ROMANIA, in curand in FALIMENT?/ Ce s-a ales de axa Washington-Londra-Bucureşti si CUM AM DEVENIT O TINTA/ Greciei i se preconizeaza al 7-lea an de RECESIUNE/ 2013: ANUL DECISIV pentru Uniunea Europeana (analiza STRATFOR)

• Presseurop: La mulți ani

Pe cutie: “Fetița cu chibrituri”. Pe rochia Angelei Merkel: “Euro uniune germană”.

În timpul unei întâlniri cu cancelarul german organizată la Berlin de cotidianul Die Welt, pe 8 ianuarie, premierul grec Antonis Samaras a afirmat că țara sa va face “eforturi imense” pentru a ieși din criză. Mai ales, el evocă “măsurile sistematice” puse în practică de guvernul său cu scopul de a pune ordine în finanțele grecești, după cum au cerut creditorii țării, cu Germania în frunte.

• Riscograma/Lucian Davidescu: Prapastia fiscala

După ani de minciuni în cascadă, este greu pentru România să înţeleagă în ce hal se află. Chiar dacă o parte dintre minciuni s-au spulberat, butaforia economică pe care au susţinut-o încă mai stă ţeapănă, cam ca mortul care aşteaptă pensia în geam. Rând pe rând, şansele de ieşire din criză au dispărut iar avantajele s-au transformat în probleme. România e acum într-o situaţie asemănătoare cu cea de la începutul lui 2010, dar mult mai rea. Cifrele prevestesc dezastrul, dar nimeni dintre cei responsabili de banii publici nu îndrăzneşte să spună asta şi speră ca lucrurile să se rezolve de la sine.

Balanţa de plăţi a României pentru următorii doi ani prevesteşte un faliment aproape sigur. Dacă nu se întâmplă o miunune, rămân în suspans doar momentul şi modul prăbuşirii. Creşterea galopantă dintre 2001 şi 2008, când economia practic s-a triplat, a dus la un nivel care nu mai poate fi susţinut. Pentru că, unul câte unul, pilonii acestei creşteri s-au spulberat.

Împrumutul de la FMI nu a fost luat pentru a ajuta într-un fel statul ci doar pentru a proteja băncile de un colaps previzibil. În mare parte, banii stau nefolosiţi la BNR, unde înlocuiesc rezervele minime date înapoi băncilor şi teoretic pot fi restituiţi fără efort. Diferenţa este că acum dobânzile şi riscurile cad pe umerii contribuabililor. În cazul unui şoc, banii se evaporă iar datoria rămâne.

În momentul în care a fost luat împrumutul, România se baza pe o stagnare economică în 2009 şi pe întoarcerea la creştere în anul următor. Prognoza CNP în vigoare în momentul împrumutului încă prevedea un PIB de 216 miliarde de euro! pentru 2013, deci cu vreo 50% mai mare decât va fi în realitate.

Pe acest scenariu, România a luat cu împrumut 20 de miliarde de euro şi a promis că “după criză” îi dă înapoi, cam ca un salariat care se înhamă la mai mult decât poate duce pentru că speră la măriri nesfârşite de salarii. Cum criza nici măcar nu a început, acum va trebui să caute încă 20 de miliarde pentru a refinanţa creditul vechi şi ceva mărunţiş pentru cheltuielile curente.

Mai exact, criza încă nu a început pentru stat. Încasările au crescut în fiecare an cu excepţia lui 2009, iar cheltuielile au crescut fără excepţie. Chiar şi în anul 2010, când salariile bugetarilor scădeau, cheltuielile bugetare totale continuau să crească. Ponderea statului în economie a crescut, cu preţul falimentării companiilor, desfiinţării locurilor de muncă şi restrângerii consumului. Şi cu preţul triplării datoriei publice, de la 13% în 2008.

Datoria publică de aproape 40% din PIB nu este deloc mică, decât în falsa comparaţie cu alte datorii raportate la alte PIB-uri. Împovărătoare este nu datoria în sine, ci dobânda care trebuie plătită anual în contul ei. La o dobândă medie de 5%, România plăteşte anual 2% din PIB în contul dobânzilor, la fel de mult ca SUA sau Belgia care plătesc tot 2% pentru datorii de 100% din PIB. Numai că pentru ei încetarea de plăţi este mai departe decât pentru noi. Mai contează şi alte lucruri.

În primul rând, contează cât de des trebuie refinanţată datoria. România are scadenţe scurte, pe măsura minţilor care conduc politicile publice (asta-i un fel de regulă nescrisă a prudenţialităţii bancare, care oricum nu se prea respectă din lipsa instrumentelor fine de măsurare). Asta înseamnă că trezoreria trebuie să capete reconfirmări din partea creditorilor şi pentru o bună parte din datoria veche, în procesul numit plastic “rostogolire”. Creditorii pot accepta aceeaşi dobândă, pot pretinde alta sau pot să-şi aştepte banii înapoi. România n-ar avea o problemă să finanţeze deficitul mic de anul viitor – 3 miliarde de euro – însă devine mult mai complicat să şi refinanţeze o sumă de câteva ori mai mare.

În al doilea rând, contează şi cât din datoria privată este susceptibilă de a deveni publică. În cazul României, suma este destul de mare. Aşa cum am arătat mai sus, cele 20 de miliarde de euro luate de la FMI, CE şi BM au avut în realitate scopul de-a proteja băncile. Chiar şi destinaţia lor oficială este “protejarea balanţei de plăţi”, adică a efectelor produse de datoriile cumulate, publice şi private.

Adunate, cele două sume ajung undeva la mai mult de 20 de miliarde de euro în fiecare dintre următorii doi ani, în total aproape 50 de miliarde. Nu toţi sunt bani care trebuie restituiţi efectiv, dar pentru care România trebuie să găsească pe cineva destul de prost încât să-i prelungească încrederea. Şansele sunt mai degrabă împotrivă. Pentru că şi creditorii au acces la aceleaşi date proaste, din care iese un scoring cu multe minusuri şi nici un plus.

1. Creşterea economică nu s-a întors şi nici nu are şanse să se întoarcă. Scăderea e oricând posibilă. “Lărgirea bazei de impozitare” s-a dovedit un fiasco, la fel şi “reforma statului”. În schimb, privilegiile şi risipa sunt de aşteptat oricînd.

2. Un nou acord cu FMI este incert, dar inutilitatea lui este aproape sigură. Împrumutul n-ar face decât să lungească agonia, însă la final România ar dubla încă o dată gravitatea situaţiei în care se află.

3. Investiţiile străine au scăzut de la 9 miliarde de euro la sub un miliard. Dezinvestiţiile, adică afacerile care pleacă din ţară, valorează mai mult. Odată relocările de fabrici, scad şi exporturile, adică cealaltă mare sursă de bani.

4. Banii trimişi de românii din străinătate au scăzut de la 5 miliarde de euro la jumătate şi nu există perspective ca ele să crească. Dimpotrivă, dacă până acum muncitorii plecaţi trimiteau bani pentru familii şi pentru ca să îşi construiască case, acum îşi iau familiile cu totul şi chiar vând proprietăţile locale, indiferent de preţ. În urmă cu aproape 15 ani, aceşti oameni chiar au făcut o minune pentru balanţa de plăţi. Când toată lumea aştepta ca iminentă încetarea de plăţi externe a României, “liretele” italiene aduse în ţară cu sacoşa au adus finanţele publice pe linia de plutire. O şansă la înălţimea căreia România n-a reuşit să se ridice.

5. Băncile nu mai creditează aproape deloc – valoarea creditelor noi este mai mică decât valoarea ratelor lunare încasate. Teoretic, banii ar putea ajunge la stat ceea ce în bună parte s-a şi întâmplat până acum. Însă creşte presiunea băncilor mamă de a-şi vedea capitalul înapoi, pentru că deja şi-au pierdut răbdarea. Deja, pe partea de creditare privată, românii s-au transformat din cei mai buni în cei mai răi platnici ai Europei, cu aproape 20% credite neperformante.

6. Banii care ar fi trebuit să intre de la UE, şi despre care se presupunea că vor compensa măcar parţial celelalte scăderi, n-au mai venit. Rata de absorbţie este de numai 10%, urmează reduceri cu 25% ale sumelor alocate iar România plăteşte către UE mai mulţi bani decât încasează.

7. România are scadenţă anul acesta şi pentru 16 miliarde de euro în contul retrocedărilor batjocorite de politicieni şi funcţionari hoţi. Practic, această sumă nu mai măreşte povara pentru că bilanţul este deja pe fundul prăpastiei şi probabil că banii nu vor fi plătiţi. Însă pentru cei care ar putea să dea bani statului, e un motiv în plus să nu o facă.

Dintr-o astfel de situaţie, nu există prea multe căi de ieşire.

O cale este inflaţia şi deprecierea monedei, scenariu care a fost evitat până acum tocmai pentru salvarea băncilor. Însă şi dacă ar încerca să scape prin metoda asta, statul va avea o mare surpriză. Este atât de uşor acum ca banii să fie schimbaţi în orice monedă, în orice bancă, în câteva secunde, încât prea puţini vor putea fi taxaţi în acest fel.

O altă cale este austeritatea severă, care să aducă echilibrul bugetar în parametri. Teoretic, în România se poate tăia mult de la falsele investiţii şi de la aşa-zisele cheltuieli curente. În realitate, ar dispărea rostul existenţei pentru armatele de căpuşe care au ocupat politica şi administraţia. Armate care în 2010 au preferat să sacrifice salariaţii şi pensionarii decât să-şi vadă privilegiile atinse.

Dacă nimeni nu reuşeşte să ia o decizie la timp, a treia cale este încetarea de plăţi. Fie internă, necontrolată dar temporizată, caz în care salariile şi pensiile încep să întârzie întâi o zi, apoi două, apoi o săptămână, apoi o lună, apoi un an. Desigur, cu preţul unor violenţe de stradă cum nu s-au mai văzut. Fie externă, controlată dar subită, în care trezoreria anunţă peste noapte că nu-şi mai poate plăti datoriile (inclusiv pe cele făcute prin băncile locale). Aici ar putea exista o supapă dacă procesul ar fi temporizat suficient de bine încât să pice oarece bănci vulnerabile dar nu foarte multe şi să mute paguba cât mai mult din interiorul în afara României. Însă varianta bate exact scopul pentru care există acordul cu FMI, deci este puţin probabil să se întâmple.

În fine, există şi o a patra variantă, mai puţin tratată în economie dar mai probabilă decât toate celelalte: în vest se numeşte taxarea bogaţilor şi mai apare ca soluţie în politicile unor demagogi ca Obama sau Hollande. În România se cheamă mai simplu – japca! Când statul e sugrumat de propria prostie, e în stare să facă orice pentru a se salva pe moment, chiar dacă îşi taie craca de sub picioare: naţionalizare de valută? impozit forfetar? taxă pe scaun? arierate? razii fiscale? fumărit? impuneri? confiscări?

• Blogul lui Radu Soviani: Romania, din nou in recesiune? Economia a franat puternic in trimestrul III si nu va mai creste in 2012

Cu o scădere de 0,4% față de trimestrul II 2012 și cu 0,6% față de trimestrul III al anului 2011, evolutia produsului intern brut confirma stagnarea economica din anul 2012.

Practic, in primele 9 luni, economia Romaniei a crescut cu numai 0,2%. Ritmul anual de crestere a scazut de la 0,6% in primele 6 luni ale anului la numai 0,2% in primele 9 luni ale anului.

Cum octombrie si noiembrie 2012 arata ceva mai bine din punct de vedere economic decat lunile similare ale lui 2011, dar decembrie arata mai rau. Este foarte posibil ca in martie, atunci cand vom avea primele date de spre PIB-ul anului 2012, sa vedem stagnarea economica. Daca si trimestrul IV va fi mai slab decat al treilea trimestru (foarte posibil), este extrem de probabil ca de la 1 iulie 2012,

Credeti ca am avut crestere sanatoasa in primele 9 luni ale anului? Sa vedem.

In cresterea de 0,2% pentru primele 9 luni, statistica vede ca principal motor – cresterea consumului, cu o crestere de 0,2%. Consumul reprezinta 3 sferturi din produsul intern brut al anului 2012.

Cresterea de 0,2% este extrem de fragila si de aceea, dupa ce vom avea datele din al patrulea trimestru al acestui an, foarte probabil vom constata o noua recesiune. Nu e amuzant? Domnul Ponta tocmai declara alataieri ca Romania nu e in niciun fel de recesiune, nici tehnica, nici altfel de recesiune. Ma rog, poate ca dansului i se pare normal ca economia sa creasca cu 0,2%. Si asta, eventual din pix.

Pentru ca din ultimele 4 trimestre, domnul Ponta, 3 au fost pe minus fata de precedentele, asa cum arata graficul de mai jos:

 Intreg comunicatul PIB-ului pentru trimestrul III si pentru primele 9 luni ale anului, il gasiti aici: PIB 9 luni 2012

• Mediafax: Morgan Stanley estimează că Grecia va fi în recesiune şi în 2014, pentru al şaptelea an consecutiv

Economia Greciei nu va ieşi din recesiune în 2014, aşa cum se aşteaptă majoritatea analiştilor şi creditorii internaţionali ai guvernului de la Atena, urmând să se contracte pentru al şaptelea an consecutiv, estimează grupul financiar american Morgan Stanley.

Grecia va înregistra o scădere a PIB de 1% în 2014, potrivit analiştilor Morgan Stanley, citaţi de cotidianul Kathimerini. Comisia Europeană, într-un raport din decembrie, dar şi guvernul elen, anticipează o revenire pe creştere anul următor.

Morgan Stanley se aşteaptă la o implicare mai puternică a creditorilor instituţionali ai Greciei într-o viitoare restructurare a datoriei ţării, însă aceasta va depinde de calendarul alegerilor din Europa. În Germania au loc alegeri în septembrie.

Presiunea austerităţii în Grecia va începe să se tempereze în acest an, când economia este prognozată să scadă cu 4,5%, afirmă Morgan Stanley. Grecia a fost salvată de la colaps financiar de statele din zona euro şi FMI prin două pachete de împrumuturi externe cu o valoare cumulată de peste 200 de miliarde de euro. Statul elen a beneficiat anul trecut şi de ştergerea unor datorii de circa 100 de miliarde de euro, care împreună cu măsurile dure de austeritate prescrise de creditorii internaţionali ar trebui să aducă îndatorarea la un nivel mai sustenabil la sfârşitul acestui deceniu.

• Adevarul/ Cristian Unteanu: Naţionalism pe timp de criză

Ce s-a ales oare de de „Axa Washington-Londra-Bucureşti” pe care, odată, demult, parcă deja în altă viaţă, eram anunţaţi că se va petrece renaşterea politcă a României în spaţiul european şi euro-atlantic? Dincolo de vorbe, de angajamente la reuniuni cu pişcoturi şi şampanie, realitatea arată că, la început de 2013,  românii continuă să fie trataţi diferit de colegii lor cetăţeni europeni cu alte drepturi şi privilegii.

Pe axa mai sus-menţionată, românii au în continuare nevoie de vize pentru a intra în SUA, altfel partenerul nostru strategic şi care ne laudă pentru contribuţia valoroasă adusă fără rezerve (şi fără a ne uita la costuri) pentru sprijinirea multora dintre iniţiativele americane în lupta globală împotriva terorismului.

De cealaltă parte, avem un partener la Londra care trimite din ce în ce mai multe mesaje disperate că noi, alături de fraţii bulgari, constituim cea mai importantă ameninţare la adresa pieţii muncii din Regatul Unit şi că trebuie luate măsuri ferme împotriva unei viitoare invazii a nemâncaţilor din est…asta în timp ce, de Crăciun, ambasadorul britanic la Bucureşti , purtând tricoul cu inscripţia „Keep Calm and Restart Romania” făcea un gest profund simbolic faţă de o ţară săracă şi neputincioasă, invitând la o masă caldă pe excluşii sociali la Gara de Nord. “Keep Calm!” sună, scuzaţi obrăznicia şi lipsa de respect, exact ca acel “Rămâneţi pe locurile vostre!” de tristă amintire.

Nu cred că este momentul ca România să continue să rămână liniştită, adică anesteziată de ultimul său moment de glorie, acela al intrării în UE şi NATO, după care parcă toate energiile naţiunii, foarte mobilizate pentru atingerea ţintelor respective, parcă s-au dizolvat într-o pasivitate greu de înţeles. Şi asta ne transformă în ţintă pentru toţi cei care vor să joace criza, cu toate consecinţele sale sociale, economice şi de altă natură, în propiul folos politic, folosind argumentele naţionaliste pentru a recâştiga voturi.

Pe de altă parte, nici nu trebuie să credem că toată lumea s-a coalizat împotriva României pe baza unui scenariu ocult, parte integrantă a unei conspiraţii mondiale care ne doreşte cumva răul.

Am devenit ţintă, ba chiar una dintre cele mai facile, pentru că, din interior, n-am fost capabili, în ultimii ani, să articulăm o poziţe unitară în ceea ce priveşte interesul naţional şi priorităţile de acţiune pe plan extern. Dinăuntrul României au venit şi vin în continuare, în flux continuu, denigrări, pâri, acuze, dezvăluiri, cereri de ajutor, dând certitudinea jucătorilor externi că au de-aface cu o piaţă spartă de nenumărate interese de grup, extrem de fluidă şi instabilă. În consecinţă, orice remarcă negativă, nemaivorbind despre un atac la adresa României, este cvasi-imposibil să primească un răspuns naţional unitar.

Dimpotrivă, o parte a societăţii va saluta aceasta ca pe un act de dreptate, va fi chiar prilej de bucurie pentru că poate fi folosit ca un levier în mereu crâncena bătălie politică. Dacă nu credeţi, aşteptaţi să vedeţi ce va fi după apariţia Raportului de ţară privind MCV! Şi nu uitaţi că nu trece săptămâna fără un scandal care să vină din România, probă, acum, desemnarea succesorului dlui Becali pe scaunul de europarlamentar, îmbogăţind galeria reprezentanţilor noştri la Bruxelles cu încă un personaj de seamă, demn coleg al dlui Vadim Tudor.

Atunci, de ce oare s-ar priva cineva de o asemenea oportunitate, mai ales când ţinta România poate servi la argumentarea unor viitoare politici restrictive, eventual, la limită, chiar la rediscutarea criteriilor de admiterea în spaţiul Schengen şi în zona Euro. Naţionalismul pe timp de criză este în creştere exponenţială la nivelul UE şi este foarte posibil să constituie unul dintre vectorii pricipali ai viitoarei mari batălii politice europene din 2014, europarlamentarele.

Dacă ne vom comporta ca până acum, perfect liniştiţi în lighenuşul cu apă de pe Dâmboviţa, este cert că mesaje ca  cele ale lui Cameron vor continua şi se vor amplifica. Cu efectele de până acum, adică dezastruoase la nivel de imagine şi credibilitate.

• Hotnews: Analiza Stratfor: Europa in 2013 – un al al deciziilor

Sfarsitul unui an declanseaza mereu intrebarea care este problema care s-ar putea dovedi cea mai importanta in anul care vine. E o intrebare simplista, avand in vedere ca multe lucruri se petrec an de an si oricare ar putea fi important pentru fiecare dintre noi. Dar merita de vazut care este chestiunea care ar putea produce cele mai multe schimbari la nivel global, iar din punctul meu de vedere locul care trebuit cu cea mai mare atentie, in 2013, este Europa, potrivit unei analize semnate de George Friedman, fondator Stratfor.

Luata ca entitate geografica, Europa are cea mai mare economie din lume. Daca ar dori, ar deveni un rival militar al SUA. Europa este unul dintre pilonii sistemului global, iar ceea ce se intampla in Europa va defini felul cum functioneaza luma – iar din 2013 vom incepe sa vedem clar viitorul Europei, scrie analistul in materialul citat.

Potrivit lui Friedman, intrebarea este daca Uniunea Europeana se va stabiliza, va inceta sa se fragmenteze si va incepe sa se pregateasca pentru o mai mare integrare si expansiune. Sau, in cazul in care tensiunile se vor intensifica, daca institutiile si vor pierde in continuare din legitimitate, iar statele membre vor mari pasul in promovarea propriilor politici, interne sau externe.

Perspectiva lui George Friedman asupra dificultatilor cu care se confrunta proiectul european:

Au trecut mai bine de patru ani de la criza din 2008 si doi ani de cand problemele de atunci au provocat o criza a datoriilor suverane si o criza bancara in Europa. In acest rastimp, criza financiara s-a transformat intr-una economica, Europa intrand in recesiune, iar rata somajului pe continent depasind 10%. Si mai important este faptul ca in aceasta perioada aparatul decizional creat odata cu intemeierea Uniunii Europene a fost incapabil sa ofere solutii larg acceptate si posibil de implementat. Tarile UE s-au confruntat intre ele mai putin ca membre ale unei entitati politice decat au facut-o individual, ca state-natiune care isi promoveaza propriile interese nationale.

Situatia aparuta are doua dimensiuni. Prima are in vedere tarile care ar trebui sa poarte povara financiara a stabilizarii eurozonei. Tarile cu o situatie financiara mai sanatoasa au dorit ca tarile mai slabe sa suporte aceasta povara prin austeritate, pe cand cele din urma au dorit ca cele mai puternice sa poarta povara continuand sa imprumute in pofida riscului ridicat de a nu-si recapata in totalitate banii. Rezultatul a fost o serie continua de incercari de a ajunge la un compromis, incercari care nu au functionat. A doua dimensiune tine de clasa – aceasta povara ar trebui sa fie purtata de clasa mijlocie si cea saraca, prin reducerea cheltuielilor guvernamentale care vin in sprijinul lor, sau de elite, printr-o fiscalitate si reglementari mai pronuntate?

Cand discuti cu europeni care sustin ideea ca Europa este pe cale sa-si rezolve problemele, intrebarea devine: ce problema rezolva ei – cea a bancilor, cea a somajului, cea a incapacitatii tarilor de a gasi solutii comune? Oficialitatile europene, unele dintre cele mai luminate din lume, lucreaza la aceasta chestiune de ani de zile, iar inabilitatea lor de a elabora o solutie nu tine de lipsa unor idei bune sau de nevoia sa se gandeasca mai mult la problema. Ea tine de faptul ca nu exista un acord politic in privinta celor care trebuie sa plateasca pretul, geografic si social. Tensiunile nationale si de clasa au impiedicat elaborarea unei solutii care sa fie acceptata si onorata.

Daca europenii nu ajung la o astfel de solutie in 2013, e vremea sa-si puna problema serios daca nu cumva o astfel de solutie este imposibila si, drept urmare, sa se gandeasca la viitorul Europei fara Uniunea Europeana sau cu o Uniune foarte slabita. Daca, totusi, Europa ajunge la un plan care sa aiba sustinerea generala si avantul necesar, atunci am putea spune ca Europa incepe sa iasa din criza sa, lucru care ar fi cel mai important pentru anul 2013.

Spre deosebire de SUA, care se confrunta cu probleme economice diferite, dar la fel de serioase, UE are, in forma sa actuala, o istorie de doar 20 de ani, iar aceasta este prima sa criza semnificativa. Daca o comparatie este posibila la nivel financiar, ea nu este valida la nivel politic: SUA nu se confrunta cu disolutia din cauza unor politici contradictorii si in ultimele doua veacuri a trecut prin probleme mult mai grave, inclusiv Razboiul Civil si Marea Depresiune. Consecintele unei proaste administrari a sistemului financiar american sunt cel putin semnificative. Dar, spre deosebire de Europa, aceste consecinte nu reprezinta o amenintare existentiala imediata.

Perspectiva lui George Friedman asupra celorlalte costuri ale crizei europene

Dimensiunea politica, nu cea financiara a devenit cea mai importanta. Poate ca UE este pe cale sa-si rezolve problemele bancare si sa evite alte probleme legate de datoriile suverane, dar pretul platit ramane – o recesiune, dar, si mai grav, o rata a somajului mai ridicata decat cea din SUA, in unele tari chiar enorm de mare.

Putem imparti UE in trei categorii, comparativ cu rata somajului din SUA (7,7%). Cinci tari UE au o rata semnificativ mai mica (Austria, Luxemburg, Germania, Olanda si Malta). In sapte tari, rata somajului este similara celei din SUA (Romania, Republica Ceha, Belgia, Danemarca, Finlanda, Marea Britanie si Suedia). Celelalte 15 tari au o rata a somajului peste cea din SUA – 11 au o rata de 10-17% (inclusiv Franta – 10,7%, Italia – 11,1%, Irlanda – 14,7% si Portugalia – 16,3%); alte doua au un nivel mult mai ridicat – Grecia cu 25,4% si Spania cu 26,2%, nivel asemanator cu cel inregistrat de SUA in timpul Marii Depresiuni.

Pentru tarile industrializate – unele dintre cele mai puternice din Europa – acestea sunt cifre uluitoare. E relevant sa vedem ce inseamna aceste cifre din punct de vedere social, mai ales ca rata somajului este mai mare in cazul tinerilor. In Italia, Portugalia, Spania si Grecia, peste o treime din forta de munca avand varste de pana la 25 de ani este neocupata. Va trece o generatie pana cand rata somajului ar reveni la un nivel acceptabil in Spania si Grecia. Chiar si pentru tari care raman la nivelul de 10% pentru o perioada mai lunga, intervalul va fi substantial, iar Europa este, inca in recesiune.

Ganditi-va la un tanar de 20 si ceva de ani, eventual absolvent de facultate, fara loc de munca. Cifrele de mai sus inseamna sanse foarte mari ca el sa nu poata niciodata sa urmeze cariera aleasa si, foarte probabil, sa obtina o slujba la nivelul social pe care il anticipa. In Spania si Grecia, tinerii – dar si batranii – se confrunta cu o catastrofa personala. In alte tari, procentul celor care se confrunta cu o catastrofa personala este mai mic, dar palpabil. Si amintiti-va ca somajul nu afecteaza o singura persoana, ci si familia, parintii, poate alte rude. Efectul nu este doar financiar, ci si psihologic: creeaza un sentiment al esecului si teama.

Un alt efect este aparitia unui tineret dezradacinat, plin de energie si manie. Somajul este o sursa a miscarilor antistatale de standa si de dreapta. Cei care sunt someri o lunga perioada si si-au pierdut speranta au putin de pierdut si gandesc ca ar avea de castigat destabilizand statul. E greu de cuantificat ce nivel al somajului alimenteaza astfel de tulburari, dar fara indoiala ca Spania si Grecia sunt in acea zona, in care s-ar putea afla si alte tari.

Interesant de observat ca, in timp ce in Grecia s-a dezvoltat o miscare radicala de dreapta de oarece dimensiuni, sistemul politic din Spania, desi supus presiunilor dintre centru si regiunile autonome, ramane relativ stabil. Ar spune ca acea stabilitate se bazeaza pe credinta ca va exista o solutie pentru situatia somajului. Dar proportiile sale si faptul ca acest nivel al somajului nu poate fi solutionat rapid nu au fost absorbite pe deplin. Este o problema profund structurala. Rata somajului din SUA, in timpul Marii Recesiuni, a fost diminuata intr-o oarecare masura de “New Deal”, dar numai prin restructurarea produsa de cel de-al doilea razboi mondial a putut fi abordata cu adevarat.

De aceea este 2013 un an critic pentru Europa. A facut multe lucruri pentru a rezolva criza bancara si pentru a stinge criza datoriilor suverane. Pentru aceasta, a provocat o slabire grava a economiei si a produs somaj masiv in unele tari. Distributia inegala a costurilor, la nivel national si social, este amenintarea cu care se confrunta acum Uniunea Europeana. Nu este doar o problema a natiunilor care se indreapta in directii diferite, ci si una a miscarilor politice care apar mai ales din randul segmentelor societatii care sunt cele mai afectate economic, miscari nationaliste si lipsite de incredere in elite. Ce se mai poate intampla in tarile care trec prin catastrofe sociale? Chiar daca limitele dezastrului sunt restranse intr-o oarecare masura de economia subterana si de reducerea somajului prin emigratie, cifrele sunt ingrozitoare pentru 14 dintre economiile Europei.

Rascrucea Europei, din perspectiva lui George Friedman:

Uniunea Europeana s-a concentrat atat de mult asupra crizei financiare incat nu-mi mai e clar daca realitatea somajului a ajuns in atentia oficialilor si birocratilor Europei, in parte si din cauza distantei tot mai mari intre elitele europene si cei pentru care experienta Europei a devenit amara. O cauza partiala este si cea de natura geografica: tarile cu o rata scazuta a somajului tind sa fie cele nord-europene, inima UE, pe cand cele cu o rata catastrofal de mare a somajului se afla la periferie – si este usor sa ignori lucruri care se petrec departe.

Dar 2013 este anul in care definirea problemei europene trebuie sa treaca de criza financiara la consecintele sociale ale acestei crize. Cel putin un progres, daca nu o solutie, trebuie sa devina vizibil. Este dificil de evaluat cum pot dura inca un an stagnarea continua si situatia somajului aflat la un asemenea nivel, fara ca ele sa genereze o opozitie politica semnificativa ce va duce la formarea unor guverne sau va forta guverne actuale sa sfasie tesatura europeana. Iar aceasta nu este suficient de veche, uzata sau solida pentru a face fata provocarilor. Oamenilor nu li se cere sa moara pe campul de lupta pentru Uniunea Europeana, ci sa-si traiasca viata in suferinta si dezamagire. De multe ori, acest lucru e mai dificil decat sa dai dovada de curaj. Si avand in vedere ca promisiunea esentiala a UE a fost prosperitatea, esecul in livrarea acestei prosperitati – inlocuita cu livrarea saraciei, distribuita inegal – nu poate fi suportat. Daca Europa e in criza, cea mai mare economie a lumii e in criza, financiara si politica deopotriva. Iar aceasta conteaza pentru intreaga lume poate mai mult decat orice altceva.

• ZF: CE se teme că jumătate din Europa va cădea într-o “capcană” a sărăciei

Rata medie a şomajului în Uniunea Europeană a urcat până la aproape 11%, veniturile gospodăriilor se diminuează şi riscurile de sărăcie sau excluziune cresc, în special în statele membre din sudul şi estul Europei, rezultă din analiza “Situaţia socială şi a ocupării forţei de muncă în Europa”.

Analiza “Situaţia socială şi a ocupării forţei de muncă în Europa”, prezentată de Comisia Europeană, arată că impactul crizei asupra situaţiei sociale a devenit acum mai acut, ca urmare a atenuării efectelor de protecţie exercitate iniţial de diminuarea veniturilor fiscale şi de creşterea nivelului cheltuielilor pentru prestaţiile sociale, conturându-se un nou decalaj între ţările ce par a fi blocate într-o spirală descendentă marcată de scăderea producţiei, de creşterea rapidă a ratei şomajului şi de erodarea veniturilor disponibile, pe de o parte, şi cele care până acum au făcut dovada unei bune rezilienţe sau, cel puţin, a unei minime rezilienţe, pe de altă parte.

Comisarul european pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi incluziune, László Andor, a declarat că 2012 a fost încă un an foarte defavorabil pentru Europa din punct de vedere al şomajului şi al situaţiei sociale în curs de deteriorare.

“În plus, o îmbunătăţire consistentă la nivel socioeconomic în Europa în 2013 este puţin probabilă dacă nu se înregistrează, concomitent, progrese mai mari în sensul soluţionării în mod credibil a crizei monedei euro, al identificării de resurse pentru investiţiile atât de necesare, inclusiv în planul competenţelor, capacităţii de inserţie profesională şi incluziunii sociale ale populaţiei şi al utilizării instrumentelor de finanţare în sprijinul economiei reale”, a mai spus László Andor.

Potrivit documentului citat, rata medie a şomajului în UE a crescut până la aproape 11 la sută şi s-a confirmat un nou model al disparităţii, care plasează într-un contrast foarte evident partea de nord a zonei euro cu cea de sud. “Decalajul între ratele şomajului înregistrate în aceste două zone a fost de 3,5 puncte în 2000, a scăzut la zero în 2007, dar apoi s-a adâncit rapid la 7,5 puncte în 2011. Disparităţile din afara zonei euro, deşi, la rândul lor, în creştere, sunt în mod semnificativ mai mici. Această tendinţă îngrijorătoare indică o nevoie urgentă de a identifica mecanisme mai eficiente de stabilizare macroeconomică”, se arată în analiza citată.

Din document mai rezultă că veniturile gospodăriilor sunt în scădere, ceea ce duce la riscuri de excluziune pe termen lung, probabilităţile de coborâre sub pragul sărăciei sau de depăşire a acestuia variiind considerabil între statele membre. Analiza mai arată că unele categorii de populaţie, respectiv persoanele adulte tinere, femeile şomere şi mamele singure, sunt afectate în mai mare măsură de sărăcia persistentă. Iniţiatorii analizei precizează că absenţa unei redresări vizibile a creat o presiune asupra veniturilor gospodăriilor în majoritatea statelor membre şi a sporit riscurile de excluziune pe termen lung.

“Venitul real brut disponibil al gospodăriilor populaţiei a scăzut între 2009 şi 2011 în două treimi din ţările UE pentru care sunt disponibile date, cele mai dramatice scăderi fiind înregistrate în Grecia (17 la sută), Spania (opt la sută), Cipru (şapte la sută), Estonia şi Irlanda (cinci la sută). Această evoluţie este în contrast puternic cu situaţia observată în ţările nordice, Germania, Polonia şi Franţa, unde sistemele de protecţie socială şi pieţele forţei de muncă mai consolidate au permis continuarea creşterii veniturilor globale în timpul crizei. Cu toate acestea, prelungirea crizei conduce la o creştere generalizată a riscurilor de excluziune pe termen lung”, se arată în analiză.

Specialiştii spun că pentru a preveni agravarea sărăciei şi adâncirea pe termen lung a excluziunii, politicile trebuie să fie adaptate la situaţia specifică fiecărei ţări şi la categoriile de populaţie cele mai expuse la riscuri.

Din punct de vedere al eficacităţii în combaterea sărăciei, organizarea sistemelor naţionale de protecţie socială este la fel de importantă ca şi anvergura lor – state membre cu niveluri similare ale cheltuielilor sociale înregistrează rate foarte diferite de reducere a sărăciei, subliniază acelaşi document. “Sistemele de impozitare şi de prestaţii sociale pot influenţa în mod semnificativ rezultatele în domeniul ocupării forţei de muncă prin anumite facilităţi, cum ar fi furnizarea de servicii de îngrijire a copiilor, care reprezintă un factor puternic în favoarea reluării activităţii profesionale, în special în rândul femeilor. Organizarea componentei de venituri a sistemului de protecţie socială joacă un rol la fel de important”, se mai arată în analiză.

Totodată, se constată că, deşi nu există soluţii optime pentru reorientări fiscale din perspectiva unei politici integrate în domeniul ocupării forţei de muncă şi al afacerilor sociale, organizarea adecvată a sistemelor de protecţie socială sporeşte oportunitatea anumitor reorientări fiscale. “Salariile nu sunt numai un factor de cost, ci furnizează, în acelaşi timp, şi veniturile prin intermediul cărora populaţia achiziţionează bunuri şi servicii. Reducerea salariilor poate îmbunătăţi competitivitatea, dar va diminua, de asemenea, cererea internă pentru produsele societăţilor, ceea ce ar putea conduce la disponibilizări”, se mai menţionează în analiza citată.

Contribuţia angajaţilor la veniturile totale generate de economie a scăzut în Europa în ultimii zece ani, în timp ce polarizarea între locurile de muncă bine retribuite şi cele slab retribuite s-a accentuat.

“Se menţine un decalaj considerabil de remunerare între femei şi bărbaţi (16,4 la sută în medie în UE în 2010), care tinde să crească odată cu vârsta salariatului. Analiza din cadrul raportului asupra salariilor minime arată că în ţările cu un nivel mai ridicat al salariilor minime nu s-a procedat la disponibilizări ale persoanelor cu nivel scăzut de calificare, ci, dimpotrivă, există tendinţa înregistrării unor rate mai ridicate de ocupare a forţei de muncă pentru aceste categorii. Salariile minime prezintă, de asemenea, potenţialul de a contribui la reducerea decalajului de remunerare între femei şi bărbaţi”, mai rezultă din document.

Iniţiatorii analizei subliniază că în anumite ţări, în special în cele din partea de sud a UE, corelarea dintre competenţe şi locurile de muncă este precară şi/sau s-a înrăutăţit, problema fiind mai gravă pentru numărul ridicat şi încă în creştere al tinerilor care nu sunt încadraţi profesional şi nu urmează niciun program educaţional sau de formare.

Legaturi: