Articole cu eticheta (tag): ce inseamna a fi crestin

La peste două mii de ani, creștinii din lumea întreagă au sărbătorit Învierea cu bisericile închise, păzite sau verificate de jandarmi, polițiști sau militari; cu slujitori fricoși, prudenți sau responsabili pentru a nu fi acuzați, pe drept sau pe nedrept, (mai ales de progresiștii de serviciu, care, paradoxal, în ziua de Paști rostesc ipocrit urarea: “Paște fericit” sau “Hristos a înviat”) de complicitate la multiplicarea virusului; cu o Înviere fără comunitatea credincioșilor, adevăratele mironosițe ale bucuriei Învierii; cu o elită religioasă a seculariștilor, care au răspândit fake news-ul că virusul nimicitor îi preferă nemijlocit pe ortodocși și că el se propagă cu viteza fulgerului, prin lumânarea pascală și prin pâinea binecuvântată, doar de Înviere și nu mai târziu.

Prin Învierea Sa, Hristos ne-a dăruit puterea vieţii celei depline. Această bogăţie de viaţă o simţim întrucâtva în zilele Sfintelor Paşti. De ce, însă, nu dobândim acest duh de viaţă pe deplin? De ce, oare, pierdem şi puţinul acesta de-a lungul anului? Răspunsul este unul singur: pentru că nu suntem oameni ai Învierii. O privire onestă asupra vieţii noastre arată că, de cele mai multe ori, suntem creştini doar cu numele. Împlinim exterior, dacă împlinim, poruncile şi rânduielile bisericeşti, dar ne lipseşte adâncimea vieţii duhovniceşti. În mod formal aparţinem Bisericii, precum ramurile unui copac. Prin aceste ramuri nu mai curge însă seva dătătoare de viaţă, pentru că nu avem duh de pocăinţă, cuget smerit şi rugăciune fierbinte. Lipsiţi de roadele Duhului Sfânt – dragostea, bucuria, pacea, blândeţea –, devenim ramuri uscate, fără legătură reală cu viaţa copacului, adică a Bisericii. După cuvântul Scripturii, deşi trăim, suntem morţi, nu avem viaţă în noi înşine.

Iubite frate, iubită soră, trăim în vremuri în care iluziile se năruiesc una după alta. Mulți dintre înțelepți vorbesc despre lipsa de sens existențial a omului contemporan, despre starea de alienare în care trăiește și despre angoasa pe care i-o stârnește înstrăinarea tot mai mare pe care o resimte față de direcția în care merge lumea. Omul, în aceste vremuri tulburi, trăiește o criză spirituală, dar și socială și culturală a cărei cauză de profunzime este respingerea moștenirii sale creștine, adică respingerea fundamentului însuși pe care s-a clădit civilizația noastră europeană. Prin acest gest de respingere, omul își taie rădăcinile, își reneagă trecutul, își alterează prezentul și își refuză viitorul.

Astăzi, nu mai jertfim lui Baal junghiindu-ne propriii copii, ci îi pierdem sufletește și îi sacrificăm noilor idoli ai societății postmoderne de consum! Îi lăsăm să ardă în focul patimilor aprinse de senzualitatea deșănțată a acestui veac! Îi lăsăm pradă ideologiilor de tot felul, care îi duc în robia cea mai cumplită a minții, care nu mai poate distinge ce e normal față de ce e anormal, naturalul de împotriva firii, bărbatul de femeie, viața de moarte!

Cum de ajungem aici? Pentru că pe noi înșine nu ne aducem înaintea lui Hristos. Și dacă pe noi nu ne dăruim Lui, atunci cu atât mai puțin putem aduce pe alții, fie ei și din propria noastră familie. Sacrificăm proprii copii, propria soție sau propriul soț lui Baal-Peor, pentru că noi înșine căutăm altceva în viața noastră. Vrem bunăstare, confort material, apreciere și recunoaștere în această lume, mai mult decât vrem împlinire duhovnicească și răspuns bine primit al rugăciunilor de pocăință. Ne conformăm mai mult cerințelor pe care această lume le pretinde de la noi, decât cerințelor pe care Hristos le așteaptă de la noi. Să facem acest exercițiu: să ne cercetăm și să vedem, cât efort, cât timp, cât cuvânt, câtă rațiune, câtă energie, câtă faptă cheltuim pentru a ne face plăcuți, acceptați, răsplătiți în această lume și pentru scopurile lumești, și cât efort, câtă cercetare de sine, câtă dedicare întru rugăciune și pocăință facem pentru a fi bineplăcuți lui Dumnezeu, pentru a ne simți realmente mădulare vii ale Bisericii?

De exemplu, școlile publice din toată Canada (și din multe locuri din SUA) încep să implementeze o educație sexuală care este în contradicție directă cu credințele majorității comunităților tradiționale — și guvernele încep să ia la ochi școlile creștine și private, ca refugii indezirabile de gândire și educație disidentă. Și mai rău: Părinții și asistenții maternali creștini sunt „descalificați” în număr tot mai mare de la adopția sau creșterea de copii, din cauza opiniilor lor.

Familia este supusă astăzi unor mari presiuni. Pe de o parte, grija excesivă pentru carieră şi bunăstare materială creează mari probleme familiei, cu consecinţe grele asupra relaţiei dintre bărbat şi femeie şi, în mod special, asupra copiilor lor. Pe de altă parte, asistăm la tendinţe tot mai agresive de a impune alte forme de convieţuire, străine familiei tradiţionale, adâncind şi mai mult confuzia şi dezbinarea între oameni. Creştinul este chemat să conştientizeze acest lucru şi să se angajeze constant şi curajos în apărarea familiei.

Schimbarea trebuie să vină din interior, nu prin constrângere. Oricât de benefice sunt de multe ori interdicțiile, dacă nu sunt susținute din interior, vor fi doborâte de primele tentații ale lumii. Așadar, deprinderile trebuie înțelese în sensul cel mai profund, analizate și hotărâte. Dacă vor renunța la ele, lucru recomandabil de altminteri, se va întâmpla pentru că ei au înțeles aceasta și și-au asumat pe deplin acest lucru. Problema deprinderilor nu ține numai de tineri, pentru că în Biserică sunt mulți oameni maturi care ar trebui să se analizeze profund, pentru a vedea dacă Ortodoxia i-a atins în adâncimile sufletului, sau au rămas doar creștinii formelor fără fond.

Individualismul nu a făcut decât să izoleze unul dintre scopurile principale ale creării omului. Omul nu este creat numai pentru el singur, el este creat pentru întreaga umanitate. Pentru că tragedia întregii umanități trebuie trăită ca pe propria noastră nenorocire. Noi purtăm o răspundere și pentru cel care este lângă noi.

De aceea, înainte de a izvorî din plin daruri binecuvântate, râuri de sfinţenie şi de bună cucernicie, trebuie ca omul să înseteze, ne spune Domnul, să înseteze atât de mult după dreptatea care nu cade niciodată, încât să refuze apa stătută pe care o oferă lumea, aceasta de dragul apei celei vii, niciodată stând, niciodată mulţumit de cele ce se văd, căutând tot timpul mai mult, mai frumos, mai bine, mai trebuitor.

Certe-se nebunii, vorbele lor în vânt se vor pierde! Dispreţuiască fariseii, dispreţul lor va fi cinstea celor credincioşi! Nicodim să îndrăznească, apostolii să nu se ruşineze, martirii sângele să-şi verse, singuraticii să se roage, florile să înflorească şi cerul să se lumineze: va veni o vreme când cele rele nu vor mai fi. Căci pogorându-se, Duhul Sfânt va şi înălţa, venind întru noi, va ridica, mângâind va îndrepta, poruncind va vindeca, pierzându-se unii se va întrista, mântuindu-se alţii se va bucura, împreună cu slugile bune şi credincioase va lucra, împreună cu fiii risipitori se va tângui, cu întreaga lume va suspina arătând înspre cele ce nu se văd încă, dar sunt făgăduite cu nemincinoasă făgăduinţă.

CRIZA LUMII SI RASPUNDEREA CEA MARE A ORTODOCSILOR Doxologia: Pr. Constantin Sturzu: Maica Domnului, “un templu viu pentru Dumnezeu” Un nou an bisericesc debutează toamna, pe 1 septembrie, pentru că, potrivit vechii tradiţii iudaice, toamna a început istoria omului în raiul …

Doxologia/ Paul Curcă: Lupta cu mine însumi Chiar dacă nu îl exclud cu totul pe Dumnezeu din cercul vast al preocupărilor mele, totuși eu sunt centrul propriei mele existențe. El mă ajută în măsura în care este un agent al …

“Tema care mi-a fost propusă este o frază care vine din Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, anume «Lumina lui Hristos luminează tuturor». Si, când am auzit aceste cuvinte, m-am gândit imediat la începutul Evangheliei de la Ioan: Cuvântul era Lumina …