GANDURI LA DENII

• Denii

Întoarce-te de nicăieri, bunică, spre piscul înseratelor smerenii. În lumea asta jalnică şi mică, să mergem iar, ca oarecând, la Denii.

Leagă-ţi năframa, podul se ridică. Desferecăm anastasimatare. În lumea asta jalnică şi mică, deodată vine Săptămâna Mare.

Se-afumă ziua, soarele apune. În candelă se gată untdelemnul, ca-n Pilda cu Fecioarele Nebune. Prinţul Privirii ne arată semnul.

O iau tăcut în urma dumitale, să nu mă rătăcesc. Să nu se vadă: la oiştea nevredniciei mele, am înhămat credinţă şi tăgadă.

Şi-abia aştept să trecem înc-o veghe, în lumea asta strâmtă şi peltică, înfăşurată-n purpură şi zeghe. Să mergem iar la Denii. Hai, bunică…

• Pământul de sub tălpile noastre

Ne aflăm în ziua întâi a lunii Prier, căreia poporul – din pricina vremii neaşezate încă, a vântului spulberatic – îi mai zice şi “Traista-n băţ”. Socotesc că suntem în anul 7518 de la facerea lumii, pe care cronicari l-ar fi numit de “bogată lipsă”. Înţelepţii desluşesc semne înfricoşate pe arhivolta arcadei veacului ăstuia. E Joia Cernită, ziua în care Iisus Hristos a fost vândut pe treizeci de arginţi. E ziua când ne mărturisim şi noi hainiile noastre, trăgând nădejde să fim iertaţi.

Rupem colivia oraşului şi o să vă port hăt departe. Vom zbura aidoma cocorilor albaştri, păsări atente şi limbute. Jos, prin curţile gospodarilor, zărim focuri arzând, puse anume ca să se încălzească morţii, care se zice că astăzi se întorc la casele lor şi vor mai pleca în sâmbăta dinaintea Rusaliilor.

Ne oprim la vreo unsprezece verste de Cetatea de Scaun a Sucevei, pe turla Dragomirnei – cea mai frumoasă mănăstire din câte le-au fost dat ochilor mei să vadă. Într-un an, m-am sihăstrit acolo în Săptămâna Mare. Nu se mutase încă la Cel de Sus egumena stavroforă (purtătoare de cruce) Iulia Aramă. Încă ne mai preumblăm pe drumul de strajă dintre turnuri, ea sprijinindu-se în toiag, vorbind despre mitropolitul Anastasie Crimaca, ctitorul, iscusitul miniaturist. Cum intri în pronaosul bisericii, pe stânga, e o lespede pe care îi e săpat numele, dar el nu se sălăşluieşte acolo. Poate că odihneşte – cum singur s-a aşezat în picturile lui – la picioarele sfinţilor.

Era atunci tot într-o Joie Mare, ziua în care glasul clopotelor se aude pentru ultima oară până în noaptea Învierii. Amurgul colora cu chinoroz brâiele răsucite ale zidurilor. Vorbeam în şoaptă despre domnitorul Barnovschi, despre vechiul stareţ Paisie Velicicovschi. Vorbeam despre straiele neputrezite – descoperite în gropniţă – ale prinţesei Maria Balş, fiica domnitorului Constantin Mavrocordat, sora lui Alexandru Mavrocordat, zis Deli-Bey, Prinţul Nebun. (De ce a ajuns domniţa fanariotă la Dragomirna şi cum a dispărut ea din straie într-o bună zi nu se ştie). Vorbeam despre maicile, surori de sânge, Heruvima şi Serafima, care împreună cu mama lor, maica Alexandra, au ajuns într-o zi la poarta mănăstirii şi au rămas. Tatăl lor, închinoviat şi el la Putna, s-a stins de puţină vreme. Povestea acestei familii de oameni simpli din Marginea seamănă cu istoria domnilor pământeni, care se retrăgeau uneori din scrânciobul Puterii în palma lui Dumnezeu. Maica Heruvima, maica maicii sale, e astăzi stareţa Dragomirnei. N-am mai revăzut-o de mult, dar cred că îşi ţine obştea în ascultare, cum pe vremuri o făcea preacucernica Iulia Aramă.

E Joia Mare, când se citesc cele 12 Evanghelii şi Crucea e scoasă din altar în mijlocul bisericii. Ca odinioară – (aici timpul n-a coclit nimic) – măicuţele cântă la strane: stihiri, podobii, condace, luminânde.

M-am întors din risipirea mea, cu voi la Dragomirna, după atâta amar de ani, să-mi strâng aripile trufaşe şi să vorbesc în tihnă cu Dumnezeu”.