, post și pocăință. Ne-am alăturat apelurilor autorităților și am îndemnat credincioșii să respecte cu maximă strictețe regulile stabilite pentru combaterea răspândirii noului coronavirus. Ne-a durut atunci când credincioșii nu au avut posibilitatea să participe la slujbe măcar într-un număr limitat, în aer liber, respectând distanțarea socială. E greu, foarte greu, de asemenea, de purtat pentru arhierei şi preoţi faptul că mulți credincioși nu au mai putut să se spovedească sau să se împărtășească în acest post.
Înțelegem și faptul că nu pentru toți nevoile sufletești sunt la fel de mari ca nevoile trupești. Acum, când se apropie Sfintele Paști, cea mai importantă sărbătoare a creștinătății, cerem să se permită a oferi creştinilor măcar o mică mângâiere: o pâine sfințită și o lumânare aprinsă, în condiții de respectare cu strictețe a măsurilor luate în aceste vremuri de epidemie.
Este bine că autoritățile au încredere în administratorii piețelor și în patronii de magazine alimentare sau de farmacii, dar credem că şi Biserica se poate organiza eficient, cu simț de răspundere. A dovedit-o chiar în această perioadă, asigurând prin voluntari distribuirea de pachete și ajutoare celor aflați în nevoie. Cum un curier poate livra cele necesare unei familii, obiecte sau alimente, la fel credem că şi un preot sau un voluntar, respectând regulile de distanţare, pot oferi o pâine sfințită ambalată şi pot aprinde lumânarea celui din fața lor. Cum o persoană poate merge la lucru, la piaţă sau la farmacie de mai multe ori pe săptămână, aceeaşi persoană ar putea veni de Paşti, pentru un minut, în faţa Bisericii sale sau la cimitir, pentru a aprinde o lumânare. E greu de înţeles de ce acest lucru n-ar fi posibil.
Ne rugăm Domnului să binecuvinteze pe toți, să le dăruiască sănătate și înțelepciune și să nu li se știrbească din bucuria Învierii! Noi le vom purta pe toate așa cum ne sunt rânduite. Când Hristos e pe Cruce, noi unde am putea fi?
Teofan
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
15 aprilie 2020,
în Miercurea Sfintelor Pătimiri ale Domnului
Legaturi:
Nu e vorba de mangaiere. Nu de a noastra, cel putin. Domnul se mangaia vazandu-ne prezenti la Invierea Lui, dupa patimi si rastinire. De fiecare data durerea Lui se transforma in bucuria cu care ni se impartasea.
La Slujba Invierii am auzit de fiecare data chemarea Domnului, nu ma inseala memoria si nici urechile:
Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.
Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.
Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.
E chemarea la nunta. Cine va mai auzi chemarea? Cine va mai lua jugul de pe umerii lui Hristos? Eu cred ca Domnul va fi tare mahnit si suparat pe noi. De aceea neluand jugul de pe umerii Domnului, vom ramane cu povara noastra cea grea. Si noua nu va mai veni nimeni sa ne-o ridice.
@ Titus L.:
Cred ca totusi Domnul stie mai bine de ce nu mai PUTEM fi acolo, desi VREM asta (multi dintre noi) mai mult ca oricand. Nu cred ca e nevoie de proiectii duhovnicesti care sa induca si mai multa deznadejde, pentru ceva ce chiar nu mai depinde de noi. Luarea cu asalt pe cont propriu a bisericilor chiar nu e o optiune.
În viziunea Sfântului Părinte (Sf. Vasile cel Mare), nu este dureros a suferipentru credință, ci insuportabil este faptul de a nu te fi luptat pentru ea: „Pentru cei ce sunt condamnați la moarte(II Cor. I, 9) nu este dureros a suferipentru credință; insuportabil este faptul de a nu te fi luptat pentru ea. Pentru luptători nu este atât de neplăcut faptul dea fi răniți în luptă, cât acela de a nu fi admiși să se lupte”. (Despre Sfântul Duh, cap. 29, în PSB, vol. 12, p. 89). Iar atunci când veni vorba de a mărturisi credința cu îndrăzneală, indiferent de obstacole, opreliști și amenințări, Sfântul Vasile menționează: „… tinerii (aruncați în foc) în Babilon ne-au învățat că,chiar dacă nimeni nu există de partea bunei credințe, se cuvine să ne facem datoria. Ei, din mijlocul flăcării, lăudau pe Dumnezeu fără a lua în seamă mulțimea celor care disprețuiau adevărul — și trei fiind, se sprijineau reciproc. De aceea, nici pe noi nu ne-a înfricoșat mulțimea dușmanilor, ci, punându-ne nădejdea în ajutorul Duhului, am predicat adevărul cu toată îndrăzneala. De altfel, ar fi cel mai rău lucru dintre toate ca, pe când cei care defaimă pe Duhul, să-și ia curajul a înfrunta dreapta credință cu atâta ușurință, iar noi, cei ce avem un astfel de apărător, să ne temem a sluji învățătura pe care am primit-o de la părinți pe calea tradiției”. (Despre Sfântul Duh, cap. 30, în PSB, vol. 12, p. 92)
Sfântul Vasile cel Mare – Doctor al Bisericii Universale
“Minunea redobândirii unei biserici ortodoxe din mâinile arienilor
Referitor la atitudinea sa demnă și neînfricată contra împăratului Valens, susținător al ereziei ariene, și la felul cum au biruit ortodocșii în frunte cu Sfântul Vasile într-una din disputele cu arienii, literatura duhovnicească ne transmite această întâmplare în care este relatat cum împăratul Valens (364-378), el însuși fiind partizanul ereziei ariene, a dat sfântul locaș ortodox din cetatea Niceea comunității ereticilor arieni și a gonit poporul drept-credincios de acolo. Drept aceea, în mare mâhnire fiind toată mulțimea dreptcredincioșilor, a sosit acolo marele Vasile, apărătorul cel de obște al Bisericilor, la care toată mulțimea celor dreptcredincioși venind, cu strigare și cu tânguire, i-a spus strâmbătatea ce li s-a făcut lor de împărat. Iar Sfântul, mângâindu-i pe ei prin cuvintele sale, îndată s-a dus la împărat, la Constantinopol și, stând înaintea lui, i-a zis: „Cinstea împăratului stă în judecata sa. Iar înțelepciunea zice: Dreptatea împăratului la judecată se vede. Deci pentru ce, împărate, ai făcut judecată nedreaptă, izgonind pe dreptcredincioși din Sfânta Biserică și dând-o rău-credincioșilor?” Zis-a lui împăratul: „Tot la învinuiri te întorci, Vasile? Nu ți se cuvine ție să fii așa”. Răspuns-a Vasile: „Se cuvine mie, pentru dreptate a muri”. Și înfruntându-se ei și împotrivindu-se, sta acolo de față mai marele bucătarilor împărătești, numit Demostene, acela, vrând să ajute arienilor, a spus ceva cu glas încet ocărând pe Sfântul. Iar Sfântul a zis: „Vedem aici și pe necărturarul Demostene”. Iar stolnicul, rușinându-se, iarăși a grăit ceva împotrivă. Sfântul i-a zis: „Lucrul tău este să ai grijă de mâncări, nu să fierbi dogmele Bisericii”. Și a tăcut Demostene rușinat.
Iar împăratul, pe de o parte, mâniindu-se și, pe de alta, rușinându-se, a zis Sfântului Vasile: „Să mergi tu între dânșii să faci dreptate, dar așa să judeci, ca să nu judeci cu părtinire poporului de-o credință cu tine”. Iar Sfântul a răspuns: „De voi judeca cu nedreptate, apoi și pe mine la surghiun să mă trimiți și pe cei de o credință cu mine să-i izgonești și Biserica să o dai arienilor”. Și, luând Sfântul scrisoarea de la împărat, s-a întors la Niceea. Și, chemând pe arieni, le-a zis lor: „Iată, împăratul mi-a dat mie putere ca să fac judecată între voi și între dreptcredincioși pentru biserica pe care ați luat-o cu sila. Iar ei au răspuns lui: Deci, judecă, dar după judecata împăratului”. Iar Sfântul le-a zis: „Să mergeți, și voi arienii și voi, dreptcredincioșilor, și să închideți biserica și, încuind-o, să o pecetluiți cu pecețile, voi cu ale voastre și aceștia cu ale lor, și să puneți de amândouă părțile păzitori. Și mergând mai întâi voi, arienii, să vă rugați trei zile și trei nopți și, după aceasta, să vă apropiați de biserică. Și de se vor deschide singure, cu rugăciunile voastre, ușile bisericii, apoi să fie a voastră biserica în veci. Iar de nu, ne vom ruga noi o noapte și vom merge cu litie, cântând, la biserică și de se vor deschide nouă, să o avem pe ea în veci. Iar de nu se vor deschide nici nouă, nici vouă, apoi, iarăși, a voastră să fie biserica”. Și plăcut a fost cuvântul acesta înaintea arienilor. Iar dreptcredincioșii se mâhneau asupra Sfântului, zicând că nu după dreptate, ci după frica împăratului a făcut judecata. Și, luându-se multe măsuri de pază de către amândouă părțile, sfânta biserică străjuită a fost cu tot dinadinsul, pecetluită și întărită. Și, rugându-se arienii trei zile și trei nopți și de biserică apropiindu-se, nu s-a făcut nici un semn. Și se rugau de dimineață până la al șaselea ceas, strigând: Doamne miluiește și nu s-au deschis ușile bisericii și s-au dus fără dar și rușinați.
Atunci, marele Vasile, adunând pe toți dreptcredincioșii, cu femeile și copiii, au ieșit din cetate la biserica Sfântului Mucenic Diomid, făcând acolo priveghere de toată noaptea, apoi au mers dimineața cu toții la cea soborniceasca biserică pecetluită, cântând: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi”. Apoi, stând înaintea ușii bisericii, a zis către popor: „Ridicați mâinile voastre și strigați cu dinadinsul: Doamne miluiește”. Și aceasta făcându-se, a poruncit Sfântul ca să se facă tăcere și, apropiindu-se de ușă, a însemnat-o cu semnul crucii de trei ori și a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeul creștinilor, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor”. Și, glăsuind tot poporul: Amin!, îndată s-a făcut cutremur și au început a se sfărâma zăvoarele, au căzut întăriturile, s-au dezlegat pecețile și s-a deschis ușa, ca de un vânt și furtună mare, și s-a lovit ușa de zid. Iar dumnezeiescul Vasile a început a cânta: „Ridicați porțile voastre, ridicați-vă porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei”. Și, intrând Vasile în biserică, cu toată mulțimea dreptcredincioșilor, și, săvârșind dumnezeiasca slujbă, a slobozit pe popor cu veselie. Iar mulțimea fără de număr de arieni, văzând acea minune, s-a lepădat de credința lor cea rea și la cei dreptcredincioși s-au adăugat. Și, aflând și împăratul, de o judecată dreaptă ca aceasta a Sfântului Vasile, și de minunea aceea preaslăvită, s-a mirat foarte și a defăimat urâciunea relei credințe ariene (…)”11
@ Doroteea:
Ai gasit pasajul profetic perfect!
Asta este exact ceea ce simtim multi.
https://www.hotnews.ro/stiri-opinii-23852586-credinciosii-timpul-pandemiei-coronavirus-dreptul-merge-biserica.htm
https://www.hotnews.ro/stiri-international-23861776-time-nu-putem-lasam-virusul-infecteze-democratia-romania-mentionata.htm
https://www.facebook.com/gdiaconu1704/posts/10163441211050361
Problema aici nu se pune de a apara o cauza personala, individuala – caz in care dam camasa si intoarcem obrazul – ci de datoria ierarhilor si a noastra de a apara Biserica lui Hristos (nu a lor sau a noastra!) de intruziunile cezarului. Ierarhii nu si permit luxul de a sta asteptand mucenicia.
Pt ca nu te a pus Dumnezeu acolo ca sa stai cu ochii la Cer si sa nu faci nimic atunci cand El e batjocorit, si nici ca sa nu iti aperi turma pe care o pastoresti.
Problema aici nu se pune de a astepta ceva
din partea politicului (cezarul), ci a lupta pt a smulge din mana cezarului ceea ce Ii apartine lui Hristos. Ca se va obtine sau nu, asta numai Domnul stie. Dar nu ne vom.putea reprosa ca n am facut ce se putea face.
Problema nu se pune de a astepta de la oameni, ci de a astepta de la Domnul sa lucreze prin oameni – inclusiv prin noi. Pt ca
si mirenii au datoria de a apara Biserica lui Hristos, ca si ei fac parte din ea.
Slujbele, Sf. Impartasanie, Tainele – nu sunt bunuri personale pe care le cedam cu generozitate si resemnare ‘crestineasca’ cezarului sau cui are chef sa le inhate. Ele sunt DARURILE DOMNULUI pt noi. A le ceda fara nicio impotrivire echivaleaza cu a le nesocoti.
Cand nu vom.mai avea ce face atunci se va pune problema muceniciei. Vremea aia inca n a venit. Sa nu ratam obligatiile prezentului sub pretextul naiv ca viitorul e deja scris iar noi il cunoastem. Si chiar daca ar fi asa, asta nu ne scuteste de datoriile prezentului.
We are doomed, we are doomed..” pare ca e motto-ul.pe aici. Noi am abandonat lupta inainte chiar ca ea sa inceapa cu adevarat.
Si pana la urma ce mare lupta se cere?? E nevoie doar de atitudine ferma si coerenta, atat. Inclusiv motivata juridic – de ce nu, pt ca Biserica e supusa unor legi, ea are drepturi si obligatii legale. Care sunt incalcate. Iar asta trebuie spus, nu vad de ce ar trebui trecut sub tacere.
De fapt, cuvintele si faptele Sf. Vasile cel Mare scutesc de orice demonstratii suplimentare.
@admin
#6,#7
Domle, eu nu prea m am mai ocupat cu politica in ultima vreme, lamuriti ma si pe mine: s a intamplat ceva cu hotnews??Trebuie sa ma ciupesc sau visez? De cand au ajuns astia sa apere biserica si sa conteste guvernul??
@ Doroteea:
Excelent spus in prima parte. In a doua sunt niste amendamente pe care le-as face, dar nu vreau sa ma mai intind. Sper sa ne intelegi totusi si tu pe noi. In ce ne priveste, am facut, cred eu, ce tinea de noi, nu am lasat deoparte marturisirea, am riscat. Pe langa asta, am presat pe canalele pe care le-am avut, slabe, putine, ca sa ajunga unele mesaje si mai sus. In acest moment, eu, personal, cred ca se incheie o etapa (poate gresesc, asta simt acum). In acest moment, cel putin pana dupa Inviere, cred ca trebuie sa luptam doar cu mijloace duhovnicesti. Cele omenesti trebuie reluate cu intensitate dupa aceea, insa hranite din tacerea rugaciunii si a co-patimirii cu Domnul din aceste zile. Nu cred ca acum mai e de folos sa ne batem si sa ne zbatem sa argumentam, sa gasim solutii. Insa mai-marii nostri da, au mereu aceasta sarcina si cu atat mai mult le ramane cu cat sunt multi-restantieri, din pacate.
Noi nu suntem resemnati in sensul dezarmarii si cedarii, ci in sensul realismului de a accepta realitatea fara placebo-uri, fara iluzii. Pe cand cei care au abandonat lupta, mi se pare mie, au abandonat-o TOCMAI fiindca se incred zadarnic in niste promisiuni iluzorii… asteapta sa treaca oarecum de la sine acest val greu si apoi spera sa o ia de la capat. Fiindca, de fapt, lor le e prea frica sa priveasca in fata adevarul si sa spuna: STOP! De aici incolo nu mai permit. Iar consecinta da, e asumarea muceniciei, orice forma ar imbraca ea! Asta cere iesirea din comoditate, din logica eternului troc. Ei sunt optimisti, noi pesimisti si apocaliptici. In realitate, cum zicea Bogdan Duca, adevaratul optimist este tocmai apocalipticul autentic, fiindca el crede in viata de dincolo si o ravneste. Iar aceia aparent pozitivi si senini sunt inconstienti si fatalisti, ei sunt cei care refuza sa duca lupta, asteptand sa le pice din cer iesirea salvatoare, desi TOATE semnele si dovezile irefutabile sunt ca nu va urma nici macar un armistitiu temporar. Ca nu se vor lasa pana nu ne desfiinteaza. Eu trebuie sa iau in calcul aceasta varianta si atunci sa ma pregatesc duhovniceste pentru ce e mai rau. Noi nu avem cum sa luptam IN LOCUL LOR. Noua ni se va cere raspuns pentru ceea ce era in dreptul nostru a face. De spus tot ceea ce era important de spus, de avertizat, de deschis mintile, de incurajat… am cam spus. In acest moment incercam sa mutam lupta in planul nevazut…
@admin:
Eu nu la voi ma refeream. Ma refeream la reactiile oficiale, pe de o parte, si la atitudinea defetista (cum.spunea si Petra) a unor credinciosi. Suntem pe aceeasi lungime de unda sub acest aspect.
Cat priveste raportarea la viitor – aici dpmdv ai si n ai dreptate. Bineinteles ca si eu – ca si cei mai multi dintre noi – simt ‘semnele vremurilor’. Si, deci, iau in considerare ce e mai rau. Pana aici de acord.
Insa chestiunea raportarii la viitor este una f fina. Discutia asta a mai avut loc aici. Apocalipsa in sine – ca orice profetie – este un avertisment in primul rand. Acele lucruri se vor intampla, in linii mari. In ce priveste amanuntele, detaliile, drumul de la A la B si in general, drumul fiecaruia dintre noi – sunt miliarde de fii ai Domnului, nu uitati asta! – acestea vor ramane mereu o taina. Pt ca nicio profetie nu poate anula 2 elemente fundamentale ale conditiei umane: liberul arbitru, pe de o parte, si posibilitatea mereu deschisa de a cere si obtine indrumarea si ajutorul Domnului – altfel spus, nadejdea. Una din acele virtuti crestine care nu trebuie sa ne paraseasca niciodata.
Iti dau un exemplu: exact cum simti si tu, lipsa de atitudine ferma la momentul oportun de cele mai multe ori – a aratat o istoria – te cam condamna la un sfarsit mucenicesc. Insa mucenicia nu tr cautata. Si mai ales nu tr provocata, ea nu tr sa fie urmarea unei lasitati sau a unei lipse de faptuiri/marturisiri atunci cd momentul cerea – cum e acum, sau ma rog, cum va fi dupa Inviere sau ar fi fost la inceput – o atare faptuire/marturisire. Daca iti este scris sa fii mucenic e una. Dar in destinul personal liber-arbitrul mereu functioneaza pana la un punct, e mereu prezent – in proportie de 90%. Si el creeaza brazde si deschide porti inimaginabile. Un exemplu: cum ar fi fost, de pilda, ca Patriarhia sa anunte ca Slujba Invierii, la 12 noaptea, va fi tinuta cel putin 30 de min in megafoane, in toate parohiile, exact cum. se intampla in anii trecuti? Sau: cum ar fi fost ca fiecare biserica sa afiseze in curtea ei – cum a facut un clujean – un afis mare, vizibil, mai inalt decat gardul, cu chipul Sf. Nichifor Leprosul, insotit de cuvintele sale revelate prin vis “Nu va temeti de coronavirus. Rugati va mie cu urmatoarea rugaciune…..” Imi pare rau ca n ai vz cu ochii tai panoul acela al clujeanului – eu am primit pe wapp fotografia. Era senzational de incurajator. Sau: cum ar fi fost daca Patriarhia, in momentele astea grele, ar fi indemnat credinciosii loiali la o rugaciune consistenta (nu doar acea mica rugaciune) la anumite ore, sau ar fi intrunit acel consiliu de care cu totii simtim ca e nevoie?? Cum ar fi fost, mai pe scurt, daca ar fi existat o actiune mai ferma, mai adunata, mai creativa in solutii? Iti zic eu: s ar fi schimbat ceva. Poate nu azi, poate nu imediat. Dar se crea un curent care ar fi schimbat directia vantului si ar fi generat un plus de claritate in constiinta colectiva, iar acest plus ar fi deschis porti mai devreme sau mai tarziu.
In esenta: una e sa reactionezi mereu de frica latrailor (care intotd vor exista), alta e sa reactionezi din iubire de Hristos si de turma care iti e loiala, si inspirat doar de curajul si solutiile insuflate de El, nu de frica. Fiecare din aceste alegeri genereaza un alt tip de destin, de traseu.
Ei, extrapoleaza asta la nivel individual. Apocalipsa ne arata care e planul celui rau si cum vrea sa isi duca la indeplinire acest plan, si care va fi interventia divina si cum.se va sfarsi. Da. Dar in linii mari, generale. Destinul individual al miliardelor de copii ai Domnului – profit de ocazie ca sa reamintwsc insistent ca nu doar pe ortodocsi ii vrea Domnul la El, ceilalti nu sunt condamnati a priori, toti suntem copii ai Lui – ramane o taina si, in virtutea liberului arbitru, o surpriza pt fiecare. Si eu am schimbat complet abordarea duhovniceasca si incerc sa ma intaresc, si o fac ca sa permit harului sa ma calauzeasca cum.va sti Domnul ca e mai bine pt mine in acele timpuri. Pt ca stiu ca sarcina Domnului e cea usoara de fapt, El a zis o, iar El ne va odihni, chiar si in mijlocul urgiei. Si ca fara El si cu si fara mucenicie va fi un chin. Iar cu El, si cu si fara mucenicie va fi bucurie. Dar – atentie! – nu trebuie sa ne auto-setam pe o anumita viziune a viitorului! Este o eroare. Viitorul, ca si destinul individual, se schimba mereu in functie de alegeri. El este ca o carte structurata pe capitole. Titlul fiecarui capitol e scris de Dumnezeu – sa zicem de ex ca acum suntem in capitolul ‘Inceputul prigoanei’. Dar continutul il.scriem noi, desfasurarea de noi depinde, de alegerea noastra de a CONLUCRA cu Dumnezeu, cu nadejde si iubire. Iubirea e o alegere si apoi devine un dar. Iar iubirea e f creativa. N ai vazut ca in razboaie cei care salvau pe cei mai multi gaseau mereu solutii? Si, mai mult, scapau cu bine? O spune si Sf. Paisie Aghioritul. Cei care piereau primii erau fricosii si cei care se gandeau doar la ei, gandeau egoist. Cei abandonati lui Hristos si calauziti din iubire de semeni nu stateau prea mult sa contemmple raul, ci vedeau, observau, nu se lamentau si…actionau. Cand trebuie. Cum? Calauziti de Har, care ii ghida si lucra prin ei. Renuntasera complet la frica pt ca iubirea era in ei mai mare decat frica. Si asa se si salvau. Sau nu. Asta deja depinde ds destin. Dar de regula tipul asta de persoane sunt cele care supravietuiau – si fizic si duhovniceste. Ei, aici tr sa ajungem. Nu ca sa supravietuim fizic, ci ca sa supravietuim sufleteste. Altfel, riscam sa fim si muceniciti si nici sa nu ne salvam.
Eu iti spun ca orice profetie care iti da de inteles ca nu mai exista alegere nu este inspirata de Dumnezeu. Chiar daca ea contine elemente reale. Abordarea la viitor este o chestiune f fina. Scuze pt analogia aparent frivola – sper sa ai deschiderea sa o primesti fara sa urmeze un potop de ironii:). Treaba cu profetiile, in esenta, a fost dupa mine f bine ilystrata intr-o scena din Stapanul Inelelor care – in pofida a ce cred unii – este de fapt o alegorie a Apocalipsei (autorul fiind catolic practicant si cunoscator al Bibliei): la un moment dat (stiu ca ai vz filmul) Frodo este fata in fata cu Galadriel care ii spune: uita te in fantana viitorului. El priveste si vede acolo doar moarte, robie, triumful celui rau, robia propriilor camarazi etc.. Se ingrozeste. Iar ea ii spune: asta se va intampla DACA nu reusiti in misiunea voastra. Prima idee. A 2a: care era misiunea lor? Distrugerea inelului prin care raul vroia sa inrobeasca pamantul. Si ce facea acel inel? Amplifica egoul, mandria. Cu alte cuvinte, da, ne asteapta ce e mai rau daca nu scapam odata de ego si mandrie. Asta e de fapt esenta esentelor Apocalipsei. Si cauza ei. Restul sunt detalii. In asta trebuie sa ne intarim duhovniceste, asta e si a fost mereu adevaratul scop al omului pe acest pamant. Iar acum vremurile forteaza la aceasta lepadare de sine o data pt totdeauna. Aici va fi intelepciunea. In fond, daca stai sa te gandesti, orice om care traieste sau moare in pacat cunoaste un infern mai groaznic decat orice apocalipsa. Bun. Revenind. Ce a facut Frodo? 🙂 A mers mai departe. N a abandonat. La polul opus, Denethor: cel care nu.mai credea in lupta, nu mai credea in speranta, nu mai credea in solidaritate, nu mai credea in oameni – aviz celor care nechibzuit preiau expresia ‘nadejdea nu e in oameni’! Mare eroare teologica, uriasa, pt ca Domnul si prin oameni lucreaza si nimic nu ii e mai placut decat impreuna-lucrarea, diavolul e cel care ne vrea izolati unii de altii! – revenind: el credea doar in principiul ‘scapa cine poate’. Si ai vazut cum a sfarsit.
Deci, propun sa o luam mai usor, pas cu pas: e pe nasoale, asa e, dar nu vrea Domnul sa se piarda aceasta lume. Vrea sa invatam doar sa fim odata cu adevarat crestini. Iar crestinul adevarat nu se teme, nu dispera, stie ca doar clipa prezenta ii apartine, e deplin incredintat in mainile Domnului, si, mai ales, ii iubeste pe toti exact ca si pe el. Nu se vede mai cu mot, iese din logica concurentiala.
Iar lepadarea de sine si abandonul in mainile lui Dumnezeu nu, nu inseamna pasivitate, cum cred unii. Un exemplu perfect de abandon e Maica Gavrilia. Ea e sfanta abandonului prin excelenta. Dar cate a faptuit femeia aceea si cate suflete a ajutat! Din tot ce citesc (acum Sf. Siluan) rezulta ca lepadarea autentica de sine va incepe sa se faca simtita atunci cand iubirea de semeni si bucuria de a-L avea pe Hristos mereu alaturi ne vor ghida mai mult in ceea ce facem decat frica si nevoia de autoconservare. Cand ne va preocupa in mod EGAL mantuirea noastra si a celor din jur (si nu ‘scapa cine poate’, oh, nu!!!) Ei, cand vom simti in inimi aceste schimbari in ordinea prioritatilor – abia atunci inseamna ca incepem sa intram pe fagasul corect.
Astea tr sa le cerem si sa le practicam neincetat pana le obtinem. Fake it till u make it! :))
Restul sunt detalii.
Erau pe vremuri prin targuri niste caraitoare de lemn pe care copiii le invarteau cu mare nesat pana aveai senzatia ca-ti crapa teasta,dar toti ceilalti suportau cu stoicism cata vreme copiii erau fericiti.
@ Doroteea #10 la acest comentariu al tău mi-am amintit de cuvintele Sf. Paisie Aghioritul(dacă nu mă înșel) cum că Satana va da de pământ cu guvernele pe care tot el le-a ridicat. Părerea mea referitor la aceste cuvinte este că Satana a făurit aceste guverne în lume cu scopul de ai asupri pe oameni, ca oamenilor să le fie silă de clasa politică și felul în care au guvernat în ultimile zeci de ani tocmai ca să fie primită noua versiune(globală, condusă chiar de “el”). Nu cred ca Hotnews-ul ia apărarea creștinilor ci mai degrabă vrea să-i revolte pe oameni împotriva politicului – s-a dat start la globalizare(părerea mea). Dar mai cred și că Dumnezeu nu le va îngădui să le iasă chiar toate cum vor ei. Doamne ajută!