SFANTUL NICODIM AGHIORITUL, cel “persecutat fara mila de fratii cei mincinosi care se prefaceau evlaviosi”/ CUM SE AJUTA CRESTINII SPRE MANTUIRE?/ A te socoti pacatos nu este de ajuns/ MARELE PERICOL AL “PACATELOR MICI”

14-07-2013 10 minute Sublinieri

St. Nikodemos of the Holy Mountain

  • Doxologia:

Copil fiind…

Copil fiind, era foarte atent şi cuminte, evitând relele tovărăşii şi tot ceea ce putea vătăma omul cel lăuntric. Atent cu purtările sale, având o excepţională trezvie, decenţă, râvnă faţă de tot ceea ce este bun şi ziditor, dragoste faţă de sfintele, dar şi faţă de laicele învăţături erau trăsăturile specifice ale tânărului Nicolae.

Dar mai presus de orice, el se deosebea, printr-o mare agerime a minţii, o înţelegere adâncă a lucrurilor, un strălucitor intelect şi o memorie ieşită din comun. Aceste calităţi ale sale i-au uimit nu numai pe cei de o vârstă cu el, dar şi pe cei ce au observat atâtea calităţi ieşite din comun şi daruri minunate la o vârstă atât de fragedă.

El a fost mai întâi educat în cei dintâi ani de şcoală în Naxos de preotul parohiei sale, care i-a insuflat şi dragostea faţă de Hristos şi faţă de sfânta Sa Biserică, precum şi faţă de tot ceea ce este bun şi ziditor. El a slujit pe lângă acest preot cu mare râvnă şi devotament, ajutându-l în timpul săvârşirii Dumnezeieştii Liturghii şi al celorlalte sfinte slujbe.

Fiind astfel bine pregătit de cucernicul preot din parohia sa, fericitul tânăr a urmat mai apoi cursurile şcolii din Naxos. Aici a primit o educaţie aleasă atât religioasă, cât şi laică de la învăţatul dascăl al naţiunii elene, arhimandritul Hrisantos, fratele minunatului şi celui asemenea cu Apostolii şi Sfânt Mucenic, Sfântul Cosma Etolianul.

La vârsta de 15 ani a fost dus de tatăl său la Smirna, la minunata şcoală elenă din acel oraş, care mai târziu a fost numită „Şcoala evanghelică” şi a devenit binecunoscută pretutindeni. El a intrat în acestă şcoală ca elev intern. Aici a avut un dascăl şi mai de seamă, pe Ierotei Voulismos din Ithaca, binecunoscut pe atunci pentru cultura sa vastă, cât şi pentru statutul său moral ireproşabil. Nicolae a stat aici vreme de cinci ani.

Progresând mereu în cunoaştere, el i-a uimit pe toţi prin remarcabila capacitate de acumulare şi asimilare a cunoştinţelor, prin extraordinara memorie şi o putere de judecată plină de lumină, precum şi prin grija deosebită faţă de felul său de a se purta, cât şi prin ţinuta remarcabilă.

In timp ce îşi făcea studiile la această şcoală, tânărul Nicolae a devenit dascăl al colegilor săi, analizând şi rezolvând diverse teme pentru ei şi învăţându-i cu răbdare ceea ce ei nu reuşiseră să priceapă şi să înţeleagă în timpul orelor de studiu.

Pentru acestă bunăvoinţă a sa, ca şi pentru bunătatea şi alte daruri duhovniceşti cu care era împodobit, era foarte îndrăgit de colegii săi, aşa încât aceştia s-au oferit să-l ajute şi chiar să-l înlocuiască la treburile casei, în ciuda protestelor şi a obiecţiilor aduse de el.

Însuşi Ierotei, dascălul, apreciind strălucitoarea sa pregătire teologică, precum şi alte cunoştinţe dobândite de Nicolae, ca şi virtuţile sale morale, a scris mai târziu despre el, după ce părăsise şcoala: „Vino, fiule, chiar acum la bătrâneţile mele, ca să te pot lăsa în locul meu la şcoală, deoarece nu am pe nimeni altcineva care să aibă pregătirea ta”.

[…]

Sfântul Nicodim Aghioritul, un teolog întru cele ale lui Dumnezeu

Dar cine poate istorisi defăimările, necazurile şi ispitele fericitului Nicodim pricinuite de Sf Nicodim Aghioritul 1luptele sale duse în apărarea adevăratelor şi sănătoaselor tradiţii ale Bisericii noastre? El a luptat cu curaj pentru acestea depunând toate eforturile pentru păstrarea lor şi pentru renaşterea unei adevărate vieţi duhovniceşti în rândurile monahilor athoniţi, dar şi restul creştinătăţii ortodoxe.

Din această pricină el a fost persecutat fără milă de fraţii cei mincinoşi care se prefăceau a fi evlavioşi; şi aşa a fost defăimat cu cruzime „de buzele celor nedrepţi care grăiau minciună şi mândrie şi dispreţ”, aşa cum s-a întâmplat cu marii Părinţi ai Bisericii noastre, pe care i-a imitat cu mare râvnă şi i-a egalat în calitatea sa de scriitor: Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ioan Hrisostom şi Sfântul Fotie. Deci el a scris mai sus pomenita Mărturisire pentru conştiinţa fraţilor săi de credinţă.

Sfânta Chinotită a Sfântului Munte căutând să apere nevinovăţia şi dreptatea marelui dascăl, a publicat o enciclică, blamându-i şi mustrându-i cu asprime pe cei ce căutau să semene neghinele în ogorul sfânt al Bisericii.

Întreaga viaţă a cuviosului Părinte a fost plină de mari şi îndelungate lupte duhovniceşti, precum şi de scrierea de cărţi sfinte. Harul Duhului Sfânt care sălăşluia în inima sa curată se revărsa din belşug de pe buzele sale, ca dintr-un izvor bogat, aducând bucurie tuturor.

[…]. Era simplu în purtări, iertător, blând şi bun din fire, lipsit de orice fel de bunuri materiale, umil şi profund smerit. Smerenia sa era adâncă, atât în cuvânt, cât şi în faptă.Ori de câte ori vorbea despre sine, spunea: „Sunt un monstru”, „Sunt câine mort”, „Sunt un nimeni”, „Sunt prost şi neînvăţat”. În loc de pantofi, purta întotdeauna sandale. Avea o singură rasă şi ducea lipsă de o locuinţă stabilă. Casa Dascălului celui de Dumnezeu înţelepţit era întregul Munte al Sfinţeniei, de unde a primit şi numele de aghiorit, adică „cel din Sfântul Munte”.

(Constantin Cavarnos, Sfântul Nicodim Aghioritul, editura Doxologia)

374194

Creștinii se ajută unul pe altul

Cu patru lucruri socotesc că poate cineva să ajute la îndreptarea şi mântuirea fratelui său:

a) Cu sfânta rugăciune. Pentru aceea, de obşte, toţi creştinii sunt datori să roage pe Dumnezeu pentru mântuirea fraţilor lor, precum porunceşte Apostolul Iacob zicând: „Rugaţi-vă unul pentru altul ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea dreptului care se lucrează“ (Iac. 5, 16).

Și precum Biserica, maica cea de obşte a creştinilor, adunându-şi pe fiii săi, se roagă pentru mântuirea tuturor, pentru aceasta şi pustnicii cei ce se liniştesc în pustie, departe fiind de lume, se cuvine şi ei să ajute la mântuirea fraţilor lor cu acest puternic ajutor al sfintelor rugăciuni, fiindcă şi ei sunt un trup cu toţi creştinii; că, deşi sunt despărţiţi trupeşte, însă duhovniceşte, sunt uniţi cu ei. Şi în chip tainic, toţi creştinii sunt datori să se roage pentru toată lumea.

Iar când se întâmplă în oraşul lor vreun creştin care ar greşi pe faţă şi nu se îndreptează, atunci sunt datori în chip deosebit şi cu mai mare luare aminte concetăţenii lui creştini a se ruga lui Dumnezeu, ca să-i dea Domnul pricepere, pocăinţă şi îndreptare prin Darul Său.

b) Sunt datori creştinii să ajute la mântuirea fraţilor lor cu fapta, adică cu pilda cea bună a vieţii lor, fără a le pricinui vreo sminteală, mică sau mare, precum am zis în cuvântul cel mai dinainte.

c) Sunt datori creştinii a ajuta pe fratele lor cu cuvântul, sfătuindu-l pe el spre îndreptare: nu cu mândrie, ci cu smerenie; nu judecându-l şi defăimându-l pe el ca pe un păcătos, ci socotindu-l ca pe un mădular al lor, nu urându-l şi vrăjmăşindu-l, ci iubindu-l ca pe un frate cu dragoste frăţească. Şi dacă ar fi de faţă fratele cel greşit, se cade a-l sfătui cu cuvântul, iar de este departe, se cade a-l sfătui prin scrisori.

d) Şi cea din urmă: sunt datori creştinii a ajuta pe fratele lor cu osteneala trupului şi cu înseşi picioarele lor, făcând osteneală adică şi ducându-se singuri la acel frate căruia îi trebuie îndreptarea, sfătuindu-l pe el cele ce se cuvin mântuirii lui.

Căci în felul acesta, fratele acela se ruşinează şi se supune sfătuirii lor, văzându-i pe ei făcând atâta osteneală pentru dragostea şi mântuirea lui. Astfel a făcut Stăpânul Hristos care n-a şezut într-un loc al Ierusalimului să înveţe, ci umbla cu înseşi picioarele Sale toate oraşele şi satele Iudeii, vindecând pe bolnavi sufleteşte şi trupeşte. Aşa au făcut dumnezeieştii Apostoli, umblând prin lume şi propovăduind vestea cea bună a cunoştinţei de Dumnezeu. Tot asa fac și doctorii care nu aduc pe bolnav în casele lor, ci ei înşişi se duc la casele bolnavilor şi se îngrijesc de dânşii.

miel3Acelaşi lucru voieşte să ne arate şi pilda Domnului care a zis că păstorul cel bun a lăsat cele nouăzeci şi nouă de oi şi s-a dus singur să caute pe cea rătăcită (Luca 15); precum acestea toate le adeverește cuvântarea lui Hrisostom, în care se zice:

Pentru aceasta eşti creştin, ca să imiți pe Hristos şi să te supui legilor Lui. Căci, ce a făcut Acela? Nu şezând în Ierusalim chema acolo pe bolnavi, ci înconjura oraşe şi sate vindecând cele două boli, cea trupească adică şi cea sufletească. Căci, măcar deşi putea aşteptând într-un loc să-i tragă pe toţi la sine, ci n-a făcut aceasta, pildă dându-ne nouă, ca să ne ducem noi sa căutăm pe cei rătăciţi. Şi iarăşi prin această pildă a păstorului, a dat să înţeleagă că n-a stat cu cele nouăzeci şi nouă de oi aşteptând acolo, ca să vie la El şi cea rătăcită, ci însuşi s-a dus şi a aflat-o şi după aceasta ridicând-o pe umerii Săi, a adus-o la celelalte. Nu vezi şi pe doctori că acelaşi lucru fac, nu silesc pe bolnavii cei ce zac pe paturi ca să se aducă la casele lor, ci singuri ei aleargă către dânşii. Aceasta fă-o și tu, iubite, cunoscând că viața aceasta este scurtă. Și de nu vom dobândi prin aceasta câştigul, acolo nici o mântuire nu vom avea“ (Cuv. 5 asupra iudeilor).

(extras din Sfântul Nicodim Aghioritul, Hristoitia – bunul moral al creștinilor, Editura Bunavestire, 1997, p. 456-458)

Biserica este spital de obşte

Sunteţi nevoiţi, creştinilor, să vă duceţi la biserică, fiindcă Biserica este spital de obşte, care vindecă pe toţi păcătoşii ce se rănesc de diavolul.

Deci, precum cei ce au răni pe trupul lor sunt siliţi să meargă la doctor ca să se vindece şi să nu moară, într-acest fel şi câţi creştini sunt răniţi cu înţelegătoare răni ale patimilor şi păcatelor, se află în mare primejdie de a se duce la spitalul cel de obşte al Bisericii, ca să-şi arate rănile lor la duhovnic şi să ia de la el doctorii potrivite şi plasturi ca să se vindece.

Căci, dacă vor defăima şi nu se vor duce, putrezesc rănile lor şi le pricinuiesc moarte sufletească şi veşnică. Pentru aceea a zis Hrisostom despre Biserică: „Căci, casa aceasta este spital duhovnicesc, ca să ne vindecăm aici rănile ce le vom lua de afară (Omil. 2 la cea de la Ioan). Şi într-alt loc: Biserica este spitalul sufletelor… şi se cade, precum când ne ducem la spital şi după ce luăm doctoriile cele potrivite pentru răni, să ieşim“ (Omil. 32 la Facere).

icon-good-samaritan-stisaacPentru aceasta şi Domnul nostru, casă de obşte sau spital a numit biserica la pilda celui ce căzuse între tâlhari (Luca 10, 34), care are acest înţeles:

Omul adică este Adam şi orice păcătos; Ierusalimul, din care s-a pogorât, este raiul şi fapta cea bună; Ierihonul este lumea şi păcatul; tâlharii sunt dracii; rănile sunt patimile; Samarineanul, Hristos; untul de lemn şi vinul sunt iubirea de oameni şi dreptatea; dobitocul este întruparea Domnului nostru; casa de oaspeţi este biserica; îngrijitorul este Pavel şi ceilalţi Apostoli şi urmaşii Apostolilor, arhierii şi preoţii… şi cei doi dinari sunt Scriptura cea Veche şi cea Nouă.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Hristoitia – bunul moral al creștinilor, Editura Bunavestire, 1997, p. 501)

Mărturisirea trebuie să fie dreaptă

Se cuvine să te mărturiseşti întru adevărul şi dreptatea inimii tale, arătându-ţi toate păcatele, aşa cum le-ai săvârşit, cu toate împrejurările: locul, timpul, persoana pricina, numărul şi felul (păcatului).

Mărturiseşte-le fară să adaugi sau să scazi, fără să spui jumătate din păcatele tale unui duhovnic şi jumătate – altuia, cum fac unii vicleni. Fară să le spui cu cine ştie ce cuvinte meşteşugite cu care, în acelaşi timp, să-ţi şi ascunzi şi să-ţi arăţi păcatele, cu scopul să-ţi micşorezi ruşinea, ci să le mărturiseşti simplu şi drept, cu inimă fară vicleşug, ci adevărată.

Fiindcă, dacă te mărturiseşti cu vicleşug şi doar pe deasupra, nu numai că mărturisirea ta va fi urâtă înaintea lui Dumnezeu, care iubeşte pururi adevărul: „ Că iată adevărul ai iubit (Psalmul 50, 7), ci încă şi păcatele tale pe care le-ai mărturisit vor încolţi din nou în tine, după puţină vreme, după cum încolţesc din nou şi perii albi la acei bătrâni care nu-i rad, decât doar pe deasupra. Cu aceasta te asemeni şi tu, într-această privinţă, cum spune David: „Ca un brici ascuţit ai făcut vicleşug” (Psalmul 51,1).

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Editura Fotini, 2007, p. 162)

 ***

„De ce să mă spovedesc? Eu nu am nici un păcat mare!”

spovedanie3De ce să mă spovedesc? Eu nu am nici un păcat mare. Să se mărturisească cei ce au ucis, au jefuit, au săvârşit nelegiuiri sau vreun alt fel de păcat.

În cea dintâi împrejurare, omul nu crede că va fi iertat din pricina apăsătoarei conştiinţe a păcătoşeniei sale, iar aici lipseşte orice conştiinţă a păcătoşeniei.

Nu am păcate mari…” Dar este, oare, cu adevărat aşa? Dacă un om stă mai multă vreme închis într-o cămăruţă, se obişnuieşte cu aerul stricat şi nici nu simte cât este de neplăcut. Însă de va intra cineva de afară, nu va putea răbda duhoarea adunată în cameră şi va ieşi îndată.

Să răspundă cei ce spun „Nu am păcate mari” dacă Îl au pe Hristos în inima lor? Acestuia îi place să locuiască în inimi curate. Sunt, însă, inimile lor curate? Greu de zis! Ei se închipuie curaţi, însă închipuirile nu pot fi luate drept adevăr.

„De vom zice că păcat nu avem, pre noi înşine înşelăm şi adevăr nu este întru noi.” 1 In. 1,8 Şi acolo unde este minciuna, nu se află Hristos!

Ce este, atunci, de făcut? Să ne spovedim. „De vom mărturisi păcatele noastre, credincios este şi drept (Domnul), ca să ierte nouă păcatele şi să ne curăţească de toată nedreptatea.” In. 1,9

Sfinţii Părinţi ne învaţă că anevoie lucru este pentru om să-şi vadă păcatele. Acest lucru se tâlcuieşte prin orbirea pe care-o pricinuieşte diavolul.

Dacă vederea păcatelor proprii ar fi fost ceva uşor, atunci Sfântul Efrem Sirul nu s-ar mai fi rugat cu aceste cuvinte: „Aşa, Doamne împărate, dăruieşte mie, ca să văz păcatele mele.” Nici Sfântul Ioan din Kronstadt nu ar fi spus: „Este, cu adevărat, un dar de la Dumnezeu să-ţi vezi păcatele în mulţimea şi josnicia lor.” Astfel, cei ce socotesc că nu au păcate mari sunt, de fapt, orbi. Ei ar trebui să se roage lui Dumnezeu ca să le dăruiască vederea păcatelor lor şi ca să-i izbăvească de această pierzătoare neştiinţă ce i-a cuprins, cum că n-ar avea păcate mari. Chiar de le-ar fi păcatele precum firele de praf, dacă nu se vor curăţi prin spovedanie neîncetată, acestea se vor aduna şi vor murdări cămara inimii, încât înaltul Oaspete Ceresc nu va mai putea intra în ea.

Păcatele mărunte sunt adesea mult mai primejdioase decât cele mai mari nelegiuiri, căci cele din urmă apasă greu cugetul şi vor fi în cele din urmă răscumpărate, mărturisite, îndreptate şi şterse, pe când păcatele mărunte nu apasă sufletul în chip anume, însă au o însuşire ucigătoare – îl fac nesimțitor față de harul lui Dumnezeu si față de mântuire.

Mai puţini oameni au pierit răpuşi de fiarele sălbatice, decât de microbii cei mici si nevăzuţi cu ochiul liber. Păcatele mărunte, fiind socotite neînsemnate, sunt adeseori, din nebăgare de seamă, trecute cu vederea. Ele sunt lesne uitate şi, pe deasupra, slăbesc cugetul moral şi nasc în om cel mai cumplit obicei – deprinderea de a păcătui. Astfel, păcătosul cel vrednic de milă ajunge la înşelarea de sine cum că nu este păcătos, că în el totul se află în rânduială, pe când, de fapt, nu este altceva decât un jalnic şi vrednic de milă rob al păcatelor.

Păcatele mărunte nasc în viaţa duhovnicească a omului un adevărat pustiu. Aşa după cum pendula de pe perete se opreşte din pricina depunerii prafului mărunt, la fel şi pulsul duhovnicesc al omului se stinge treptat sub stratul gros de păcate mărunte, lăsate să se adune. Pentru ca să pornească din nou ceasul, trebuie curăţat praful. Pentru ca omul să se însufleţească spre o viaţă duhovnicească, trebuie să-şi spovedească şi cele mai mici păcate.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, 2006, p. 107)

A te socoti păcătos nu este de ajuns

Ca să dobândim însă adevărata smerenie desăvârşită, nu este îndestulător a ne socoti păcătoşi, şi nici faptul de a nu vedea nimic bun întru sine, deoarece, într-adevăr, aceasta este o realitate. După cuvintele Sfântului Issac Sirul,

nu orice om care este modest şi tăcut, ori înţelept, ori blând din fire, a atins deja înălţimea smeritei cugetări. Dimpotrivă, are cu adevărat smerita cugetare acela care poarta ascuns întru sine un lucru vrednic de laudă, însă nu se mândreşte cu el, în gândul lui îl socoteşte ca pe un fir de praf.”

De lăudat este, se înţelege, a te smeri adânc la pomenirea căderilor tale în păcat de mai înainte, însă nici aceasta nu este desăvârşită smerită cugetare. Cel desăvârşit în smerenie nu caută pricini de a se smeri, căci el a dobândit darul smereniei, în lumina căruia se vede pe sine ca pe un om de dispreţuit şi ca păcătosul cel mai de pe urmă. (…) Această schimbare în omul mândru şi iubitor de sine prin fire, nu este în stare să săvârşească în chip firesc smerenia, ci doar suprafireasca, harica smerită cugetare, care îndată ce se dobândeşte, se manifestă ca o mare putere. Această putere au primit-o Sfinţii Apostoli la Cincizecime în chip de limbi de foc. Pe ea o primesc şi sfinţii plăcuţi ai lui Dumnezeu, după îndelungi nevoinţe și mare trudă duhovnicească. La oamenii neduhovniceşti, o astfel de truda pare de nesuportat şi ei îndată se leapădă de ea, însă pentru cei duhovnicești, aceasta, pe cât este de grea, pe atât de râvnită, căci ei gustă întru ea harul care îi întărește și simt mângâierea lui Dumnezeu, care îi umple de fericire.

(Arhim. Serafim Alexiev, Smerita cugetare – Tâlcuire la Rugăciunea Sf. Efrem Sirul, Editura Sophia, p. 69-70)

0_7b7b3_ab478885_L

Legaturi:


Categorii

Pagini Ortodoxe, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare