Cum sunt “pedepsiti” TORTIONARII comunisti: DISIDENTUL GHEORGHE URSU – “UCIS” A DOUA OARA in motivarea judecatorului care l-a spalat si protejat pe SECURISTUL responsabil moral de uciderea sa, prin caracterizari infam(ant)e, IN PERFECTA SI ODIOASA CONTINUITATE CU IDEILE SECURITATII

• Gandul.info:

MOTIVARE INCREDIBILĂ a judecătorului care a decis ca TORŢIONARUL disidentului Ursu să NU FIE ANCHETAT: „Opoziţia victimei faţă de regimul comunist a fost nesemnificativă. Şi-a făcut concediile în străinătate, a fost privilegiat”

Colonelul Gabriel Gunescu, judecătorul Tribunalului Militar Bucureşti care a respins în octombrie 2013 solicitarea fiului disidentului anticomunist Gheorghe Ursu, de a desfiinţa decizia procurorilor de a nu-l ancheta pe maiorul de Securitate Marin Pârvulescu, cel care a coordonat anchetarea disidentului înainte de moartea acestuia în 1985, a oferit câteva justificări incredibile pentru sentinţa dată. El susţine că Gheorghe Ursu nu a fost cu adevărat un disident politic, opoziţia sa la regim fiind „nesemnificativă”. Mai mult, Gunescu spune că Ursu a fost chiar „un privilegiat” al regimului: şi-a făcut concediile în străinătate, „neexistând practic ţară din Europa nevizitată de acesta”, nu a fost dat afară de la serviciu, iar fiul său era stabilit în SUA. Judecătorul Gunescu nu precizează sursa acestor informaţii despre Ursu şi nici sursa aprecierilor sale despre practicile regimului comunist. Gheorghe Ursu a murit în arestul Miliţiei Capitalei, în 1985, fiind bătut sistematic de anchetatori şi de colegii de arest, tocmiţi de organele de anchetă. Pe 1 iulie 2014, el ar fi împlinit 88 de ani.

Judecătorul militar colonel Gabriel Gunescu şi-a motivat sentinţa din octombrie 2013, prin care a respins solicitarea ca maiorul de Securitate Marin Pârvulescu, coordonatorul anchetei la care a fost supus disidentul Gheorghe Ursu până în 1985, să fie anchetat de procurori pentru  moartea disidentului. Procurorii au respins sistematic, în ultimii ani, plângerile penale ale fiului lui Ursu, Andrei, motivând fie că infracţiunea nu există, fie că fapta s-a prescris – omor calificat sau crime împotriva umanităţii. Colonelul Gabriel Gunescu a menţinut toate aceste decizii, aducând însă în plus nişte motivări deosebite prin conţinutul lor.

Astfel, judecătorul militar arată, în motivarea sentinţei sale, că nu se poate pune problema unei crime împotriva umanităţii în cazul morţii disidentului Gheorghe Ursu, din mai multe motive. Unul dintre acestea este că „această exterminare sistematică trebuia să fie făcută din motive politice”.

„Or, în speţă, este totuşi dificil de considerat că victima a fost un adevărat ‘dizident politic’. Într-adevăr este de notorietate că în regimul comunist orice părăsire a ţării era o adevărată raritate, fiind făcută numai de anumiţi cetăţeni şi sub un control strict, raportând la organele de securitate orice mişcare, etc. De asemenea, este de notorietate la ce presiuni erau supuşi cei care urmau să părăsească definitiv ţara, precum şi rudele acestora; pe de altă parte, celor plecaţi ilegal, li se confiscau proprietăţile, cei care plecau legal erau obligaţi să ‘vândă’ statului comunist, la o valoare arbitrară stabilită de acesta, toate proprietăţile deţinute, iar dacă le înstrăinaseră, erau obligaţi să le răscumpere şi să le vândă statului comunist la valoarea precizată mai sus. Mai mult, rudele de gradul I ale acestor persoane erau, ca regulă generală, date afară din serviciu, fiind astfel obligate să presteze munci neclaificate pentru a-şi câştiga mijloacele de existenţă. În aceste condiţii însă, victima, care avea un fiu stabilit legal şi definitiv în SUA, nu numai că nu a fost dată afară de la serviciu, dar a şi făcut toate concediile numai în străinătate, neexistând, practic, ţară din Europa nevizitată de acesta, ceea ce este într-o evidentă contradicţie cu situaţiile descrise mai sus, valabile pentru toţi românii de rând. (…) După cum am arătat, ‘opoziţia’ victimei faţă de regimul comunist a fost nesemnificativă, venind şi din partea unei persoane care anterior, pentru o lungă perioadă de timp, a fost privilegiată de acest regim”, arată colonelul Gabriel Gunescu, în motivarea sentinţei sale, făcând referire la perioada din tinereţea lui Gheorghe Ursu, când acesta a fost membru al Partidului Comunist Român.

[…]

Reacţia fiului disidentului Ursu: “Cea mai abjectă sentinţă din istoria acestui caz”

Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, consideră că motivarea sentinţei dată de judecătorul Gabriel Gunescu este “cea mai abjectă sentinţă din istoria acestui caz”. Andrei Ursu a înaintat plângeri la Consiliul Superior al Magistraturii, la Parchetul General, ministrului Justiţiei şi preşedintelui Traian Băsescu.

În plângerea adresată CSM, Andrei Ursu îl acuză pe judecătorul Gabriel Gunescu de “gravă neglijenţă şi rea credinţă”, arătând că acesta a îmbrăţişat chiar teoriile Securităţii despre disidentul Gheorghe Ursu.

Despre “concediile” lui Ursu în Europa, menţionate fără nicio explicaţie de context de către judecătorul Gunescu, Andrei Ursu explică în plângerea adresată CSM că tatăl său a călătorit doar de 5 ori în Europa de Vest, de-a lungul vieţii sale: “călătorii despre care oricine îi studiază dosarul, ca şi cititorii cărţii sale Europa mea, ştiu că le-a obţinut luptându-se din greu cu regimul comunist, după nesfârşite refuzuri, urmate de plângeri la toate forurile de Partid, inclusiv scrisori la Scânteia şi la Ceauşescu, în care îşi cerea “dreptul de cetăţean liber””.

De asemenea, Andrei Ursu arată că judecătorul Gunescu afirmă în mod fals că el se afla stabilit în SUA în timp ce Gheorghe Ursu se bucura de “privilegiile” regimului comunist: Andrei Ursu a plecat în SUA în 1986, la un an după uciderea tatălui său în arestul Miliţiei.

“Deci domnul Gunescu, care se pare că nici n-a citit dosarul, care nu a audiat nici un martor, care nu a judecat cauza, fără să aducă de fapt nici un argument, ştie totuşi că nu a existat o intenţie sistematică a autorităţilor de aplicarea a acestor tratamente. Adică l-au torturat şi ucis ca să-şi toarne prietenii, pentru jurnalul anti-ceauşist aşternut de zeci de ani, pentru scrisorile la Europa Liberă din anii ’70 şi ‘80, pentru afişele anti-totalitare,… dar fără intenţie! Mai mult decât reaua credinţă, aici se citeşte zelul cu care domnul Gunescu vrea să-l scoată basma curată pe torţionarul Pîrvulescu, întreaga Securitate, întregul regim Ceauşescu”, scrie Andrei Ursu în plângerea sa adresată CSM.

[…]

Istoricul cazului Gheorghe Ursu

Inginerul Gheorghe Ursu a murit pe 17 noiembrie 1985, în arestul Miliţiei Bucureşti, după ce a fost închis timp de aproape două luni şi a fost anchetat aproape zilnic. Conform mărturiilor colegilor de arest, Ursu venea bătut crunt de la interogatorii, uneori fiind adus în celulă cu pătura, pentru că nu mai putea să se ţină pe picioare.

Maiorul de Securitate Marin Pârvulescu a fost cel care a coordonat anchetarea lui Ursu, în legătură cu jurnalul personal deţinut de acesta şi cu prietenii săi de la Europa Liberă şi din România – oameni de litere consideraţi şi ei disidenţi (precum Nina Cassian, Geo Bogza, Dan Deşliu, Radu Cosaşu etc.). Într-un reportaj gândul, Pârvulescu neagă că a avut vreo implicare în moartea lui Gheorghe Ursu, spunând că Securitatea a decis închiderea anchetei şi predarea către un procuror civil, respectiv către Miliţie. Fostul securist mai susţine că Securitatea şi el însuşi nu ar fi avut puterea să intervină peste o anchetă civilă.

Totuşi, Andrei Ursu, fiul disidentului, a explicat pentru gândul că aceasta a fost strategia de diversiune a Securităţii, pentru a linişti apele internaţionale. SUA şi Vestul, prin postul de radio Europa Liberă, urmăreau cu atenţie evoluţia anchetei lui Ursu, astfel că Securitatea ar fi decis ca inginerul să fie anchetat de civili, pentru a mai demonta suspiciunile.

Tactica procurorilor: infracţiunea securistului s-a prescris

Toţi procurorii care au avut pe mână plângerile penale depuse de urmaşul lui Gheorghe Ursu, în ultimii 10 ani, pe numele securistului Marin Pârvulescu, au mers pe o singură idee: infracţiunea lui Pârvulescu, fie că ar fi vorba despre omor, fie de tortură motivată politic, care intră sub incidenţa crimelor împotriva umanităţii, s-ar fi prescris. Deznodământul a fost mereu acelaşi: neînceperea urmăririi penale pentru Marin Pârvulescu. […]/ integral pe gandul.info

Andrei Luca Popescu: O sentinţă cât o nouă crimă. Cazul Gheorghe Ursu

Motivaţia judecătorului militar care a pus lacăt pe anchetarea securistului care l-a ţinut cu lampa în ochi pe disidentul Ursu străluceşte ca un caz aparte. Pentru a demonstra că moartea inginerului poet Ursu nu a fost o crimă motivată politic, magistratul militar alege o tactică similară cu cea a bătrânului maior de Securitate, anchetatorul lui Ursu: aruncă umbra decredibilizării peste disident. De fapt, mortul a dus-o bine.

Sentinţele judecătoreşti definitive nu sunt făcute pentru a fi comentate, însă argumentele judecătorului militar care a decis, pentru a doua oară, că un maior de Securitate nu poate fi nici măcar cercetat de procurori pentru faptele sale care au contribuit sau nu la moartea disidentului anticomunist Gheorghe Ursu, nu pot fi lăsate să treacă nevăzute. Ele îşi merită locul lor în istorie, care trebuie să reţină că, la 25 de ani de la căderea comunismului în România, un judecător român consideră că un om torturat şi omorât în beciurile Miliţiei, anchetat sub coordonarea Securităţii, de fapt a dus-o bine. Ba chiar a fost un privilegiat al sistemului comunist, lovit fiind de noroc să îşi permită chiar să iasă din ţară în Europa, „în concediu”.

[…]

Cazul Gheorghe Ursu şi istoria sa judiciară post-1989 sunt un roman stufos, destinat pasionaţilor de drept. Pentru noi, profanii, rezumatul este că în timp ce un fost infractor de drept comun – Marian Clită, şi doi ofiţeri superiori de Miliţie – Tudor Stănică şi Mihai Creangă, au fost condamnaţi pentru uciderea disidentului Gheorghe Ursu, în arestul Miliţiei Bucureşti, în 1985, nici un reprezentant al aparatului de stat comunist şi mai cu seamă al Securităţii, care orchestra înainte de 1989 toate aceste anchete “delicate”, nu a fost măcar deranjat cu o întrebare de vreun procuror, pentru această crimă politică. Nu trimis în judecată, nu arestat sau condamnat. Doar întrebat şi cercetat.

Plângerile penale insistente, ajunse deseori la pragul disperării, ale lui Andrei Ursu, fiul disidentului anticomunist, asta au cerut vreme de peste 10 ani: ca şi maiorul de Securitate Marin Pârvulescu, cel care a coordonat anchetarea lui Gheorghe Ursu până la moartea acestuia, să fie cercetat penal şi ca un judecător să decidă dacă acesta a avut sau nu vreo vină în acest caz. Acest lucru a fost refuzat sistematic de procurorii şi judecătorii militari români, sub justificările că nişte oameni au fost deja condamnaţi pentru omorul lui Ursu, iar fapta atroce (bătăi sistematice la anchetă şi în celulă, de către colegii de arest) din subsolurile Miliţiei nu se înscrie sub cupola infracţiunii de crimă împotriva umanităţii, determinată politic.

De la cazul Ion Iliescu şi subteranele Revoluţiei din 1989, respectiv cel al Mineriadelor din 1990, tabloul împăcării juridice cu istoria a fost simplu: sistemul se protejează pe sine. Nu poate pica unul, pentru că apoi pică mai mulţi, în ciorchine. În cazul torţionarilor sub pulanul cărora au murit mii de oameni, în lagărele comuniste din România, la fel, lucrurile s-au mişcat greu. Abia anul trecut, nişte procurori au avut curajul şi voinţa să accepte că faptele acestor oameni se pot încadra juridic drept crime împotriva umanităţii. […]/ integral pe gandul.info