Și totuși, ce se întâmplă în SUA?/ BURGHEZIA BOLȘEVICĂ ȘI NOUA TEOCRAȚIE SECULARĂ AMERICANĂ/ Spectrul lui Soros bântuie „REZISTENȚA” anti-Trump/ “Black Lives Matter”: cel mai puternic partid din SUA?

19-06-2020 24 minute Sublinieri

În acest monolog, Tucker Carlson arată că Black Lives Matter a devenit una dintre cele mai populare mișcări din SUA – 62% din alegători au o opinie favorabilă despre BLM. Prezentată ca o mișcare activistă, BLM este considerat de jurnalistul de la Fox News un partid politic ce are scopul de a schimba fundamental SUA și care se situează deasupra regulilor jocului politic american: fiind singura forță politică imună la critici. Imună – pentru că nimeni nu îndrăznește să o chestioneze sau să o supună criticii.

„Black Lives Matter crede în forță. Inundă străzile cu tineri furioși care sparg lucruri și rănesc pe oricine le stă în cale. Când vor ceva, îl iau cu forța. Supără-i și o să-ți dea foc la afacerea ta. Supără-i și îți vor ocupa centrul orașului și îl vor declara o nouă țară. Și ei știu că tu nu vei reacționa.” 

Tucker Carlson:

„Moartea lui G. Floyd a iscat o revoltă generalizată. Dar ei (democrații – n.n.)  știu că ce se întâmplă acum are prea puțină legătură cu Floyd sau cu oameni ca el. Ca toate revoluțiile, ideea este să distrugi sistemul actual și să-l înlocuiești cu unul nou. Dar să îl înlocuiești cu ce? Aceasta este întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem. Ar trebui să știm ce urmează.”

Tucker arată că principiul egalității oamenilor („toți oamenii sunt creați egali”), care stă la baza sistemului american, este contestat de noua revoluție:

„Acum, pentru prima oară în istoria noastră, suntem martorii unui atac masiv și puternic la acest principiu. Zilnic, ni se spune că toți oamenii, de fapt, nu sunt creați egali. Unii sunt născuți cu o pată morală. Alții nu. Unii americani sunt vinovați, alții sunt inocenți. Nimic nu poate schimba asta. E determinat prin naștere. Tot ce putem face este să ne comportăm corespunzător. Cei din grupurile favorizate trebuie să respecte anumite standarde. Cei din grupurile defavorizate răspuns altor standarde. Țara va avea în continuare un singur set de legi, de dragul formalismului, dar vom aplica acele legi în diferite moduri, potrivit DNA-ului și originii celor acuzați.”

Jurnalistul Fox News se referă, evident, la vinovăția de rasă predicată de revoluționarii momentului din SUA. Albii sunt vinovați genetic (istoric sau chiar rasial) pentru oprimarea celorlalte rase și în special a negrilor. Cum spunea o autoare (albă, de altfel), dacă ești alb, mai bine te abții să spui despre tine că nu ești rasist. Pentru că rasismul există structural, inconștient, și mai degrabă dai dovadă de rasism când te consideri ne-rasist: „dacă ești o persoană albă în America, educatorul de justiție socială Robin DiAngelo are un mesaj pentru tine: ești rasist, pur și simplu, și în lipsa unui efort de-o viață vei fi tot timpul.”

Tucker consideră că un astfel de sistem, „bazat pe ereditate și vinovăție prin legături de sânge, a fost comun în istorie. A fost regula Europei feudale, de exemplu, sau în regimurile totalitare mai recent. Se practică încă. În Coreea de Nord, copiii sunt trimiși la închisoare pentru păcatele strămoșilor lor.

Noi acceptăm acum ideea că unii oameni merită un tratament mai bun pe baza nașterii lor, pe când alții merită mai rău. Este una dintre cele mai otrăvitoare și distructive idei. Alte națiuni au înțeles asta. Rwanda a criminalizat referințele etnice din timpul alegerilor. Ei știu bine la ce poate duce asta (se referă la genocidul din Rwanda din anii 90 – n.n.). Și, totuși, politicile identității sunt accelerat promovate aici. Să nu vă mire că cei care promovează această otravă profită de ea. Folosesc haosul recent pentru a codifica tendințe periculoase deja în progres: o societate permanent inegală, unde unii cetățeni sunt ridicați, iar alții sunt zdrobiți.”

O rwandizare a Americii, cum a titrat conservatorul Rod Dreher.

Cotidianul/ Călin Marchievici:

Ascensiunea ”burghezilor bolșevici” și a noului lor cult

”Își sorb cafelele lucrând din cafenele, vorbesc la telefoane mobile scumpe și se gândesc la calea către luminarea nației. În SUA, ei se preocupă de situația mediului, dar conduc SUV-uri însetate de benzină. Se gândesc la cum cresc acțiunile lor în timp ce caută artefacte tibetane prin magazine, încălțați cu bocanci de munte. Nu se gândesc să dea mai puțin de 5 dolari pe o prăjiturică în care nu a intrat mai mult de o linguriță de faina și mai puțin de 500 de dolari pentru o ședință de tonifiere la spa, însă nu vor să plăteasca mai multe taxe. Ei sunt ”burghezii boemi” sau ”bobo”, noua ”elită iluminată” a erei informațiilor, iar viața lor pare o sinteză între confort și conștiință, succes corporatist și revoltă creatoare”. Așa scria The Guardian, în 2000,  despre burghezii boemi.

Opt ani mai târziu, același The Guardian, anunța moartea burghezilor boemi, ”elita urbana de stânga, atentă la mode și la mediul înconjurător, ponegrită de compatrioți, curtată și denigrată în același timp de politicieni”. Prin același an 2008, burghezii boemi erau în plin avânt în România. Sandra Pralong și o mâna de ”bobos”, studenți și tineri corporatiști români de prin țări străine, veneau cu inițiativa ”noilor pașoptiști”, una care să ilumineze țara, să o scape de corupție, de PSD, de populism și alte ”-isme”, să o trezească, pentru ca România să fie, vorba americanului, ”woke”.

Ei bine, The Guardian se înșela. Burghezii boemi, progresiștii, nu au dispărut nici din România, nici din țările occidentale. Dimpotrivă, Sandra Pralong a trecut de la ONG-uri de apartament (sau vilă) la Palatul Cotroceni, progresiștii sunt pe căi mari peste tot acum și se pregătesc chiar să preia puterea, ba chiar să instaureze și un soi de ”teocrație seculară” numai de ei înțeleasă. În 2014 și 2015 (la protestele din SUA din Ferguson și Baltomore), mulți comentatori conservatori susțineau că tinerii progresiști nu vor fi capabili să facă față vietii reale, din afara universităților. A fost o interpretare greșită a situației. Studenții progresiști de la Yale se descurcă în carierele lor, iar acești studenți extremiști aruncă acum cu cocktailuri molotov în New York și din burghezi boemi devin burghezi bolșevici.

Geneza noului leninism

În America, scrie Rod Dreher pentru The American Conservative, burghezii boemi, studenți și corporatiști, au devenit noii prozeliți ai socialismului în varianta sa de peste Ocean, un socialism care se axează pe rasă și identitate, ceea ce-l face să fie mult mai puțin periculos pentru clasa de mijloc. Schimbarea de mai sus este ilustrată foarte bine de diferența mesajelor din campaniile prezidențiale ale lui Bernie Sanders, din 2016 și 2020. În 2016, senatorul s-a concentrat pe ”chestiunea socială”. În 2020, Sanders a încercat să-și extindă mesajul și a vorbit despre ”oligarhie, corporatism, naționalism, rasism și xenofobie”. În 2020, Sanders a vorbit despre redistribuirea beneficiilor către minorități, numind aici ”persoanele de culoare”, ”imigranții”, ”membrii comunității LGBT”.

”Socialismul american nu sfidează, ci mai degrabă îngenunchează în fața burghezilor”, scrie Nathan Pinkoski, cercetător la Universitatea din Toronto, adăugând că un socialist american va fi întodeauna deschis să discute despre majorări de taxe chiar și pentru cei nevoiași, atât timp cât rămân neatinse principiile corectitudinii politice, egalității de gen, deschiderea către comunitatea LGBT și imigranți.

O altă fațetă a socialismului american este dorința de a înfăptui o revoluție culturală. Noul câmp de luptă al revoluției culturale s-a schimbat, acum bătălia se dă pentru rescrierea istoriei, pentru ecologism, literatura pentru copii, educația copiilor, sexualitate. ”Victoria socialiștilor americani înseamnă eliminarea prejudecăților conștiente și inconștiente care aparțin acum culturii majoritare. Scopul este negarea întregii culturi existente”, scrie Nathan Pinkoski. Pentru asta, burghezii boemi au devenit ”burghezi bolșevici”. ”Ca și bolșevicii, ei pretind că sunt o elită intelectuală. În al doilea rând, la burghezii bolșevici putem observa substituirea voinței majoritare cu vointa unei minorități (…). În al treilea rând, burghezii bolșevici dezvoltă un soi de leninism – leninismul libertin”, scrie Pinkoski.

Cum s-a ajuns până la această ”revoluție culturală” americană, exportată și în Europa?În secolul 20, corporațiile și guvernul au cunoscut o ascensiune nemaivăzută. A fost nevoie de experți, manageri, birocrați și tot felul de juriști pentru a conduce aceste organizații, iar asta a schimbat natura clasei de mijloc și modul în care oamenii obțin puterea (…) Cei care dețin puterea au interesul să găsească noi și noi forme de rasism, pentru că aceasta le permite să creeze noi instrumente de luptă împotriva rasismului și să se mențină la putere. Universitățile și corporațiile creează tot mai multe posturi administrative care alimentează o castă de preoți al căror scop este să mențină cât mai sus nivelul bigotismului”. Acest nou socialism extinde neîncetat lista de ”fobii” și ”-isme”, pentru a demonstra cât de nedrepte sunt aceste multe forme de discriminare și cât de necesară este lupta împotriva lor, sub conducerea noii elite ”luminate”.

”Cu cât se apropie mai mult de putere, marxiștii americani devin susținătorii înfocați ai birocratiei administrative centralizate. Asta pare să fie soarta socialismului american. Adânceste etatismul și individualismul. El nu este rivalul, ci victima capitalismului de stat. El nu se opune liberalismului managerial, ci il slujește. Socialismul american nu este nici socialism, nici marxism. El doar le parodiază defectele”, scrie Pinkoski.

”Una dintre implicațiile ascensiunii socialismului american este că liderii politici care vor să intre în această clasă conducătoare trebuie să-și dovedeasca mereu angajamentul pentru antirasism și alte –isme. O altă implicație, mult mai sumbră, este că am putea ajunge să trăim într-o teocratie”, scrie eseistul James McElroy, pentru American Conservative.

Proteste sau o nouă religie?

De ajuns cu teoria. Unde duce mai exsct revoluția culturală a burgezilor boemi deveniți fără să știe bolșevicii secolui 21? Iată.

”Am asistat la ceva ciudat într-un parc din New York”, scrie eseistul James McElroy. ”Un grup de femei stătea în cerc în mijlocul peluzei. Hainele lor negre contrastau cu nuanțele verii. Ignorându-i pe cei care stăteau la soare, femeile au început să îngenuncheze ușor, intonând încet ceva. Au repetat de trei ori formula aceea de trei cuvinte. Orice antropolog cu mintea la el ar fi spus că este un ritual religios. Însă femeile așezate în cerc care îngenuncheau repetau cuvintele ”black lives matter”. Politica începe să acopere ceea ce pare evident. A fi ”woke” este o religie.

”Americanii sunt solidari în scârba lor față de ce i s-a întâmplat lui George Floyd. Toată lumea este de acord: o dispută minoră cu poliția nu trebuie să ducă niciodată la moartea unui om. Însă ce se întâmplă de două săptămâni în America nu pare să aibă legătură cu acest eveniment. Cei mai mulți copii de bani gata de pe Coasta de Est nu prea pot arăta pe hartă unde este Minneapolis. Ce sens are să se adune în masă în timpul pandemiei pentru ceva ce s-a întâmplat la jumătate de continent distanța? Ei bine, are sens, atunci când vorbim despre o mișcare religioasă”.

”Protestele din întreaga Americă pot fi înțelese cel mai bine dacă ne gândim că sunt ceremonii religioase. În Portland, protestatarii s-au întins pe burtă pe caldaram, pentru a reconstitui în mod ritual moartea lui George Floyd. The Guardian a publicat un articol despre cum oamenii trebuie să scandeze numele tuturor victimelor poliției, ca și cum ar rosti numele unor sfinți. Este o încercare evidentă de a transforma victimele în martiri. În New Jersey, protestatarii au îngenunchiat și au ridicat mâinile, o imagine similară cu modul în care se roagă evanghelicii. (…) The New York Times a publicat un articol de opinie care îi iîcuraja pe cititori să nu-și mai viziteze sau să nu mai vorbească cu familia până când cei apropiați ”nu vor trece la acțiuni concrete de susținere a negrilor, fie prin proteste, fie prin contribuții financiare”. Perfect normal! Șantajarea membrilor familiei prin amenințarea că nu vei mai vorbi cu ei este un comportament de cult clasic”, scrie McElroy.

Toți adepții acestei religii noi iau decizii politice în acord cu religia lor – decizii bizare și contradictorii. În ianuarie, marile posturi TV din SUA arătau că îngrijorările legate de coronavirus sunt un semn al rasismului (câtă vreme lumea se ferea de contactul cu asiaticii). Apoi, aceleași posturi „woke” au susținut cele mai dure măsuri de izolare socială. Apoi, după moartea lui George Floyd, aceleași televiziuni și ziare le spun oamenilor că protestele cu zeci de mii de oameni nu vor duce la răspândirea bolii.

”Martorii lui Kovesi” și noua religie

Să ne întoarcem puțin la ”noii pașoptiști”, la ONG-iștii și burghezii boemi din România. Oare câți dintre ei s-au abătut pe un drum județean sau comunal din România în drumul spre conferințele lor, pentru a vedea cum trăiește jumătate din țara pe care vor să o revoluționeze? Câți dintre ei au văzut lumea de la o slujbă de duminică în România înainte de a critica Biserica în numele noului lor cult? Câți dintre ei s-au urcat în vreun tramvai din București, pentru a vedea cum trăiesc compatrioții lor din capitala țării, înainte de a cere cote de imigranți și bani pentru întreținerea lor? Viața din țară le este la fel de puțin cunoscută precum le este Minneapolis progresiștilor exaltați din New York sau Londra.

Cum este să-ți revezi orașul copilăriei după mai bine de zece ani și să îți spui că a dat norocul peste tine când un patron de terasă își recomadă o bere ”ediție speciala” și se arată dornic să stea la povești? Ar fi minunat, dar nu și dacă berea are eticheta cu cătușe, iar interlocutorul este un bigot „martor al lui Kovesi”. Deja nu mai vorbim despre umor, fie el și negru, sau despre activism, ci despre o religie a anticorupției și epifaniile ei, de pe tricouri și până pe sticlele de bere.

Cu sau fără știință, burghezii bolșevici ai zilelor noastre se înhamă la o muncă sisifică. Spre deosebire de socialismul secolului trecut, ei nu au la îndemână un proletariat mesianic care să le înfăptuiască revoluția, care să poarte vreo coroană de spini. Cruciada lor morală este dusă împotriva celor pe care îi definesc ca opresori – de exemplu bărbații albi din America,”penalii” din România de azi, poate eruroscepticii din România de mâine. Cu cât inventează mai multe ”păcate”, mai multe ”fobii” și ”-isme”, cu atât crește numărul păcătoșilor cu care acest cult trebuie să lupte. Unde poate ajunge acest cult? ”Extinderea listei păcatelor va face ca până și avangarda burghezilor progresiști să aibă caracteristicile păcătoșilor și astfel vor ajunge să autoblameze și să urască pe sine, fără putința de a obține iertarea”, scrie Nathan Pinkonski. Și se ajunge astfel la părinți progresiști care fac fotografii precum cea de mai jos.

O concluzie? ”Progresismul este un cult gnostic care le cere membrilor sectei să adopte o platformă a autodenigrării naționale. Acestea nu sunt proteste. Sunt ceremonii religioase. Cultul trebuie să fie catalogat ca religie, iar conservatorii trebuie să reziste tentației de a-l privi ca pe o simplă diversiune. Liturghia bizară a acestui cult începe să se înrădăcineze în toate instituțiile noastre, iar conservatorii trebuie să acționeze ca și când un cult ar confisca întreaga țară”, încheie McElroy.

EVZ/ Adrian Pătrușcă:

Soros dă foc Americii pentru a-l răsturna pe Trump. Iată dovezile (VIDEO)

Din prima zi de mandat a președintelui Donald Trump, George Soros a sunat goarna, iar Stânga radicală a strâns rândurile pentru a provoca o schimbare de putere prin violență. LifeSiteNews a inițiat o petiție online, prin care cere administrației Donald Trump să ancheteze rolul lui George Soros în haosul social dezlănțuit pe străzile Americii.

Stânga radicală a fost implicată din primele momente de după învestirea lui Donald Trump într-o mișcare concertată de a semăna dezbinare și confuzie, arată LifeSiteNews într-un amplu documentar prin care justifică inițierea petiției. Stânga radicală a pus de la bun început semnul egalității între programele Make America Great Again și America First ale lui Trump, și naționalismul nazist și suprematismul alb.

Nu întâmplător, la apelul de unitate adresat de Trump națiunii americane, Stânga a organizat o „Rezistență”, împrumutând termenul mișcărilor paramilitare și civile care s-au opus nazismului. Părintele radicalilor progresiști de azi, Saul Alinski, a scris în „Rules for Radicals” că „un organizator trebuie să provoace insatisfacție și nemulțumire”. Este exact ceea ce Stânga radicală a făcut neîncetat de la învestirea lui Trump, observă LifeSiteNews.

După numai șase zile de la victoria lui Trump în alegerile prezidențiale din 2016, Democracy Alliance, organizație de tip „dark money” (bani destinați unor scopuri „civice”, ai căror donatori nu trebuie să-și dezvăluie identitatea) a lui George Soros, formată din 110 miliardari, a avut o întrunire la Mandarin Oriental Hotel din Washington, D.C., pentru a formaliza Rezistența”, scria Politico Magazine, pe 14 noiembrie 2016.

Titlul articolului era: „Soros se aliază cu donatorii pentru a-i rezista lui Trump și «a lua înapoi puterea»: Principalii donatori liberali se strâng în spatele ușilor închise cu Pelosi, Warren, Ellison și șefii sindicali pentru a-și linge rănile și a strânge bani. După patru zile de întruniri cu ușile închise, armata de Rezistență era formată, scrie LifeSiteNews. În total, erau 172 de organizații, multe dintre ele deja active în timpul altor revolte stângiste, ca Occupy Wall Street, revoltele anti-capitaliste care au loc la întrunirile financiare internaționale, protestele climatice, antirăzboinice și, desigur, protestele Black Lives Matter.

Însă unul dintre cele mai active grupuri participante la întruniri a fost o organizație, numită „Indivizible”, și care, într-un ghid online, conchidea că „în ciuda faptului că nu are mandat, Trump va încerca să își folosească majoritatea din Congres pentru a schimba fața Americii după propriul său chip rasist, autoritarist și corupt”. Obișnuitul amestec al problemelor stângiste convenea perfect scopurilor organizatorilor. Aceasta, deoarece, scrie LifeSiteNews, „problema nu este niciodată problema, problema este întotdeauna revoluția”, și adaugă:

„Alegerea președintelui Donald Trump a zdrobit speranțele numeroșilor progresiști, care (după opt ani de președinție a lui Obama – n.r.), credeau că au reușit să secularizeze și să culpabilizeze națiunea cea mai puternică din lume și să o facă să se supună brokerilor de putere ai guvernului unic mondial.” În aceste condiții, orice criză era bună pentru a destabiliza administrația conservatoare a lui Trump, care voia să redea Americii măreția națională și patriotismul de odinioară. Prin orice mijloace, trebuiau provocate tulburări și revolte sociale, care să îi readucă pe progresiști la putere, încât „aceștia să-și poată încheia misiunea de a distruge civilizația creștină în America o dată pentru totdeauna”. Astfel, scrie LifeSiteNews, un protest a dus la altul, de la manifestațiile în jurul Trump Tower din New York, la declarația Madonnei la Marșul pro-avort al Femeilor: „M-am gândit foarte tare să arunc în aer Casa Albă”.

Apoi, au urmat protestele împotriva restricțiilor lui Trump în privința imigrației din statele care sprijină terorismul.După aceea, atacurile la adresa oricărei persoane nominalizate de Trump pentru vreo funcție oficială, începând cu Jeff Sessions și culminând cu atacurile de inspirație #MeToo la adresa lui Brett Kanavaugh, un judecător cu o orientare mai degrabă centristă.Am asistat de asemenea la criza de la frontiera de sud, cu caravane de imigranți sponsorizate de ONG-uri, care traversau America de Sud, criză care a coincis cu solicitarea desființării poliției de frontieră.

Aceleași voci, cer acum abolirea poliției americane. În toate aceste conflicte, au fost prezenți „banii negri” ai lui Soros prin ACLU, o comunitate de organizații civice, și prin liderii Democrați și aliații lor din presa „mainstream”, arată documentarul LifeSiteNews. În timp ce activiștii semănau dezbinare și făceau apel la nerespectarea legii, FBI și diferite elemente din agențiile de securitate națională au continuat să încerce să-l răstoarne pe Trump.

Acuzație falsă după acuzație falsă au fost formulate de „înalți funcționari”, care întotdeauna își păstrau anonimatul, dar erau preluate pe nemestecate și cu voluptate de „legăturile” lor din presă. Trump a fost exonerat de orice acuzație, prin Raportul Mueller, dar asta nu i-a împiedicat pe Democrați să îl pună sub acuzație pentru altă aberație. În 2020, Stînga radicală se apropiase mult de țelul său de a destabiliza țara și a reveni la putere, scrie LifeSiteNews. Statele Unite erau mai dezbinate decât în timpul Războiului Civil. Însă exista un element care continua să mențină unit poporul: economia care duduia.

Cu o economie ultraperformantă, toate planurile subversive puse la cale la întrunirea organizată de Soros în noiembrie 2016 erau sortite eșecului. Oamenii nu acceptă răsturnarea unei ordini care îi face să trăiască foarte bine. Așa a apărut în mod dubios coronavirusul, sub egida Partidului Comunist Chinez și a Organizației Mondiale a Sănătății, nu mai puțin comuniste. Ravagiile umane și economice făcute de coronavirus au îngenuncheat economia și i-au speriat pe oameni, care nu erau obișnuiți să li se confiște libertățile.

A existat însă cel puțin un om pe care aceste nenorociri l-au făcut fericit: George Soros. Într-un interviu acordat luna trecută, acesta triumfa: „Ne aflăm într-un moment revoluționar care ne permite să realizăm ceea ce până acum părea de neconceput”Apoi, catalizatorul inevitabil a apărut: George Floyd a fost ucis de poliția din Minneapolis. Toată lumea, de la președintele Trump la hingherul local, au condamnat uciderea lui Floyd. Și, imediat, au fost declanșate mai multe investigații federale și de stat în legătură cu această crimă, iar la adresa polițiștilor implicați în arestare au fost formulate capete de acuzare grele.Dar, așa cum zice fostul șef al administrației Obama și primar al orașului Chicago, Rahm Emmanuel, nu trebuie niciodată să lași o criză bună să se irosească.

Fără nici o umbră de dovadă de rasism din partea președintelui Trump sau a altor oficiali ai administrației, revolte violente, cu aparență spontantă, dar în realitate foarte bine organizate, au izbucnit în toată țara, pentru a protesta împotriva așa-zisului rasism sistemic. În timp ce protestele, în marea lor majoritate pașnice, împotriva restricțiilor de circulație impuse din motive sanitare, au fost criticate și atacate de presă, crimele, jafurile, violențele și actele de vandalism ale protestatarilor așezați sub stindardul-pretext al lui George Floyd au fost elogiate sau măcar justificate de presupusul păcat colectiv al Americii.

Pentru Stânga și presă, „găinile se întorceau în cuibar să se culce”, scrie LifeSiteNews. Jeremiah Wright, mentorul lui Barack Obama, declara: „Nu, nu, nu, Dumnezeu să nu binecuvânteze America – Dumnezeu să blesteme America!” Pentru a înțelege complicitatea presei „mainstream” și a coloșilor tehnologici cu agenda progresistă, stângistă, în destabilizarea Americii, faceți următorul experiment: mergeți pe google.com și căutați „who is behind the protests”.

Prima pagină a căutării listează articole din New York Times, Washington Post și The Guardian, întrebându-ce cine finanțează protestele pașnice împotriva restricțiilor COVID-19. Cele două articole pe tema protestelor legate de moartea lui George Floyd – unul al New York Times, altul al Politifact, finanțat de Soros – au fost scrise în mod special pentru a taxa ca fake-news orice legătură dintre proteste și George Floyd. Cu toată manipularea Google a rezultatelor căutării, din fericire se pot găsi cu ușurință sumedenie de informații care arată direct spre Soros, scrie LifeSiteNews.

Vă amintiți acea mare întrunire, organizată de Democracy Alliance, finanțată de Soros, la numai șase zile după alegerile prezidențiale din noiembrie 2016? Președintele acelei organizații – care a fost un angajat al lui Soros înainte de a prezida Alianța – este un bărbat numit Gara LaMarche. În ultima sa postare pe site-ul Democracy Alliance, LaMarche îl acuză deschis pe Donald Trump de „rasism flagrant” și îi îndrumă pe donatori către grupurile care organizează protestele violente.

Iar documentarul LifeSiteNews conchide: „Aceasta nu este teoria conspirației: este chiar acolo, pe site-ul lor, pentru ca toată lumea să poată vedea”.

Anghel Buturugă:

Și totuși, ce se întâmplă în SUA?

Privind la tulburările care au cuprins SUA, explicația prevalentă este aceea a minorității agresive care a reușit să captureze prim-planul – educațional, mediatic, politic – și care prăvale imperiu în genunea haosului.

Explicația favorită a conservatorilor este că „socialismul” (neomarxismul, radicalismul etc.) a ocupat universitățile, campusurile, și a început să domine și în sfera mediatică. Altfel, la firul ierbii, omul de rând își vede de familia, munca și armele sale, e decent, se poartă frumos cu vecinii etc. Și unele figuri religioase folosesc același tip de dualism: o minoritate a oamenilor puși pe rele care deturnează o majoritate de oameni decenți, care își iubesc familia, patria și care vor să muncească (vezi scrisoarea lui Vigano pe care am distribuit-o și eu). Am remarcat și la unii gânditori de stânga acest contrast între elite și „popor”, fiecare cu agenda sa.

Fără îndoială că marea majoritate a oamenilor are altă agendă și alte preocupări decât ce vedem pe Twitter și la televizor. Fără îndoială că destui oameni încă doresc să-și vadă de familie, de comunitate, chiar și de patrie, să muncească, să ducă mai departe ce a moștenit. Nu sunt, însă, așa sigur că o majoritate solidă vrea acest lucru, dacă mă uit la generațiile care vin din urmă – generațiile Y și Z (mai ales aceasta din urmă, cuprinsă din nativi digitali, îndepărtată de religia instituționalizată, îmbibată deja de educația trans). Însă nu din pricini sociologice consider că această explicație a minorității agresive, socialiste, este comodă. Ci pentru că nu merge la adânc și nu explică, de fapt, răul în profunzimea lui istorică.

Dacă realmente am trăi într-o lume în care o minoritate de răi ar conduce o majoritate de oameni buni și decenți, răul ar avea răspândire limitată. S-ar pierde „pe drum”, s-ar evapora până să ajungă să inunde societatea. Sau, ieșind din categoriile morale, dacă realmente ar fi așa de mare diferența între agenda elitelor și agenda oamenilor de rând, atunci deturnarea unei întregi societăți nu ar fi posibilă. Într-adevăr lumea este mult prea complexă să fie condusă conspirativ de câțiva oameni și de găști antrenate.

Prin urmare, întrebarea care ar trebui să ne frământe nu ar fi „cine e de vină”, sau „cine e în spatele acestui tăvălug dizolvant”?, ci, mai degrabă, „de ce „prinde” răul?” De ce are ecou, de ce revertebrează în întreg corpul social? Astfel, nu atât agenda în sine, grupările în sine, ideologiile în sine sunt importante, când CONDIȚIILE în care acestea se manifestă. Condițiile care fac posibil succesul răului, conspirațiilor, minorităților agresive. Toate acestea: minoritățile agresive, ideologiile, sunt SIMPTOME ale unei boli, mai degrabă decât „viruși”, că tot suntem în sezon pandemonic.

Aceste condiții pot și și culturale, sociale, politice – iar aici deja suntem lămuriți. Dar, în ultimă instanță, ceva trebuie să fie putred în adânc pentru ca, dincolo de circumstanțele văzute, răul să aibă puterea de a conduce. 10 oameni drepți dacă ar fi existat în Sodoma, cetatea nu ar fi pierit. 10 oameni drepți dacă ar fi existat în Constantinopol, orașul nu s-ar fi prăbușit în mâinile Magnificului. În Aviatorul, Vodolazkin pune pe seama eroului cărții o altfel de explicație pentru tirania lui Stalin: nu era vorba de tirania unui paranoic asupra unor oameni nevinovați, ci era vorba despre o întruchipare a unui rău, a unei răutăți care bântuia în adâncul societății. În inimile oamenilor…

E mai ușor, psihologic, să găsim vinovați în exterior: socialiștii, elitele, iluminatti etc. E mai greu să înțelegem că, într-un fel sau altul, în grade diferite, toți suntem vinovați. E și dificil, deoarece această conștiință a părtășiei la decăderea generală poate fi speculată abil. Da, toți suntem vinovați. Răul nu este exterior. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie denunțat. În fața răului și a reprezentanților săi nu te smerești. În fața diavolului nu te smerești. Soarta creștinului este să fie răstignit între aceste două adevăruri antinomice: „…cel dintâi sunt eu” și „nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le PE FAȚĂ.”

REACȚIONARII:

Elitele jurnalistice ale „Americii de la Weimar”

Iată o postare tonică pe Twitter, scrisă (aici) de un istoric din Dartmouth:

„Dacă Biden va reuși să câștige, există vreo propunere deja gândită pentru un program național de defascizare în masă, așa cum s-a întâmplat în Europa creștin-democrată de după Al Doilea Război Mondial, dată fiind existența colaboratorilor politici și transformarea marginalului în curent principal, în Statele Unite?

Altfel, cum se presupune că ar putea să dispară?”

Sunt destul de bătrân să țin minte articolul din 2016 al profesorului Mark Tushnet de la Facultatea de Drept a Universității Harvard (vezi aici), în care autorul spunea:

Războaiele culturii s-au încheiat; ei, conservatorii, au pierdut; noi am câștigat. Vă amintiți că ei au fost aceia care au asemuit disputele constituționale cu războiaele culturale (vezi judecătorul Scalia de la Curtea Supremă în cazul Romer v. Evans, precum și intrarea din Wikipedia pentru „războaie culturale”, care se referă la activiștii conservatori, nu la cei liberali, ca folosind acest termen.) Și au avut ocazii să ajungă la o încetare a focului, dar le-au respins, în favoarea unei politici a pământului pârjolit. Numai că pământul pe care l-au pârjolit a fost al lor. (Nimeni dintre conservatori n-a demonstrat vreun interes în a accepta un schimb între recunoașterea drepturilor homosexualilor și măsuri de protejare a „libertății religioase”. Doar acum, că au pierdut bătălia în privința drepturilor homosexualilor, pun în centrul atenției aceste măsuri de protecție – văzând în ele, bănuiesc eu, un nou front al războaielor culturale. Dar, din nou, deja au pierdut războiul.). Pentru liberali, întrebarea care se pune acum este cum să abordeze problema perdanților din războaiele culturii. În mare parte, e o chestiune de tactică. După părerea mea, adoptarea unei linii dure („Ați pierdut, obișnuiți-vă cu ideea”) este o variantă mai bună decât încercarea de a adopta o poziție conciliantă cu perdanții, care – să nu uităm – au apărat și continuă să apere poziții pe care liberalii le văd ca neavând nicio valoare normativă. Încercarea de a fi îngăduitori cu perdanții n-a dat deloc rezultatele scontate după Războiul de Secesiune, și nici după insurecția ratată antisclavie a lui John Brown. (Iar linia dură a părut să funcționeze destul de bine în Germania și Japonia după 1945.) Trebuie să remarc că activiștii LGBT, în particular, par să se fi hotărât pe abordarea liniei dure, în timp ce unii dintre universitarii liberali apără abordări mai conciliante. În timpul războiului cultural în sine, poate ar fi avut un oarecare sens să încerci să fii conciliant după câte o victorie punctuală, pentru că se purtau în continuare alte bătălii din același război, iar o linie dură ar fi riscat să înăsprească opoziția față de bătăliile respective. Dar războiul s-a terminat și noi am câștigat.

Între timp, în sânul publicației The New York Times se poartă un război intestin, mărul discordiei fiind decizia de publicare a apelului făcut de senatorul Tom Cotton la utilizarea armatei pentru suprimarea tulburărilor de stradă. Bari Weiss, care lucrează la NYT, caracterizează astfel, pe Twitter (aici) chestiunea:

„Războiul civil din interiorul redacției New York Times, între justițiariștii vigilenți (în majoritate tineri) și liberali (în majoritate peste 40 de ani), este același cu cel care bântuie în alte redacții și companii din toată țara. Dinamica este întotdeauna aceeași.”

„Cei din Vechea Gardă trăiesc după un set de principii pe care le-am putea numi, la modul general, ale libertarianismului cetățenesc. Ei au presupus că împărtășesc această concepție de viață cu tinerii pe care i-au angajat și care se autointitulau liberali și progesiști. Dar a fost o supoziție greșită.

Cei din Noua Gardă au o viziune diferită despre lume, exprimată cel mai bine de @JohnHaidt și @glukianoff. Ei o numesc «sigurantism» (safetyism), în care dreptul omului de a se simți în siguranță din punct de vedere emoțional și psihologic trece înaintea a ceea se considera înainte că ar fi valorile liberale de bază, cum ar fi libertatea de exprimare.

Poate cel mai curat exemplu al acestei dinamici a fost în 2018, când David Remnick, sub enorma presiune publică exercitată de subalternii săi, i-a anulat invitația lui Steve Bannon de a apărea pe scena Festivalului Ideilor New Yorker. Dar există zeci și zeci de exemple.

În ultimii ani am fost ironizată de multă lume, pentru că am scris despre războaiele culturale din universități. Mi s-a spus că sunt un circ fără importanță. Dar tocmai de aceea au contat mereu. Cei care au absolvit acele universități se vor ridica la putere în instituții-cheie și le vor transforma.”

„Nu mă surprinde deloc ceea ce a explodat acum în văzul tuturor. Într-un fel, e ciudat de reconfortant: mă simt mai puțin singură și nu atât de nebună, încercând să explic oamenilor această dinamică. Ce mă șochează este repeziciunea. Credeam că va fi nevoie de câțiva ani, nu de câteva săptămâni.

Uite un mod de a privi miza a ce se petrece: motto-ul The New York Times este «toate știrile apte de a fi tipărite”. Un grup pune accentul pe «toate». Celălalt, pe cuvântul «apte».

Referitor la articolul lui Tom Cotton și decizia de a-l publica: sunt de acord cu reproșul că este o eludare a chestiunii, să spunem că «vrem o piață a ideilor care să fie complet deschisă!». Există niște limite. Evident. Întrebarea este: această opinie cade în afara limitelor? Poate că răspunsul este afirmativ.”

„Dacă răspunsul este afirmativ, înseamnă că părerea a peste jumătate dintre americani este inadmisibilă. Și poate că este.”

„O pluralitate a democraților ar susține convocarea Armatei SUA în sprijinul poliției în timpul protestelor…

A venit momentul – a venit de mult momentul – ca aceia dintre noi care nu suntem revoluționari vigilenți să-i luăm în serios pe oamenii aceștia, când spun că vorbele care ”rănesc sentimentele” oamenilor (mă rog, ale anumitor oameni) echivalează cu violența. Scopul logic final este infracționalizarea exprimării, iar mai departe, infracționalizarea celor care gândesc ”Gânduri Rele”. Ia gândiți-vă puțin:

„Nimic nu exprimă mai bine privilegiul albilor, decât să-l faci pe angajatorul tău să se nu mai publice un articol de opinie din partea unui senator în funcție al Statelor Unite, ale cărui vederi corespund unei majorități a națiunii.”

scrie pe Twitter Erick Erickson

Cui îi pasă de mass-media? probabil vă gândiți. Cui îi pasă de revoluționarii vigilenți din campusurile universitare? După cum spun eu întruna, dacă îți pasă de propria libertate, de capacitatea ta de a-ți câștiga existența în această țară, ai face bine să-ți pese. Acestea sunt elitele instituționale. Aceștia sunt oamenii care reprezintă elitele instituționale. Acești oameni sunt la fel ca aceia despre care scriu în cartea mea Live Not By Lies (”Cum să nu trăiești în minciună”)

Judecata aplicată de Hannah Arendt la adresa elitelor postbelice care au dat nesăbuit cu tifla respectabilității s-ar putea aplica la fel de bine și celor din zilele noastre care dau cu nepăsare deoparte principiile liberale ca fair play-ul, neutralitatea în materie de apartenență rasială, libera exprimarea și libertatea de asociere, socotindu-le obstacole în calea egalității. Arendt scria:

Membrii elitei nu au obiectat în niciun fel în fața prețului ce trebuia plătit, distrugerea civilizației, pentru amuzamentul de a vedea cum cei care fuseseră pe nedrept excluși în trecut își fac drum cu forța în ea.

Și:

Propaganda ajută la schimbarea lumii prin crearea unei false impresii despre cum este lumea. Scrie Arendt:

Forța pe care o posedă propaganda totalitară – înainte ca mișcarea să capete puterea de a lăsa cortine de fier, care să împiedice pe oricine să tulbure, cu cea mai neînsemnată fărâmă de realitate, liniștea înfiorătoare a unei lumi în întregime imaginare – rezidă în capacitatea ei de a izola masele de lumea reală”.

În 2019, Zach Goldberg, student la științe politice la Georgia Tech, a scormonit până în adâncurile celei mai vaste baze de date din lume, LexisNexis, cu documente disponibile public, inclusiv relatări mediatice. El a descoperit că, pe o perioadă de nouă ani, rata de apariție a materialelor de presă care foloseau jargonul progresist asociat cu conceptele din teoria critică a stângii și a justiției sociale a crescut într-un ritm amețitor, atingând stratosfera.

Ce înseamnă asta? Înseamnă că mass-media general acceptată de societate formulează înțelegerea publicului general asupra știrilor și a evenimentelor, în conformitate cu ceea ce era până de foarte curând o ideologie radicală, rezervată elitelor intelectuale stângiste.

Și:

De ce se arată oamenii atât de dispuși să creadă niște minciuni demonstrabile că sunt minciuni? Explicația constă în disperarea cu care inșii alienați își doresc să audă o poveste care să-i ajute să dea un sens vieții lor și care să le spună ce să facă. Pentru un om disperat să creadă, ideologia totalitară este mai prețioasă decât viața însăși.

„Ba chiar se va arăta dispus să-și ajute acuzatorii și să-și formuleze singur pedeapsa cu moartea, cu condiția să nu se aducă atingere statutului său de membru al mișcării”, scria Hannah Arendt. Într-adevăr,în ultimii ani ai deceniului 1930, dosarele proceselor înscenate de staliniști sunt pline cu mărturii false date de comuniști devotați, care se arătau pregătiți mai degrabă să moară, decât să admită că comunismul era o minciună.

Slugile cele mai devotate ale totalitarismului sunt deseori idealiștii, cel puțin la început. Iată, Margolius Kovály depune mărturie că ea și soțul ei au îmbrățișat la început comunismul tocmai pentru că era atât de idealist. Le dădea celor care ieșiseră cu viață din infern [Auschwitz, în cazul ei – n.n.] o viziune a paradisului în care puteau să creadă.

Una dintre expresiile cele mai des folosite de progresismul contemporan – tot ce este personal este politic – exprimă perfect spiritul totalitar, care caută să îmbibe toate aspectele vieții cu conștientizare politică. Într-adevăr, [Noua] Stângă își împinge mereu mai departe ideologia în sfera personală, lăsând din ce în ce mai puțin zone ale vieții cotidiene necontestate. Acesta, avertiza Arendt, este un semn că o societate devine „coaptă” pentru totalitarism, pentru că în aceasta constă practic totalitarismul: politizarea a tot și orice.

Așa cum subliniez și eu în cartea amintită, Czeslaw Milosz spunea că popoarele din Europa de Est s-au trezit într-o zi că sunt guvernate de niște idei care până atunci nu fuseseră dezbătute decât între intelectuali. Trebuie, deci, să dăm atenție lucrurilor pe care aceștia le spun și le gândesc. Sociologul James Davison Hunter ne învață că, în majoritatea cazurilor, schimbarea vine prin intermediul elitelor. Se prea poate ca nu ele să fie la originea unei idei revoluționare, dar acea idee nu prea va ajunge nicăieri, dacă nu capătă girul elitelor. Cum bine semnalează Bari Weiss în cazul colegilor de la New York Times, de unde credeți că și-au dobândit jurnaliștii revoluționar-vigilenți iluminarea revoluționar-vigilentă? Din universități. Probabil și din licee. Din cultura de masă. Iată aici un link către un articol de opinie care a apărut în The Washington Post, chemând la anularea și/sau politizarea filmelor polițiste.

În redacția Inquirer din Philadelphia, mulți jurnaliști protestează pentru că ziarul a publicat un articol de opinie despre răul pe care îl face orașului faptul că protestatarii distrug clădiri (vezi aici). În textul articolului cu pricina, autoarea, o femeie albă, se dă peste cap să-și nuanțeze argumentația, spunând că viețile oamenilor sunt mai importante decât clădirile. Dar, spune ea, protestele care incendiază clădiri lasă cicatrice asupra orașelor, care nu se vor vindeca decât după mult, foarte mult timp. De fapt, nu articolul în sine a provocat revolta personalului din redacție, ci titlul: „Și clădirile contează”.

Acest titlu a fost considerat atât de sfruntat, încât angajații negri au organizat un protest și au redactat o scrisoare deschisă (aici). Extrase:

Nu este o coincidență că acele comunități lovite de rasism sistemic îi văd pe jurnaliști în cartierele lor doar atunci când oamenii sunt împușcați sau clădirile incendiate. E nevoie de angajament, pentru a corecta și a îmbunătăți această relație. Este o insultă la adresa muncii noastre, a comunităților noastre și a vecinilor noștri, să vedem distrusă această încredere – și ne face cu atât mai susceptibili să ne confruntăm cu amenințări și agresiune. Nepăsarea conducătorilor noștri ne îngreunează sarcina în a face datoria, iar în cazul cel mai rău, ne pune viețile în pericol.

Am obosit să purtăm în spate povara de a târî într-o epocă mai echitabilă această instituție veche de 200 de ani, care se opune din răsputeri. Am obosit să ni se tot spună câte progrese a făcut compania și să ni se servească platitudini despre „diversitate și incluziune”, atunci când ne exprimăm îngrijorarea. Am obosit să tot vedem cum vorbele și fotografiile noastre sunt răstălmăcite pentru a se potrivi cu un narativ care nu reflectă realitatea noastră. Am obosit să ni se tot spună să arătăm ambele părți ale problemelor unde nu există două părți.

Și:

Acesta nu este începutul unei discuții; discuția aceasta a fost începută de nenumărate ori. Noi cerem fapte. Cerem un plan, cu termene de realizare. Cerem un angajament total și transparent de schimbare a modului în care ne facem treaba. Gata cu „rezolvarea în plan intern”. Gata cu corecțiile în tăcere. Dacă vrem să intrăm într-o lume mai bună, trebuie s-o facem cu pieptul înainte – să recunoaștem și să acceptăm că facem greșeli și să arătăm că învățăm din ele. Stânjeneala voastră nu valorează mai mult decât umanitatea noastră.

Totul, din cauza unui simplu titlu de trei cuvinte.

Desigur, conducerea editorială a ziarului și-a cerut scuze și și-a pus cenușă în cap (vezi aici). Anul trecut, proprietarii ziarului i-au avertizat pe angajați că scăderea drastică a tirajului și prăbușirea veniturilor din publicitate puneau ziarul în situația de a avea la dispoziție cinci ani în care să încerce să se salveze, altfel se va închide (vezi aici). Acum, bănuiesc că planul va fi să capituleze în fața cererii de abandonare a normelor elementare de echidistanță din jurnalism. Vor ieși de pe piață în mai puțin de cinci ani. Cine va vrea să plătească 195 de dolari pe an ca să citească propagandă?

Într-un articol în care face o analiză viguroasă a colapsului liberalismului veritabil în jurnalism (vezi aici), Matt Welch de la revista Reason– care, apropo, respinge atât opinia senatorului Tom Cotton, cât și pe senator însuși – scrie:

Marșul stângii revoluționar-vigilente prin instituții, începând cu universitățile care predau arte liberale experimentale și terminând cu cele mai aureolate redacții jurnalistice, a înaintat cu o viteză și amploare care-ți taie respirația. Războiul are loc între generații, iar cei născuți în anii 1970 și 1980, cărora povestea aceasta nu le este la fel de naturală ca respirația, află că trebuie să învețe să vorbească fluent noua limbă, dacă nu vor să devină niște paria în propriile redacții. Editori de top ai țării – Jeffrey Goldberg la The Atlantic, David Remnick la The New Yorker – constată în momentele de revoltă a personalului că noțiunile lor bătrâioare despre piața publică în sens larg și discuțiile cu multiple puncte de vedere nu mai sunt tolerabile.

Publicații care țineau odinioară sus steagul diversității punctelor de vedere provocatoare – Salon, The New Republic, Vice – au devenit deja niște cvasi-anonime executante docile ale unei ortodoxii mohorâte. Chiar astăzi, Zack Beauchamp de la Vox s-a angrenat în rituala autocritică, după ce puștimea l-a sfâșiat pentru un mesaj pe Twitter în care spunea „mă scuzați, dar «abolirea poliției» pare o idee prost gândită, care a devenit populară cu o repeziciune revoltătoare”.

Așa cum observa/prezicea Conor Friedersdorf de la The Atlantic:

„Există o presiune crescândă pe jurnaliști să obiectiveze poziții care sunt susținute de o minoritate a publicului și de o supermajoritate a jurnaliștilor. Dacă reușește, nu va face să înainteze justiția socială. Va face ca instituțiile jurnalistice care valorizează justiția socială să fie mai puțin influente”. Poate fi înjositor, să privești cum se întâmplă toate acestea.

Iată ce scria pe Twitter (aici) jurnalistul de stânga liberală Jesse Singal despre zvârcoleala lui Beauchamp:

„Nu-i semn bun, dacă Zack a simțit nevoia să se scuze pentru mesajul inițial. În acest caz, exprimarea unei poziții susținute de 90% din americanii de culoare nu este suficientă. El trebuie să fie «educat», făcut să se căiască.

Asta se întâmplă acum în multe organizații mediatice.”

Trebuie să fie făcut să se căiască.

Acesta este un război de tip religios. Ceea ce vedem că se întâmplă în jurnalism acum este reabilitarea conceptului „Catedralei”, definit de eseistul neoreacționar Curtis Yarvin astfel:

Iar stânga este partidul organelor de educare, în fruntea cărora se află presa și universitățile. Aceasta este varianta noastră de secol XX a bisericii-instituție. La UR, noi o numim uneori Catedrala – deși este esențial de remarcat că, spre deosebire de vreo organizație obișnuită, nu are un administrator central. Nu, aceasta nu va face să fie mai ușor de luptat cu ea.

Această generație în ascensiune a totalitariștilor „soft”, din interiorul jurnalismului și al almei mater, alimentează neoreacțiunea. Ceea ce era odată o concepție periferică la Dreapta va începe să devină un curent mai general, ca reacție la iliberalismul militant de stânga. Oamenii care în mod normal sunt de centru-dreapta vor fi împinși spre neoreacțiune, ca o chestiune de pură autoapărare. Lucrurile vor deveni foarte urâte, și mai repede decât am crezut mulți dintre noi. Chestia e că jurnalismul „mare” și-a pierdut autoritatea în fața maselor și nu le mai vorbește decât elitelor. Dar elitele care îi acordă atenție, și care insistă că concepția lor de viață este singura care are dreptul să fie recunoscută și auzită, sunt cele care păzesc porțile de acces spre profesiunile bine plătite. Am auzit azi de la cineva care lucrează pentru o mare companie de servicii medicale că angajaților li s-a distribuit o notă de informare internă, anunțând un protest antirasism spre finalul săptămânii. Toți angajații sunt „încurajați” să participe la protest, care va avea loc în interiorul organizației. Cei care nu o fac, bineînțeles, indiferent din ce motiv nu participă, se vor autodeclara astfel drept rasiști, deplorabili, genul de oameni care trebuie supuși deprogramării antifasciste. Viețile și mijloacele de trai a nenumărați oameni vor fi afectate de ceea ce vine – și care de fapt chiar a ajuns aici. Asta înseamnă ca liberalismul clasic să se prăbușească.

Unul dintre americanii pe care i-am intervievat pentru cartea mea, un om care a venit în Statele Unite dintr-o țară aflată dincolo de Cortina de Fier, mi-a scris ieri ca să-mi spună că există un singur lucru greșit în analiza mea: „Nu va fi nimic soft la acest totalitarism”.


Categorii

"Black Lives Matter"/ Miscarile violente de schimbare culturala, America, Corectitudine politica/ Marxism cultural, George Soros, Noile totalitarisme, dictatura si reeducare, Omul nou, Opinii, analize, Progresism/ Justitie sociala, Razboiul impotriva populatiei, Revolte populare, revolutii, Rod Dreher, Tucker Carlson, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

7 Commentarii la “Și totuși, ce se întâmplă în SUA?/ BURGHEZIA BOLȘEVICĂ ȘI NOUA TEOCRAȚIE SECULARĂ AMERICANĂ/ Spectrul lui Soros bântuie „REZISTENȚA” anti-Trump/ “Black Lives Matter”: cel mai puternic partid din SUA?

  1. ,,Oamenii nu acceptă răsturnarea unei ordini care îi face să trăiască foarte bine. Așa a apărut în mod dubios coronavirusul, sub egida Partidului Comunist Chinez și a Organizației Mondiale a Sănătății, nu mai puțin comuniste. Ravagiile umane și economice făcute de coronavirus au îngenuncheat economia și i-au speriat pe oameni, care nu erau obișnuiți să li se confiște libertățile.

    A existat însă cel puțin un om pe care aceste nenorociri l-au făcut fericit: George Soros. Într-un interviu acordat luna trecută, acesta triumfa: „Ne aflăm într-un moment revoluționar care ne permite să realizăm ceea ce până acum părea de neconceput”.”

    Citatul de mai sus este din articolul lui Adrian Pătrușcă. Acest citat arată cât se poate de clar că există o legătură între p(l)andemie și evenimentele din America, care se doresc a fi extinse și în lumea întreagă. M-am străduit să parcurg, cât de cât, toate materialele postate, însă constat că este extrem de…obositor. Mă mir cum mai face față admin… Și este obositor pentru că sunt lucrături ale mamonei, vrăjmașul ucigaș de oameni de la început …
    Iertare și Doamne ajută tuturor !!!

  2. Pingback: Activist proeminent al Black Lives Matter incită la DEMOLAREA statuilor lui Iisus și Maicii Domnului pe motiv de „SUPREMATISM ALB”. Cu toate acestea, înalți clerici catolici și ortodocși se alătură BLM/ URMĂTOAREA ȚINTĂ A REVOLTELOR: CREȘT
  3. Pingback: LA CE SĂ NE AȘTEPTĂM? Reflecții despre o CATASTROFĂ IMINENTĂ. SUA ca stat semieșuat, sfârșitul vechii ordini și milenarismul totalitar al mișcării Woke
  4. Pingback: GÂNDURI DESPRE REVOLUȚIA CULTURALĂ/ Conducătorul Bisericii Anglicane devine tovarăș de drum al revoluției: UNELE STATUI DIN LOCURILE DE ÎNCHINARE VOR FI DATE JOS/ Tucker Carlson: președintele Trump ar putea pierde alegerile (Video)/ Unde sunt ap
  5. Pingback: Trump citează pe Twitter un autor catolic: „SE DUCE UN RĂZBOI ÎMPOTRIVA CREȘTINISMULUI” (Video)/ Discurs bun, dar tradiv (?) al președintelui Americii de Ziua Independenței: IDEOLOGIA RADICALĂ CARE NE ATACĂ VA TRANSFORMA SOCIETATEA NOASTRĂ Î
  6. Pingback: Tucker Carlson despre ATACURILE ÎMPOTRIVA CREȘTINISMULUI din SUA sub pretextul antirasismului (Video). Eric Metaxas: dacă liderii creștini nu reacționează, OAMENII VOR FI LOVIȚI/ Statul California ÎNCHIDE BISERICILE pe motiv de creștere a cazuril
  7. Pingback: JIM CAVIEZEL, actorul principal din Patimile lui Hristos: PERSECUȚIA ÎNCEPE DIN INTERIORUL BISERICII. Actorul se referă la cardinalii și episcopii ce „colaborează” cu promotorii CULTURII ANULĂRII și ai închiderilor bisericii sub pretextul pand
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare